IMBATRANIREA UMANA

Îmbă trâ nirea umană este un proces caracterizat prin modificări treptate şi spontane, avâ nd
ca efect maturizarea în timpul copilă riei, pubertă ţii şi perioadei de adult tâ nă r şi apoi
declinul multor funcţii ale organismului în timpul vâ rstei a II-a şi a III-a.
Îmbă trâ nirea este deci un proces continuu care debutează la naştere şi continuă în toate
etapele vieţii. Are atâ t componenta pozitivă a dezvoltă rii, câ t şi componenta negativă ,
declinul.
Tradiţional, vârsta de 65 ani este considerată un „prag” deoarece este vârsta la care oamenii
sunt pensionaţi.
În prezent, lumea întreagă se confruntă cu o adevărată revoluţie demografică , datorată
îmbă trâ nirii accentuate a populaţiei.
În anul 2003, populaţia persoanelor în vârstă de peste 60 de ani era de 600 milioane. Se
apreciază că pâ nă în anul 2025 acest număr se va dubla.
După vârsta de 65 de ani, 11% dintre bă rbaţi şi 16% dintre femei prezintă un anumit grad
de incapacitate, după 80 de ani, 4 din 5 persoane sunt afectate de incapacitate rezultată în
urma unei afecţiuni cardiovasculare, osteoarticulare sau psihice.
Îmbă trâ nirea individului şi a populaţiei, nu sunt unul şi acelaşi lucru.
Prin „îmbă trâ nirea individului” este desemnat procesul fiziologic care începe din momentul
concepţiei şi care antrenează modifică ri caracteristice speciei de-a lungul întregii vieţi.
În ultimii ani ai vieţii, aceste modifică ri determină o scă dere a adaptabilită ţii individului la
mediul înconjură tor. Îmbă trâ nirea unei populaţii este un fenomen mai complex care se
referă la creşterea proporţiei persoanelor vâ rstnice într-o populaţie dată .
Această creştere este aproape aceeaşi, indiferent dacă se consideră ca prag al bă trâ neţii
vârsta de 60 de ani sau de 65 de ani. Dacă celelalte grupe de vâ rstă cresc şi ele rapid,
sporirea numă rului persoanelor din acest grup de vâ rstă se poate face fără să se însoţească
de o îmbă trâ nire generală a populaţiei.
Aşa cum ştim cu toţii, îmbă trâ nirea este inevitabilă , implicâ nd o serie de procese care încep
încă din momentul concepţiei. Rata îmbă trâ nirii ţesuturilor, organelor şi a sistemelor
variază , la vârste înaintate schimbă rile fiind mai importante şi mai rapide. Cu toate acestea,
modificările produse de îmbă trâ nire diferă de la individ la individ. Procesul de îmbă trâ nire
este înalt individualizat, întrunind şi aspecte psihologice şi sociale, pe lâ ngă cele biologice.
Modul în care se resimte bă trâ neţea depinde de personalitatea noastră , de să nă tatea fizică şi
psihică , de experienţele acumulate, de evenimentele care au marcat existenţa persoanei şi
de resursele disponibile pentru a se susţine.
Factorii care influenţează îmbătrânirea umană
De-a lungul timpului, o serie de teorii au încercat să explice procesul de îmbă trâ nire,
implicâ nd contribuţia importantă a unor factori precum cei genetici, psihologici, socio-
culturali, etc. Descifrarea biologiei îmbă trâ nirii este importantă deoarece ajută la înţelegerea
procesului prin care organismul devine progresiv vulnerabil la dizabilită ţi şi boală , cum se
poate interveni în mecanismele care stau la baza acestui proces complex şi care este natura
relaţiei dintre îmbă trâ nirea fiziologică , normală şi cea patologică .
Factorii genetici
Una dintre preocupările centrale ale biologiei îmbătrânirii este natura contribuţiei genetice,
modul în care acţionează genele şi cum contribuie bagajul (moştenirea) genetic al unui individ la
longevitate. Teoriile genetice afirmă că ceasul biologic al fiecărei specii este setat la o anumită
„oră” şi, potrivit lor, omul este programat genetic să trăiască 110-120 de ani. Acest lucru este
afirmat şi de credinţa populară care consideră că durata vieţii unui om este înscrisă în cer şi care
este atât de plastic exprimată prin „atât i-a fost dat să trăiască”. Numai că „înscrisul” se află în
gene şi nu în cer. Ipoteza conform căreia îmbătrânirea survine datorită programului înscris în
codul genetic este susţinută şi de faptul că perioada vieţii este diferită în funcţie de specie (calul
trăieşte 20-25 de ani, câinele 12-14 ani, furnicile 1-4 ani, elefantul 50-60 de ani, etc.),
longevitatea este ereditară (Pearl şi Perceb), agenţii genotoxici modifică durata vieţii (de
exemplu, radiaţiile), diferenţele dintre duratele de viaţă ale gemenilor univitelini sunt de două
ori mai mici decât între fraţi (Kallman şi Jarovik).
Teoria erorilor
Cercetă rile au evidenţiat acumularea unor erori în replicarea informaţiei genetice, care
determină apariţia unor proteine alterate ce nu îşi mai pot îndeplini rolul funcţional. O
teorie derivată din cea a acumulă rii erorilor este cea a degradă rii şi repară rii ADN-ului.
Alterarea ADN-ului şi ARN-ului este produsă , în general, de factori precum razele X, razele
UV, iradierile din elementele radioactive, etc. S-a constatat că în celulele îmbă trâ nite,
repararea ADN-ului are anumite lacune. Cea mai strâ nsă corelaţie între procesul de
îmbă trâ nire şi deficienţele proceselor de reparare a ADN-ului se observă la nivelul
neuronilor.
Teoria radicalilor liberi susţine impactul negativ al acestora asupra ADN-ului. Acţiunea
nocivă a radicalilor liberi se exercită asupra macromoleculelor de ADN din genom, dar şi din
mitocondrii.
Factorii socio-culturali
Fiecare societate este organizată şi se conduce conform unui sistem propriu de valori, care
normează stilul de viaţă , actele şi conduitele indivizilor, modul lor de a gâ ndi şi interpreta
lumea. Acest sistem de normare este modelul socio-cultural care acţionează asupra
comunită ţii, imprimâ nd membrilor să i un anumit fel de a fi şi un anumit stil de viaţă şi de
gâ ndire. Condiţiile fizice şi sociale diferite de la o generaţie la alta din societă ţile aflate într-o
perpetuă schimbare şi transformare determină o serie de efecte asupra indivizilor.
Dezechilibrele psihosociale ale grupurilor comunitare se prezintă sub forma unor tulbură ri
ale spiritului comunitar cu caracter generalizat, afectâ nd structura, dinamica şi evoluţia
psihosocială a tuturor membrilor comunită ţii respective (C. Enă chescu). Aceasta se
datorează unor schimbă ri sociale, culturale, morale, unor factori economici, socio-
demografici (fenomenul de marginalizare socială a unor indivizi sau a unor categorii
sociale), presiuni exercitate de mass-media, calamită ţi naturale (cutremure, inundaţii), etc.
Conflictele dintre generaţii se manifestă cel mai pregnant în planul social-comunitar şi au la
bază ciocnirea dintre mentalită ţi diferite, dintre moduri de a gâ ndi şi modele de
comportament diferite de la o generaţie la alta. Aceste aspecte apar în societatea modernă
legate în special de factorii de schimbare şi progres (C. Enă chescu). Generaţiile care
asimilează un anumit model cultural îşi însuşesc un anumit stil de viaţă , conform acestui
model. Asimilarea valorilor modelului cultural devine natura persoanei, la care aceasta
„ţine” ca la ceva propriu, întrucâ t reprezintă însă şi identitatea sa. Obiceiurile culturale
intervin prin intermediul educaţiei asupra caracteristicilor psiho-fiziologice ale fiecă rui
individ în parte.
Factorii psihologici
În psihologia senescenţei, modificările asociate procesului de îmbătrânire sunt diferite,
corelându-se cu tipul de personalitate, particularităţile etnice, profesionale şi cele habituale ale
fiecărui individ în parte. Unele evenimente pot precipita îmbătrânirea psihologică: retragerea din
activitatea profesională, plecarea copiilor, decesul partenerului de viaţă, iar adaptarea la noile
condiţii are mari implicaţii în plan psihic. Apar frecvent stările anxioase, depresia, labilitatea
emoţională, insomnia nocturnă şi somnolenţa diurnă intermitentă. Numeroase studii întreprinse
de către psihologi au constatat că vârstnicii implicaţi activ în viaţa socială, care au putere de
influenţă şi de a lua decizii, au o mai bună sănătate fizică şi mentală. Deşi scade spontaneitatea
gândirii, cu inerţii şi stereotipuri, creşte capacitatea organizatorică, se perfecţionează funcţiile de
sinteză, generalizare şi abstractizare. De aceea, se spune că vârsta a treia devine o vârstă a
înţelepciunii. O caracteristică psihologică a vârstnicului este tendinţa de a-i îndruma pe cei tineri
şi uneori de a-i „încuraja” financiar, ceea ce le sporeşte sentimentul de utilitate socială. Aceasta,
împreună cu sprijinul primit din partea familiei, duce la îmbunătăţirea calităţii vieţii. Un alt
aspect pozitiv este reprezentat de relaţiile interumane care întăresc capacitatea vârstnicului de a
se adapta la schimbările survenite odată cu vârsta, de a face faţă pierderii celor apropiaţi şi îi
ajută să treacă mai uşor peste dizabilităţile pricinuite de vârstă sau de boală. Este unanim
acceptată diferenţa asupra concepţiei de viaţă a femeilor şi bărbaţilor, cunoscut fiind faptul că la
bătrâneţe, femeile au mai multe relaţii interumane decât bărbaţii.
Factorii somatici
Fiecare organism îmbă trâ neşte după un orar propriu, bă trâ neţea fiind cel mai frecvent
rezultatul suprapunerii unor boli cronice şi degenerative pe un organism modificat prin
înaintarea în vârstă . Pe parcursul procesului de îmbă trâ nire apar o serie de modifică ri în
organism. Pă rul încă runţeşte, pielea îşi pierde elasticitatea, apar ridurile, iar expunerile la
soare pot duce la apariţia unor pete maronii. Senescenţa senzorială apare constant. Scad
acuitatea vizuală , auditivă , sensibilitatea tactilă , mirosul şi gustul. Diminuează atenţia şi
memoria. Scade spontaneitatea gâ ndirii, iar limbajul reflectă dificultă ţile gâ ndirii. Scade
fluxul verbal, apare lentoarea ritmului şi a vocabularului. Afectivitatea este compromisă
adeseori. Comportamentul este emoţional, apar irascibilitatea şi labilitatea emoţională . Ş i
personalitatea reflectă deteriorările prezentate.
Periodizarea vârstei a III-a
Cronologia bă trâ neții include 3 etape relativ distincte: trecerea că tre bă trînețe (65-75 de
ani), bă trâ nețea medie (75-85 de ani) și marea bă trâ nețe (peste 85 de ani).
OMS consideră :
− persoane în vâ rstă - între 60 și 74 de ani;
− persoane bă trâ ne – între 75 și 90 de ani;
− marii longevivi - peste 90 de ani.

Evaluarea funcţională a vârstnicului:

este folosită pentru a evalua nivelul stă rii de bine al persoanei câ t şi capacitatea, ca adult
vârstnic, de a-şi purta în mod autonom de grijă ;
ajută la identificarea nevoilor personale şi a punctelor slabe în îngrijirea personală , va
furniza baza de la care va porni întocmirea planului de îngrijire, avâ nd ca scop creşterea
gradului de autonomie a vâ rstnicului, oferirea unui feed-back în privinţa tratamentului şi
reabilită rii;
evaluarea se va folosi pentru a identifica şi suplini nevoile vârstnicului cu serviciile potrivite,
cum ar fi asigurarea menajului, îngrijirea la domiciliu, îngrijirea zilnică care să ajute
pacientul să -şi menţină autonomia. Sunt disponibile numeroase metode de întocmire a unei
evaluări metodice funcţionale.
Metode de evaluare funcţională a vârstnicului:
Indexul Katz: privind activită ţile traiului de zi cu zi este o metodă foarte des folosită pentru
evaluarea abilită ţilor de a realiza 6 activită ţi zilnice de îngrijire personală : îmbă iere,
îmbră care, asigurarea igienei, transferul, controlul sfincterelor, hră nirea. Descrie nivelul
funcţional al pacientului la un anumit moment în timp şi punctează obiectiv performanţele
sale.
Scala Lawton: evaluează capacitatea de a realiza activită ţile de îngrijire personală mai
complexe. Se referă la activită ţile necesare pentru a-şi susţine traiul autonom cum ar fi:
capacitatea de a folosi telefonul, de a gă ti, de a face cumpă ră turi, de a spă la rufe, de a
gestiona resursele financiare, de a-şi administra medicaţia şi de a-şi pregă ti masa.
Activită ţile sunt cotate pe o scală de la 1 la 3 începâ nd cu autonomia (capacitate totală de a
realiza activită ţile), continuâ nd cu a avea nevoie de un oarecare sprijin şi sfâ rşind cu
incapacitatea totală .
Scala şi indexul Barthel: evaluează următoarele 10 funcţii în autoîngrijire: hrănirea, mutarea din
căruciorul cu rotile în pat şi invers, efectuarea igienei personale, deplasarea până şi de la toaletă,
îmbăierea, deplasarea pe suprafeţe drepte, fără denivelări, împingerea căruciorului cu rotile,
urcarea şi coborârea scărilor, îmbrăcare și dezbrăcare, menţinerea continenţei intestinale,
controlul vezicii urinare. Fiecare item este notat conform cu gradul de asistenţă necesară; după
un timp, rezultatele vor arăta o îmbunătăţire sau un declin. O scală similară numită Scală de
evaluare a autoîngrijirii Barthel, e o scală mai detaliată privind evaluarea funcţională. Ambele
instrumente furnizează informaţii care ajută la determinarea tipului de îngrijire necesară.
Scala de Resurse Sociale OARS (Cercetări şi servicii pentru vâ rstnicii din America) este un
instrument de evaluare dezvoltat la Universitatea Duke în 1978. Este o metodă
multidimensională şi evaluează nivelul funcţionă rii în urmă toarele 5 domenii: resurse
sociale, resurse economice, să nă tate fizică , să nă tate psihică şi activită ţi ale traiului de zi cu
zi. Principalele activită ţi ale traiului de zi cu zi includ mobilitatea, îmbră carea, igiena
personală , hră nirea, mersul la toaletă şi factorii legaţi de incontinenţă . Totuşi, aceste
activită ţi pot fi extinse pentru a include şi activită ţi instrumentale (cumpă ră turi, îngrijirea
locuinţei, utilizarea telefonului, plata facturilor, administrarea medicaţiei, gătitul şi spă larea
rufelor), câ t şi alte activită ţi mai complexe (activită ţi sociale, voluntare, ocupaţionale,
recreative). Fiecare domeniu e marcat pe o scală de la 1 la 6. La sfâ rşitul evaluă rii este
determinat un scor cumulativ privind deficienţele. Cu câ t scorul este mai mic, cu atâ t mai
mare este nivelul deficienţei.
Materiale necesare: documentaţia (formulare tip de completat) necesară uneia din
metodele de evaluare funcţională care se foloseşte în spital.
Pregătirea pacientului: se va explica pacientului testul şi i se va comunica locaţia efectuă rii
sale (camera de spital sau de tratament).
Implementare:
se va revedea istoricul în materie de să nă tate al pacientului pentru a obţine date individuale
despre pacient şi pentru a înţelege problema în profunzime câ t şi modificările fizice subtile;
se vor obţine date biografice, inclusiv numele pacientului, vâ rsta, data naşterii şi aşa mai
departe, dacă acestea nu există deja;
folosindu-se instrumente de evaluare funcţională , pacientul va fi rugat să ră spundă la
întrebă ri. Dacă pacientul nu poate ră spunde, se vor obţine ră spunsurile de la cei care-i
acordă îngrijire.
Consideraţii speciale:
− evaluarea funcţională a vâ rstnicului trebuie făcută câ t mai repede din momentul internă rii
sale;
− întreaga evaluare va fi revizuită şi actualizată de fiecare dată câ nd o modificare importantă
apare în starea fizică şi mentală a pacientului;
− câ nd este folosită scala Lawton, evaluarea pacientului se va face în termeni specifici
siguranţei: de exemplu, o persoană poate fi capabilă să gă tească o masă simplă pentru sine,
dar poate uita aragazul aprins după ce a gă tit;
− atâ t indexul Barthel câ t şi Scala de evaluare a autoîngrijirii Barthel sunt folosite ca
instrumente mai des în recuperarea vâ rstnicilor şi în îngrijirile pe termen lung pentru a
consemna îmbună tă ţirea capacită ţilor pacientului.

În ciuda modificărilor care apar în organism odată cu înaintarea în vârstă , majoritatea

funcţiilor rămâ n adecvate pe parcursul vieţii, deoarece cele mai multe organe au o
capacitate funcţională mult mai mare decâ t cea necesară organismului (rezervă funcţională ).
Boala, mai degrabă decâ t îmbă trâ nirea normală , este responsabilă pentru scă derea sau
pierderea capacită ţii funcţionale a organelor.
Chiar şi aşa, declinul funcţional înseamnă că persoanele în vârstă au dificultă ţi la adaptarea
la variaţiile factorilor de mediu, sunt mai sensibile la agenţii patogeni şi la infecţii şi au o
predispoziţie mai mare la reacţii adverse ale medicamentelor.
Persoanele vâ rstnice nu mai sunt capabile de performanţe fizice. Nu este mai puţin adevă rat
că schimbă rile induse de vârstă sunt influenţate şi de modul în care persoana a tră it.
Un stil de viaţă sedentar, dieta necorespunzătoare, fumatul şi abuzul de alcool şi droguri, pot
afecta multe organe pe parcursul timpului, adeseori mai mult decât îmbătrânirea singură.