ASPECTE MEDICO-SOCIALE PRIVIND VARSTNICII INSTITUTIONALIZATI

STUDENT : SERBAN ANAMARIA

MOASE AN: IV GRUPA: I

INTRODUCERE
Societatea zilelor noastre, profund orientatǎ spre tineri şi pe problematica specificǎ
acestora, are tendinţa de a respinge şi chiar devaloriza vârsta a treia, consideratǎ adesea
inutilǎ, nesemnificativǎ şi neimportantǎ. Aceastǎ lipsǎ de respect poate fi întâlnitǎ în
societate în ansamblul sǎu, dar şi la locul de muncǎ, în familie, în mass-media, în toate
formele sale. Aceastǎ situaţie este contrastantǎ cu ceea ce se întâmpla în societǎţile
arhaice şi tradiţionale, unde bǎtrânii se bucurǎ de maximum de autoritate şi respect şi,
implicit, protecţie.
Este clar cǎ situaţia idealǎ pentru un vârstnic este de a trǎi, pânǎ la sfârşitul zilelor, în
mijlocul familiei sale naturale, care sǎ îi acorde suportul şi afecţiunea de care are nevoie.
Însǎ, în multe cazuri, aceasta este, aşa cum am spus, o situaţie idealǎ.
Deşi se considerǎ cǎ instituţionalizarea este mǎsurǎ de ultimǎ instanţǎ, existǎ persoane
care sunt în imposibilitatea de a alege, pentru care instituţionalizarea este singura soluţie:
pentru cei care nu au un nivel economic suficient pentru menţinerea autonomiei; pentru
cei care nu au rude; pentru cei care au o stare mentalǎ nesatisfǎcǎtoare, prezentând riscuri
pentru anturaj; pentru cei care au o stare fizicǎ precarǎ; pentru cei care trǎiesc singuri,
izolaţi. Alǎturi de aceste categorii, mai sunt şi alte motive care pot fi menţionate pentru
luarea deciziei de instituţionalizare a vârstnicului: pierderea locuinţei; lipsa adaptǎrii în
cazul serviciilor la domiciliu; probleme şi tensiuni în interiorul familiei de origine;
violenţa domesticǎ sau a celor care ar trebui sǎ îl îngrijeascǎ şi chiar dorinţa manifestǎ a
vârstnicului.
În aceste condiţii, este evident faptul cǎ internarea vârstnicului într-o instituţie de profil
este cea mai bunǎ soluţie, aici fiindu-i satisfǎcute nevoile primare de tipul adǎpost,
alimentaţie şi îmbrǎcǎminte şi asistenţǎ medicalǎ. În legǎturǎ cu trebuinţele de nivel
superior ale bǎtrânului, oferta instituţionalǎ diferǎ de la caz la caz, mai pregnante fiind
diferenţele între sectorul public şi privat. Oricum, un aspect foarte important trebuie subliniat
la acest nivel: mare parte a bǎtrânilor instituţionalizaţi vorbesc despre
sentimentul de securitate pe care îl resimt trǎind în acest mediu.
Despre calitatea vieţii din instituţii, se pot spune multe. Ceea ce surprind însǎ mai mulţi
autori sunt o serie de transformǎri psihologice cu impact negativ asupra persoanei
instituţionalizate: sentimentul de pierdere a libertǎţii; stigmatul social; pierderea
autonomiei; depersonalizare. Acestea sunt rezultatul întâlnirii unui anumit tip de
personalitate, flancat de un bagaj impresionant de experienţe trecute, de nevoi şi aşteptǎri
cu mediul instituţional care este altfel decât acasǎ.

Aspecte psihosociale specifice vârstnicilor

În ultimul deceniu am fost martorii unei continue fluctuaţii a populaţiei peste 65 de ani,
dar cu o creştere semnificativă a populaţiei peste 75 de ani, fenomen denumit
îmbătrânire. Acest lucru ar trebui să fie îmbucurător dacă ne gândim că ar trebui să
însemne creşterea calităţii vieţii şi a serviciilor medicale.
Realitatea este însă că o proporţie remarcabilă are nevoie de servicii sociale care ori nu
există, ori nu sunt suficiente din punct de vedere cantitativ sau calitativ. Populaţia
vârstnică a globului a crescut de la 200 de milioane în 1935 la peste 600 de milioane în
1990, pe fondul modificării proporţiei acestora în totalul populaţiei, ajungându-se la 17%
în ţările avansate economic, comparativ cu numai 7% în ţările slab dezvoltate.Cel mai vârstnic
continent este Europa, pentru că vârsta medie a populaţiei a fost de 75
de ani, menţinându-se de 1,3-1,4 ori mai ridicată decât cea din restul lumii, iar cel mai
tânăr continent este Africa.
Conform recensământului populaţiei din 7 ianuarie 1992, populaţia României se înscrie
în tendinţele globale privind structurile populaţiei vârstnice. Populaţia de 60 de ani şi
peste raportată în 1992 reprezintă 16,8% din totalul populaţiei de aproximativ 23 de
milioane, iar cea de 65 de ani şi peste – 11,1%.
În jurul anului 2000, populaţia de peste 65 de ani ajunge la peste 3,2 milioane, cu 3,6%
mai mult ca în 1992.
Un rol important în modificarea raportului de vârstă îl are şi scăderea drastică a fertilităţii
şi natalităţii infantile (Neamţu, pg. 912).
Sub influenţa unor factori interni, cum sunt ereditatea şi modificările hormonale, dar în
special a unor factori externi – pensionarea, scăderea potenţialului biologic, patologia
asociată, scăderea numărului membrilor de familie, decesul unor rude sau apropiaţi,
îmbătrânirea antrenează şi o serie de modificări la nivel psihologic: ale atenţiei,
memoriei, gândirii, proceselor afective, vorbirii şi a învăţării.
Din punct de vedere emoţional, bătrânii se aseamănă sub unele aspecte cu copiii. Au
nevoie de afecţiune, aprobare, sunt foarte sensibili la respingeri şi critici şi la fel ca şi
copiii, au o mare dorinţă de independenţă, dar din păcate, aceasta adesea scade progresiv.
În cele mai multe cazuri, bătrânii experimentează mai intens ca niciodată în viaţa de până
acum frica: de intimitate fizică, de pierdere a securităţii economice, de apropiere a morţii,
de indiferenţă a copiilor, pirederea prietenilor şi contactelor sociale, şi mai presus de
toate, frica de părăsire.
Unele cercetări au căutat să pună în lumină anumite trăsături caracteristice bătrânilor
foarte longevivi (de peste 100 de ani), inclusiv în situaţii de stres experimentale. Astfel a
reieşit că aceştia au capacitatea de a evita frustrarea şi conflictele cu autorităţile,
valorizează independenţa şi încearcă să trăiască cooperant şi productiv.
Ei au o mare capacitate de muncă, pot munci intens şi pe perioade mari, dar fără a se
preocupa să fie în frunte, şi de aceea nu suferă de hipertensiune .
Sunt sociabili, au simţul umorului şi sunt drăguţi, nu-şi fac griji pentru ceea ce nu pot
controla, şi nu sunt înclinaţi spre ceartă. Ei încearcă să evite tensiunea, supărările
cotidiene şi frustrarea, care produc stres cronic şi conduc la dezechilibru homeostatic.
De asemenea, le este caracteristică onestitatea faţă de sine, confruntarea fără teamă cu
boala şi capacitatea de a nu reacţiona prea intens la nedreptăţi personale. Centenarii s-au
bucurat în general de căsnicii fericite, reuşite, uneori recăsătorindu-se
după moartea soţului sau soţiei şi având relativ mulţi copii. Deosebit de importantă pentru
ei este credinţa religioasă, care îi ajută să depăşească frica de moarte.
Se observă tendinţa de accentuare a trăsăturilor de caracter, atât a celor pozitive cât şi a
celor negative.
Confruntarea cu ideea de moarte apare atât prin conştientizarea apropierii propriei morţi,
prin experimentarea cel mai adesea a unor neputinţe fizice, dar şi prin moartea
apropiaţilor din aceeaşi generaţie: fraţi, parteneri de viaţă. Bătrânii acceptă diferit ideea
de a îmbătrâni şi de a muri. Adesea au sentimente ambivalente faţă de viaţă şi moarte
(Sorescu).

Într-o lume în care sunt valorificate tinereţea şi puterea economică, în care fiecare se află
într-o continuă competiţie, în care mulţi au pierdut bucuria de a trăi şi duc o viaţă plină de
stres şi anxietate, bătrânii sunt adesea devalorizaţi şi consideraţi o povară. Ei ştiu, simt,
văd şi aud acest lucru şi se simt nefericiţi şi respinşi.

În lucrarea sa The biological, sociological and psihological aspects of Aging, cercetătorul

american Kurt Wolf a evidenţiat legătura între lipsa de respect faţă de vârstnici, atitudinea
noastră culturală de respingere şi intoleranţă, sentimentele de nerăbdare, ostilitate şi o
enervare faţă de părinţii şi bunicii noştri, şi creşterea delincvenţei juvenile. Concluzia sa
este că în niciun caz controlul poliţiei nu poate substitui controlul parental, deoarece
măsurile punitive nu sunt niciodată la fel de eficiente precum dragostea şi înţelegerea
părinţilor.
Acest control parental nu poate acţiona în lipsa respectului faţă de părinţi şi bunici.
Factorul cultural joacă un rol extrem de important în conturarea atitudinilor sociale faţă
de vârstnici.
Este evidentă diferenţa de atitudine între popoarele orientale (China, Japonia, India,
Israel) şi cele occidentale, iar acest lucru se face remarcat în consecinţele sale asupra
calităţii vieţii bătrânilor. Într-o atmosferă de respect, acceptare, dragoste, bătrânii sunt
fericiţi, senini şi prietenoşi, şi rar suferă de resentimente, amărăciune şi depresie.

Toţi vârstnicii devin senili şi suferă de deteriorare psihică;

- Vârstnicii au dificultăţi de învăţare;
- A îmbătrâni înseamnă a deveni neproductiv;
- Îşi pierd interesul în activitatea sexuală;
- Sunt inevitabile la bătrâneţe bolile fizice;
- Bătrânii sunt lenţi;
- Îmbunătăţirea tehnicilor terapetice pentru vârstnici este nefolositoare deoarece ei nu
pot beneficia de aceasta aşa cum beneficiază alte categorii de persoane.
Din nefericire, perpetuarea acestor mituri şi a multor altora de acest fel contribuie la
discriminarea celor vârstnici şi la devalorizarea generală a vârstnicilor în societatea
contemporană (traducere după Skidmore and all, pg. 192)

Factori care influenţează instituţionalizarea

Actualmente tendinţa este de dezinstituţionalizare, în toată lumea există forme de

ocrotire a vârstnicului în asemenea aşezăminte.
O instituţie reprezintă o organizaţie care are statut, reguli de funcţionare stabilite prin
regulamente şi legi, având funcţia socială de a satisface anumite nevoi colective (Neamţu,
pg. 947).
În România există mai multe tipuri de instituţii specializate de ocrotire. În funcţie de
perioada cât vârstnicul este ocrotit, instituţiile pot presta servicii pe termen lung sau temporar.

Cauzele instituţionalizării pe termen lung ar fi:

- singurătatea şi lipsa reţelei de suport;
- dorinţa manifestă a vârstnicului;
- lipsa veniturilor;
- diferite afecţiuni cronice;
- handicapul fizic sau mental;
- pierderea locuinţei;
- lipsa adaptării în cadrul serviciilor la domiciliu;
- crize în sânul familei de origine;
- imobilizarea la pat;
- violenţa domestică sau a celor ce s-au angajat să-l îngrijească.
Dorinţa vârstnicului este capitală, pacientul fiind centrul însuşi al deciziei finale. Dorinţa
vârstnicului intră adeseori în contradicţie cu evaluarea medico-psiho-socială relizată de
medicul de familie.
Anumiţi bătrâni care ar putea rămâne la domiciliu, la nevoie cu un oarecare ajutor, pot la
fel de bine să ceară să trăiască într-o instituţie, în cămin, pentru că s-ar simţi mai în
siguranţă.
O asemenea dorinţă trebuie respectată. Trebuie să ne ferim de dogma menţinerii la
domiciliu cu orice preţ. Anumiţi bătrâni nu mai vor să rămână acasă de teama unor
agresiuni, a singurătăţii, sau de teama de a deveni o greutate pentru ceilalţi (G. Neamţu,
pg. 909).
Invers, există situaţia când deşi menţinerea la domiciliu devine foarte dificilă, vârstnicul
să dorească să rămână acasă cu orice preţ. În acest caz, medicul de familie trebuie să
uzeze de persuasiune şi să explice vârstnicului că rămânerea acasă nu este în mod sigur
cea mai bună soluţie.
Atunci când decizia instituţionalizării se impune, aceasta trebuie să fie atât cât se poate
bine lămurită şi gândită. Obţinerea consimţământului bătrânului este soluţia cea mai buna.

Cel mai adesea, plecarea într-o instituţie este pentru vârstnic ultima cotitură importantă
din viaţă; de aceasta se leagă neliniştea şi teama, îndeobşte fondată, a nemaîntoarcerii la
domiciliu şi instituţia îi apare, pe bună dreptate, a fi o antecameră a morţii.
În lucrarea clasică a lui Erving Goffman, se apreciază că trăsătura comună pe care o
găseşte la toate instituţiile (totale) este că indivizii aflaţi în aceste locuri trec printr-un
proces de mortificare a sinelui, acest fapt ducând la pierderea identităţii. „Instituţiile
ridică bariere între persoanele din interior şi lumea de afară” (Goffman, pg. 89). Dr.
Constantin Bogdan atrage atenţia asupra tendinţei actuale a familei româneşti, îndeosebi a
celei din mediul urban, de a forţa instituţionalizarea, din motivaţii atât de ordin obiectiv
(condiţii de locuit restrânse, dificultăţi financiare, imposibilitatea supravegherii
permanente a vârstnicilor cu deteriorări psihice, dificultatea familiei adulte de a se ocupa
de îngrijirea propriilor bunici sau străbunici), cât şi de ordin subiectiv (relaxarea
legăturilor parentale, o psihologie individualistă, care respinge faptul că şi aspectele triste
ca bătrâneţea, invaliditatea, moartea fac parte din viaţă. Cu toate acestea, credem că dacă
familia ar beneficia de un ajutor corespunzător astfel încât să capete încredere în forţele
proprii şi problemele financiare să nu mai poată fi invocate, multe plasamente ar putea fi
evitate, reultatele îngrijirilor ar fi mai bune, iar costurile ar fi desigur mai mici, având în
vedere proporţia mare a îngrijirilor care pot fi realizate de membrii de familie
neprofesionişti.
Rămâne deci un procent de numai 10-20% (conform statisticilor americane) din îngrijirile
care ar necesita intervenţia profesioniştilor, comparativ cu plata pentru 100% din servciile
efectuate în cadrul instituţionalizat.
Doctorul englez J. Grimlay Evans descria în 1980 foarte clar scopul sistemului de ajutor
social şi de sănătate a vârstnicului ca fiind acela de „a permite vârstnicului suferind de o
dizabilitate fizică sau mentală să trăiască unde el şi-ar fi dorit să trăiască dacă nu ar fi
avut aceea dizabilitate”, de asemenea scopul tratamentului şi a eforturilor de rebilitare
este de „a îmbunătăţi funcţionarea lui până la un nivel maxim, consecvent, şi dacă acesta este
totuşi inadecvat, noi trebuie să reducem cererile din mediul înconjurător” (G.
Neamţu, pg. 953).
Persoanele vârstnice manifestă adesea o anumită rigiditate a comportamentului, fapt care
poate genera crize de adaptare sau „stresul de mutare”, constând în reacţii paradoxale,
nefavorabile sănătăţii, în special anexietate.
Temerile şi neliniştile lui au ca motiv „moartea familială” şi ideea eronată că a fost
interant că să nu moară acasă, teama că sfârşitul este aproape, dar se manifestă şi temeri
fără obiect.
Uneori pot apărea depresii grave, stări confuzionale, izolare, alte manifestări în funcţie de
temperament: tăcere ostilă, irascibilitate crescută, resmenare sau apatie bolnăvicioasă.
Dintre reacţiile comportamentale ale familiei vârstnicului instituţionalizat menţionăm
(Sorescu, pg. 82):
- Cooperare (aproximativ 60% din cazuri) – receptivitate faţă de asistenţa acordată
bătrânului, menţinerea legăturilor cu acesta, disponibilitate pentru reprimirea sa în
familie;
- Hiperprotecţie: pretenţii exagerate faţă de personalul instituţiei şi asistenţa acordată,
imputări pentru agravarea condiţiei vârstnciului, conflicte şi stânjenirea echipei de
îngrijire. Sunt cunoscute binoamele mamă-fiu, tată-fiică, şi soţie-soţ. Uneori
hiperprotecţia este simulată, stările de iritare, plictiseală, demobilizare a echipei sunt
nefavorabile bătrânului;
- Abandon (cam 10% din cazuri): familia consideră că şi-a încheiat datoria, odată ce
vârstnicul a fost intituţionalizat şi se invocă diferite motive pentru părăsirea vârstnicului;
- Culpabilitate: se întreabă dacă nu existau şi alte soluţii;
- Angoasa: apare la copiii care au avut legături strânse cu părinţii lor. Îmbătrânirea şi
îmbolnăvirea părinţilor îi nelinişteşte, ca şi reacţiile bătrânului instituţionalizat, precum şi
gândul unui viitor asemănător.
Instituţia trebuie să satisfacă vârstnicului următoarele categorii de nevoi:
- nevoia de a fi considerat ca parte a societăţii;
- nevoia de a folosi timpul în condiţii cât mai multumitoare.

- nevoia de a fi recunoscut ca persoană cu individualitate distinctă;

- nevoia de a-şi manifesta propria personalitate, nevoia de îngrijire a sănătăţii;
- nevoia de stimulare a facultăţilor mintale;
- nevoia de servicii spirituale;
- nevoia de comunicare.
O importanţă deosebită o are mediul ambiental al căminului pentru persoane vârstnice:
- Trebuie prevăzut cu secţii diferite pentru persoane dependente, persoane
semidependente şi persoane care nu sunt dependente;
- Umanizarea interioarelor face să se elimine aerul de spital sau „azil pentru oamenii
bătrâni şi bolnavi”: pereţi coloraţi, plante decorative, tablouri, acvarii şi spaţii
personalizate;
- Amenajarea unei grădini pentru plimbări de recreere, cu elemente peisagistico-
estetice, jeturi de apă, alei, bănci, precum şi a unui teren de recuperare în aer liber, au o
valoare terapeutică deosebită;
- Sunt necesare amenajări pentru combaterea privării informaţionale:
- Spaţii pentru contacte sociale;
- Stand de presă şi carte;
- Bibliotecă cu sală de lectură;
- Condiţii pentru urmărirea programelor TV;
- Expoziţii;
- Spectacole artistice;
- Oferirea posibilităţii persoanelor vârstnice de a oferi sugestii pentru amnejarea
spaţiului şi de a contribui la aceasta (Sorescu, pg. 83).
Instituţionalizarea nu este soluţia cea mai viabilă pentru problemele complexe ale
vârstnicilor, dar nu este nici cea mai proastă alternativă. Totul depinde de perspectiva din
care este privită problema. Dacă din punct de vedere economic ea reprezintă o soluţie, din
punct de vedere social, neglijarea nevoilor umane de către instituţie duce la negarea
întregii filozofii instituţionale (Andreescu, O., Pintilie, M., pg. 23)

Tendinţa de a privi societatea ca fiind formată doar din indivizi capabili de muncă şi
sănătoşi este limitată din cauza inevitabilităţii degradării fizice a omului.

Tendinţe moderne în organizarea serviciilor de asistenţă socială a

vârstnicilor

Costurile ridicate ale serviciilor de Asistenţă Socială, mai ales cele ale îngrijirii
rezidenţiale a persoanelor dependente, precum şi efectele instituţionalizării asupra acestor
persoane au condus la luarea în calcul a unor măsuri alternative.
În cazul bătrânilor se urmăreşte îngrijirea lor în comunitate, rămânerea cât de mult posibil
în propriul domiciliu, prin susţinerea familiilor care îl îngrijesc, prin furnizarea de servicii
la domiciliu şi centre de zi (Sorescu, pg. 65).
O altă tendinţă, de data aceasta la nivelul tuturor serviciilor de asistenţă socială, o
reprezintă marketizarea serviciilor publice, prin introducerea concurenţei la nivelul
furnizorilor de servicii, manifestându-se o preocupare sporită pentru creşterea eficienţei
serviciilor publice.
Aceasta duce la formarea unei pieţe de servicii de asistenţă socială, avantajele constând în
creşterea atât a calităţii serviciilor furnizate ca urmare a concurenţei, cât şi a posibilităţii
de alegere şi control al calităţii serviciilor din partea beneficiarilor.
În România s-au făcut doar încercări timide de marketizare a serviciilor de asistenţă
socială. În cazul serviciilor pentru bătrâni care în orice ţară sunt inferioare nevoilor, nici
nu poate fi vorba de posibilităţi multiple de alegere.
Dacă în ţările dezvoltate se ridică problema dezinstituţionalizării vârstnicilor, la noi
instituţiile rezidenţiale pentru aceştia sunt insuficiente din punct de vedere numeric şi al
capacităţii lor.
Serviciile comunitare de îngrijire la domiciliu realizate prin intermediul unei organizaţii
neguvernamentale sunt încă la început şi există doar în puţine oraşe din ţară, acoperind un
număr redus de persoane care necesită îngrijire Scopul serviciilor sociale pentru bătrâni este
acela de a le întări capacitatea de a face faţă
activităţilor cotidiene, de a le îmbunătăţi integrarea socială şi de a se asigura că primesc
tratamentul şi îngrijirea necesară (Sorescu, 2005, pg. 66).
Există totuşi ţări care încearcă să respecte drepturile persoanelor vârstnice. De exemplu,
în Danemarca, bătrânii insituţionalizaţi cu diagnostic de demenţă Alzheimer beneficiază
de un program de recuperare în grup sau individual, asistaţi de un ergoterapeut; de
asemenea, vârstnicii parţial dependenţi sau independenţi dar singuri, sau cu venituri mici
beneficiază de servicii la domiciliu bine concretizate, efectuate de personal calificat:
asistent social, medic, asistenţă de ocrotire.
În România este salutată iniţiativa Asociaţiei Alzheimer care de exemplu coordonează în
Timişoara un centru de zi pentru bolnavii cu acest tip de demenţă în cadrul căruia
realizează diverse activităţi ocupaţionale, permiţând astfel familiei vârstnicului să-şi
organizeze activităţile zilnice.
Deşi calitatea serviciilor este bună, ele sunt insuficiente în comparaţie cu numărul mare
de astfel de bolnavi pe aria judeţului. Problema se pune pentru vârstncii singuri sau cei
instituţionalizaţi care, de multe ori zac în pat din lipsa diagnosticului, din lipsa resurselor
sau din cauza indiferenţei celor din jur. O problemă şi mai arzătoare o reprezintă
necesitatea dezvoltării în România a serviciilor la domiciliu, care la ora actuală se
realizează mai mult în ceea ce priveşte menajul şi alimentaţia, şi mai puţin în ceea ce
priveşte nursing-ul, terapia ocupaţională, kinetoterapia etc. (Neamţu, pg. 913).
BIBLIOGRAFIE
1. Bǎlǎceanu-Stolnici, C., 1998 – Geriatrie practicǎ, Ed. Amaltea, Bucureşti
2. Băban, A., (2002), Metodologia cercetării calitative, Ed. Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca
3. Bocancea C., Neamţu G., 1999 – Elemente de asistenţă socială, Ed. Polirom, Iaşi
4. Bogdan, C., 1997 – Geriatrie, Ed. Medicală, Bucureşti
5. Drîmba, O. ,1987 – Istoria culturii şi civilizaţiei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti
6. Dumitru, M., 1984, – Bǎtrâneţe activǎ, Ed. Medicală, Bucureşti
7. Eliade, M., 1994 – Nostalgia religiilor, Ed. Humanitas, Bucureşti

8.Neamţu, G., 2003 – Tratat de asistenţă socială, Ed. Polirom, Iaş