Bătrâneţea apare la omul contemporan în pragul vârstei de 65 de ani,

fiind caracterizată de încetarea activităţii profesionale – prin

pensionare – precum şi de pierderea unor abilităţi de natură fizică.
Specific acestei vârste este conceptul de rol de ieşire (role exit), ce
desemnează acele procese prin intermediul cărora individul părăseşte
rolurile sale sociale. Pentru a demonstra faptul că percepţia asupra
bătrâneţii este cel mai adesea deformată de diverse stereotipuri,
sociologul William C. Levin a realizat un experiment în cadrul căruia
unii tineri care studiau la diverse colegii din California, Massachusetts
şi Tennessee au fost rugaţi să caracterizeze, pe baza unor fotografii
care le erau prezentate, trăsăturile de personalitate ale unor bărbaţi a
căror vârstă părea să fie de 25, 52 şi 73 de ani.
Experimentul lui William Levin a demonstrat faptul că există
stereotipuri foarte puternice legate de diferitele vârste ale omului. Iar
bătrâneţea este înconjurată de multe asemenea stereotipuri negative.

Iata câteva dintre cele mai frecvente:

1. Bătrânii sunt toţi la fel.

Dacă persoanele tinere şi cele adulte sunt receptate mai ales prin
prisma diferenţelor semnificative care există de la un individ la altul,
în schimb, persoanele în vârstă sunt privite ca având trăsături
comune. Ceea ce nu este nimic altceva decât o imagine complet
eronată asupra unei întregi categorii de oameni; persoanele în
vârstă sunt la fel de diferenţiate unele în raport cu celelalte la fel ca
şi cele aparţinând oricărei alte categorii de vârstă. Nu trebuie uitat
faptul că bătrânii nu s-au născut bătrâni, ci au fost la rândul lor
tineri, iar oamenii au tendinţa de a-şi conserva trăsăturile proprii de
personalitate până la vârstele cele mai înaintate. În plus, fiecare om
poartă cu sine de-a lungul vieţii experienţele sale de viaţă, ceea ce
înseamnă că oamenii în vârstă devin cu atât mai diferiţi unii de
ceilalţi cu cât experienţele lor personale sunt mai diferite şi mai
numeroase.
2. Persoanele în vârstă sunt neproductive.
Argumentele aduse în favoarea acestui stereotip se referă la
faptul că persoanele cu vârste de peste 65 de ani s-au retras din
activitate şi s-au pensionat, ei nu mai pot avea copii, iar uneori
apar ca o povară atât în ceea ce priveşte propria familie, cât şi
societatea în ansamblu. Aceasta nu este însă decât o viziune
foarte îngustă asupra vieţii; în realitate, majoritatea persoanelor
ce aparţin vârstei a treia sunt foarte productive. Chiar dacă ele
nu mai întreprind o activitate remunerată, totuşi nu trebuie
ignorată implicarea acestor oameni în domeniul politic, în special
sub forma participării la vot, precum şi la diverse manifestări
religioase, culturale sau sociale.

3. Bătrânii sunt senili.

Punctul de plecare al acestui stereotip este faptul că unele
persoane în vârstă manifestă anumite devieri de natură
psihologică sau comportamentală în raport cu ceea ce se
consideră îndeobşte a fi normal. Statistic însă, senilitatea nu este
caracteristică decât unui procent relativ redus dintre persoanele
în vârstă, în plus, în anumite situaţii, ea este o afecţiune
reversibilă, care poate fi tratată O altă maladie specifică în
general bătrâneţii este boala Alzheimer, ce presupune
diminuarea sau chiar pierderea capacităţilor intelectuale ale
omului, precum şi diverse tulburări de comportament. Însă,
această maladie este specifică cu precădere vârstei foarte
înaintate (persoanele care au peste 82-84 de ani).

4. Persoanele în vârstă se află într-o stare permanentă de

degradare şi declin.

Acest stereotip are la bază mai multe surse. Mai întâi, cei cu
vârstă înaintată sunt priviţi ca aflându-se într-o totală stare de
dependenţă şi aceasta mai ales din motive de natură medicală.
Însă, în realitate, numărul persoanelor de 65 de ani a căror
sănătate se află într-o fază avansată de degradare este mult mai
redus decât se ne-am putea aştepta. Pe de altă parte,
persoanele care au ajuns la o vârstă înaintată sunt receptate ca
aflându-se într-o stare de declin intelectual.

Există însă şi societăţi care valorizează bătrâneţea, considerând-

o vârsta cea mai importantă dintre toate celelalte. Gerontocraţia
desemnează un tip de organizare socială în cadrul căreia
puterea politică, bogăţia şi prestigiul social aparţin bătrânilor.
Aceştia au rolul de a conduce, ei sunt priviţi de ceilalţi membri
aisocietăţii ca fiind posesorii unei înţelepciuni ancestrale, prin
urmare, lor le revine sarcina de a lua deciziile importante care
privesc soarta comunităţii. Principala sarcină a bătrânilor este
în acest context faptul de a menţine vii tradiţiile, obiceiurile,
normele şi valorile strămoşeşti – cultura comunităţii.