Introducere

Societatea zilelor noastre, profund orientatǎ spre tineri şi pe problematica specificǎ

acestora, are tendința de a respinge şi chiar devaloriza vârsta a treia, consideratǎ adesea inutilǎ,
nesemnificativǎ.
Schimbările majore ce au avut loc în ultimii ani în societatea modernă a făcut ca viaţa
tuturor categoriilor sociale să treacă prin schimbări majore ce au influenţat într-o anume măsură
calitatea vieţii fiecăruia dintre noi. Astfel, în acest context, în ţara noastră s-a făcut resimţită în
ultimii anii o îmbătrânire a populaţiei pe fondul scăderii natalităţii şi nu în ultimul rând în urma
faptului că numeroşi concetăţeni au ales să plece în străinătate în căutarea unui trai mai bun.
Am ales ca temă la lucrarea mea de licenţă „Procesul de adaptare al persoanelor vârstnice
la regimul rezidențial” deoarece mi-am dorit să aduc în atenţie problematica socială cu care se
confruntă persoanele vârstnice din ţara noastră care au ales o anumită formă de instituţionalizare
pentru depăşirea dificultăţilor sociale cu care s-au confruntat. Tema acestei lucrări doreşte să
suprindă impactul pe care internarea într-un centru de îngrijire îl are asupra persoanei vârstnice,
precum şi modul în care aceasta se raportează la acest statut.
Prezenta lucrare este structurată pe două părţi importante: fundamentarea teoretică a
lucrării şi partea practică.
În ceea ce priveşte fundamentarea teoretică a lucrării, aceasta s-a bazat pe selectarea unui
corp de informaţii relevante pentru acest subiect, pe baza căruia să pot realiza, mai departe,
proiectarea activităţii de cercetare.
Partea practică a lucrării mele am realizat-o utilizând metode cantitative de cercetare, în
cadrul Centrului de îngrijire și asistență Slatina și am urmărit determinarea specificului adaptării
vârstnicilor la condiţiile de viaţă din instituţie.

3
 1. Noțiuni teoretice privind vârsta a treia

1.1. Scurt istoric al preocupărilor pentru protecția și asistența persoanelor

vârstnice

Asistenţa socială este interesată de efectele pe care îmbătrânirea le are asupra persoanelor
,grupurilor, comunităţilor, afectându-le interacţiunile cu mediul, iar acest lucru caracterizează şi
modifică schimbările de adaptare şi personalitatea, înclinând interacţiunile persoanelor vârstnice
spre izolare şi dependenţă.
Scopul în asistenţă social este de a oferi ajutor persoanelor de vârstă a treia care sunt
considerate o povară, familiilor acestora, comunităţilor care se confruntă cu probleme ridicate de
procentul mare de vârstnici, făcând posibilă o viaţă normală, în care să fie prezentă bucuria de a
trăi.
În evoluția societăților omenești se observă universalitatea prezenței unui mod de
protecție și ajutorare a celor aflați nevoie, iar bătrânii au constituit, cu rare excepții, una din
categoriille de persoane îndreptățite a primi sprijin.
Preocuparea pentru interesele vârstnicului revenea până nu de mult medicului, care si el
era pregătit în mare parte pentru medicină generală vizând adultul. Astăzi, viziunea ecosistemică
grupează o echipă pluridisciplinară care trebuie să vină în întâmpinarea cererilor persoanelor de
vârsta a treia, ea fiind necesar să cuprindă medicul, psihologul, asistentul social, sociologul.1
În antichitate, procentul de vârstnici din totalul populației se situa sub 5%. Din această
cauză nici numărul celor aflați în incapacitatea de a se mai susține singuri nu era prea mare. De
regulă, bătrânii erau respectați, li se cerea sfatul și reprezentau un rol conducător în comunitate,
chiar dacă uneori numai cu rol consultativ.2
În Vechiul Testament nu se fac precizări directe din care să rezulte că bătrânii erau
socotiți ca fiind o categorie aparte a societății care să necesite ajutor și sprijin în caz de neputință
din partea comunității, ajutorul fiind așteptat din partea familiei. Principalele categorii de
beneficiari ai activităților caritabile erau orfanii, văduvele, săracii și străinii.
La evrei, nu vârsta în sine acorda un statut respectabil, ci bătrânețea însoțită de anumite
valori morale: cumpătare, înțelepciune, cinste, respectabilitate.

1
George Neamțu, Tratat de asistență socială, Iași, Editura Polirom, 2003, p.911
2
Maria Emilia Sorescu, Bătrânețe între binecuvântare și blestem,Craiova, Editura Universitaria Craiova, 2010,
p.102
4
 La arabi, bătrânii dețineau o poziție de onoare. Bătrânețea era asociată cu înțelepciune;
înalții funcționari, imamii, judecătorii, medicii și profesorii purtau barba foarte lungă și vopsită
alb, ca simbol al bătrâneții.3
În Orientul Îndepartat, aprecierea față de persoanele în vârstă se păstrează ca o notă
caracteristică a atitudinii sociale vis-à-vis de aceștia.
În cele două mari civilizații ale lumii europene antice – cea greacă și cea romană-
bătrânii se bucurau de un status respetat: “Seniores priores“(Bătrânii au întâietate). Pozițiile
politice înalte erau ocupate de persoanele vârstnice.
În antichitatea creștină erau considerați dezavantajați bolnavii, bătrânii, infirmii, săracii și
străinii. Bătrânețea, boala și moartea erau considerate consecințe ale căderii primordiale a
omului din starea de har în care a fost creat. Aceste trei surde fundamentale de neliniște
existențială pentru omul dintotdeuna, semnifică în creștinism consecințe ale alterării firii ca
urmare a păcatului strămoșesc.
În epoca modernă, bătrânii ca și categorie socială capată importanță abea în secolele
XVII-XIX, pe de o parte datorită faptului că numărul lor atunci ajunsăse semnificativ, iar pe de
altă parte experiența vârstnicilor nu mai era atât de valorizată grație modernizării mijloacelor de
producție și progresului cunoașterii în ritm tot mai rapid.
Pentru România, perioada 1948-1989 a reprezentat un regres accentuat al asistenţei
sociale, mergându-se până la desfiinţarea învăţământului de profil în 1969. Bătrânii, ca şi
persoanele cu handicap şi copiii orfani sau abandonaţi, erau internaţi în instituţii de stat de tip
închis, izolaţi de restul comunităţii, unele dintre aceste instituţii oferind imagini terifiante prin
lipsa de igienă şi nivelul de trai inuman oferit celor internaţi.
Asistența socială ca profesie a primit după 1989 locul pe care trebuia să îl ocupe în orice
stat contemporan. Ca linie principală de abordare a problemelor legate de persoanele vârstnice se
urmăreşte promovarea dezinstituţionalizării vârstnicilor şi stimularea implicării comunitare şi a
societăţii civile

1.2. Îmbătrânirea și bătrânețea ca probleme sociale

Conform Revistei Române de Sociologie o problemă socială este o condiţie care

afectează un număr semnificativ de oameni în moduri considerate nedorite, despre care există
simţământul că poate fi făcut ceva prin acţiunea socială colectivă.”4

3
Maria Emilia Sorescu, Bătrânețe între binecuvântare și blestem,Craiova, Editura Universitaria Craiova, 2010,
p.105
4
Mircea Agabrian, O paradigmă sociologică a problemelor sociale, în ”Revista Română de Sociologie”, XII, nr. 5-
6, 2001, p. 463
5
 „Îmbătrânirea nu este o stare, ci un proces de degradare graduală şi diferenţială, este un
ansamblu de fenomene, care apar ca urmare a încheierii fazei de dezvoltare şi care implică
schimbări din punct de vedere biologic şi psihologic. Procesul de îmbătrânire însă se manifestă
diferit, individualizarea fiind determinată de: gradul de autonomie; degradările fizice; degradări
psihologice; de starea emoţională şi mentală; de posibilitatea de a se manifesta comportamental,
cum ar fi implicarea în viaţa comunităţii, modul în care suportă pierderea rolurilor sociale ca
urmare a decesului cunoştinţelor şi a partenerului de viata, a modului în care se adaptează la
noile roluri sociale, uneori datorită instituirii unei măsuri de protecţie în instituţiile de îngrijire
de tip rezidențial. ”5
Bătrânețea este perioada apropiată de sfârșitul duratei medii de viață și reprezintă ultima
parte a ciclului vital uman. Bătrânețea nu poate fi definită cu exactitate, doarece acest termen nu
are aceeași semnificație în toate societățile. În încercarea de difinire a termenului “bătrânețe”,
sunt menționate, de cele mai multe ori, trei criterii:
1. Vârsta cronologică, prin care se înțelege timpul scurs de la nașterea unui om până
în momentul prezent. În țara noastră, sunt considerate persoane vârstnice, conform Legii
persoanelor vârstnice, persoanele care au împlinit vârsta de pensionare stabilită de lege;
2. Vârsta funcțională, capacitatea individului. Acest concept contribuie la explicarea
faptului că nu toate persoanele de aceeaşi vârstă funcţionează la acelaşi nivel.
3. Ciclul vieții. Definiții conforme acestui criteriu sunt cele care consider bătrânețea
ca fiind perioade de după maturitate până la sfârșitul viții, ca ’’ultima perioadă a vieții, rezultatul
normal al senescenței’’, de unde și denumirea de vârstă a treia.6
„Deși de obicei este considerat problemă socială ceva rău care afectează societatea și
poate fi corectat prin acțiune colectivă, și o problemă privată, dar care afectează mulți indivizi
poate fi percepută ca o chestiune publică și care reclamă acțiune colectivă.” 7În această categorie
de probleme sociale includem și bătrânețea.
În România efectele procesului de îmbătrânire se văd deja, atât în plan demografic şi
economic cât şi in plan social şi medical, solicitând în mod formal şi informal resursele
societăţii.
Principalul aspect, remarcat la nivel naţional, este accentuarea procesului de îmbătrânire
demografică, pe fondul scăderii dramatice a natalităţii.

5
Dorin Bătrân, Îmbătrânirea, un process ireversibil, în ”Revista de Administrație Publică și Politici Sociale”, I,
nr.3, 2010, pp.40-41
6
Maria Emilia Sorescu, Bătrânețea între binecuvântare și blestem, Craiova, Editura Universitaria Craiova, 2010,
p.41
7
Ibidem, p.145
6
 În plan social creşte riscul marginalizării şi excluziunii sociale a persoanelor vârstnice,
consecinţă determinată în general de: pierderea celor trei roluri esenţiale -marital, parental şi
profesional- odată cu pensionarea.
În plan socio-economic, datorită veniturilor scăzute, mare parte reprezentate numai de
pensie, creşterea progresivă a costurilor de întreţinere a locuinţei, a alimentelor şi
medicamentelor în raport cu regresul rezervelor financiare de care mai poate dispune persoana
vârstnică, intrarea în repetate rânduri în incapacitatea de plată a unor servicii şi investiţii
minimale în întreţinere, persoana vârstnică înregistrează un consum restrictiv, dificultăţi în
achitarea cheltuielilor la serviciile curente, o gestionare şi administrare deficitară a bugetului şi
chiar o dependenţă financiară faţă de aparţinători sau de autorităţi.
Fenomenul îmbătrânirii populaţiei determină o suită de constrângeri economice şi sociale
şi va provoca dificultăţi decidenţilor din domeniul sanitar şi economic, deoarece populaţia
vârstnică este mare consumatoare de servicii medicale prin supra şi polimorbiditate, prin
vulnerabilitatea crescută la factorii perturbatori din mediul fizic şi social.8

1.3. Teorii ale îmbătrânirii

Teoriile au un rol deosebit de important. Ele ghidează interpretarea experienței,

informației și observației și ajută la anticiparea viitorului.9
Cea mai mare parte a teoriilor privind bătrânețea o abordează fragmentar, referindu-se la
polii rămânere în activitate-dezangajare, integrare socială-izolare sau respect-disprețuire ca
atitudini cultural.
O importană clasificare amintită de Emilia Maria Sorescu cuprinde:
Teoria dezangajării, pleacă de la premisa că îmbătrânirea este un proces individual, iar
retragera și dezangajarea rezultă din interacțiuni descrânde între persoanele vârstnice și alții, în
sistemul social cărora aparțin.
Teoria dezangajării susține că la bătrânețe individul și societatea se retarg reciproc unul
față de celălalt în patru etape:
Prima etapă începe la finalul vârstei mijlocii, când rolurile tradiționale, cum sunt acelea
de angajat și parinte devin mai puțin disponibile sau mai puțin importante, deoarece se
restrânge cercul social al persoanei, din cauză ca prietenii mor sau se mută în altă parte.

8
Maria Cotea, Nursing comunitar, Note de curs, Arad, p.223
9
Maria Emilia Sorescu, Bătrânețea între binecuvântare și blestem, Craiova, Editura Universitaria Craiova, 2010,
p.45
7
 În a doua etapă persoanele anticipează, se adaptează și participă la această îngustare a
sferei sociale prin renunțarea la multe roluri pe care le-au avut și prin acceptarea acestei
dezangajări sau desprinderi.
În a treia fază, pe masură ce oamenii devin tot mai puțini centrați pe rol, stilul lor de
interacțiune se schimbă de la activ la pasiv.
În ultima etapă, datorită acestor stiluri mai pasive de interacțiune, persoanele vârstnice au
o posibilitate mai mică de alegere a unor roluri noi și astfel crește posibilitatea de a se dezangaja
și mai mult.
Teoria activității, subliniază existenţa unei relaţii strânse între activitate şi satisfacţia
vieţii astfel încât deşi individul trece printr-o serie de modificări anatomo-fiziologice şi de
sănătate, nevoile psiho-somatice rămân aceleaşi cu cele din perioada adultă.
Persoanele vârstnice care îmbătrânesc în condiţii optime sunt cei care rămân active,
rezistând în acest fel retragerii din lumea socială.
Continuarea implicării, ca modalitate de sprijinire a integrării sociale a bătrânilor, este
reflectată în eforturile de identificare a noi roluri care să conducă la dezvoltarea de noi
responsabilităţi şi obligaţii.
Teoria activităţii vorbeşte puţin despre ce se întâmplă cu oamenii atunci când nu reuşesc
să menţină standardele vieţii adulte. Eşuând în conştientizarea dimensiunilor personalităţii,
teoria nu explică de ce unele persoane în vârstă sunt pasive şi fericite, în timp ce altele sunt
foarte active, dar nefericite.10
Teoria grupului minoritar, promovează ideea conform căreia persoanele vârstnice
constituie un grup minoritar în structura societății.
Perspectiva subculturii, sugerează că bătrânii îşi împărtăşesc unii altora două experienţe
critice care acoperă o subcultură: membrii au o afinitate particulară unul faţă de altul, membrii
sunt excluşi de la interacţiunea cu alte grupuri ale populaţiei generale.
Stratificarea pe vârste, această perspectivă pornește de la conceperea societății ca fiind
divizată pe vârste și clase sociale. Diferitele straturi de vârstă și generații pot fi definite și
comparate în acord cu experiențele istorice cheie. Acest cadru explicativ subliniază perspectiva
cursului vieții și dimensiunile istorice împărtășite de cohorte. Fiecare generație și cohortă este
unică, reflectând experiența particulară a acelei generații11.
Teoria modernizării, oferă un cadru descriptiv și explicativ al continuității și schimbările
în statusul bătrânilor de-a lungul timpului și în diferite spații. Teza centrală a acestei teorii este

10
Maria Emilia Sorescu, Bătrânețe între binecuvântare și blestem, Craiova, Editura Universitaria Craiova, 2010, p.
50
11
Ibidem, p. 52
8
aceea că procesele care au stat la baza evoluției societății de la sistemele socio-economice rurale
și agrare la unele urbane și industriale cauzează și schimbări în pozițiile pe care bătrânii le ocupă
în societate și stima acordată vârstnicului, direcția schimbărilor fiind de obicei spre rău.12

12
Maria Emilia Sorescu, Bătrânețe între binecuvântare și blestem, Craiova, Editura Universitaria Craiova, 2010,
pp.53-55
9
 2. Particularități ale protecției sociale acordate persoanelor
vârstnice

Protecţia socială este definită şi promovată ca un ansamblu de acţiuni pe care societatea

le desfăşoară pentru prevenirea, diminuarea sau înlăturarea consecinţelor unor situaţii de risc
social. Protecţia socială a persoanelor vârstnice este un domeniu complex care însumează mai
multe aspecte ale vieţii sociale: sistemul asigurărilor sociale de stat, asistenţa socială, sistemul
asigurărilor de sănătate şi alte domenii de activitate menite să preîntâmpine marginalizarea şi
excluziunea socială a acestei categorii sociale.
Protecţia persoanelor vârstnice, a drepturilor şi libertăţilor acestora, a făcut obiectul
preocupărilor diverselor organisme şi comisii ale Naţiunilor Unite încă din 1948 când, celei de-a
treia Sesiuni a Adunării Generale O.N.U i-a fost propus un proiect de declaraţie privind
persoanele vârstnice. Problematica persoanelor vârstnice s-a aflat pe ordinea de zi a comisiilor
O.N.U. pentru probleme sociale şi pentru drepturile omului şi în paralel, la studierea acesteia s-
au asociat Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Mondială a Sănătăţii precum şi alte
instituţii specializate, în vederea realizării unui raport complex care să conţină principiile
directoare ale politicilor sociale naţionale şi ale acţiunilor internaţionale.13
Documentele elaborate de organizaţii internaţionale precum Organizaţia Naţiunilor
Unite, Consiliul Europei şi alte instituţii internaţionale, demonstrează o atenţie deosebită
acordată fenomenului îmbătrânirii populaţiei şi necesităţii protecţiei sociale a persoanelor
vârstnice.
Primul Plan internaţional de acţiune asupra îmbătrânirii a fost adoptat în1982, în cadrul
Adunării mondiale de la Viena. În 1991 s-au conturat Principiile pentru Persoane Vârstnice, care
structurează aspecte privind drepturile persoa-nelor în vârstă prin independenţă, participare,
îngrijire, autoîmplinire şi demnitate. În 2002, după 20 de ani de la primul plan, s-a simţit nevoia
unei actualizăria politicilor în acest domeniu.14
Planul Internaţional de Acţiune privind Îmbătrânirea este primul instrument internaţional,
care stă la baza gândirii şi formulării politicilor şi programelor privind îmbătrânirea. Scopul
acestuia este de a întări capacitatea guvernelor şi societăţii civile de a face faţă în mod efcient

13
Denizia Gal, Asistența socială a persoanelor vârstnice.Aspecte metodologice, Cluj-Napoca, Editura Todesco
,2003, p.6
14
Cătălin Luca, Daniela Gîrleanu-Șoitu(coord.), Metodologie de lucru în asistența psiho-socio-juridică a
persoanelor vârstnice, Editura Asociația Alternative Sociale, Iași, 2012, p.146
10
procesului de îmbătrânirea populaţiei şi de a se ocupa de potenţialul de dezvoltare şi de
dependenţelepersoanelor vârstnice.
Carta Socială Europenă constituie instrumentul european de referinţă în materie de
coeziune socială. Aceasta prevede o serie de drepturi elementare pe care statele membre
semnatare se obligă să le asigure cetăţenilor lor: dreptul la protecţia sănătăţii, dreptul la
securitate socială, dreptul la asistenţă socialăşi medicală, dreptul de a beneficia de servicii
sociale, dreptul la informare şi consultare. Majoritatea acestor drepturi menţionează asigurarea
accesului la un minim de servicii de bază, precum şi eliminarea marginalizării sociale în rândul
diferitelor categorii de populaţie. Articolul 23 al acestui document se referă la dreptul
persoanelor vârstnice la protecţie socială, care prevede luarea sau promovarea unor măsuri
adecvate pentru: a permite persoanelor vârstnice să rămână membri deplini ai societăţii cât mai
mult timp posibil; a permite persoanelor vârstnice să aleagă liber propriul stil de viaţă şi să ducă
o existenţă independentă în mediul lor obişnuit atât timp cât doresc şi cât acest lucru este
posibil; a garanta persoanelor vârstnice care trăiesc în instituţii o asistenţă corespunzătoare în
privinţa vieţii private şi participarea la stabilirea condiţiilorde viaţă în instituţie.15
Aceste două documente împreună cu alte planuri şi programe internaţionale subordonate
acestora stau la baza strategiilor şi programelor dedicate protecţiei persoanelor vârstnice şi
reprezintă repere pentru legislaţia multor state semnatare, inclusiv pentru legislaţia românească.

2.1.Legislația specifică asistenței sociale a persoanelor vârstnice

Principalele acte normative în domeniul asistenţei persoanelor de vârsta a treia sunt:

 Legea nr. 17 din 6 martie 2000 privind asistenţa sociala a persoanelor vârstnice,
publicată în Monitorul Oficial nr. 814 din 18 decembrie 2001;
 Legea nr. 292 din 20 decembrie 2011 a asistenței sociale;
 Legea nr. 16/2000 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului
Naţional al Persoanelor Vârstnice
 Hotărârea Guvernului nr. 886 din 5 octombrie 2000 pentru aprobarea Grilei
naţionale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice;
 Hotărârea de Guvern nr. 499/2004 privind înfinţarea, organizarea şi funcţionarea
comitetelor consultative de dialog civic pentru problemele persoanelor vârstnice, în cadrul
prefecturilor;

15
Cătălin Luca, Daniela Gîrleanu-Șoitu(coord.), Metodologie de lucru în asistența psiho-socio-juridică a
persoanelor vârstnice, Editura Asociația Alternative Sociale, Iași, 2012, pp. 146-147

11
  Hotărârea de Guvern nr. 1317 din 27 octombrie 2005 privind sprijinirea
activităţilor de voluntariat în domeniul serviciilor de îngrijire la domiciliu pentru persoanele
vârstnice;
 Ordinul nr. 491/180 din 23 mai 2003 pentru aprobarea Grilei de evaluare medico-
socială a persoanelor care se internează în unităţi de asistenţă medico-sociale;
 Ordinul Ministrului Muncii și Justiției Sociale nr. 2126 din 05 noiembrie 2014
privind aprobarea Standardelor minime specifice de calitate pentru serviciile de îngrijire la
domiciliu pentru persoanele vârstnice şi pentru centrele rezidenţiale pentru persoanele
vârstnice.16
În funcţie de situaţia personală a beneficiarilor şi de problemele pe care le întâmpină,
persoanele vârstnice pot fi în acelaşi timp persoane dezavantajate, persoane cu dizabilităţi,
pensionari etc. Astfel, în domeniul asistenţei sociale apersoanelor vârstnice, pot fi luate în calcul
şi actele normative specifice în domenii precum: pensii şi alte forme de prestaţii sociale;
asigurări sociale de sănătate; servicii pentru persoane cu dizabilităţi; servicii pentru persoane
defavorizate etc.

2.2. Instituții de protecție a persoanelor vârstnice

Legislaţia românească specifică în asistenţa persoanelor vârstnice prevede o serie de

instituţii, cu atribuţii în domeniul sprijinirii acestei categorii sociale. Aceste instituţii pot fi
grupate în funcţie de ierarhie şi arie geografi că acoperită în instituţii naţionale, judeţene şi
locale.
Ca urmare a aplicării principiului subsidiarităţii (principiu ce stă la baza sistemului
naţional de asistenţă socială), o serie de atribuţii specifice domeniului de asistenţă a persoanelor
vârstnice se întrepătrund între două sau mai multe instituţii.
În continuare sunt prezentate instituţiile menţionate de Legea nr. 270 din 7 noiembrie
2008 pentru modificarea Legii nr. 17/2000 , în ordine ierarhică descrescătoare, cu descrierea
specifică a atribuţiilor şi sarcinilor corespunzătoare.
Ministerul Muncii și Justiției Sociale: propune măsuri legislative în domeniu (inclusiv
forma Grilei naţionalede evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice) individual sau în colaborare
cu alte ministere sau instituţii; asigură îndrumarea metodologică, coordonează, controlează şi
evaluează aplicarea dispoziţiilor Legii nr.17/2000; asigură finanţare pentru următoarele tipuri de
cheltuieli: finanţarea activităţilor de asistenţă socială desfăşurate de asociaţiişi fundaţii române;

16
Ministerul Muncii și Justiției Sociale,
http://www.mmuncii.ro/j33/index.php/ro/legislatie/acte-normative-de-interes-public, accesat la 19 aprilie 2017
12
cheltuieli de investiţii şi reparaţii capitale pentru unităţi de asistenţă socială din zone
defavorizate; completarea veniturilor extrabugetare ale căminelor pentru persoane vârstnice,
atunci când resursele bugetelor locale devin insucfiente, etc.
Consiliul Naţional al Persoanelor Vârstnice conform legislaţiei de înfinţare, organizare şi
funcţionare are următoarele atribuţii: sprijină instituţiile statului în aplicarea recomandărilor
Adunării Mondiale a Persoanelor Vârstnice şi urmăreşte realizarea lor; propune Guvernului
programe privind ameliorarea continuă a condiţiilor de viaţă a persoanelor vârstnice; urmăreşte
aplicarea reglementărilor legale privind persoanele vârstnice şi sesizează organele competente
despre abaterile constatate; formulează teme de cercetare şi contractează elaborarea de studii
socio-logice privind viaţa persoanelor vârstnice cu instituţii şi unităţi specializate în domeniu,
realizează analize proprii şi elaborează puncte de vedere referitoare la îmbunătăţirea nivelului de
trai al persoanelor vârstnice; întreţine relaţii permanente de colaborare cu reprezentanţii mass-
media pentru informarea populaţiei cu privire la problematica persoanelor vârstnice.
Comitetele consultative de dialog civic pentru problemele persoanelor vârstnice au ca
principale atribuţii: analiza problemelor cu caracter socioeconomic care privesc
persoanele vârstnice; elaborarea de propuneri pentru soluţionarea acestor probleme; elaborarea
unor rapoarte anuale ce vor fi înaintate de către prefect conducerii Ministerului Muncii și
Justiției Sociale şi a Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Agenţiile judeţene pentru plăți și inspecție socială: acreditează, monitorizează şi
evaluează activităţile sociale şi socio-medicale desfăşurate de furnizorii de servicii de asistenţă
pentru persoanele vârstnice; în cazul în care nu există un departament specializat de asistenţă
social în cadrul consiliului local, atunci îi revin responsabilităţile de a realiza ancheta socială şi
evaluarea situaţiei vârstnicului şi de a lua deciziile referitoare la aprobarea, respingerea,
suspendarea sau încetarea dreptuluila serviciile de asistenţă social.17
Consiliile locale: sunt responsabile de organizarea serviciilor sociale şi socio-medicale de
îngrijire pentru persoanele vârstnice la nivel local; angajează personalul de îngrijire prin plata cu
ora, fracţiuni de normă sau normă întreagă pentru asigurarea îngrijirii la domiciliu a persoanelor
vârstnice dependente conform grilei naţionale de evaluare; monitorizează şi evaluează
activităţile sociale şi socio-medicale oferite pe baza legii; asigură finanţarea asistenţei sociale a
persoanelor vârstnice prin: subvenții acordate în completarea veniturilor extrabugetare a
căminelor; fiinanțează organizațiile nonguvernamentale, fundațiile, etc. active în domeniu și
acreditate conform legii; acoperirea costurilor de organizare și funcționare a serviciilor pentru
persoane vârstnice și a costurilor salariilor personalului de îngrijire la domiciliu; hotărăşte anual

17
Parlamentul României, Legea nr.17 din 6 martie 2000
13
cu privire la cuantumul mediul lunar de întreţinere datorat de persoanele vârstnice cazate în
căminele de pensionari sau de susţinătorii acestora; asigură, din bugetul local, pentru persoanele
vârstnice care nu au venituri și nici susținători legali, contribuția lunară pentru asigurarea
serviciilor de îngrijire personală la domiciliu și pentru asistarea și îngrijireaîn centre rezidențiale;
ia decizii privind aprobarea, respingerea, suspendarea sau încetarea dreptului la servicii pentru:
serviciile de asistență social organizate pe plan local; îngrijirea în căminele aflate în
administrare; îngrijirea la domiciliu.
Serviciile publice locale de asistenţă socială (SPAS): realizează evaluarea nevoilor şi/sau
a gradului de dependenţă pe baza anchetei sociale şi a grilei de evaluare şi propune măsurile de
asistenţă conform situaţiei individuale constatate; ia decizia de a oferi serviciile de îngrijire, dacă
persoana vârstnică nu are capacitatea de a-şi da consimţământul; în acest caz, serviciile
oferite vor fi stabilite pe baza rezultatelor anchetei sociale, a grilei de evaluarea nevoilor şi a
recomandărilor medicului specialist şi vor fi acordate cu acceptul rudelor de gradul I sau a unui
alt membru de familie; oferă consiliere atât vârstnicilor cât şi membrilor familiei acestora, pentru
prevenirea marginalizării sociale şi pentru sprijinirea reintegrării sociale a persoanelor vârstnice;
în funcţie de nivelul veniturilor vârstnicului şi a susţinătorilor, SPAS poate oferi serviciile
necesare în mod gratuit sau cu plata unei contribuţii; la cererea Autorităţii Tutelare, realizează
în termen de 10 zile de la data primirii solicitării o anchetă socială referitoare la nerespectarea
angajamentelor de îngrijire în cazul contractelor de vânzare-cumpărare cu clauză de îngrijire
încheiate de persoanele vârstnice asistate în acest sens de către Autoritatea Tutelară; asigură
înmormântarea vârstnicilor lipsiţi de susţinători legali sau când aceştia nu au venituri suficiente
pentru acoperirea acestor costuri.18
Autoritatea Tutelară: are obligaţia de a acorda, la solicitarea persoanei vârstnice, consilie
regratuită în vederea încheierii actelor juridice de vânzare-cumpărare, donaţie sau împrumuturi
cu garanţii imobiliare care au ca obiect bunurile mobile sau imobile ale persoanei vârstnice
respective; la solicitarea benefciarului, din oficiu, asistă persoana vârstnică la încheierea actelor
juridice de înstrăinare în scopul îngrijirii proprii; în aceste cazuri, primeşte din oficiu şi păstrează
un exemplar al acestor acte juridice; primeşte sesizări/se autosesizează cu privire la
nerespectarea clauzelor stipulate în actele juridice menţionate şi în 24 de ore de la sesizare are
obligaţia de a solicita serviciului de asistenţă socială o anchetă socială; propune măsuri de
executare legală a dispoziţiilor înscrise în actele juridice menţionate şi în caz de nerespectare,
poate solicita în instanţa judecătorească rezilierea contractului.19

18
Parlamentul României, Legea nr.17 din 6 martie 2000
19
Parlamentul României, Legea nr.17 din 6 martie 2000
14
 Asociaţii şi fundaţii neguvernamentale: pot deveni furnizori de servicii de îngrijire la
domiciliu pentru persoane vârstnice, prin acreditarea acestor serviciilor de către direcţiile de
muncă judeţene; pot solicita din partea instituţiilor abilitate acordarea de servicii de îngrijire la
domiciliu pentru persoane vârstnice; poate completa, în funcţie de situaţie şi la cererea
furnizorilor de servicii, colectivul care realizează ancheta socială şi evaluarea nevoilor
persoanelor vârstnice.
Membrii familiei/ reprezentanții legali/ susținătorii persoanelor vârstnice: au obligația de
a asigura îngrijirea și întreținerea persoanelor vârstnice; îşi dau acordul cu privire la oferirea
serviciilor de îngrijire la domiciliu/ în căminele pentru pensionari în situaţia în care vârstnicul
este în imposibilitatea de a-şi da consimţământul ca urmare a stării de sănătate; plătesc
contribuţia stabilită de furnizorii de servicii sociale sau costul lunar de îngrijire în căminele de
pensionari, în situaţia în care veniturile vârstnicului nu sunt suficiente.

2.3. Servicii și prestații orientate către persoanele vârstnice

Serviciile sociale sunt o componentă a sistemului de protecţie socială şi se realizează prin

măsuri de sprijin ţintite asupra unor nevoi strict individualizate, având drept rezultat soluţionarea
mai rapidă şi cu mai mare eficienţă a situaţiilor de risc social. Situaţia actuală a sistemului de
asistenţă socială se poate caracteriza printr-un cadru legislativ care favorizează incluziunea
socială şi accesul la drepturile fundamentale, cum sunt: asistenţa socială, ocuparea, sănătatea,
educaţia etc. Totodată, au fost dezvoltate programe destinate susţinerii familiei şi a altor
categorii de persoane defavorizate.
Serviciile sociale comunitare care se asigură în baza Legii nr. 17/2000 constau în:
îngrijire temporară sau permanentă la domiciliu; îngrijire temporară sau permanentă într-un
cămin pentru persoane vârstnice; îngrijire în centre de zi. Serviciile comunitare care, potrivit
legii, sunt asigurate persoanelor vârstnice la domiciliu constau în servicii sociale (vizând în
principal prevenirea marginalizării şi sprijinirea reintegrării sociale), servicii sociomedicale
(pentru ajutor la realizarea igienei personale, adaptarea locuinţei la nevoile persoanei vârstnice)
şi servicii medicale (sub forma consultaţiilor şi îngrijirilor medicale la domiciliu, consultaţii
stomatologice, administrarea de medicamente, acordarea de materiale sanitare şi de dispozitive
medicale).20
Dreptul la asistenţa socială se stabileşte pe baza unei anchete sociale care se elaborează
luându-se în considerare toate datele privind afecţiunile ce necesită îngrijire specială, capacitatea
de a se gospodări şi de a îndeplini cerinţele fireşti ale vieţii cotidiene, condiţiile de locuit,

20
idem
15
precum şi veniturile efective sau potenţiale considerate minime pentru asigurarea satisfacerii
nevoilor curente ale vieţii. Nevoile persoanelor vârstnice care şi-au pierdut total sau parţial
autonomia, nevoi ce pot fi de natură medicală, sociomedicală, psihoafectivă, se stabilesc pe baza
grilei naţionale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice. Pe baza analizei situaţiei sociale,
economice şi medicale a persoanei vârstnice, prin ancheta socială se propune măsura de asistenţă
socială justificată de situaţia de fapt constatată.21
În vederea asigurării îngrijirilor medicale la domiciliu pentru persoanele în vârstă,
consiliile locale pot angaja personal de îngrijire specializat. Autorizarea persoanelor fizice şi
juridice care acordă servicii de îngrijiri la domiciliu este reglementată de Normele privind
organizarea şi funcţionarea îngrijirilor la domiciliu, precum şi autorizarea persoanelor juridice şi
fizice care acordă aceste servicii, aprobate prin Ordinul nr. 318/2003. Potrivit art. 4 din aceste
norme, beneficiază de îngrijiri medicale la domiciliu persoanele cu afecţiuni acute şi/sau cronice,
care prezintă un anumit nivel de dependenţă şi o capacitate limitată de a se deplasa la o unitate
sanitară în vederea asigurării îngrijirilor ambulatorii recomandate de medici. Îngrijirea la
domiciliu se efectuează numai la indicaţia medicilor, iar furnizorii de îngrijiri medicale au
obligaţia de a comunica medicului care a recomandat aceste servicii situaţia evoluţiei stării de
sănătate a pacientului îngrijit.22
Pentru serviciile comunitare acordate în cămine, accesul unei persoane vârstnice se face
avându-se în vedere următoarele criterii de prioritate: necesită îngrijire medicală permanentă
deosebită care nu poate fi asigurată la domiciliu; nu se poate gospodări singură; este lipsită de
susţinători legali sau aceştia nu pot să îşi îndeplinească obligaţiile datorită stării de sănătate sau
situaţiei economice şi a sarcinilor familiale; nu are locuinţă şi nu realizează venituri proprii.
În cadrul căminelor pentru persoane vârstnice se asigură condiţii corespunzătoare de
găzduire şi de hrană, îngrijiri medicale, recuperare şi readaptare, activităţi de ergoterapie şi de
petrecere a timpului liber, asistenţă socială şi psihologică. Serviciile medicale asigurate în cămin
constau în: consultaţii şi tratamente la cabinetul medical, în instituţii medicale de profil sau la
patul persoanei imobilizate; servicii de îngrijire-infirmierie; asigurarea medicamentelor;
asigurarea cu dispozitive medicale; consultaţii şi îngrijiri stomatologice.
În raport cu situaţia sociomedicală şi cu resursele economice de care dispun, persoanele
vârstnice pot beneficia de servicii pentru asigurarea satisfacerii nevoilor curente ale vieţii,după
cum urmează :
Serviciile comunitare acordate persoanelor vârstnice la domiciliu. Aceste servicii
comunitare de îngrijire se pot grupa în următoarele categorii: a)servicii sociale privind, în

21
Parlamentul României, Legea nr.17 din 6 martie 2000
22
Ministerul Sănătății și Familiei, Ordinul nr.318 din 7 aprilie 2003
16
principal, îngrijirea persoanei, prevenirea marginalizării sociale şi sprijinirea pentru reintegrarea
socială, consiliere juridică şi administrativă, sprijin pentru plata unor servicii şi obligaţii curente,
îngrijirea locuinţei şi a gospodăriei, ajutor pentru menaj, prepararea hranei; b)servicii socio-
medicale privind, în principal, ajutorul pentru realizarea igienei personale, readaptarea
capacităţilor fizice şi psihice, adaptarea locuinţei la nevoile persoanei vârstnice şi antrenarea la
activităţi economice, sociale şi culturale, precum şi îngrijirea temporară în centre de zi, aziluri de
noapte sau alte centre specializate; c)servicii medicale, sub forma consultaţiilor şi îngrijirilor
medicale la domiciliu sau în instituţii de sănătate, consultaţii şi îngrijiri stomatologice,
administrarea de medicamente, acordarea de materiale sanitare şi de dispozitive medicale; d)
serviciile comunitare de consiliere, în vederea prevenirii marginalizării sociale şi pentru
reintegrare socială, se asigură fără plata unei contribuţii, ca un drept fundamental al persoanelor
vârstnice, de către asistenţii sociali. Serviciile de îngrijire la domiciliu presupun servicii sociale,
sociomedicale şi medicale. Îngrijirea medicală necesită personal specializat şi este reglementată
de legislaţia în domeniul sănătăţii, se finanţează prin decontare din fondurile asigurărilor sociale
de sănătate, pe baza prevederilor Contractului cadru privind condiţiile acordării asistenţei
medicale în sistemul de asigurări sociale de sănătate şi a Normelor metodologice de aplicare a
prevederilor acestuia.
Serviciile sociale şi socio-medicale se acordă de către furnizori acreditaţi din reţeaua
proprie a direcţiilor generale de asistenţă socială din subordinea consiliilor judeţene, precum şi
de organizaţiile neguvernamentale cu care acestea încheie parteneriate şi sunt finanţate de la
bugetul local, bugetul de stat sau din sursele proprii ale sectorului neguvernamental.
Îngrijirea la domiciliu a persoanelor vârstnice este capabilă să suplimenteze îngrijirea şi
asistenţa informală prestată de aparţinători, vecini şi voluntari cu servicii profesionale eficiente
şi costuri moderate. În acelaşi timp este un factor de consolidare al societăţii civile, reuşind să
îmbine responsabilităţile private ale familiei şi comunităţii, cu responsabilităţile în domeniul
social şi de sănătate ale autorităţilor locale, regionale şi naţionale23.
Serviciile comunitare acordate persoanelor vârstnice în cămine. Căminele pentru
persoanele vârstnice acordă următoarele servicii: a)servicii sociale, care constau în : consiliere
juridică şi administrativă, modalităţi de prevenire a marginalizării sociale şi de reintegrare
socială în raport cu capacitatea psihoafectivă individuală ; b)servicii sociomedicale, care constau
în: ajutor pentru menţinerea sau readaptarea capacităţilor fizice ori intelectuale, asigurarea unor
programe de ergoterapie, sprijin pentru realizarea igienei corporale; c)servicii medicale,
respectiv: consultaţii şi tratamente la cabinetul medical sau în instituţii medicale de profil şi la

23
Ministerul Sănătății și Familiei, Ordinul nr.318 din 7 aprilie 2003

17
patul persoanei dacă aceasta este imobilizată, servicii de îngrijire-infirmerie, asigurarea
medicamentelor şi a dispozitivelor medicale, consultaţii şi îngrijiri stomatologice.
Serviciile comunitare asigurate de cantinele de ajutor social. Cantinele de ajutor social
sunt unităţi de asistenţă socială, care funcţionează în subordinea consiliilor locale şi prestează
servicii sociale gratuite sau contra cost persoanelor vârstnice aflate în situaţii economico –
sociale deosebite. Cantinele de ajutor social asigură următoarele servicii: a) pregătirea şi servirea
zilnic a două mese (prânzul şi cina); b)aprovizionarea persoanelor contra cost, de la sediul
cantinei cu produse agroalimentare de bază, la preţurile la care acestea au fost achiziţionate;
c)transportul gratuit al hranei la domiciliu pentru persoanele vârstnice care nu se pot deplasa;
d)pregătirea şi distribuirea hranei prin centre mobile, pentru situaţii deosebite(calamităţi
naturale, izolare geografică, sinistrare etc.).
Persoanele îndreptăţite să beneficieze de serviciile cantinei de ajutor social sunt cele fără
venituri, precum şi cele care realizează venituri ce se situează sub nivelul venitului net lunar
pentru o persoană singură luat în calcul la stabilirea ajutorului social. Acestea din urmă suportă
plata unei contribuţii de 30% din venitul pe persoană, fără însă a se depăşi costul meselor
servite.
Serviciile comunitare asigurate persoanelor vârstnice în unităţile de asistenţă medico –
social. Potrivit prevederilor HG. nr. 412/2003, „unităţile de asistenţă medico – sociale sunt
instituţii publice specializate, cu personalitate juridică, în subordinea autorităţilor administraţiei
publice locale, care acordă servicii de îngrijire, medicale şi sociale persoanelor cu nevoi medico
– sociale’’.24
Persoanele care beneficiază de servicii furnizate în unităţile de asistenţă medico – sociale
sunt persoane cu nevoi personalizate care necesită supraveghere, asistare, îngrijire, tratament,
precum şi servicii de inserţie şi reinserţie socială.
Serviciile medicale şi de îngrijire asigurate de unităţile de asistenţă medico – sociale în
calitate de furnizori sunt reglementate ca fiind următoarele: evaluarea la internarea în unitate;
efectuarea de măsurători antropometrice; acordarea primului ajutor; monitorizarea parametrilor
fiziologici: temperatura, respiratie, puls, tensiune arterială, diureză, scaun; toaleta persoanei
internate: partială, totală la pat, totală la baie, cu ajutorul dispozitivelor de susţinere;
administrarea medicamentelor per os, intravenos, intramuscular, subcutanat, intradermic, prin
perfuzie endovenoasă, pe suprafaţa tegumentelor şi a mucoaselor, prin seringa automată;
efectuarea de imunizări; măsurarea glicemiei cu glucometrul; recoltarea de produse biologice;
clisma cu scop evacuator; clisma cu scop terapeutic; alimentare artificială pe sonda gastrică sau

24
Guvernul României, Hotărârea nr.412 din 15 aprilie 2003
18
nazogastrică şi pe gastrostomă; spalatură vaginală; masajul limfedemului; mobilizare, masaj,
aplicaţii medicamentoase locale, utilizarea colacilor de cauciuc şi a rulourilor pentru evitarea
escarelor de decubit; schimbarea poziţiei, tapotaj, fizioterapie respiratorie pentru evitarea
complicaţiilor pulmonare; mobilizare, masaj, bandaj compresiv, aplicaţii medicamentoase locale
pentru evitarea complicaţiilor vasculare la membrele inferioare; îngrijirea plăgilor simple şi
suprainfectate; îngrijirea escarelor multiple; îngrijirea tubului de dren; îngrijirea canulei traheale;
îngrijirea ochilor, mucoasei nazale şi a mucoasei bucale; aplicarea de pampers, ploscă, bazinet;
kinetoterapie individuală; examinare şi evaluare psihologică.
La acestea se adaugă serviciile recomandate la externarea din unităţile sanitare cu paturi,
cuprinse în biletele de ieşire, scrisori medicale şi planuri de recuperare.
Serviciile sociale stabilite pentru a beneficia persoanele internate în unităţile de asistenţa
medico – sociale sunt următoarele: asigurarea unui nivel maxim posibil de autonomie şi
siguranţă; asigurarea unor condiţii de îngrijire care să respecte identitatea, integritatea şi
demnitatea; asigurarea menţinerii capacităţilor fizice si intelectuale; asigurarea consilierii şi
informării atât a asistaţilor, cât şi a familiilor acestora privind problematica socială (probleme
familiale, psihologice şi altele asemenea); intervenţii pentru prevenirea şi combaterea
instituţionalizării prelungite; stimularea participării la viaţa socială; facilitarea şi încurajarea
legăturilor interumane, inclusiv cu familiile proprii; organizarea de activităţi psihosociale şi
culturale; identificarea mediilor în care poate fi integrată persoana internată timp îndelungat.
În scopul asigurării serviciilor de îngrijire, medicale şi sociale, unităţile de asistenţă
medico – socială încheie convenţii de parteneriat sau contracte cu furnizorii publici ori privaţi
care furnizează astfel de servicii.25

25
Consiliul Național al Persoanelor Vârstnice, Stadiul aplicării standardelor de calitate la îngrijirea vârstnicilor şi
a măsurilor din Strategia naţională privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice, 2008
19
 3. Instituționalizarea persoanelor vârstnice în perspectiva
asistenței sociale

Persoanele vârstnice reprezintă o categorie de populație vulnerabilă, cu nevoi particulare,

datorită limitărilor fiziologice și fragilității caracteristice fenomenului de îmbătrânire. Persoanele
vârstnice, în funcție de situațiile personale de natură socioeconomică, medicală și fiziologică,
beneficiază de măsuri de asistență socială, în completarea prestațiilor de asigurări sociale pentru
acoperirea riscurilor ce decurg din îmbătrânire.26
Erwin Hoffman apreciază că trăsătura comună pe care o găsește la toate instituțiile este
că indivizii aflați în aceste locuri trec printr-un proces de “mortificare”. Acest process implicând
interacțiuni cu alte persoane în cadrul respectivei instituții are ca rezultat pierderea identității,
altfel spus, „ ești unul printre mulți alții”. Instituțiile ridică bariere între persoanele din interior și
lumea de afară, fapt ce are ca rezultat pierderea rolurilor care constituie o parte din
personalitatea vârstnicului.27
În țara noastră sistemul serviciilor sociale destinate persoanelor vârstnice este înca
insuficient dezvoltat. Deși cadrul legal este în curs de definire pentru ansamblul serviciilor
sociale, în beneficiul persoanelor vârstnice s-au înființat și funcționează până în prezent relativ
puține servicii comunitare, atât ca varietate cât și ca numar. Aceste servicii sunt promovate de
organizații neguvernamentale, de biserici/culte religioase – serviciile publice fiind în general
asimilate celor pentru persoane cu handicap.28

3.1. Decizia de instituționalizare

Decizia de instituţionalizare a unui vârstnic este un act de mare răspundere, în care sunt
implicaţi pe lângă persoana în cauză şi familia acesteia, asistentul social şi autorităţile
administraţiei publice locale, medicul de familie şi medicul specialist. Luarea deciziei
instituţionalizării şi alegerea unei astfel de instituţii fac necesară corelarea opţiunilor de ajutorare
cu resursele, ceea ce presupune estimarea organizaţiei care oferă asistenţă. 29
Procesul de internare a persoanelor vârstnice implică o situaţie generatore de stres pentru
acestea. Pentru a acorda îngrijire şi protecţie vârstnicilor cu probleme medicale sau de ordin

26
Consiliul Național al Persoanelor Vârstnice, Asistența socială a persoanelor vârstnice, 2015
27
George Neamțu(coord), Tratat de asistență socială, Iași ,editura Polirom, 2003, p.950
28
Liviu Petru Zăpârțan , Doctrine politice, Iași, Editura Fundației Chemarea, 1994, p.231
29
Doru Buzducea, Asistența socială a grupurilor de risc, Iași, Editura Polirom, 2010, p.381
20
social, internarea acestora trebuie să reflecte aplicarea prevederilor legislaţiei, dar şi obligaţia
apărării drepturilor acestora, dată fiind vulnerabilitatea lor.
Sistemul instituţionalizat de îngrijire a persoanelor vârstnice include spitale, cămine,
azile ale căror obiective sunt stabilite de reglementările politicii sociale: supravegherea şi
îngrijirea bătrânilor care nu-şi pot coordona activităţile în viaţa zilnică datorită unor serioase
dizabilităţi şi afecţiuni.
Asistentul social, în cazul instituţionalizării persoanelor vârstnice, poate ajuta efectiv la
îmbrăcat, la spălat, la hrănit, sarcina lui este de a organiza sistemul de îngrijire, repartizând
responsabilităţi personalului de îngrijire, verificând respectarea acestora. De asemenea,
asistentul social poate petrece mult timp în compania clientului său, acordându-i sprijin
emoţional prin, ascultare, înţelegere, încurajare şi contribuind la reconstituirea imaginii despre
sine a persoanei vârstnice instituţionalizate.
O altă problemă a celor care experimentează viaţa într-o instituţie de îngrijire este
dependenţa de ajutorul profesional oferit de medici, asistente medicale şi asistenţi sociali în
spaţiul lor privat din acea locaţie.

3.2. Factori care influențează instituționalizarea

Deşi actualmente tendinţa este de dezinstituţionalizare, în toată lumea există forme de

ocrotire a vârstnicului în asemenea aşezăminte.
O instituţie reprezintă o organizaţie care are statut, reguli de funcţionare stabilite prin
regulamente şi legi, având funcţia socială de a satisface anumite nevoi colective. 30
Cauzele instituţionalizării pe termen lung ar fi: singurătatea şi lipsa reţelei de suport;
dorinţa manifestă a vârstnicului; lipsa veniturilor; diferite afecţiuni cronice; handicapul fizic sau
mental; pierderea locuinţei; lipsa adaptării în cadrul serviciilor la domiciliu; crize în sânul
familei de origine; imobilizarea la pat; violenţa domestică sau a celor ce s-au angajat să-l
îngrijească.
Dorinţa vârstnicului este capitală, pacientul fiind centrul însuşi al deciziei finale. Dorinţa
vârstnicului intră adeseori în contradicţie cu evaluarea medico-psiho-socială relizată de medicul
de familie.
Anumiţi bătrâni care ar putea rămâne la domiciliu, la nevoie cu un oarecare ajutor, pot la
fel de bine să ceară să trăiască într-o instituţie, în cămin, pentru că s-ar simţi mai în siguranţă.

30
George Neamțu(coord), Tratat de asistență socială, Iași ,editura Polirom, 2003, p.947

21
 O asemenea dorinţă trebuie respectată. Trebuie să ne ferim de dogma menţinerii la
domiciliu cu orice preţ. Anumiţi bătrâni nu mai vor să rămână acasă de teama unor agresiuni, a
singurătăţii, sau de teama de a deveni o greutate pentru ceilalţi. 31
Invers, există situaţia când deşi menţinerea la domiciliu devine foarte dificilă, vârstnicul
să dorească să rămână acasă cu orice preţ. În acest caz, medicul de familie trebuie să uzeze de
persuasiune şi să explice vârstnicului că rămânerea acasă nu este în mod sigur cea mai bună
soluţie.
Atunci când decizia instituţionalizării se impune, aceasta trebuie să fie atât cât se poate
bine lămurită şi gândită. Obţinerea consimţământului bătrânului este soluţia cea mai preferabilă.
Cel mai adesea, plecarea într-o instituţie este pentru vârstnic ultima cotitură importantă
din viaţă; de aceasta se leagă neliniştea şi teama, îndeobşte fondată, a nemaîntoarcerii la
domiciliu şi instituţia îi apare, pe bună dreptate, a fi o antecameră a morţii.
În lucrarea clasică a lui Erving Goffman, se apreciază că trăsătura comună pe care o
găseşte la toate instituţiile este că indivizii aflaţi în aceste locuri trec printr-un proces de
mortificare a sinelui, acest fapt ducând la pierderea identităţii. „Instituţiile ridică bariere între
persoanele din interior şi lumea de afară”.32Dr. Constantin Bogdan atrage atenţia asupra
tendinţei actuale a familei româneşti, îndeosebi a celei din mediul urban, de a forţa
instituţionalizarea, din motivaţii atât de ordin obiectiv (condiţii de locuit restrânse, dificultăţi
financiare, imposibilitatea supravegherii permanente a vârstnicilor cu deteriorări psihice,
dificultatea familiei adulte de a se ocupa de îngrijirea propriilor bunici sau străbunici), cât şi de
ordin subiectiv (relaxarea legăturilor parentale, o psihologie individualistă, care respinge faptul
că şi aspectele triste ca bătrâneţea, invaliditatea, moartea fac parte din viaţă.
Doctorul englez J. Grimlay Evans descria în 1980 foarte clar scopul sistemului de ajutor
social şi de sănătate a vârstnicului ca fiind acela de „a permite vârstnicului suferind de o
dizabilitate fizică sau mentală să trăiască unde el şi-ar fi dorit să trăiască dacă nu ar fi avut aceea
dizabilitate”, de asemenea scopul tratamentului şi a eforturilor de rebilitare este de „a îmbunătăţi
funcţionarea lui până la un nivel maxim, consecvent, şi dacă acesta este totuşi inadecvat, noi
trebuie să reducem cererile din mediul înconjurător”. 33
Persoanele vârstnice manifestă adesea o anumită rigiditate a comportamentului, fapt care
poate genera crize de adaptare sau „stresul de mutare”, constând în reacţii paradoxale,
nefavorabile sănătăţii, în special anexietate.

31
George Neamțu(coord), Tratat de asistență socială, Iași ,editura Polirom, 2003, p.909
32
Erwin Goffman, Aziluri. Eseuri despre situația social a pacienților psihiatrici și a altor categorii de persoane
instituționalizate, Iași, Editura Polirom, 1961, p.89
33
George Neamțu(coord), Tratat de asistență socială, Iași ,editura Polirom, 2003, p.953

22
 Temerile şi neliniştile lui au ca motiv „moartea familială” şi ideea eronată că a fost
interant că să nu moară acasă, teama că sfârşitul este aproape, dar se manifestă şi temeri fără
obiect.
Uneori pot apărea depresii grave, stări confuzionale, izolare, alte manifestări în funcţie de
temperament: tăcere ostilă, irascibilitate crescută, resmenare sau apatie bolnăvicioasă.
Dintre reacţiile comportamentale ale familiei vârstnicului instituţionalizat menţionăm:
cooperare (aproximativ 60% din cazuri) – receptivitate faţă de asistenţa acordată bătrânului,
menţinerea legăturilor cu acesta, disponibilitate pentru reprimirea sa în familie; hiperprotecţie:
pretenţii exagerate faţă de personalul instituţiei şi asistenţa acordată,imputări pentru agravarea
condiţiei vârstnciului, conflicte şi stânjenirea echipei de îngrijire. Sunt cunoscute binoamele
mamă-fiu, tată-fiică, şi soţie-soţ. Uneori hiperprotecţia este simulată, stările de iritare,
plictiseală, demobilizare a echipei sunt nefavorabile bătrânului; abandon (cam 10% din cazuri):
familia consideră că şi-a încheiat datoria, odată ce vârstnicul a fost intituţionalizat şi se invocă
diferite motive pentru părăsirea vârstnicului; culpabilitate: se întreabă dacă nu existau şi alte
soluţii; angoasa: apare la copiii care au avut legături strânse cu părinţii lor. Îmbătrânirea şi
îmbolnăvirea părinţilor îi nelinişteşte, ca şi reacţiile bătrânului instituţionalizat, precum şi gândul
unui viitor asemănător.34
Instituţia trebuie să satisfacă vârstnicului următoarele categorii de nevoi: nevoia de a fi
considerat ca parte a societăţii; nevoia de a folosi timpul în condiţii cât mai mulţumitoare;
nevoia de a fi recunoscut ca persoană cu individualitate distinctă; nevoia de a-şi manifesta
propria personalitate, nevoia de îngrijire a sănătăţii; nevoia de stimulare a facultăţilor mintale;
nevoia de servicii spirituale; nevoia de comunicare.
Instituţionalizarea nu este soluţia cea mai viabilă pentru problemele complexe ale
vârstnicilor, dar nu este nici cea mai proastă alternativă. Totul depinde de perspectiva din care
este privită problema. Dacă din punct de vedere economic ea reprezintă o soluţie, din punct de
vedere social, neglijarea nevoilor umane de către instituţie duce la negarea întregii filozofii
instituţionale.
Tendinţa de a privi societatea ca fiind formată doar din indivizi capabili de muncă şi
sănătoşi este limitată din cauza inevitabilităţii degradării fizice a omului.

3.3. Procesul de acordare a serviciilor sociale

34
Emilia Maria Sorescu, Bătrânețe între binecuvântare și blestem, Craiova, Editura Universitaria Craiova, 2010,
p.82
23
 În prezent, Legea Asistenţei Sociale, prevede că dreptul la asistare socială este asigurat,
în condiţii egale de tratament, indivizilor şi familiilor aflate în dificultate, fără discriminare de
sex, religie, naţionalitate sau apartenenţă politică35
Garantarea acestui drept, reprezintă o obligaţie constituţională din partea statului.
Sistemul de securitate socială a vârstnicului este format, pe de o parte din segmentul asigurărilor
sociale, iar pe de altă parte din cel al asistenţei sociale, cele două segmente aflându-se într-un
raport de complementaritate, astfel încât, o persoană aflată în dificultate poate beneficia
deopotrivă de acestea.
Segmentul de asistenţă socială se referă la servicii şi prestaţii sociale ce se oferă, la
cererea persoanei interesate, areprezentantului legal al acesteia, a instanţei judecătoreşti, a
serviciului social al consiliului local, a poliţiei, a organizaţiilor de pensionari, a unităţilor de cult
sau a organizaţiilor neguvernamentale care au ca obiect de activitate asistenţa socială a
vârstnicilor.36
Serviciile sociale se acordă la solicitarea persoanei, a familiei acesteia sau a
reprezentantului legal, în urma semnalării unei situaţii de nevoie socială de către orice altă
persoană, precum şi din oficiu.
Solicitarea pentru acordarea de servicii sociale se adresează serviciului public de
asistenţă socială din subordinea autorităţilor administraţiei publice locale.
Solicitarea pentru acordarea de srvicii sociale poate fi adresată şi direct unui alt furnizor
de servicii sociale.
Procesul de acordare a serviciilor sociale are următoarele etape principale: a)evaluarea
iniţială; b)elaborarea planului de intervenţie; c)evaluarea complexă; d)elaborarea planului
individualizat de asistenţăşi îngrijire; e)implementarea măsurilor prevăzute în planul de
intervenţie şi în planul individualizat; f)monitorizarea; g)reevaluarea; h)evaluarea opiniei
beneficiarului.37
Beneficiarii acestor servicii sunt, în cazul vârstnicilor, persoanele de cel puţin 60 de ani
care: nu au familie sau nu se află în întreţinerea unei / unor persoane obligate la aceasta; nu au
locuinţă şi nici posibilitatea de a-şi asigura condiţii de locuit pe baza resurselor proprii; nu
realizeză venituri sau acestea nu sunt suficiente pentru asigurarea îngrijirilor necesare; nu se pot
gospodări singure sau necesită îngrijire specializată care nu se poate asigura în familie, se află în
imposibilitatea de a-şi asigura nevoile socio-economice şi medicale datorate bolii sau stării fizice

35
Parlamentul României, Legea nr.292 din 20 decembrie 2011
36
Denizia Gal, Asistenţa socială a persoanelor vârstnice, Cluj-Napoca, Editura Todesco,2003, p 2.
37
Guvernul României, Ordonanța nr.68 din 28 august 2003.
24
sau psihice; nu le sunt asigurate, în familie sau în mediul în care se află, respectul demnităţii şi
libertatea personală.38

3.4. Asistenţa socială acordată persoanelor vârstnice

Asistenţa socială reprezintă un ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi

profesionalizate de protejare a unor persoane, grupuri cu probleme sociale, aflate temporar în
dificultate şi deci vulnerabile39.
Serviciile de asistenţă socială reprezintă „ansamblul complex de măsuri şi acţiuni
realizate pentru a răspunde nevoilor sociale ale persoanelor, familiilor, grupurilor sau
comunităţilor, în vederea prevenirii şi depăşirii uor situaţii de dificultate, vulnerabilitate ori
dependenţă, pentru creşterea calităţii vieţii şi promovarea coeziunii sociale”. 40
Cunoaşterea particularităţilor caracteristice persoanelor aflate la vârsta a III-a, a
problemelor cu caracter fiziologic, psihologic şi îndeosebi social, contribuie într-o proporţie
considerabilă la aplicarea unei metodologii create în lucrul direct cu clienţii şi mai ales la
formularea unor soluţii pertinente.
Asistenţa socială acordată persoanelor vârstnice trebuie să se centreze pe resursele
deţinute de aceşti subiecţi prin: disponibilitatea fizică şi intelectuală pentru voluntariat;
disponibilitatea fizică şi emoţională de a îngriji persoane vârstnice; rezerva afectivă utilizată
pentru organizarea propriei vieţi conform preferinţelor, proiectelor prin articularea independenţei
cu interacţiunea socio-comunicativă cu familia şi prietenii.
O persoană care a depăşit vârsta de 60 de ani a cunoscut experienţa pensionării sau
oricare altă schimbare esenţială în viaţă, datorită pierderii statutului socio-profesional,
estompării prestigiului şi stimei relaţionate cu pierderea sau deteriorarea poziţiei sociale. Pentru
ca această experienţă să dobândească un sens şi să nu provoace o criză, asistentul social în
asociere cu psihologul ar putea să intervină preventiv, prin pregătirea psihică pentru acceptarea
ideii de pensionare şi diminuarea hallourilor negative ale pierderii slujbei.
Corespunzător trăsăturilor psihice specifice vârstei, indivizii de peste 60 de ani, au
reticenţe faţă de noi relaţii, de noi prietenii, preferând să le consolideze pe cele deja dobândite.
Există cazuri în care, persoanele vârstnice, duc o viaţă singuratică iar pentru aceştia continuitatea
legăturii cu asistentul se face prin contacte telefonice, vizite sau plimbări scurte asigură
deschiderea spre reciprocitate şi acceptarea unor noi relaţii.

38
Denizia Gal, Asistenţa socială a persoanelor vârstnice, Cluj-Napoca, Editura Todesco, 2013, p.2.
39
Cătălin Zamfir(coord.), Dicționar de sociologie, București, Editura Babei, 1993, p.46
40
Roxana Pleșa, Aspecte ale calităţii vieţii persoanelor vârstnice pensionate din Valea Jiului, Petroșani, Editura
Universitas, 2012, p.68
25
 Pentru o altă categorie de persoane vârstnice, acutizarea unei boli a determinat
întreruperea nedorită a activităţii sociale. Multe dintre aceste persoane preferă să discute noile
probleme apărute cu o persoană străină, precum asistentul social, psihologul, pentru a proteja
familia. O consiliere a lor poate avea valoare terapeutică, având în vedere că destrămarea unor
planuri de viitor, datorate deteriorării stării de sănătate şi întreruperii intempestive a activităţii
reprezintă „o pierdere dureroasă pe care fiecare din noi o poate încerca vreodată”. 41
Interpretarea fiecărui caz în parte trebuie să se sprijine atât pe teoria acţiunii cât şi pe cea
a neangajării în activitate, deşi este nevoie să se distingă între vârstnicii pentru care pensionarea
reprezintă o experienţă tristă, comparativ cu pierderea echilibrului şi cei pentru care aceeaşi
experienţă este aşteptată şi dorită.
Aşadar, asistentul social trebuie să ofere: atât înţelegere a semnificaţiilor multiple ale
pensionării cât și ocazii care să-i stimuleze pe cei vârstnici să-şi utilizeze energia şi
îndemânarea.
Asistentul social, în cazul instituţionalizării persoanelor vârstnice, poate ajuta efectiv la
îmbrăcat, la spălat, la hrănit, sarcina lui este de a organiza sistemul de îngrijire, repartizând
responsabilităţi personalului de îngrijire, verificând respectarea acestora. De asemenea,
asistentul social poate petrece mult timp în compania clientului său, acordându-i sprijin
emoţional prin, ascultare, înţelegere, încurajare şi contribuind la reconstituirea imaginii despre
sine a persoanei vârstnice instituţionalizate.

41
Vasile Miftode, Dimensiuni ale asistenței sociale: Forme și strategii de protecție a grupurilor defavorizate,
Botoșani, Editura Eidos, 1995, p.201
26
 4. Dificultăți de adaptare specifice instituționalizării in
căminele pentru persoane vârstnice

Dificultatea de a raspunde pozitiv la eforturile de adaptare in căminele de bătrâni este

rezultatul a doua influențe: socială si psihică. Condiția de „asistat” (factorul social), stresului
internării i se adaugă şi sentimentul de părăsire și singurătate, trezește în vârstnic o serie de
fenomene de respingere (factorul psihic). Inadaparea este rezultatul acestei controverse.
Formele dificultăților de adaptare a persoanei pot fi grupate în șase categorii principale:
Inadaptarea: ca stare de refuz sau de incapacitate de a stabili un acord, o comunicare cu
ceilalți, din cauza imposibilității de a găsi elemente comune;
Dezadaptarea: ca stare caracterizată prin refuzul unor raporturi deja existente cu lumea şi
ieşirea din mediul în care persoana respectivă a existat şi a funcţionat concordant anterior; acestă
situaţie se datorează fie persoanei, fie unor schimbări survenite în lume, cu care persoana,
neputându-le asimila, nu se mai poate pune de acord, dezadaptându-se. Această dezadaptare prin
ieşirea treptată din lume apare la persoanele în vârstă, la pensionari, dar şi la persoanele cu
handicap sever, obligate să se retragă din activitatea profesională.
Izolarea impusă sau acceptată voluntar este tot o formă de inadaptare.Izolarea este starea
de singurătate acceptată de un individ care se retrage din lume, din societate, reducând
considerabil, uneori până la completa suprimare, relaţiile sale cu celelalte persoane şi cu mediul
social; trebuie să vedem în aceste situaţii fie conduite de refugiu, fie manifestări ale unor
tulburări psihice, situaţii nevrotice, complexuale etc.
Supunerea forțată cu claustrarea individului, este tot o formă de conduită, care solicită
capacităţile de dezvoltare ale acestuia; adapterea este extrem de dificilă, întrucât se face
împotriva voinţei persoanei respective.
Refuzul adaptării, mai exact al integrării sociale, este specific unor persoane care aparţin
unor comunităţi închise (etnice, religioase, grupuri marginale); ele sunt constituite pe baza unor
atitudini de auto apărare faţă de pericolele fantasmatice şi, din aceste motive, refuzând adaptarea
sau integrarea în grupurile majoritare, oamenii se simt protejaţi şi în siguraranţă în afara
acestora.
Dificultatea de integrare este incapacitatea unei persoane sau a unui grup de indivizi de a
se adapta sau integra într-un grup majoritar.42

42
Petruța Grecu, Adaptarea de personalitate, în ”Revista de Psihoterapie Interogativă”, vol2, nr.2, 2013, pp.48-49
27
 4.1. Adaptarea

Micul Dicționar Enciclopedic (1985) definește conceptual de adaptare: ”capacitatea

organismelor vii de a dobândi o structură morfofiziologică în concordanță cu mediul
înconjurător; se realizează prin acomodare, aclimatizare și naturalizare”.43
Dicționarul de psihologie consideră ca adaptarea reprezintă ”ajustarea unui organism la
mediul său.” Ființa umană dispune de o anumită plasticitate, datorită căreia îi este cu putință să
rămână în acord cu mediul său interior. Această ajustare se operează într-o continuitate de
schimburi neîncetate între corp și mediu.44
Jean Piaget(1965) afirmă că ”există adaptare atunci când organismul se transormă în
funcție de mediu, iar această variație are ca efect un echilibru al schimbărilor între mediu și el,
favorabil conservării sale”. Potrivit concepției lui Piaget, viața psihică ascultă de aceleași legi
structural ca și viața organic. Adaptarea are loc în mod natural atunci când organismele
reacționează la mediul lor înconjurător și reușesc să învingă greutățile inerente ale mediului.
Adaptarea este alcatuită din doua procese: asimilare și acomodare. Adaptarea ”trebuie
caracterizată ca un echilibru între acțiunile organismului asupra mediului și acțiunile inverse. J.
Piaget concluzionează: "putem numi adaptarea un echilibru între asimilare și acomodare, sau, cu
alte cuvinte, ca un echilibru al schimburilor între subiect și obiecte”.45
Conform Dicționarului Larousse de Psihologie(1995) definește astfel termenii de
acomodare și asimilare: acomodarea reprezintă ”procesul de adaptare datorită căruia un
organism poate suporta, fără pericol modificările mediului extern”. Ne acomodăm cu
temperatura, cu o situație nouă, pentru a supravițui si a fi mai puțin nefericiți. Acomodarea are
loc și la nivel social; asimilarea reprezintă ”conduit activă prin care modificăm mediului în loc
să ne adaptăm la acestuia.”46
Ca proces, adaptarea presupune succesiunea mai multor secvențe prin care individual
exersează diverse forme de raportare la universal valoric al culturii dominante în care trăiește,
selectând acele valori care sunt conforme cu opțiunile sale axiologice și cu propriul proiect
existențial. Pentru a ajunge la acest nivel de discernământ, individual parcurge mai multe etape
presărate cu eșecuri episodice, respectiv învață și din erori, nu numai din reușitele exemplare ale
alterilor.

43
Micul Dicționar Enciclopedic, București, Editura Enciclopedică Română, 1985
44
Norbert Sillamy, Dicționar de psihologie, București, Editura Univers Enciclopedic, București, 1995. p.14
45
Jean Piaget, Psihologia inteligenței, București, Editura Știițifica, București, 1965, p.61
46
Norbert Sillamy, Dicționar de psihologie, București, Editura Univers Enciclopedic, București, 1995. p.15

28
 În concepția lui Ivan Pavlov,”adaptarea reprezintă atât un proces de menținere a
integrității organismului, cât și realizarea unui echilibru dinamic cu mediul”. Referitor la acest
echilibru dinamic, stresul reprezintă element de perturbare, cel mai adesea reversibil în cazul
stresului psihic, dar, dacă ne referim la mediu trebuie avută in vedere prezența de maximă
importanță a mediului social din care se recrutează majoritatea agenților stresori capabili să
aducă un stres psihic.
Hans Selye a propus un model de răspuns la stres în trei etape pe care l-a denumit
sindromul general de adaptare (General Adaptation Syndrome - GAS). Concepţia lui era că la
prima confruntare cu un stresor sub forma noutăţii sau a ameninţării, organismul manifestă o
reacţie de alarmă. Aceasta este urmată de o etapă de recuperare sau de rezistenţă în timpul căreia
organismul se repară singur şi stochează energie. Dacă evenimentele cauzatoare de stres
continuă, se instalează epuizarea. Această a treia etapă este ceea ce a devenit cunoscut general
ca burn-out.47
Paul Popescu Neveanu, definește termenul de adaptare ca: ”ansamblu de procese și
activități prin care se trece de la un echilibru mai puțin stabil, între organism și mediu, la un
echilibru mai stabil; funcționarea organismului prin înglobarea schimburilor dintre el și mediu;
dacă aceste schimburi favorizează funcționarea normală a organismului, acesta este considerat
ca adaptat”.Autorul distinge trei forme de adaptare: sezorială, psihologică și socială.
Adaptarea senzorială (lege a sensibilităţii) constă în modificarea sensibilităţii absolute
(minime) şi diferenţiale a analizatorilor în raport cu intensitatea şi durata acţiunii stimulilor
asupra receptorilor. Această modificare are uncaracter adaptativ în sensul că vizează r eflectarea cât
mai exactă a realităţii. Ea poate urma două direcţii: creşterea (adaptarea pozitivă) sau scăderea
sensibilităţii (adaptarea negativă). În general, adaptarea pozitivă are loc sub influenţa stimulilor
slabi, iar adaptarea negativă sub influenţa stimulilor puternici sau de lungă durată.
Adaptarea psihologică, după J. Piaget, „schimburi mediate între subiect şi obiecte,
efectuate la distanţe spaţiotemporale tot mai mari şi după traiectorii tot mai complexe...;punere
în echilibru progresiv între un mecanism asimilator şi o acomodare complementară...;
adaptându-se la lucruri, gândirea însăşi se organizează şi organizându-se structurează lucrurile...;
interdependenţă ireductibilă între experienţă şi raţiune".48
Adaptarea socială constă în potrivirea unei persoane cu mediul, în acordul între conduita
personal și modele de conduit caracteristice ambianței, în echilibru între asimilare și acomodare
socială. Adaptarea social, deci, este procesul prin care o persoană sau un grup social devine

47
Alexandru Rizescu, Stresul și modele de abordare a stresului în organizația militară, în”Revista Academiei
Forțelor Terestre”, VII, nr.2, p.71
48
Jean Piaget, Psihologia inteligenței, București, Editura Știițifica, București, 1965, p.63
29
capabil să trăiască într-un mediu social nou, ajustându-și comportamentul după cerințele
mediului. Ea se produce în raport cu un mediu nou, schimbat, indicatorul reușitei fiind faptul că
subiectul se simte ”ca acasă”, iar pentru ceilalți nu mai este un străin.

4.1.1. Reacția la schimbare

În ciuda celor mai bune intenții, schimbarea nu aduce starea de bine din prima zi în care
este aplicată și există mulți oameni care se opun insăși ideii de schimbare. Există mai multe
aspecte care pot explica eșecul schimbării și opoziția în fața schimbării.
Schimbarea organizațională/socială este o schimbare care vizează oameni. O schimbare
ce implică oameni va trebuie să ia în mod obligatoriu în calcul și schimbarea oamenilor. Fiecare
persoană implicată în schimbări suferă o perioadă de tranziție personală, care uneori poate
presupune anumite pierderi, alteori restrângerea puterii sau prestigiului sau chiar diminuarea
resurselor/veniturilor.
Cu cât schimbarea este mai ușoară pentru oameni și cu cât se relevă mai repede
beneficiile schimbării, cu atât mai repede ea va fi preluată și aplicată.
Reacţia umană la schimbare a fost studiată pe larg. Un aport major la înţelegerea şocului
suferit în urma unei pierderi de amploare, precum concedierea, decesul unei persoane dragi,
iminenţa morţii, schimbarea mediului l-a avut cercetătoarea Elisabeth Kubler-Ross.
Curba schimbării este un model care oferă o interpretare a efectelor personale pe care le
presupune schimbarea. Originea modelului este atribuită lui Elisabeth Kubler-Ross (ea a creat
un model al schimbării/adaptării în situaţii de viaţă traumatice). Acest model are relevanţă
pentru schimbările percepute ca fiind intens negative; dacă schimbarea este percepută ca fiind un
eveniment puţin îngrijorător, neutru sau pozitiv, atunci aceste etape sunt mult diminuate sau
chiar nu au loc.
Curba schimbării descrie cele patru stadii (șoc/negare, furie/frică, acceptare, angajament)
prin care trec oamenii în efortul lor de a se adapta transformărilor.
Prima reacție în fața unei schimbări neprevăzute sau nedorite este aceea de șoc și negare.
Odată ce se confirmă începutul acestei schimbări, oamenii trec în stadiul al doilea și
dezvoltă reacții de furie sau frică. În general aceste trăiri sunt determinate de o anticipare a unor
consecințe negative. Ca urmare oamenii tind să reziste activ și să protesteze în fata schimbării. 49
În stadiul trei al schimbării oamenii sunt mult mai puțin concentrați pe ce au pierdut și
încep să fie atrași de noile oportunități ivite și să manifeste acceptare față de schimbare. Ei încep

49
Ministerul Educației, Curba schimbării,
http://cursuriautism.ro/curba-schimbarii, accesat la 1 mai 2017
30
prin a testa și explora ce înseamna schimbarea și ce a adus schimbarea. Astfel, ei învață direct
din realitate ce poate fi bun sau mai puțin bun pentru ei, si cum se pot adapta la noile condiții.
În stadiul patru, oamenii nu doar acceptă schimbarea dar și încep să se angajeze activ în
desfășurarea ei. Ei își reconstruiesc felul de a fi, de a relaționa cu ceilalți.

Figura 1. Curba schimbării conform lui Kubler-Ross

Sursa: https://maspsicologia.com/la-curva-del-cambio-de-elisabeth-kubler-ross-semana-
4srp/50

4.1.2. Reziliența

Reziliența se referă la un model de funcționare care indică o adaptare pozitivă în

contextul unor riscuri sau adversități semnificative. La baza acestei noțiuni sunt două condiții
fundamentale: (a) expunerea la riscuri semnificative și (b) dovada unei adaptări pozitive, în
ciuda amenințărilor grave la adresa dezvoltării.51

50
https://maspsicologia.com/la-curva-del-cambio-de-elisabeth-kubler-ross-semana-4srp/, accesat la data de 1 mai
2017
51
Anthony D.Ong, C.S.Bergman, Steven M.Boker, Resilience Comes of Age: Defining Features in Later
Adulthood, în ”Journal of Personality, 2009, p.1777
31
 Termenul de reziliență este definit în Dicționarul Larousse ca fiind caracteristica
mecanică a materialelor de a rezista la diferite șocuri externe și de a reveni la starea inițială, fiind
folosit inițial doar cu această accepțiune.52
Abia începând din anii 70, acest concept a fost utilizat ca un sens metaforic pentru a
descrie sisteme care se confruntă cu diferiți factori perturbatori și care parcurg perioade variate
de dezechilibru, având capacitatea de a rezista și de a reveni la starea inițială. Utilizarea noțiunii
s-a lărgit treptat și, în abordări relative apropiate, a pătruns în foarte multe domenii, de la
științele inginerești, la ecologie, studii de mediu, psihologie, sociologie, economie, etc.
În filosofie și logică, de exemplu, reziliența este interpretată ca un indicator de stabilitate.
În economie, termenul este folosit foarte frecvent, fiind de cele mai multe ori interpretat ca o
măsura a abilității ecosistemelor de a persista în timp prin absoția schimbărilor; reziliența este
pusă astfel în contrast cu stabilitatea, care reprezintă capacitatea ecosistemelor de a reveni la
starea anterioară, prin diferite procese de reorganizare care se desfășoară pe parcusul unei
perioase de dezechilibru.
Din sfera ecologiei, această noțiune a fost transferată în domeniul social pentru a descrie
răspunsul comportamental al indivizilor, al comunităților, al instituțiilor sociale sau chiar al
economiilor confruntate cu diferite dezechilibre.
În domeniul psiho-social, termenul este folosit în mod obișnuit pentru a desemna
abilitatea individuală de a face față unor situații de criză, inclusive prin însușirea experienței
pentru a răspunde unor factori de stress care ar putea urma. Valoarea rezilienței este considerată
ca rezultând din raportul care se stabilește între factorii de risc și factorii de protecție.
Reziliența are o deosebită însemnătate în perioadele de tranzițiem de acumulare a
stresului, perioade ce pot include și evenimente neașteptate, exterioare individului. Aceste
evenimente impun creșterea abilității de a face față, în vedera unei abordări pozitive ( psihice,
atitudinale sau comportamentale).
În egală măsură reziliența a fost considerată nu doar o stare, ci un proces de adaptare
fizică sau emoțională a individului. Nu a fost ignorată nici diminesiunea spirituală a termenului
care rezultă din sprijinul și încrederea pe care o pot oferi apartenența la o anumită religie ca
sursp de speranță, optimism și încredere în valorile vieții.53
Psihologii analizează rezilienței, concentrându-se pe adaptarea psihologică pozitivă prin
dezvoltarea și folosirea punctelor forte, a susținerii și a modului de luare a deciziilor.

Norbert Sillamy, Dicționar de psihologie, București, Editura Univers Enciclopedic, București, 1995, p.270
52
53
Rebecca Graber, Florence Pichon, Elizabeth Carabine, Psychological resilience, London, Editura Overseas
Development Institute, 2015, pp.6-7
32
 Componentelor cheie ale construcției de reziliență: 1. prezența riscului (riscurilor) în
viața unui individ, 2. existența unor factori sau mecanisme de protecție, 3. recunoașterea unui
continuu multidimensional al răspunsurilor umane la adversitate.
Reziliența implică capacitate, negociere și adaptare. Niciun factor nu acționează izolat.
Identificarea mecanismelor de schimbare și de înțelegere a relațiilor dintre ei este crucial pentru
elucidarea a numeroase moduri în care indivizii răspund adversității.
Resiliența surprinde modul în care oamenii nu numai că supraviețuiesc unei varietăți de
circumstanțe provocatoare, dar se dezvoltă în fața unor astfel de adversități.54

4.1.3. Mecanisme de adaptare la adaptare

De-a lungul timpului au fost mai multe definiţii ale mecanismelor de apărare:
În DSM-IV (American Psychiatric Association, 1994/1996), mecanismele de apărare
sunt definite ca fiind procesele psihologice automate care protejează individul de anxietate, de
perceperea unor pericole sau de factorii de stres (interni şi externi), sunt mediatori ai reacţiei
subiectului la conf1ictele emoţionale şi la factorii de stres interni sau externi. Subiecţii
conştientizează existenţa acestor mecanisme de apărare, atunci când sunt deja activate. 55
Șerban Ionescu definește mecanismele de apărare sunt procese psihice inconştiente care
vizează reducerea sau anularea efectelor neplăcute, ale pericolelor reale sau imaginare,
remaniind realitatea internă şi/sau externă şi ale căror manifestări – comportamente, idei sau
afecte - pot fi conştiente sau inconştiente.” 56
Deci, prin mecanismele de apărare, Eul nostru este apărat în faţa pericolelor (reale sau
imaginare), când apar afecte neplăcute (anxietatea, depresia, furia), înmomente de conflict
emoţional, apărări care apar inconştient sau conştient)
Exemple de mecanisme de apărare: refularea, regresia, formațiunea reacțională, izolarea,
anularea retroactivă, proiecția, introiecția, întoarcere către propria personă, transfomarea în
contrariu, sublinarea. 57
Cel mai adesea noi elaborăm strategii pentru eliminarea stărilor afective negative
provocate de stresori, adică punem în funcţie mecanisme de coping.

54
https://www.odi.org/sites/odi.org.uk/files/odi-assets/publications-opinion-files/9872.pdf
55
Şerban Ionescu, Marie-Madeleine Jacquet, Claude Lhote, Mecansimele de apărare: teorie şi aspecte clinice,
Iași, Editura Polirom, 2007, p.32
56
Ibidem, p.35
57
Ana Freud, Eul și mecanismele de apărare, București, Editura Fundației Generația, 2002, pp. 22-26
33
 Mecanismele de coping sunt strategii utilizate în mod inconştient şi/sau conştient de către
o persoană pentru a evita, diminua sau remedia pe cât posibil impactul negativ pe care o situație
cu care se confruntă îl are asupra stării sale de confort psihic şi fizic.
Mecanismele de coping cuprind de fapt toate tipurile de strategii pe care oamenii le
utilizează pentru a înlătura sau diminua o emoţie neplăcută: de la distragerea atenţiei cu altceva,
până la metode complexe, pe care le utilizăm uneori chiar fără să ne dăm seama (inconştient).
Termenul vine din englezescul „to cope”, care înseamnă „a face faţă, a se descurca într-o situaţie
dificilă”.
În ultimii ani s-a impus o nouă teorie privind organizarea funcţională a mecanismelor de
apărare şi a mecanismelor de coping. În timp ce concepţia clasică susţinea că mecanismele de
coping preced mecanismele de apărare, concepţiile actuale arată că, în fapt, mecanismele de
apărare preced copingul.
Cel mai adesea noi elaborăm strategii pentru eliminarea stărilor afective negative
provocate de stresori, adică punem în funcţie mecanisme de coping.
În majoritatea lucrărilor se insistă asupra celor două tipuri de mecanisme de coping,
analizate mai întâi de de Lazarus şi Folkman (1984): a) Copingul centrat pe problemă, care
implică strategii orientate spre “management-ul” evenimentului; b) Copingul centrat pe emoţii
se referă la strategiile ce vizează reglarea emoţiilor asociate evenimentului stresant.
Din perspectiva psihologiei cognitive, Miclea realizează o taxonomie comprehensivă, o
clasificare biaxială a mecanismelor de coping, cu reale valenţe euristice şi metodologice, în
funcţie de vectorul funcţionării (confruntare-evitare) şi de tipul de mecanism (comportamental,
cognitiv şi neurobiologic). Referitor la copingul focalizat pe emoţie/gestiunea emoţiilor, se
precizează că "trăirile emotiv-subiective sunt rezultanta conştientizată a combinării
componentelor neurobiologice(în special, biochimice), cognitive şi comportamentale, iar
modificarea unuia din aceşti factori schimbă semnificaţia trăirii subiective".
Mecanismele de coping presupun o capacitate de control a situaţiilor, respectiv o anumită
“controlabilitate”. Credinţa că situaţia este controlabilă va da posibilitate persoanei de a
modifica sau de a elimina stresul prin strategia de coping care a fost găsită. Se disting două
tipuri de control: comportamental şi cognitiv.58
Stilurile de coping cuprind combinaţii ale unor trăsătui de personalitate, respectiv
judecăţi apreciative, gânduri raţionale sau iraţionale, convingeri şi atitudini rezultate din
experienţa stresului. Stilurile de coping pot fi descrise cu referire la dimensiunile şi gradele de

58
Mircea Miclea, Stress și apărarea psihică, în”Presa Universitară Cluj”, 1997, pp.12-15 ( 4-43)
34
complexitate şi flexibilitate ale acestora. Stilul de coping rigid s-a dovedit a fi mai puţin eficient
decât stilul de coping flexibil.
Cercetările din ultimii ani au evidenţiat existenţa unor tipuri specifice de coping, pe care
le prezentăm în cele ce urmează
Teoria coping-ului pozitiv reprezintă o abordare novatoare care pune accentul pe
beneficiile potenţiale ale „sentimentelor pozitive”, permiţând indivizilor, comunităţilor sau
societăţilor să se dezvolte .
Teoria coping-ului proactive este o abordare care integrează aspectele temporale ale
coping-ului, în special copingul în faţa evenimentelor viitoare. Teoria coping-ului proactive
cuprinde, în acelaşi timp, strategii de auto-reglare pentru realizarea scopurilor şi conceptul de
dezvoltare personal.

4.2. Crizele de adaptare ale persoanelor vârstnice

Crizele de adaptare sunt legate de schimbarea mediului (pensionare, mediul locuibil,

mediul de viata etc). Cele mai importante cauze sunt determinate de internarea într-un spital sau
într-o unitate de asistență socială. În această eventualitate apare un sindrom de inadaptare sever,
în care sinuciderile sunt frecvente. Apar neliniștea, agitația, crizele confuzionale, urmate de
deteriorarea psihică și somatică. 59
Persoanele vârstnice manifestă adesea o anumită rigiditate a comportamentului, fapt care
poate genera „criza de adaptare” sau „stresul de mutare”, constând în reacţii paradoxale,
nefavorabile sănătăţii, în special anxietate.
Temerile şi neliniştile lui au ca motiv „moartea familială” şi ideea eronată că a fost
internat ca să nu moară acasă, teama că sfârşitul este aproape, dar se manifestă şi temeri fără
obiect.
Uneori pot apărea depresii grave, stări confuzionale, izolare, alte manifestări în funcţie de
temperament: tăcere ostilă, irascibilitate crescută, resemnare sau apatie bolnăvicioasă. Se
adaptează mai bine persoanele calme şi cele vioaie, în timp ce irascibilii au atitudini ostile faţă
de viaţa în colectiv şi sunt mereu preocupaţi de schimbarea condiţiei lor, iar apaticii reacţionează
prin indiferenţă. Le este comun interesul pentru propria persoană.
Foarte frecvent se constată agravarea unor suferinţe organice în perioada imediat
următoare internării, ca manifestări somatice ale suferinţei psihice.60

59
Monica Moldoveanu, Geriatrie și geropatologie pentru asistenți medicali, București, Editura All, 2002, p.93
60
Emilia Sorescu, Asistența socială a persoanelor vârstnice, Syllabus curs, Universitatea din Craiova
35
 4.3. Probleme psihice specifice integrării în căminele pentru persoane
vârstnice

Pericolul oferit de inadaptare constă în posibilitatea de a fi un punct de plecare pentru

alte dezechilibre mult mai grave. Anxietatea, nevrozele, psihozele de origine afectivă, sunt doar
câteva dintre repercusiunile în plan psihic ale fenomenului de inadaptare.
Modificările biologice, psihologice și sociale ce insotesc batranețea influentează în mai
multe moduri bolile psihice care se intalnesc in aceasta perioada a vietii: favorizează debutul
unor maladii psihice; favorizează reapariția și agravarea unor suferințe psihice anterioare;
determină o anumită specificitate in tablourile psihopatologice ale diferitelor boli psihice.
Pentru a ințelege mai bine modelul tulburărilor psihogene la vârstnicii din caminele de
bătrâni este suficient să adăugam reacțiile legate de alterarea funcțiilor corporale, de modificarea
funcțiilor psihice, reacțiile la schimbarea situației sociale și trauma institutionalizării, ca reacție
de inutilitate și neputință.
Tulburările psihice la bătrâni sunt grupate în ceea ce s-a numit îmbatrânirea cerebrala.
Ele cuprind tulburari nevrotice, psihoze functionale, stari confuzionale si psihoze organice.
Tulburarile psihice ale vârstnicului cuprind o gama larga, de la modificari psihice usoare,
marginale, pâna la entitati tipice vârstelor înaintate, de tipul psihozelor de involutie si
dementelor tardive. Unele au debut anterior, altele debuteaza la vârste înaintate. Toate sunt
cuprinse în conceptul de "îmbatrânire cerebrala". La baza aparitiei acestor tulburari stau unii
factori precipitanti precum modificari în statutul familiei, care creeaza situatii
psihotraumatizante: plecarea copiilor din casa parinteasca, restrângerea conditiilor de locuit,
parasirea locuintei proprii, relatii nearmonioase între generatii, stari conflictuale, decesul unuia
dintre parteneri, diminuarea venituriloretc; momentul cel mai traumatizant psihic este retragerea
din activitatea profesionala -pensionarea. Aceasta este mai greu de suportat de catre barbati, este
un adevarat soc al pensionarii, numita de unii "boala a retragerii" sau "moarte sociala". Prin
pierderea prestigiului social câstigat dupa o viata de munca, începe constientizarea îmbatrânirii
si mai ales teama de moarte.61

61
Bogdan Constantin, În sprijinul persoanelor vârstnice, în ”Viața medicală”,
http://www.viata-medicala.ro/In-sprijinul-persoanelor-varstnice.html*articleID_11227-dArt.html, aceesat la data de
3 mai 2017
36
 5. Studiu privind adaptarea persoanelor vârstnice la regimul
rezindețial

5.1. Caracteristici ale serviciului social rezindențial pentru persoanele

vârstnice

Scopul serviciului social „Centrul de îngrijire şi asistenţă” din cadrul Complexului

Servicii Persoane Adulte Slatina este de a asigura ansamblul de activităţi pentru a răspunde
nevoilor sociale, precum şi celor speciale ale persoanelor cu dizabilităţi, precum asigurarea
nevoilor de bază a serviciilor de îngrijire personală, de recuperare/ reabilitare, de inserţie/
reinserţie socială, etc., în vederea depăşirii situaţiilor de dificultate, prevenirii şi combaterii
riscului de excluziune socială, promovării incluziunii şi integrării sociale şi creşterii calităţii
vieţii acestora.
Principiile specifice care stau la baza prestării serviciilor sociale în cadrul ”Centrului de
îngrijire și asistență” din cadrul Complexului Servicii Persoane Adulte Slatina sunt următoarele:
respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului persoanei beneficiare; protejarea şi
promovarea drepturilor persoanelor beneficiare în ceea ce priveşte egalitatea de şanse şi
tratament, participarea egală, autodeterminarea, autonomia şi demnitatea personală şi
întreprinderea de acţiuni nediscriminatorii şi pozitive cu privire la persoanele beneficiare;
asigurarea protecţiei împotriva abuzului şi exploatării persoanei beneficiare; deschiderea către
comunitate; asistarea persoanelor fără capacitate de exerciţiu în realizarea şi exercitarea
drepturilor lor; asigurarea în mod adecvat a unor modele de rol şi statut social, prin încadrarea în
unitate a unui personal mixt; ascultarea opiniei persoanei beneficiare şi luarea în considerare a
acesteia, ţinându-se cont, după caz, de vârsta şi de gradul său de maturitate, de discernământ şi
capacitate de exerciţiu; facilitarea menţinerii relaţiilor personale ale beneficiarului şi a
contactelor directe, după caz, cu fraţii, părinţii, alte rude, prieteni, precum şi cu alte persoane
faţă de care acesta a dezvoltat legături de ataşament; promovarea unui model familial de îngrijire
a persoanei beneficiare; asigurarea unei îngrijiri individualizate şi personalizate a persoanei
beneficiare; preocuparea permanentă pentru identificarea soluţiilor de integrare în familie sau,
după caz, în comunitate, pentru scurtarea perioadei de prestare a serviciilor, în baza potenţialului
şi abilităţilor persoanei beneficiare de a trăi independent; încurajarea iniţiativelor individuale ale
persoanelor beneficiare şi a implicării active a acestora în soluţionarea situaţiilor de dificultate;
asigurarea unei intervenţii profesioniste, prin echipe pluridisciplinare; asigurarea
confidenţialităţii şi a eticii profesionale; primordialitatea responsabilităţii persoanei, familiei cu
37
privire la dezvoltarea propriilor capacităţi de integrare socială şi implicarea activă în
soluţionarea situaţiilor de dificultate cu care se pot confrunta la un moment dat; colaborarea
centrului/ unităţii cu serviciul public de asistenţă socială.
Beneficiarii serviciilor sociale acordate în „Centrul de îngrijire şi asistenţă” din cadrul
Complexului Servicii Persoane Adulte Slatina sunt persoanele adulte cu handicap grav,
accentuat sau mediu care nu au o boală psihică cu agresivitate (schizofrenie), la cererea acestora
ori a întreţinătorilor legali, în limita locurilor disponibile şi a resurselor financiare alocate de
Consiliul Judeţean Olt.
Principalele funcții ale serviciului social ”Centru de îngrijire și asistență” din cadrul
Complexului Servicii Persoane Adulte Slatina sunt următoarele:
a) de furnizare a serviciilor sociale de interes public general/ local, prin asigurarea
următoarelor activităţi: reprezentarea furnizorului de servicii sociale în contractul încheiat cu
persoana beneficiară; informare – centrul asigură accesul la informaţii referitoare la modul de
organizare şi funcţionare, scopul/ funcţiile acestuia, condiţiile de admitere, oferta de servicii,
drepturile şi obligaţiile persoanelor beneficiare; evaluare – îngrijirea şi asistarea beneficiarilor se
acordă în baza evaluării/ reevaluării nevoilor individuale şi situaţiei personale a fiecărui
beneficiar, iar nevoile identificate sunt înscrise în fişa de evaluare a beneficiarului; planificare
activităţi/ servicii – centrul acordă servicii fiecărui beneficiar conform unui plan individual de
intervenţie întocmit de echipa multidisciplinară în baza fişei de evaluare; îngrijire personală – se
asigură ajutor pentru realizarea activităţilor de bază ale vieţii, asistenţă calificată pentru
menţinerea igienei personale a beneficiarilor aflaţi în situaţie de dependenţă; asistenţa pentru
sănătate – se asigură servicii de asistenţă medicală, respectiv supraveghere şi tratament în baza
prescripţiilor medicale şi monitorizarea permanentă în scop preventiv şi terapeutic a stării de
sănătate a beneficiarilor, se facilitează accesul beneficiarilor la un cabinet de medicină de
familie, la servicii medicale de specialitate din ambulatorii sau spitale, etc.; recuperare/
reabilitare funcţională – se asigură terapii de recuperare/ reabilitare funcţională, conform
Planului individual de intervenţie, în scopul menţinerii sau ameliorării autonomiei funcţionale a
beneficiarului; socializare şi activităţi culturale – se asigură organizarea de activităţi de
socializare şi petrecerea timpului liber, organizarea de excursii, sărbătorirea zilelor de naştere, a
unor sărbători religioase, facilitarea accesului beneficiarilor la spectacole, evenimente etc.;
integrare/ reintegrare socială – asigurarea de activităţi de facilitare a integrării/ reintegrării în
familie, în comunitate, şi în societate în general, în baza unui program de integrare/ reintegrare
socială; cazare – se asigură un mediu de locuit sigur şi adaptat nevoilor persoanelor cu
dizabilităţi, mijloacele necesare pentru comunicarea la distanţă, spaţii comune şi spaţii exterioare
adaptate şi sigure; alimentaţie – se asigură o alimentaţie corespunzătoare sub aspect caloric,
38
calitativ şi cantitativ, diversificată de la o zi la alta; sunt respectate normele igienico-sanitare şi
de siguranţă a alimentaţiei prevăzute de legislaţia în vigoare; reabilitare şi adaptare a
ambientului – se urmăreşte îmbunătăţirea şi adaptarea permanentă a mediului ambiant, prin
crearea unui mediu de viaţă cât mai prietenos şi apropiat de cel din afara centrului (program de
curăţenie şi igienizare zilnică, amenajarea spaţiilor interioare – zugrăvit, a spaţiilor exterioare,
etc.); alte activităţi, după caz: terapii de recuperare fizică/ psihică/ mintală, terapie ocupaţională;
b) de informare a beneficiarilor, potențialilor beneficiari, autorităților publice și
publicului larg despre domeniul său de activitate;
c) de promovare a drepturilor beneficiarilor și a unei imagini pozitive a acestora, de
promovare a drepturilor omului în general, precum și de prevenire a situațiilor de dificultate în
care pot intra categoriile vulnerabile care fac parte din categoria de persoane beneficiare, potrivit
scopului acestuia;
d) de asigurare a calității serviciilor sociale;
e) de administrare a resurselor financiare, materiale și umane ale centrului.

5.2. Metodologia cercetării

Studiul de față s-a realizat în Centru de îngrijire și asistență din subordirea Direcției
Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului a municipiului Slatina. În acest centru de
ocrotire sunt instituționalizate 122 de persoane, cu vârste cuprinse între 61 de ani și 94 de ani.
Aceste persoane beneficiază de acestă măsură de protecție întrucât împrejurimile de viață (lipsa
locuinței, starea de sănătate, crizele din familie sau imposibilitatea familiilor de a-i îngriji) au
impus aducerea lor în starea de siguranță.
Pentru cercetare am selectat 100 de subiecți instituționalizați (cei 22 subiecți
nereprezentați au fost excluși din cercetare datorită stării de sănătate agravate și datorită
demenței).
Tabel 1. a. Tabel privind subiecții în funcție de vârstă
Între 64 și 74 de ani 30
75 de ani și peste 70

Tabel 1. b. Tabel privind vârsta minimă și vârsta maximă

Vârsta minimă 61
Vârsta maximă 94

39
 Tabelul 1. c. Tabel privind subiecţii în funcţie de sex
Feminin 64
Masculin 36

Tabelul 1. d. Tabel privind subiecţii în funcţie de domiciliul anterior

instituționalizării
Urban 26
Rural 74

Tabelul 1. e. Tabel privind subiecţii în funcţie de starea civilă

Concubinaj 3
Văduv 86
Divorțat 8
Celibatar 3

Am folosit ca instrument de lucru ancheta pe bază de chestionar (Anexa). Metoda

anchetei pe bază de chestionar presupune recoltarea sistematică a unor informaţii despre viaţa
individului, oferind posibilitatea unei abordări global – integrative a grupului investigat.
Analiza problemelor cu care se întâlnesc persoanele instituţionalizate s-a evidențiat ca
fiind o problem importantă și în cazul persoanelor vârstnice, deoarece aceștia nu-şi mai pot
asigura un climat de securitate, care să le asigure existenţa, resursele elementare minime
necesare pentru o viaţă demnă şi o funcţionare social normală.
În contextul unei vieţi sociale reale, schimbarea mediului de viaţă al vârstnicului prin
instituţionalizare, ce survine pe fondul devitalizării lui generale, la care se adaugă şi celelalte
evenimente dureroase (pensionarea, maladiile invalidante, decesul partenerului de cuplu,
experienţele de viaţă, proximitatea morţii, nivelul şi calitatea legăturilor existente între
persoanele vârstnice instituţionalizate şi familiile acestora etc.), provoacă de cele mai multe ori o
criză de adaptare, cu multiple consecinţe somato-psihologice.
Astfel, mi-am conturat cercetarea în jurul următoarelor obiective generale, şi anume:
1. Cunoaşterea percepţiei vârsnicilor faţă de serviciile asigurate de căminul pentru
persoane vârstnice, a măsurii în care instituţionalizarea acţionează asupra integrităţii (bunăstarii)
fizice, psihice şi psiho-sociale a vârstnicului.
2. Identificarea contextului care generează crizele de adaptare sau alte probleme
specific integrării în cămin (efectele instituţionalizării silite).
În vederea atingerii obiectivelor propuse am inteționat testarea următoarelor ipoteze:

40
 1. Neimplicarea vârstnicului în luarea deciziei de instituționalizare duce la apariţia
crizelor de adaptare.
2. Există o probabilitate mai mare de apariţie a crizelor de adaptare la bătrânii
proveniţi din mediul familial decât la cei solitari.
3. Cu cât vulnerabilitățile anterioare instituționalizării sunt mai grave, cu atât
vârstnicul este mai adaptat în regimul rezidențial.
4. relație bună si frecvente contacte cu familia postinstituționalizare favorizează o
bună adaptare a vârstnicului la regimul rezidențial.
Cercetarea s-a desfășurat în lunile aprilie și mai 2017. După stabilirea lotului de
participanţi am trecut la aplicarea chestionarelor. Aplicarea chestionarului s-a efectuat sub
auspiciul dialogului, în acest mod evitându-se îngreunarea procesului de culegere a datelor,
datorat inconvenienţelor specifice vârstei (vedere slabă, neînţelegerea termenilor etc.). Având în
vedere aceste aspecte, chestionarele au fost completate personal, bifând în dreptul fiecărei
întrebări varianta de răspuns furnizată de persoana investigată. În ceea ce priveşte aplicarea
chestionarului trebuie specificat că nu am întâmpinat probleme, toţi subiecţii fiind motivaţi să
răspundă, mai degrabă de dragul socializării decât în ipostaza de testare. Instructajul le-a fost
prelucrat verbal, fiecăruia în parte.
Culegerea datelor s-a efectuat de-a lungul a aproximativ două luni, datorită programului
existent în cămin. A fost necesar ca, din când în când, să se recurgă la îndrumări suplimentare
din partea personalului specializat al centrului în cazul persoanelor care nu înţelegeau prea bine
sarcina impusă de instrument.
Participanţii au fost chestionaţi în mai multe şedinţe, individual. Durata unei şedinţe a
fost între 15 și 30 de minute. Şedinţele au fost efectuate între orele 10.00 – 14.00, pentru a nu
încurca programul zilnic şi pentru a nu suprasolicita subiecţii. După ce s-a efectuat chestionarea
tuturor participanţilor s-a trecut la cotarea si interpretarea rezultatelor.

5.3. Analiza și interpretarea datelor

Cercetarea prezentă are scopul de a demonstra existenţa unei relaţii între inadaptare şi
instituţionalizare la persoanele de vârsta a treia internate în căminele pentru persoane vârstnice,
pe de o parte, şi existenţa unei diferenţe între adaptarea la persoanele solitare, provenite din
medii vulnerabile, în raport cu cele provenite din mediul familial.
De asemenea, cercetarea urmăreşte să surprindă problemele cu care se confruntă
persoanele instituţionalizate, care nu-şi mai pot asigura un climat de securitate, care să le asigure

41
existenţa, resursele elementare minime necesare pentru o viaţă demnă şi o funcţionare socială
normală, identificarea nevoilor care pot fi satisfăcute într-un cămin pentru persoane vârstnice
(informaţii privind starea de sănătate şi afectiv-emoţională, nivelul şi calitatea legăturilor
existente între persoanele vârstnice instituţionalizate şi familiile acestora).
Studiul de faţă oferă oportunitatea de a depista problemele şi nevoile cu care se confruntă
persoanele vârstnice cărora li se asigură asistenţă socială în cămin, studierea problematicii
asistenţei sociale a vârstnicului care doreşte instituţionalizarea şi ceea ce îl determină să se
detaşeze de familie, de mediul familiar al acestuia.
Specifică prezentei cercetări este perspectiva de cercetare cantitativă bazată pe ancheta
sociologică în baza instrumentului chestionar.
Datele obţinute în urma aplicării chestionarelor afirmă existenţa unei corelaţii
semnificative între instituţionalizarea silită şi inadaptare. Prelucrarea şi interpretarea rezultatelor
vor fi făcute în funcţie de variabila independentă implicată în ipoteză (instituţionalizarea silită).
Prin aplicarea probelor s-au putut obţine rezultate concludente, semnificative pentru lotul de
participanţi în ceea ce priveşte fenomenele specifice crizelor de adaptare la instituţionalizarea
fără acordul vârstnicului.
Ipoteza de la care am plecat a fost aceea că între crizele de adaptare şi instituţionalizarea
silită există o corelaţie, dovedită pe baza răspunsurilor la întrebările chestionarului (Anexa 1).
Figura 1. Reprezentarea grafică privind efectele în plan emoţional

42
 Conform figurii 1, majoritatea chestionaților fie nu au simțit modificări, fie s-au simțit
mai bine decât în mediul lor de proveniență (27%-nu au simțit modificări, 21%- s-au simțit mai
bine decât înainte), 35% dintre aceștia simțindu-se triști, 14% abandonați și 2% dezorientați.
De asemenea, se evidenţiază diferenţele de acomodare în instituţie în funcţie de mediul
de provenienţă, acestea survenind din motivul care a dus la instituţionalizare, avută fiind în
vedere decizia de instituţionalizare. Astfel, rezultatele obţinute relevă faptul că acele persoane
care au decis singure să fie instituţionalizate sau au participat la luarea deciziei, s-au integrat
foarte bine în instituţie.

Figura 2. Grafic privind decizia de instituţionalizare

Figura alăturată arată faptul că 30,93% dintre persoanele vârstnice chestionate au luat
singure hotărârea de a se interna, 53,61% au participat la luarea deciziei și doar 15,46% au fost
instituționalizate fără acordul lor, decizia ultimei categorii aparținând familiei.

43
 Figura 3. Situaţia motivelor care au dus la instituţionalizare

Principalele motive pentru care persoanele de vârsta a treia sunt instituționalizate sunt:
lipsa unei locuințe, lipsa familiei, imposibilitatea de a se îngriji singure, imposibilitatea familiei
de a le îngriji sau prezența unui handicap din cauza căruia necesită îngrijire specializată. Situația
motivelor care au dus la instituționalizarea vârstnicilor din cadrul Centrului de îngrijire și
asistență Slatina este următoarea: 63% dintre aceștia s-au internat datorită imposibilității familiei
de a-i îngriji, 15% declară că nu au o familiei care să aibe grijă de ei, 17% spun că le era
imposibil să se îngrijească singuri, 3% nu dețin o locuință și 2% suferă de un handicap fizic.
Figura 4: Starea actuală a beneficiarilor

44
 Figura 4 ne descrie starea psihică actuală a persoanelor vârstnice internate în cadrul
centrului. Se observă că 89% dintre acestea sunt ”familiarizate” cu mediul instituționalizat,
restul de 11% manifestând încă stări de tristețe.
În ceea ce privește a patra ipoteză, coform căreia o relație bună și frecvente contacte cu
familia postinstituționalizare favorizează o bună adaptare a vârstnicului la regimul rezindețial, s-
a demonstrate faptul că beneficiarii care păstrează legătura cu familia și rudele au o stare psiho-
emoțională mai bună decât ceilalți.
Figura 5. Grafic privind relațiile cu copiii

Potrivit graficului, 64% dintre beneficiari păstrează legături armonioase cu unul dintre
copii, 5% au o relație cu probleme iar 31% dintre aceștia nu mai au relații cu aceștia.
Figura 6. Grafic privind relațiile cu sora/ fratele

45
 Se observă conform figurii faptul că doar 18% dintre beneficiari mai păstrează o bună
comunicare cu frații sau surorile sale, 6% spunând că relațiile existente sunt cu probleme, iar
majoritatea(76%) declarând faptul că nu mai există comunicare între ei și aceștia.

Figura 7. Grafic privind relațiile cu alte rude

Conform figurii 7, doar 9% dintre persoanele chestionate mai păstrează legătura cu alte
rude.

Figura 8. Grafic privind relațiile cu prietenii

46
 Figura de mai sus ne descrie faptul că 94% dintre beneficiari nu păstreză legătura cu
prietenii pe care îi aveau înainte de instituționalizare.
Analizând figurile 5, 6, 7 și 8 putem observa impactul din punct de vedere social pe care
instituționalizarea îl are asupra persoanei. Relațiile exterioare centrului se diminuează
semnificativ, majoritatea păstrând legătura doar cu copiii.

Figura 9. Reprezentare grafică privind frecvența vizitelor primite

Figura alăturată ne arată frecvența vizitelor primite de persoanele vârstnice. Se observă

faptul că 31% primesc vizite o dată sau de mai multe ori pe săptămână, 28% sunt vizitate o dată
sau de mai multe ori pe lună, 11% au contacte cu cei apropiați mai rar decât lunar și 30% dintre
aceștia nu sunt vizitați niciodată.
În raport cu condiţiile oferite de instituţia de îngrijire, persoanele vârstnice au manifestat
o acomodare sporită la condiţiile oferite de centru, nu neapărat sub aspect material, cât mai
degrabă ca şi atmosferă generală, ca şi relaţii cu personalul şi cu ceilalţi asistaţi. Am identificat
un grad mai ridicat de toleranţă în legătură cu elementele organizatorice şi legate de condiţiile de
locuit care nu sunt cele mai favorabile.

47
 Figura 10. Grafic privind gradul de satisfacție al condițiilor de trai din instituție

În urma răspunsurilor primite am constatat faptul că majoritatea persoanelor se declară

mulțumite de calitatea serviciilor primite.

Figura 11. Grafic privind calitatea relațiilor cu colegii

48
 81% dintre persoanele intervievate susțin că au relații bune cu colegii din instituție și
declară că pot cont ape ajutorul acestora atunci când se află în nevoie(figurile 12 și 13).

Figura 12. Grafic privind relațiile cu colegii

Doar 13% dintre beneficiari au afirmat faptul că nu au o relație bazată pe încredere și

reciprocitate cu colegii săi, 12% au dat răspunsuri neutre, iar 76% au spus că se pot baza pe
aceștia.

Figura 13. Grafic privind apropierea sufletească dintre beneficiari

Analizând figura 13 putem observa că relațiile dintre beneficiari sunt armonioase, doar
11% dintre aceștia declarând că au relații defectuase.

49
 Figura 14. Grafic privind calitatea relațiilor cu personalul centrului

Privind calitatea relațiilor dintre beneficiari și personalul centrului, figura 12 arată faptul
că mare majoritate dintre cei chestionați declară faptul că anagajații sunt înțelegători și răbdatori
cu aceștia (90% spun că au relații fără probleme cu cei care îi îngrijesc), doar 10% dintre
persoanele vârstnice afimă că au relații problematice cu cadrele medicale, infirmierele sau
îngrijitoarele.

Figura 15. Grafic privind relațiile cu personalul

50
 90% dintre beneciari declară că se pot baza pe ajutorul personalului centrului în caz de
nevoie, 2% au răspuns neutru și doar 9% dintre aceștia spun că nu au încredere în angajați.

Figura 16. Grafic privind apropierea sufletească dintre beneficiari și personal

Figura de mai sus descrie faptul că între beneficiari și personalul de îngrijire se leagă și o
relație cu caracter personal, 90% dintre bătrâni afirmând că pot povesti cu usuriță și încredere
angajaților despre probleme lor, doar 8% declarând că nu se pot deschide față de aceștia.

51
 Concluzii finale

Având în vedere complexitatea problematicii vârstnicilor instituţionalizaţi, în general, şi

în special a celor din România, în prezenta lucrare am încercat să scot în evidenţă faptul că
bătrâneţea este un fenomen asociat cu un complex de dificultăţi specifice acestui moment al
vieţii. Odată cu instituţionalizarea, se produc o serie de modificări de status şi rol, iar unul din
lucrurile care îi tulbură cel mai tare pe vârstnici este cascada de situaţii noi care apar şi pe care
trebuie să le înfrunte. Zonele problematice pe care le-am identificat prin cercetarea mea nu sunt
diferite de cercetările anterioare privind experienţele şi trăirile vârstnicilor odată cu intrarea lor
într-o instituţie de asistenţă socială.
În lucrarea de faţă, mi-am propus să identific care este modul de adaptare al vârstnicilor
la condiţiile din mediu rezidenţial, precum şi sentimentele acestora legate de situaţia lor de a fi
instituţionalizaţi. Cercetarea mea nu s-a axat prea mult pe nevoile elementare ale vârstnicilor, ci
pe modul în care fac faţa presiunilor de ordin social şi relațional.
Vârstnicii se confruntă adesea cu tensiuni psiho-afective generate mai ales de despărţirea
de familie, de moartea unor persoane apropiate sau, pur şi simplu, de faptul că au fost silite de
soartă, dintr-un motiv sau altul, să ajungă în grija statului, de a locui cu persoane străine. Sunt
sentimente copleşitoare care determină la nivelul persoanelor vârstnice stări de disconfort care se
reflectă la nivelul stării lor de adaptare la condiţiile din instituţie şi al integrării sociale –
relaţionale şi de comunicare.
Din păcate, perceperea acestei categorii de populaţie prin prisma unor prejudecăţi şi
abordări discriminatorii, se imprimă în mentalitatea unui popor astfel încât comportamentul este
marcat de stereotipii şi şabloane în gândire prin care se loveşte în demnitatea şi necesităţile celor
în vârstă. Efectul se propagă rapid fiind observat şi la nivelul priorităţilor pentru acordarea
serviciilor de protecţie socială. În contextul unei vieţi sociale reale, schimbarea mediului de viaţă
al vârstnicului prin instituţionalizare provoacă de cele mai multe ori o veritabilă criză de
adaptare, cu multiple consecinţe somato-psihologice.
Dificultatea de a răspunde pozitiv la eforturile de adaptare în căminele de bătrâni este
răspunsul a două influenţe: socială şi psihică. Condiţia de „asistat” (factorul social), trăind din
ajutorul oferit de stat trezeşte în vârstnic o serie de fenomene de respingere (factorul psihic).
Inadaparea este rezultatul acestei controverse.
Rezultatele obţinute permit constatarea faptului că instituţionalizarea este un proces care
nu decurge identic la toţi indivizii. Aşa cum am arătat vârstnicii prezintă o serie de caracteristici

52
modelate de-a lungul vieţii, în funcţie de experienţele proprii, pentru că îi diversifică „experienţa
de viaţă” şi vicisitudinile vieţii, obiceiurile şi profesiunile, ca şi bolile. Îi diversifică capacităţile
de compensare, care sunt inegale, toate aceste caracteristici punându-şi amprenta asupra
personalităţii acestora, determinând moduri specifice de comportament şi acţiune.
Pericolul oferit de inadaptare constă în posibilitatea de a fi un punct de plecare pentru
alte dezechilibre mult mai grave. Reacţiile la schimbarea situaţiei sociale şi trauma
instituţionalizării, ca reacţie de inutilitate şi neputinţă, duc la înţelegerea faptului că tulburările
psihogene la bătrânii instituţionalizaţi au ca şi consecinţe modificarea conţinutului şi formei
raporturilor interumane.

53
 Anexa

CHESTIONAR
privind cunoașterea percepției vârstnicilor față de instituționalizare în Centru de Îngrijre
și Asistență- Slatina

Vă rog să îmi răspundeți la următoarele întrebări. Vă asigur că toate răspunsurile

dumneavoastră sunt confidențiale și vor fi folosite doar în scopuri științifice.

A. Date socio-demografice
1.Sexul:
1.Masculin
2.Feminin

2.Vârsta:......

3.Starea civilă:
1.Căsăsătorit
2.Concubinaj
3.Văduv
4.Divorțat
5.Celibatar

4.Domiciliul anterior institutionalizării:

1.Urban
2.Rural

5.Studii:
1.Fără studii
2.Elementare
3.Gimnaziale
4.Liceale
5.Postliceale

54
 6.superioare

6.Apartenența religioasă:
1.Ortodox
2.Catolic
3.Protestant
4.Neo-protestant
5.Altă religie:___________________

B. Procesul de instituționalizare

7.Care a fost motivul internării dumneavoastră?

1.Lipsa familiei
2.Lipsa locuinței
3.Imposibilitatea familiei de a vă îngriji
4.Imposibilitatea de a vă îngriji singur
5.Alte motive ...

8.De cât timp beneficiați de această măsură de protecție socială? (De când locuiți
aici?)_____________

9.Cui a aparținut decizia de instituționalizare?

1.Dumneavoastră
2.Familiei
3. Am participat la luarea acestei decizii.
4. Alta situatie_________________

C. Procesul de adaptare

10. Cum v-ați simțit în prima perioadă a internării?

1. Mai bine decât înainte
2. Dezorientat
3.Trist
4.Abandonat
5. Nu am simțit modificări
55
 6. Altfel. Cum?______________

11.Cum vă simțiti acum?

1. Mai bine decât înainte
2. Dezorientat
3.Trist
4.Abandonat
5. Nu am simțit modificări
6. Altfel. Cum?______________

12.Cum considerați dumneavoastră că v-ați adaptat noului stil de viață?

1. Ușor
2. Greu
3. Nu m-am putut adapta
4. Alta situație____________________

13. Ce părere aveți despre următoarele afirmații?

Total În Nici/ În Total

împotrivă mare parte Nici mare parte de de acord
împotrivă acord
a.Mă simt ”ca 1 2 3 4 5
acasă” în centrul
rezidențial
b. Sunt mulțumit 1 2 3 4 5
de atenția pe care o
primesc în centrul
rezidențial
c. Simt că fac 1 2 3 4 5
parte din colectiv și sunt
important
d. Pot să vorbesc 1 2 3 4 5
despre probleme mele cu
colegii
e. Pot să vorbesc 1 2 3 4 5

56
despre probeleme mele
cu personalul centrului
f. Pot conta pe 1 2 3 4 5
ajutorul colegilor
g. Pot conta pe 1 2 3 4 5
ajutorul personalului
centrului

14. Cum apreciați calitatea serviciilor primite?

1. Foarte mulțumit
2. Mulțumit
3. Nici mulțumit/Nici nemulțumit
4. Nemulțumit
5. Deloc mulțumit

D. Relațiile cu familia/ prietenii/ colegii/ personalul centrului

15. Cum apreciați relațiile dumneavoastră cu familia/cu cei apropiați?

Relatia 1. 2. 3.
cu Bune Cu Fără
probleme relații
1. Cu 1 2 3
copiii (cel putin
cu unul dintre
ei)
2. Cu 1 2 3
sora/ fratele
3. Cu 1 2 3
alte rude
_______
4. Cu 1 2 3
prietenii

16. Cât de des primiți vizite?

1. O dată( sau de mai multe ori) pe saptămână
57
 2. O dată( sau de mai multe ori) pe lună
3.Mai rar decat lunar.
4. Nu primesc vizite

17. Cum apreciați relațiile în cadrul Centrului de Îngrijire și Asistență?

Relația cu: 1.Bune 2.Cu probleme 3.Fără
probleme
1. Colegii 1 2 3
2.Personalul 1 2 3
centrului

Vă mulțumesc pentru timpul acordat!

58
 Bibliografie

I. Cărți
1. Bagdasar, Nicolae, Ficșinescu, Florica(coord.), Micul Dicționar Enciclopedic, București,
Editura Enciclopedică Română, 1985.
2. Buzducea, Doru, Asistența socială a grupurilor de risc, Iași, Editura Polirom, 2010.
3. Cotca, Maria, Nursing comunitar, Note de curs, Universitatea de Vest ”Vasile Goldiș”
din Arad.
4. Denizia, Gal, Asistența socială a persoanelor vârstnice. Aspecte metodologice, Cluj-
Napoca, Editura Todesco, 2003.
5. Freud, Ana, Eul și mecanismele de apărare, București, Editura Fundației Generația,
2002.
6. Goffman, Erwin, Aziluri. Eseuri despre situația social a pacienților psihiatrici și a altor
categorii de persoane instituționalizate, Iași, Editura Polirom, 1961.
7. Graber, Rebecca, Pichon, Florence, Carabine, Elizabeth, Psychological resilience,
London, Editura Overseas Development Institute, 2015.
8. Ionescu, Șerban, Jacquet, Marie-Madeleine, Lhote Claude, Mecansimele de apărare:
teorie şi aspecte clinice, Iași, Editura Polirom, 2007.
9. Luca, Cătălin, Gîrleanu-Șoitu, Daniela, Metodologie de lucru în asistența psiho-socio-
juridică a persoanelor vârstnice, Editura Asociația Alternative Sociale, Iași, 2012.
10. Miftode, Vasile, Dimensiuni ale asistenței sociale: Forme și strategii de protecție a
grupurilor defavorizate, Botoșani, Editura Eidos, 1995.
11. Moldoveanu, Monica, Geriatrie și geropatologie pentru asistenți medicali, București,
Editura All, 2002.
12. Neamțu, George(coord.), Tratat de asistență social, Iași, Editura Polirom, 2003.
13. Piaget, Jean, Psihologia inteligenței, București, Editura Știițifica, București, 1965.
14. Sillamy, Nobert, Dicționar de psihologie, București, Editura Univers Enciclopedic,
București, 1995.
15. Sorescu, Emilia-Maria, Bătrânețe între binecuvântare și blestem, Craiova, Editura
Universitaria Craiova, 2010.
16. Idem, Asitența socială a persoanelor vârstnice, Note de curs, Universitatea din Craiova,
2015.
17. Zamfir, Cătălin(coord.), Dicționar de sociologie, București, Editura Babei, 1993.

59
 18. Zăpârțan Liviu-Petru, Doctrine politice, Iași, Editura Fundației Chemarea, 1994.
II. Studii și articole
19. Agabrian, Mircea, O paradigmă sociologică a problemelor sociale, în ”Revista Română
de Sociologie”, XII, nr. 5-6, 2001, pp. 463-472.
20. Anthony, D.Ong, C.S., Bergman, Steven M., Boker, Resilience Comes of Age: Defining
Features in Later Adulthood, în ”Journal of Personality, 2009, p.1777
21. Consiliul Național al Persoanelor Vârstnice, Stadiul aplicării standardelor de calitate la
îngrijirea vârstnicilor şi a măsurilor din Strategia naţională privind asistenţa socială a
persoanelor vârstnice, 2008.
22. Idem, Asistența socială a persoanelor vârstnice, 2015.
23. Bătrân, Dorin, Îmbătrânirea, un process ireversibil, în ”Revista de Administrație Publică
și Politici Sociale”, I, nr.3, 2010, pp. 40-57.
24. Grecu, Petruța, Adaptarea de personalitate, în ”Revista de Psihoterapie Interogativă”,
vol2, nr.2, 2013, pp. 47-55.
25. Pleșa, Roxana, Aspecte ale calităţii vieţii persoanelor vârstnice pensionate din Valea
Jiului, Petroșani, Editura Universitas, 2012.
26. Rizescu, Alexandru, Stresul și modele de abordare a stresului în organizația militară,
în”Revista Academiei Forțelor Terestre”, VII, nr.2, pp. 71-79.
III. Legislație
27. Guvernul României, Ordonanța nr.68 din 28 august 2003.
28. Guvernul României, Hotărârea nr.412 din 15 aprilie 2003.
29. Ministerul Sănătății și Familiei, Ordinul nr.318 din 7 aprilie 2003
30. Parlamentul României, Legea nr.17 din 6 martie 2000.
31. Parlamentul României, Legea nr. 292 din 20 decembrie 2011.
IV. Pagini web
32. Ministerul Muncii și Justiției Sociale,
http://www.mmuncii.ro/j33/index.php/ro/legislatie/acte-normative-de-interes-public,
accesat la 19 aprilie 2017.
33. Ministerul Educației, Curba schimbării,
http://cursuriautism.ro/curba-schimbarii, accesat la 1 mai 2017.
34. https://maspsicologia.com/la-curva-del-cambio-de-elisabeth-kubler-ross-semana-4srp/,
accesat la mai 2017.
35. Bogdan Constantin, În sprijinul persoanelor vârstnice, în ”Viața medicală”,
http://www.viata-medicala.ro/In-sprijinul-persoanelor-varstnice.html*articleID_11227-
dArt.html, accesat la 3 mai 2017.
60