Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
GERONTOLOGIE
NOTE DE CURS
pentru
îngrijirea Persoanelor Vârstnice
I. INTRODUCERE
1.1. DEFINIŢIE
Gerontologia:
-ştiinţa care se ocupă cu studierea vârstnicilor şi a procesului de îmbătrânire.
Ea cuprinde:
-studierea modificărilor somatice, psihice (mentale) şi sociale a populaţiei pe
măsură ce aceasta îmbătrâneşte;
-evaluează efectele îmbătrânirii populaţiei asupra societăţii
Geriatria:
-ramura medicinei care se ocupă cu diagnosticul şi tratamentul bolilor şi problemelor
specifice vârstnicilor.
Cuvantul “geriatrie” provine din cuvintele greceşti: geron= bătran şi iateria= tratament.
Scopurile în geriatrie:
-îngrijire versus vindecare
-îmbunătăţirea sau menţinerea funcţionalităţii şi a calităţii vieţii
-prevenţia
-îngrijirea terminală.
Îmbătrânirea populaţiei
In secolul XX, proporţia persoanelor vârstnice (peste 60 ani) a crescut continuu, creştere
care continuă şi în secolul XXI.
Proporţia vârstnicilor era de 8% (600 milioane) în 1950 şi este de 10 % în 2005,
estimându-se a ajunge la 22% (2 miliarde) la mijlocul secolului.
Populaţia vârstnică îmbătrâneşte şi ea. Proporţia celor peste 80 ani, va creşte de la 1% în
prezent, la 4% în 2050, cu o rată de 4,2% pe an.
La nivel mondial, populaţia vârstnică creşte cu 2% pe an, cu mult mai rapid decât
populaţia generală, proces care se pare că va continua încă 25 ani.
Rata de creştere a populaţiei vârstnici se estimează că va ajunge la 3,1% pe an în
perioada 2010-2015.
4
de a modifica viteza de îmbătrânire la oameni, ar avea efecte mult mai bune decît eradicarea
neoplaziilor, a afecţiunilor cardiovasculare şi a diabetului zaharat luate împreună.
Mecanismele acestui proces sunt deocamdată puţin descifrate. Rămîn încă necunoscute
procesele fundamentale care stau la baza vitezei diferite de îmbătrânire la fiecare individ uman
precum şi mecanismele prin care îmbătrânirea conduce la apariţia bolilor specifice vârstei a treia.
În faza actuală suntem doar la nivelul elaborării unor teorii.
Sugerează că în timp pot apărea proteine modificate, care duc la apariţia celulelor
disfuncţionale. Cu timpul, în sinteza ADN-ului apar erori ce pot afecta funcţia biologică.
Teoria programată teoria ceasului biologic - prin care se presupune că ar exista stocarea
unei anumite informaţii genetice privitoare la durata de viaţă a celulelor organismului sau a
întegului organism.
5
Baza acestei teorii constă în faptul că nici o componentă a corpului uman nu poate
acţiona izolată de sistemul nervos şi de cel endocrin.
Adepţii acestei teorii susţin rolul profund al neurohormonilor în reglarea schimbărilor
legate de vârstă.
Pierderea de neuroni monoaminergici asociată cu scăderi ale funcţiilor motorii şi
cognitive are loc în special în locus coeruleus şi substantia nigra, iar a celor colinergici în
hipocampus, nucleus caudatus, putamen şi cortexul cerebral.
Pierderea de hormoni steroizi la menopauză poate duce la apariţia de condiţii favorizante
pentru osteoporoză.
Denklas are anumite date care ar putea sugera existenţa unui "hormon al morţii".
Totuşi, având în vedere că nu toate organismele care îmbătrânesc au sisteme
neuroendocrine, această teorie îşi pierde universalitatea.
6
Radicalii liberi sunt grupe de atomi, înalt reactive, având un electron neparticipant, care
poate apare ca urmare a acţiunii radiaţiilor ionizante, a reacţiilor neenzimatice ale oxigenului şi ale
unor reacţii enzimatice - în special fotosinteza şi catena respiratorie.
Deteriorările produse de reacţiile radicalilor liberi cuprind:
- oxidări în molecule cu viaţă lungă - colagenul, elastina, în materialul cromozomia
- degradări oxidative ale mucopolizaharidelor - cu producere de materiale inerte ca
de exemplu ceroidul şi pigmenţii de îmbătrânire şi cu schimbări în caracteristicile unor organite ca
mitocondria şi lizozomii.
Datorită unor factori diverşi: metabolici (intrinseci), externi şi a reacţiilor biochimice, pot
apare legături chimice încrucişate în cadrul structurilor moleculare ale substanţelor intra- şi extra-
celulare. De aceea teoria legării încrucişate ("cross linkage") a îmbătrânirii s-a constituit ca o altă
teorie menită să reunească aspectele comune şi secundare (efectul asupra îmbătrânirii nu este
direct, ci prin intermediul compuşilor legaţi încrucişat) ale tuturor factorilor primari de producere a
îmbătrânirii.
Legarea încrucişată se produce între două sau mai multe macromolecule prin legarea
covalentă sau prin punţi de hidrogen. Legăturile, deşi reversibile, se pot acumula în timp.
Se produce o agregare moleculară, o creştere a imobilizării compuşilor celulari şi o
scădere a catabolizării produşilor cu funcţionabilitate deficitară.
În cazul ADN-ului, încrucişarea duce la mutaţii şi moarte celulară.
7
Gustul Atrofia papilelor linguale Limba devine netedă Fără
şi
depapilată
Scăderea producţiei de Pierderea interesului
salivă şi a numărului Diminuarea senzaţiei pentru mîncare
mugurilor gustativi Gustative (exagerată
de fumat, uscarea
cavităţii bucale,
calitatea alimentelor)
SISTEM MODIFIĂRI LEGATE EFECTE CONSECINŢE
DE VÂRSTĂ
Simţul Tactil Pielea la nivelul palmelor şi Creşterea toleranţei la Creşterea probabilităţii
Receptorii tactili al altor zone glabre devine durere de a prezenta leziuni
îşi pierd o parte mai puţin sensibilă Scăderea capacităţii de traumatice cutanate
din capacitate a recunoaşte obiecte
fine sau cu textură
aspră
Tegumentul Scăderea cantităţii de Pielea devine încreţită, Pierderea ţesutului
colagen şi ţesut adipos cu descuamare adipos la nivelul feţei
subcutanat furfuracee şi dă şi a membrelor;
impresia că atîrnă; creşterea depozitelor
scade turgorul adipoase la niv.
tegumentar abdomen şi coapse
11
2. Evolutivitatea – la vârstnici bolile au o evoluţie cronică întrerupte de o perioadă de
acutizare.La vârstnici bolile au o evolutie lunga.
7. Prognostic sever
- ateroscleroza sistemică ;
12
- cardiopatia ischemică cronică ;
- hipertensiunea arterială ;
- tulburările de ritm şi de conducere ;
- boli hematologice (anemia Biermer- lipsa vitaminei B12, leucemia limfatică cronică) ;
- boli digestive (hernia hiatală);
- boli endocrine ( diabetul zaharat);
- boli ale sistemului nervos (ateroscleroza cerebrală, boala Parkinson, demenţa);
- boli psihice (confuzia, depresia)
- afecţiuni oculare (glaucom şi cataractă)
- afecţiuni ale aparatului locomotor (poliartroza, osteoporoza).
4.2.2. Afecţiuni rare la vârsta a III-a :
13
4.3.1. Bolile degenerative
Unele afecţiuni ale vârstnicilor sunt specifice acestui tip de boală –cronic, degenerativ.
Iată o listă de afecţiuni care se întâlnesc numai la vîrsta a III-a:
-polimialgia reumatică
-arterita cu celule gigante (boala Horton)
-escarele de decubit
-artroza
-boala Paget a oaselor
-mielomul multiplu
-leucemia limfatică cronică
-cancerul de prostată
-AVC ischemic
14
-boala Parkinson
-incontinenţa de urină
-cataracta
Aceste aspecte au determinat modificări în conceptele privitoare la natura bolilor, în
special o scoatere în evidenţă a existenţei factorilor predispozanţi multipli.
Un alt concept tot mai des invocat în medicina modernă şi de importanţă crescîndă este
acela de “boală cu determinism genetic”.
Factorul ereditar - agentul patogen acţionează la antecesori, unde schimbă programul de
funcţionare al organismului, imprimând un deficit genetic sau o disfuncţie, peste care, la urmaşi se
grefează malformaţiile ulterioare, spre exemplu: virozele la gravide în primele trei luni de sarcină
sau tulburarile neuropsihice la copii provenii din părinţi alcoolici.
Aceste boli sunt de două feluri:
A. Boli cu determinism pur genetic: boli generate de alterările genetice; acestea se
manifestă sub forma afecţiunilor ereditare, prezentarea lor fiind subiectul disciplinei de genetică.
Sunt extrem de rare la vârsta a treia.
B.Boli cu determinism predominant endogen: se datoresc alterării genomului şi se
manifestă doar când se produc condiţiile favorizante de exprimare ale acestui defect.
Exemplul clasic este cel al manifestării anemiei hemolitice în cazul intoxicaţiei cu nitriţi sau
după administrarea de antiinflamatorii nesteroidiene.
Potrivit acestui concept de “boală cu determinism genetic”, starea de sănătate a mamei şi
a copiilor în perioada de gestaţie poate afecta profund susceptibilitatea descendenţilor la anumite
boli, mai tîrziu în cursul vieţii.
Cele mai frecvente boli cu determinism genetic întâlnite la vârsta a III-a sunt:
- Hipertensiunea arterială
- Cardiopatia ischemică
- Afecţiunile pulmonare cronice
- Bolile autoimune :lupus eritematos diseminat, sclerodermia, dermatomiozita;
- Demenţa.
15
Cel mai evident mod în care vârstnicii pot “devia” de la modelul tradiţional este faptul că
la ei adesea coexistă multiple afecţiuni, astfel încît semnele şi simptomele care au fost înregistrate
pot fi atribuite mai multor boli diferite
Mai mult, nici o singură boală nu domină tabloul clinic.
De asemenea, pot să fie acuze multiple, fără a fi prezent un simptom major dominant.
Sau poate fi prezent un simptom major care să nu fie atribuit în mod direct afecţiunii
celei mai importante sau bolii care este cea mai evidentă clinic.
Manifestările atipice ale bolilor la vârstnici se datorează:
-deteriorării rezervei funcţionale pe măsura înaintării în vârstă la nivelul multor sisteme
şi organe
- alterării răspunsurilor adaptative (diminuarea răspunsului imun, scăderea răspunsului
la stimuli hipoxici sau hipercapnici, reducerea percepţiei dureroase, etc);
- patologiei cooncomitente: o afectare (boală) a unui organ (ex. infecţie respiratorie)
poate precipita decompensarea la nivelul altora (insuficienţă cardiacă, confuzie acută, cădere),
prin aceasta contribuind la manifestările atipice ale bolilor;
Bolile la vârstnici au o simptomatologie atipică, dar au şi o evoluţie atipică. Prognosticul
poate fi cu greu apreciat, iar decesul poate surveni oricănd, în ciuda evoluţiei aparent favorabile a
bolii.
La vârtnici şi reacţia la tratamentul medicamentos este atipică.
Se observă reacţii atipice, inadecvate, chiar paradoxale la tratamentul medicamentos:
- natura reacţiilor adverse medicamentoase poate fi influenţată de transformările
senescente;
- în afara transformărilor farmacocinetice legate de vârstă, apar şi modificări
farmacodinamice;
-ele sunt în mod special importante la nivelul creierului;
-multe medicamente pot produce confuzie – chiar Digoxinul care are ca loc de acţiune
primar cordul;
- metabolismul medicamentelor este încetinit, şi prin urmare, eliminarea devine
deficitară şi se înregistrează frecvent semne de supradozare medicamentosă.
La persoanele vârstnice bolile să se manifestă tîrziu şi într-un stadiu avansat. Factorii care
contribuie la nerecunoaşterea prezenţei unor boli ţin de:
a).pacient;
b)medicul curant.
16
-poate ascunde în mod deliberat anumite simptome deoarece are frică de
spitalizare deoarece se teme că:
- îşi pierde independenţa;
-îşi pierde auto-determinarea;
-vârstnicii au tendinţa de a consulta mai puţin medicul – multe probleme
ameliorabile sunt decelate doar cu ocazia unor evaluări screening
-unii vârstnici pot considera anumite simptome drept normale, mai ales dacă sunt
de intensitate mică şi dacă interesează aparatul vizual, auditiv sau genitourinar.
-pot interpreta greşit unele semne şi simptome, mai ales că ele pot apare atît de frecvent
încît importanţa lor diagnostică să fie subestimată (de ex. nicturia);
-pot considera că eforturile diagnostice intense nu sunt justificate;
-tratamente neadecvate (utilizarea de diuretice pentru edeme gambiere, în absenţa
creşterii volumului circulant sau administrarea de antiparkinsoniene pentru tremor esenţial);
-supraestimarea gravităţii prognosticului unor afecţiuni – diagnosticul greşit al unei
afecţiuni terminale poate avea efecte devastatoare atît asupra pacientului cît şi a familiei;
-pacienţii se pot exprima în termeni pe care medicul nu îi înţelege – de exemplu la
vârstnici descrierea depresiei de către pacient adesea se concentrează asupra simptomelor
somatice.
Toate bolile, indiferent de vârsta pacientului, încep cu o perioadă variabilă în care nu este
prezent nici un semn sau simptom.
Nu există dovezi că această etapă ar fi semnificativ mai lungă la vârstnici. Prin
“manifestarea silenţioasă” a bolilor la vârsta a treia se înţelege absenţa sau atenuarea
manifestărilor tipice, ca de exemplu:
-infarctul miocardic fără durere;
-peritonita fără durere;
-perforarea indoloră a viscerelor abdominale;
-infecţii afebrile;
-tirotoxicoza apatică.
18
V. EVALUAREA PACIENTULUI VÂRSTNIC
Evaluarea Geriatrică (EG) este un termen cu înţeles larg care se referă la evaluarea stării
de sănătate a pacienţilor vârstnici
Presupune o abordare diferită comparativ cu evaluarea medicală standard.
Are la bază recunoaşterea faptului că starea de sănătate a persoanelor vârstnice depinde
de factori care depăşesc simpla manifestare a bolilor de care suferă
Printre aceştia sunt factori:
-sociali
-psihologici
-care ţin de sănătatea mintală
-de mediu
În plus, EG scoate în evidenţă statusul funcţional, atât ca dimensiune care necesită
evaluarea, cât şi ca rezultat final care trebuie fie îmbunătăţit sau menţinut.
Deşi în sensul său cel mai strict EG este un proces diagnostic, mulţi autori folosesc
termenul pentru a include atît:
-evaluarea diagnostică, cât şi
-abordarea terapeutică (evaluarea răspunsului terapeutic).
Uneori termenul de EG este utilizat pentru a desemna evaluarea efectuată de către un
singur clinician, iar alteori se face referire la procesul complex, interdisciplinar, denumit Evaluare
Geriatrică Globală (Comprehensivă - EGG).
a. În spital – evaluarea este de obicei orientată spre problema medicală acută care a
precipitat internarea.
-pe măsură ce pacientul se reface şi se iniţiază planurile pentru externare, alte
componente (sprijinul social, mediul fizic de existenţă) devin mai importante în evaluare.
În spital evaluarea geriatrică poate fi problematică datorită schimbării rapide a stării.
De exemplu, statusul funcţional al unui pacient este “total dependent” atunci cînd
pacientul are o boală în faza acută şi poate deveni “independent” când pacientul se ameliorează
progresiv înainte de externare;
19
Deoarece pacienţii au tendinţa de a-şi supraestima statusul funcţional bazîndu-se pe
nivelul lor anterior de funcţionare, pot fi necesare metode alternative, mai corecte de evaluare (de
ex. cele efectuate de către asistentele medicale şi fizioterapeuţi).
La fel, potenţialul complet al pacientului de a participa la programul de recuperare poate
să nu fie cunoscut decît doar în apropierea externării.
Metoda standard de screening este optotipul Snellen: pacientul trebuie să stea la 6 metri
distanţă de optotip şi să citească litere, utilizînd lentile corectoare.
Este printre cele mai obişnuite probleme medicale menţionate de pacienţii vârstnici: se
întîlneşte la 1/3 dintre persoanele peste 65 ani.
Utilizarea protezelor auditive a condus la îmbunătăţirea statusului funcţional şi a calităţii
vieţii la mulţi vârstnici
Malnutriţia este un termen global care cuprinde multe probleme nutriţionale diferite şi
care la rîndul lor sunt asociate cu diverse consecinţe asupra stării de sănătate
Ambele extreme ale greutăţii corporale (obezitatea şi subponderalitatea) constituie risc.
Printre vârstnicii care trăiesc în comunitate, cea mai frecventă tulburare nutriţională este
obezitatea.
21
Un mic procent dintre vârstnici (la noi în ţară mult mai mult decât în ţările dezvoltate
economic) au subnutriţie energetică sau protein-energetică. Aceasta îi plasează la risc pentru:
deces şi declin funcţional
Subnutriţia protein-energetică (protein-calorică) – reprezintă prezenţa unor dovezi
clinice (semne fizice de slăbire, un index de masă corporală scăzut) şi biochimice (albumina sau
alte proteine ) de aport insuficient.
A fost demonstrată importanţa scăderii:
-albuminei serice
-colesterolului -ca factori de prognostic pentru mortalitatea la vîrstnici.
Colesterolul scăzut este un indicator de prognostic sever la toate categoriile de vârstnici:
atât cei care trăiesc în comunitate, cât şi cei care sunt spitalizaţi, precum şi cei care trăiesc în
cămine de bătrâni.
Deşi nivelele scăzute de colesterol întîlnite în aceste condiţii par a fi legate mai mult de
prezenţa inflamaţiei decît de malnutriţie, nivelele colesterolului seric pot fi un marker foarte util
pentru vârstnicii aflaţi la risc pentru diverse evenimente nefavorabile.
IMC sub 18,5 - Risc pentru sănătate: ridicat. Este prea mic pentru o sănătate
optimă.
IMC 18,5-24,9 - Risc pentru sănătate: minim/scăzut
IMC 25-29,9 - Risc pentru sănătate: scăzut/moderat
IMC 30-34,9 - Risc pentru sănătate: moderat/ridicat. Trebuie schimbată dieta !
IMC peste 35 - Risc pentru sănătate: ridicat Obezitatea afectează sănătatea !
22
La nivelul spitalelor – cînd necesităţile nutriţionale sunt mai ridicate, ingestia energetică
şi de proteine trebuie atent monitorizate.
Indicatorii folosiţi în spitale pentru aprecierea malnutriţiei sunt:
a. Albumina serică
- această proteină are un timp de înjumătăţire lung: circa 18 zile
-de aceea obţinerea nivelului seric al albuminei la internare poate oferi o estimare a
statusului nutriţional bazal al pacientului.
Trebuie ţinut cont şi de faptul că nivelele serice de albumină pot scădea acut în timpul:
-unor afecţiuni inflamatorii acute
-stress-uri fiziologice
-ca răspuns la traumatisme sau intervenţii chirurgicale.
b. Prealbumina
- are un timp de înjumătăţire mult mai scurt (circa 2 zile);
- poate fi o metodă mai bună de monitorizarea răspunsului la tratamentul
nutriţional
c. Colesterolul seric poate reprezenta un mod util de monitorizare a pacienţilor internaţi-
scăderea lui a fost asociată cu o creştere a morbidităţii şi a mortalităţii
La nivelul spitalelor, cînd necesităţile nutriţionale sunt mai ridicate, ingestia energetică şi
de proteine trebuie atent monitorizate.
Incontinenţa urinară este o problemă frecvent întîlnită, mai ales în rîndul femeilor
vârstnice care trăiesc în comunitate. Este diagnostică destul de rar datorită mai multor cauze:
- femeile se jenează să deschidă acest subiect, în special dacă medicul este de sex
masculin
- ele pot considera această manifestare drept un aspect normal al înaintării în vârstă şi
care poate fi cel mai bine controlat prin intermediul unor tampoane;
Screening-ul pentru incontinenţă poate fi efectuat printr-un chestionar care va fi
administrat înainte de vizita la cabinetul medical, chestionar cu 2 întrebări:
1.Aţi pierdut vreodată urină şi v-aţi udat lenjeria în ultimul an?
- dacă răspunsul este DA, atunci pacientul va fi întrebat:
2.Aţi pierdut urina în cel puţin şase zile diferite?
S-a constat că pacienţii care au răspuns afirmativ la ambele întrebări au avut cea mai
mare frecvenţă a incontinenţei urinare confirmată ulterior de medic (79% pentru femei şi 76%
pentru bărbaţi).
Cea mai frecventă afecţiune cronică a vârstnicilor este artroza – localizată cel mai
adesea la :
-genunchi (gonartroza)
-articulaţia coxo-femurală (coxartroza)
- discurile intervertebrale (spondilartroza)
De asemenea, persoanele vârstnice prezintă adesea afecţiuni neurologice cu impact
negativ asupra:
-percepţiei senzoriale (ex. neuropatiile)
23
-funcţiei motorii (ex. AVC)
-echlibrului
Mersul şi echilibrul pot fi afectate şi de sechele ale unor căderi anterioare (ex. fracturi,
inegalitatea membrelor inferioare, teama de o nouă cădere).
Fiecare dintre aceste probleme, individual sau în combinaţie, pot precipita afectarea
mobilităţii. La rîndul ei, mobilitatea afectată poate conduce la căderi şi/sau reducere pe mai
departe a funcţionalităţii.
Riscul de cădere poate fi evaluat prin testarea:
-echilibrului
-mersului
-forţei membrului inferior
-evidenţierea unor căderi anterioare (prin întrebări)
-evaluarea acestor componente poate ajuta la identificarea metodelor de a
ameliora funcţionalitatea pacientului dincolo de simpla reducere a riscului de cădere
Medicii ar trebui să întrebe în mod obligatoriu pe toţi pacienţii vârstnici cu privire la
căderi. Un răspuns pozitiv la întrebarea: “în timpul ultimelor 12 luni aţi căzut vreodată la podea
sau aţi căzut şi aţi lovit un scaun sau v-aţi lovit de scară?” trebuie să fie urmat de întrebări care să
evalueze probabilitatea de căderi urmate de leziuni (de ex.: pierdera conştienţei, căderi frecvente,
sau rămînerea la sol, după o cădere, timp de 5 minute sau mai mult).
Tulburările de mers şi de echilibru sunt cel mai bine evaluate prin urmărirea pacientului
în timp ce efectuează anumite activităţi.
Pot fi efectuate rapid cîteva teste asupra echilibrului sau mobilităţii şi anume:
a. capacitatea de a menţine o poziţie în tandem sau în semitandem timp de 10
secunde;
b. rezistenţa la împingere bruscă
c. capacitatea de a se întoarce 360o .
d. forţa muşchiului cvadriceps:- prin observarea modului în care vârstnicul se ridică de
pe un scaun fără a utiliza sprijinul mîinilor;
e. testul “Up&Go” (“ridică-te şi pleacă”): capacitatea pacienului de a se ridica pe un
fotoliu, de a merge 3 metri, de a se întoarce şi de a se reaşeza. Cei care efectuează testul în timp
de peste 20 secunde necesită o evaluare mai complexă.
24
Aceste teste NU pun diagnosticul de demenţă, nici normalitatea lor nu înseamnă cu
certitudine absenţa demenţei.
25
Trebuie determinată şi calitatea acestor relaţii de sprijin
Adesea, pentru vârstnicul foarte slăbit, disponibilitatea unui ajutor din partea familiei sau
a prietenilor este factorul determinant potrivit căruia un vârstnic dependent va rămîne la
domiciliu sau va fi instituţionalizat
La fiecare pacient vârstnic este importantă întrebarea dacă religia sau spiritualitatea
sunt importante pentru el.
26
Date recente arată că spiritualitatea individuală, fie sub formă de activităţi religioase sau
nereligioase, elemente intangibile, are o importanţă deosebită în starea de sănătate.
Participarea frecventă la servicii religioase este asociată cu o mortalitate redusă.
În spital este importantă implicarea pastorală care poate oferi sprijin pacientului şi ehipei
medicale pentru a ajunge la o decizie în îngrijirea vârstnicului.
Definiţie: Osteoporoza este o atrofie osoasă, afectând egal cele două componente ale
osului (substanţa organică şi cea minerală) şi constând în rarefierea osului.
27
Când apar fracturi şi tulburări posturale (deformaţii invalidante), se vorbeşte despre
osteoporoza boală.
Cazurile de osteoporoză cresc cu vârsta: La vârstele foarte înaintate ea devine mai severă
şi mai frecventă . Femeile sunt afectate mai precoce, mai frecvent şi mai sever.
Cauzele osteoporozei:
- factorul hormonal: la femei scăderea nivelului estrogenic, post-menopauză; la
bărbaţi scăderea funcţiei testiculare.
- restrângerea activităţii fizice.
- factorii nutriţionali: carenţe proteice, calorice, vitaminice.
- un rol important îl deţin tulburările circulatorii
- fumatul, alcoolul, excesul de cofeină.
Diagnosticul este întotdeauna tardiv.
Radiologia standard sugerează diagnosticul de osteoporoză doar în stadii avansate
(imaginile evidente apar dupa pierderea a 30 - 40% din masa osoasa). Poate fi utilă in diagnosticul
diferenţial. Evidenţiază şi monitorizează fracturile osteoporotice.
Densitometria osoasă
Reprezintă măsurarea cantitativă a densităţii minerale osoase prin absorbţiometrie duală
cu raze X (DXA), la nivelul scheletului central (coloana, şold). Constituie metoda de diagnostic
standard a osteoporozei primare, recomandată în prezent de OMS.
Valorile “Scorului T” se aplică femeilor albe (caucaziene) în postmenopauză şi sunt
orientative pentru alte vârste, ca şi pentru bărbaţi sau pentru alte rase.
Criteriile OMS pentru diagnosticul osteoporozei primare
Scorul T - abaterea DMO (densitate minerala osoasa ) faţă de media femeii adulte tinere
de 30 ani.
Normal: până la - 1,0 DS
Osteopenie: între -1,0 şi –2,5 DS
Osteoporoza sub –2,5 DS
Osteoporoza severă sub –2,5 plus fractură patologică DS.
Indicatiile clinice pentru efectuarea densitometriei osoase sunt:
- Toate femeile peste 65 de ani;
- Toţi bărbaţii peste 70 de ani;
- Orice pacient care are o fractură de fragilitate;
- Orice situaţie clinică ce se poate asocia cu pierderea de masă osoasă (ex. corticoterapia,
terapia cu hormoni tiroidieni în doze supresive, etc.);
- Monitorizarea terapiei antiosteoporotice.
Complicaţiile cele mai grave sunt fracturile: între 50 şi 60 de ani, predomină fractura
încheieturii mâinii, în jurul vârstei de 70 de ani, fractura vertebrelor, iar după 70 de ani, fractura de
col femural.
Profilaxie :
Dacă factorul vârstă nu poate fi influenţat, se poate acţiona asupra activităţii fizice,
asupra funcţiei hormonale (hormon estrogeni - progestativi), asupra tulburărilor de nutriţie şi a
celor circulatorii.
Limitarea osteoporozei se poate realiza prin:
- exerciţii fizice,
-calciu, lactate
- vitamine, inclusiv vitamina D
- evitarea imobilizării prelungite după fracturi şi mobilizarea precoce reprezintă un
act terapeutic important
28
- evitarea alcoolului, fumatului, excesului de cofeină.
Indicaţii de tratament
1. Pacienţii cu osteoporoză si osteoporoză severă (cu fracturi de fragilitate şi scor T<-2,5 DS.);
2. Pacienţii cu osteopenie (scor T< -1,5 DS) dar cu factori de risc pentru fracturi osteoporotice
sau cu fracturi de fragilitate;
3. Pacienţii la care măsurile nonfarmacologice de prevenţie sunt ineficace (DMO continuă să
scadă sau apar fracturi de fragilitate).
Tratament:
Inhibitori ai rezorbţiei osoase:
- estrogeni;
- calcitonina;
- bifosfonati : Fosamax;
- derivai activi de vitamina D (calcitriol, alfa-calcidol)
Stimulatori ai formării osoase:
- parathormon;
- hormoni anabolizanti;
- factori de creştere (GH, IGF-1);
- fluoruri.
6.2. FRACTURILE
Fractura de şold
La nivelul membrelor inferioare căderile determină cedarea osului în zona cea mai
spongioasă – colul femural. Fracturile de col femural apar cel mai frecvent la batrânul cu
osteoporoză.
Între 50-60 de ani apare o frecvenţă crescută a fracturilor la femei datorită osteoporozei
postmenopauză.
29
Peste 75 de ani apare o importantă creştere a numărului fracturilor, astfel încât 75% din
totalul fracturilor de col femural sunt la această vârstă.
Fracturile de col femural la vârstnici au o importanţă deosebită:
- Dacă la adult în urma fracturilor este în joc prognosticul funcţional, la bătrâni în joc este
prognosticul vital:
- Mortalitatea crescută apare din cauza imobilizării prelungite, cu toate consecinţele
ei in principal tromboflebita cu embolie.
- Fractrile dau frecvent necroza aseptică a capului femural.
- Fractura poate decompensa şi alte afecţiuni ale bătrânului.
- Fractura la bătrân are drept consecinţă pseudartroza.
Vârstnicii care în urma unui accident se aleg cu o fractură de şold prezintă un risc de cinci
până la opt ori mai mare de a muri în primele 3 luni de la accident.
În timp ce femeile prezintă un risc cu 50% mai mare de a muri în primele 3 luni de după
fractură, în cazul bărbaţilor acest risc ajunge chiar până la 80%, fiind chiar mai mare pe măsura
trecerii anilor.
2. Tratamentul chirurgical
Tratamentul fracturilor presupune tratament conservator şi tratament chirurgical.
Există mai multe variante de tratament conservator:
a. metoda ortopedică pură, cea mai frecvent folosită, prin care fractura este redusă de
către medicul ortoped şi apoi este imobilizată cu ajutorul aparatului gipsat; dupa scoaterea
aparatului gipsat este indicată kinetoterapia;
b. metoda extensiei continue
c. metoda tratamentului funcţional – este utilizată adesea la vârstnici.
Tratamentul chirurgical în fracturi vizează restabilirea continuităţii osului fracturat prin
fixare cu ajutorul unor implante metalice (material de osteosinteză). Materialele de osteosinteză
sunt de diferite tipuri în functie de osul fracturat, tipul de fractură şi pot fi: şuruburi şi plăci
înşurubate, tije centro-medulare, lame plăci, fixator extern.
Tehnici chirurgicale :
a. Fixarea fracturii de col femural prin două şuruburi este preferată pentru a evita orice
risc de deplasare. Aceasta atitudine este cea mai răspândită.
b. Proteza de şold de tip Moore (proteză parţială)
c. Proteza de şold bipolară (proteză parţială);
d. Proteza totală de şold.
Avantajele protezei parţiale :
➢ pacientul se dă jos din pat la 10 zile sau mai repede de la operaţie ;
➢ după o lună poate merge în cârje sau cadru metalic ;
➢ după alte 2-3 săptămâni poate merge cu spijin în baston.
Proteza totală de şold
Proteza totală de şold înlocuieşte ambele componente ale articulaţiei, nu numai partea
femurală. De obicei, această proteză se foloseşte dacă pacientul prezintă o artroză dinaintea
fracturi de col femural, ceea ce face utilizarea primelor două proteze menţionate anterior
contraindicată.
31
6.3. SINDROMUL DE IMOBILIZARE
Tabloul clinic:
- fenomene psihice: anxietate, depresie, dezorientare, dezinteres, negativism, mutism,
plâns, insomnie, stări revendicative
- atrofie musculară,
- redori articulare,
- dureri articulare şi musculare la primele tentative de mobilizare
- leziuni cutanate: ulcerele de presiune - escare, care pot apare în unele cazuri la câteva
ore;
- complicaţii urinare: infecţii, incontinenţa urinară,
- tulburări circulatorii: hipotensiunea arterială, hipertensiunea arterială, agravarea bolii
cardiace preexistentă.
- constipaţie,
- embolii pulmonare,
- infecţii pulmonare de decubit,
- demineralizare osoasă, osteoporoză.
Tratament
Mobilizarea precoce- de la primele ore după intevenţie chirurgicală, fractură repusă, etc.
- mişcări active ale membrelor inferioare
- masaj pasiv (de către altă persoană) a membrelor inferioare, suparioare, torace;
- schimbarea deasă a poziţiei în pat: întoarcerea pe o parte şi pe cealată la 3-4 ore.
Etapele mobilizării:
a. Mobilizare la pat: se spală pe faţă, pe mâini, serveşte singur masa la pat.
b. Mobilizarea în fotoliu
c. Mobilizarea în salon/cameră
d. Mobilizarea în afara casei.
32
Pentru prevenirea trombozelor şi emboliilor se face tratament anticoagulant profilactic
cu Heparină cu greutate moleculată mică (Clexane, Fraxiparină), injecţii subcutanate
periombilicale de 2 ori pe zi, la interval de 12 ore.
Definiţie: Escara este o necroză ischemică a ţesuturilor cuprinsă între planul osos şi
structura de susţinere şi planul de compresiune (planul dur al patului sau fotoliului).
Frecvente înainte în spitalele de neurologie, de geriatrie şi în căminele spital, escarele în
prezent sunt tot mai des întâlnite în spitalele de ortopedie, de acuţi, de chirurgie, traumatologie,
reanimare.
Zona cea mai afectată este proeminenţa sacrală în poziţia culcat pe spate, trohanterul
mare în poziţia culcat pe o parte şi tuberozitatea ischionului în poziţia şezândă.
Mai afectează şi călcâile, maleolele, spinele iliace şi rotula în poziţia de decubit ventral
Cauzele escarei:
- imobilizări prelungite prin boli grave mai ales neurologice;
- imobilizări prin terapii cu neuroleptice şi tranchilizante;
- aparate ghipsate;
- factori care diminuă presiunea arterială şi împiedică aportul de oxigen (hipotensiune,
hipovolumie, colaps),
- stări hipoxemice: şocul, anemia, febra, insuficienţa cardiacă gravă etc.
Tabloul clinic
Fazele evolutive ale escarei:
Fazele distructive:
1. Eritemul
2. Flictena
3. Dezepidermizarea
4. Placa de necroză
Fazele reparatorii:
5. Faza de granulaţie
6. Faza de epitelizare
Consecinţele escarelor:
La nivel fiziologic:
-creşterea spasticităţii
-creşterea durerii neurologice
-persistenţa retracţiilor musculo-tendinoase
-dezechilibrul vezico-sfincterian
-apariţia de complicaţii asociate diagnosticului iniţial datorate imobilizării lungi
- septicemia şi şocul toxico-septic
La nivel psiho-social
33
-întreruperea şi prelungirea procesului de recuperare şi readaptare a bolnavului
respectiv
-repercursiuni pe plan economic, psihic şi social.
Prevenirea escarelor:
A. În pat
Zone predispuse: trohanterele, zona sacrală, şoldurile, genunchii şi gleznele.
-Folosirea în somn a decubitului lateral alternat cu decubit dorsal şi cu decubit ventral la
fiecare 4 ore.
-Schimbarea poziţiei în pat la fiecare 20 de minute.
-Folosirea unei saltele potrivite şi schimbarea acesteia atunci când se deteriorează (arcuri
rupte, denivelări).
-Atenţie la lenjeria de pat (cearşaful şi plicul) să nu se strângă sub corp şi să creeze cute.
-Schimbarea imediată a cearşeafului şi/sau a saltelei în cazul în care se udă, întrucât
pielea umezită este mult mai uşor de rănit.
-Gambele vor fi aşezate pe un rulou, astfel încât călcâiele să stea în aer, evitându-se
astfel contracturile şi escarele la acest nivel.
- Se îngrijeşte meticulos pielea: tegumentele se spală de mai multe ori pe zi cu săpun şi
apă caldă, şi se usucă. Se aplică creme sau loţiuni, se pune pudră fină de talc în zonele umede,
după uscare etc.
- Se practică zilnic frecţii şi masaje uşoare
Alimentaţia va fi completă.
Se adaugă transfuzii, vitamine, anitanemice, anabolizante.
B. În baie
-Colacul de w.c. şi scaunul de duş trebuie să fie căptuşite.
-Folosirea unei perne în cadă in momentul băii corporale.
-Atenţie la posibilitatea alunecării şi rănirii in momentul în care persoana este udă;
-Verificarea întotdeauna a temperaturii apei înainte de a intra în cadă sau sub duş (cu un
termometru în cazul tetraplegicilor); nu se adaugă apă fierbinte după aceea.
C. Vestimentaţia
Vizează calitatea lenjeriei, menţinerea acesteia uscată prin schimbare frecventă,
îndepărtarea cutelor şi firimiturilor de pâine;
-Nu se recomandă umplerea buzunarelor, deoarece aceasta poate exercita presiune în
anumite puncte.
-Este utilă evitarea pantalonilor strâmţi şi indepartarea butoanelor, capselor de la
bluejeans, pantaloni sau haine.
-Şosetele şi pantofii să nu fie prea strâmţi.
-Evitarea purtării hainelor din nylon sau din alte materiale sintetice, dacă acestea induc
transpiraţie.
D. Alte reguli
-Unghiile de la picioare trebuie să fie mereu tăiate.
34
-Dacă se folosesc pungi de colectare a urinii- trebuie avut grijă să nu fie prea strânse pe
picior.
- Daca prezervativele pentru derivarea urinii sunt prea strânse, acest lucru poate conduce
la formarea unor escare pe penis.
- Salteaua medicinală
- Colacul pentru zona sacrală (în decubit dorsal în pat, în timpul şezutului)
- Pansamente cu antibiotice şi epitelizante
- Unguente epitelizante
-Tratament chirurgical:
- debridare, îndepărtarea ţesuturilor necrozante, dezinfectare, prafuri epitelizante
- chirurgie plastică: acoperirea excarei cu piele sănătoasă prelevată dintr-o altă
regiune (transplant autolog).
Somnul reprezintă una din funcţiile fiziologice cele mai modificate la vârstnic în raport cu
adultul.
Dacă la adult durata normala a somnului este de 7-8 ore/zi, la bătrân durata normală este
de aproximativ 6 ore/zi. Această durată poate fi subiectivă, fie că bătrânii mai dorm şi ziua, fie că
trezirile din cursul nopţii sunt de durată mai scurtă.
36
Efectul placebo este foarte important la vârstnic. S-a constatat că aproximativ 60% din
bătrâni adorm folosind un produs placebo, faţă de 40% din bătrâni care adorm cu produse active
de inducere a somnului.
- 70% din bătrâni folosesc tranchilizante.
7.2. DEPRESIA
Depresia este considerată ca cea mai frecventă afecţiune psihică, mergând până la 15% în
cadrul populaţiei vârstnice.
37
7.2.2. Manifestări ale depresiei la vârstnici
Depresia la bătrân se manifestă prin :
- idei de negaţie;
- idei ipohondrice (boli închipuite);
- senzaţii cenestopate- mimarea oricărei boli;
- sentimente de culpabilitate;
- lamentări exagerate;
- forma gravă de manifestare: suicidul.
7.3. DEMENŢELE
Definiţie:
Alzheimer Alois a fost neurolog si psihiatru german (1864-1915).
38
Anatomopatologic
Boala se caracterizează prin diminuarea numărului de neuroni, cu atrofie cerebrală,
leziuni ale hipocampului şi dilatarea ventriculilor cerebrali.
c. Tulburările de limbaj (afazie): bolnavul îşi caută cuvintele, utilizeaza frecvent perifraze
şi cuvintele valabile în orice imprejurare. Mai târziu discursul este incoerent, apar inversiuni de
silabe sau de cuvinte. Se instaleaza tulburări severe de înţelegere a limbajului.
Tratament
Actualmente nu există vre-un tratament specific al bolii Alzheimer, dar pot fi avute în
vedere întotdeauna îngrijiri paleative care să diminueze simptomele.
De fapt, esenţa tratamentului se bazează prin luarea în responsabilitate a bolnavului de
către cei apropiaţi într-o primă etapă, dacă este posibil, sau de către un ajutor la domiciliu.
Se poate aplica un tratament medicamentos cu vitamine.
Unele antidepresive pot fi prescrise pentru a ameliora dispoziţia bolnavului şi a diminua
starea sa de anxietate, dar trebuie evitată mai ales utilizarea antidepresivelor triciclice din cauza
proprietăţilor lor anticolinergice. De o manieră generală, trebuie să fie exclus orice medicament
anticolinergic.
Tratamentul kinetic constă în: reeducarea mersului, recupararea echilibrului,
recupererea coordonării, mers terapeutic.
Utilă este şi egoterapia.
39
În toate cazurile, autonomia pacientului şi menţinerea lui la domiciliu trebuie să fie
prelungite cât mai mult timp posibil.
Spitalizarea trebuie avută în vedere doar în ultima fază a bolii.
7.4. SINUCIDERILE
Ca expresie a depresiei, sinuciderile la vârstnici sunt frecvente (25 - 35% din totalul
sinuciderilor la toate vârstele).
Suicidul la vârstnici este mai frecvent decât se crede.
Definiţie:
Constituie o reacţie acută confuzională, ce durează ore sau zile, este reversibilă spontan
sau terapeutic.
Se instalează mai mult sau mai puţin brutal şi alterează global conştiinţa,
comportamentul mental şi relaţional.
Apare de obicei seara sau noaptea.
Cauze:
a. Factori declanşatori:
40
- Boli cardiovasculare, metabolice (uremie, hiperglicemie etc), boli infecţioase,
respiratorii sau urinare, boli cerebrale (accidente vasculare, traumatisme, tumori etc).
- Mai intervin şi cauze medicamentoase (iatrogene): medicamente antidepresive,
antiparkinsoniene, neuroleptice, sedative, tranchilizante, hipnotice, corticoizi.
b. Factori psihosociali: care au fost deja prezentaţi anterior (la cauzele depresiei).
Manifestări clinice:
Semnalul de alarmă este schimbarea bruscă de comportament, apărută în ore sau în zile.
Astfel apare:
- obnubilarea conştiinţei (pierde capacitatea de deplasare, concentrare, atenţie),
- iluzii,
- halucinaţii,
- dezorientare
- agresivităţi, etc.
Tratamentul stărilor confuzionale acute:
Familia trebuie lămurită cu răbdare asupra evoluţiei şi liniştită asupra riscului vital.
Se va menţine permanent dialogul cu bolnavul. Se acceptă divagaţiile bolnavului: nu
este contrazis, nu este imobilizat, nu se luminează camera.
Dacă agitaţia e mare şi dacă suntem convinşi că în cauză nu este un medicament, se
administrează un tranchilizant anxiolitic (Haloperidol oral sau injectabil) sau Benzadiazepină
(Diazepam).
41
VIII. AFECŢIUNI RENALE ÎNTÂLNITE
LA VÂRSTNICI
Definiţie:
Reprezintă pierderea involuntară de urină.
Este una din marele probleme ale asistenţei geriatrice, alături de incontinenţa anală, de
imobilizare, escare şi demenţă.
Este foarte frecvent întâlnită şi creşte cu înaintarea în vârstă. De obicei la bolnavii aflaţi la
domiciliu, incontinenţa urinară se întâlneşte în 10 - 15% din cazuri, în timp ce la bolnavii spitalizaţi
se întâlneşte în 30 - 40% din cazuri.
La domiciliu este şi mai greu de stabilit, deoarece bătrânul sau familia, ascund această
suferinţă din pudoare. Examenul prostatei la bărbat şi examenul ginecologic la femei este
obligatoriu.
Cauze:
La bărbaţi:
- afecţiunile prostatei - adenomul de prostate;
- afecţiunile uretrei- manifestate sub forma de stricturi sau infecţii;
- complicaii dupa hernia inghinala.
La femei :
- naşteri multiple;
- graviditatea;
- boli infecţioase genitale;
- infecţii şi malformaţii uretrale.
La ambele sexe :
- stresul;
- obezitatea;
42
- factori ereditari;
- ţesut conjunctiv slab;
- fumatul;
- efortul fizic intens;
- ortostatism prelungit.
Forme de manifestare
a. Incontinenţa de de efort: pierderea involuntară, după un efort de tuse, râs, strănut
etc. Este mai frecventă la femei şi prognosticul este benign.
b. Incontinenţa tranzitorie, apare ca reacţie fie la o afecţiune acută (infecţie urinară,
pneumonie, febră, stări confuzionale, accidente vasculare cerebrale), fie la o schimbare
psihologică (spitalizare, pierderea independenţei etc). Repausul prelungit la pat o favorizează.
Alteori apare datorită faptului că unii bătrâni, nu reuşesc să amâne declanşarea
voluntară a micţiunii până ce ajung la toaletă.
c. Incontinenţa definitivă: este de obicei neurogenă şi rareori cauzată de un adenom de
prostată sau de o retenţie de urină cu micţiuni prin "prea plin".
Alteori poate apare în tabes dorsal (lues), diabet cu neuropatie, boala Parkinson etc.
Recuperarea funcţională
Obiectivele recuperării :
1. reeducarea respiraţiei;
2. corectarea posturii prin alinierea coloanei vertebrale şi a pelvisului;
3. tonifierea musculaturii pervi-perineale;
4. ameliorarea coordonării musculare;
5. relaxarea generală şi segmentară.
Metode de recuperare :
A. Balneo-fizioterapia cu următoarele mijloace :
a. ape minerale;
b. nămoluri;
c. climatul;
d. electroterapia;
C. Masajul are la bază legături existente între organele profunde şi tegument. Se pun în
acţiune reflexele viscero-cutanate şi cutaneo-viscerale.
Se poate folosi fie masajul regional, fie masajul direct sau local, având ca efect activarea
circulaţiei sistemice, creşterea tonusului musculaturii abdominale, creşterea elasticităţii pielii şi
prin efectul masajului reflex activitatea organelor pelvine.
Tratamentul medicamentos
Medicaţia este săracă şi puţin eficace: parasimpaticolitice (Beladona, Atropină) pentru
inhibarea reflexului de micţiune, cateterizarea vezicii etc.
Sunt bolile cele mai frecvent întâlnite la persoanele vârstnice (20% dintre femei şi 10%
dintre bărbaţi, după 65 ani).
Adeseori sunt latente, asimptomatice.
Cauze
Golirea incompletă a vezicii se poate datora unei vezici neurologice, unui prolaps vezical
la femeie, unei hipertrofii de prostată la bărbat.
Imobilizarea la pat, deteriorarea psihică şi incontinenţa urinară contribuie la apariţia
acestei boli.
Escherichia coli este cel mai des germen întâlnit în infecţiile urinare la vârstnici. Dintre
ceilalţi germeni Proteus, Klebsiella, Enterobacter, Pseudomonas şi Enterococul.
Tabloul clinic
Ca simptome apar rareori: arsuri vezicale, micţiuni frecvente, febră, dureri lombare,
alterarea stării generale.
Examenul de urină: Macroscopic urina este tulbure.
Microscopic se constată: puroi (piurie), leucocite (leucociturie).
Urocultura: prezenţa a peste 100 000 germeni pe mm, în urina matinală, certifică infecţia
urinară. Este foarte importantă efectuarea antibiogramei.
Purtătorii de sonde, prezintă aproape obligatoriu infecţie urinară, de obicei
polimicrobiană.
Diagnosticul se pune însă de obicei tardiv, medicul fiind consultat în stadii avansate.
Micţiunile frecvente (polakiuria, disuria, nicturia), sunt semnele principale.
Lentoarea jetului este semnificativă.
Anxietatea este prezentă în special în caz de retenţie de urină.
Consultul urologic (tuşeu rectal, echografie, examen de urină, urocultură, determinările
PSA) este esenţial.
Complicaţiile cele mai frecvente sunt: infecţia urinară, retenţia de urină şi incontinenţa
urinară.
Singurul tratament corect este cura chirurgicală, pe care mulţi pacienţi o evită.
Există şi tratement conservator, medicamentos.
Definiţie:
Reprezintă necroza ţesutului miocardic datorată obstrucţiei unei artere coronare.
Etiologie:
La bolnavul vârstnic, scade numărul factorilor de risc, frecvenţa acestora fiind în ordine:
1. hipertensiunea arterială,
2. diabetul zahart
3. angina pectorală,
Spre deosebire de bolnavii nevârstnici unde pe primul plan se situează
1. obezitatea,
2. fumatul şi
3. hiperlipidemia.
O altă caracteristică este frecvenţa infarctelor miocardice mute, descoperite întâmplător, pe
traseele ECG, şi la examenele necroptice.
45
Tabloul clinic:
La bătrâni simptomul principal nu este durerea precordială -ci dispneea, sau aspecte
atipice şi simptomatologie de împrumut.
Apar astfel infarcte cu tablouri false abdominale, fals cerebrale sau fals pulmonare, care
creează mari dificultăţi de diagnostic.
Alteori apar tablori nesemnificative, care sugerează o suferinţă minoră: algii toracice,
articulare, creşterea febrei, viroze respiratorii etc.
Cele mai interesante forme, sunt formele atipice, mute sau silenţioase.
Durerea, simptomul cardinal din infarctul miocardic clasic (atroce, retrosternală, cu
anxietate, cu iradieri precise, fără răspuns la nitriţi, cu durată de peste 30 de minute), este rar
întâlnită la vârstnic. Absenţa durerii s-ar datora scăderii sensibilităţii.
Alteori infarctul debutează sub forma unui accident vascular cerebral. Când apare,
durerea este atipică, are caracter de jenă sau disconfort, alteori este intricată, în special coronaro-
osteo-articulară, sau are localizare epigastrică.
Prognosticul:
Mortalitatea în infarctul miocardic acut la vârstnic, se datoreşte insuficienţei cardiace,
rupturii de miocard, blocului A - V, şocului cardiogen şi edemului pulmonar acut.
Mortalitatea este mai mare la femei după 60 de ani, în special în primele 7 zile.
Tratament:
-antialgice, vasodilatatoare de tipul blocanţilor de enzimă de conversie, beta blocante. .
Şi la vârstnic este foarte eficientă angioplastia cu balon şi implantarea de stent, dar
aceasta trebuie efectuată în primele 4-6 ore de la debut, altfel se instituie necroza miocardică
ireversibilă.
Definiţie:
HTA reprezintă creşterea valorilor TA peste 140/90 mmHg (OMS).
Etiologie
a. Hipertensiunea arterială esenţială
Majoritatea vârstnicilor, au presiunea sistolică superioară valorii de 160 mm Hg, şi cea
diasolică inferioară valorii de 90 mm Hg. De aici s-a impus termenul de tensiunea arterială
sistolică, sau HTA de tip aterosclerotic.
Hipertensiunea la vârstnici creşte la femei cu precădere. La bătrâni se întâlneşte obişnuit
hipertensiunea arterială sistolică dar se întâlnesc şi forme esenţiale (sistolo-diastolice). Cu
înaintarea în vârstă, creşte frecvenţa hipertensiunii sistolice.
Atunci când este prezentă hipertensiunea esenţială (sistolo-diastolică), aceasta arată
hipertensivi care au supravieţuit şi au ajuns la vârsta a treia.
Hipertensiunea este principalul factor de risc la vârstnic, crescând incidenţa accidentelor
vasculare cerebrale şi coronariene.
46
b. Hipertensiunea arterială secundară sau simptomatică, se întâlneşte extrem de rar la
vârstnic. O excepţie o constituie forma mixtă, cu componentă renovasculară (plăci ateromatoase
în arterele renale) şi hipertensiunea de origine renală parenchimatoasă (pielonefrita şi
glomerulonefrita, care reprezintă 50% din cazuri).
Tabloul clinic
Simptomatologia la vârstnic a hipertensiunii arteriale, are unele particularităţi:
- uneori se întâlnesc cazuri cu valori tensionale crescute, fără semne clinice
- simptomatologia este de obicei nezgomotoasă.
- apar frecvent simtome nespecifice (cefalee, vertije, palpitaţii, tulburări de vedere,
nicturie)
- apar adeseori simptome de suferinţă cardiacă: dispnee de efort, disconfort
toracic, palpitaţii.
- la vârstnicii după 70 de ani, apar semne de insuficienţă circulatorie cerebrală:
insomnii, agitaţie, dezorientare.
Examinări paraclinice complementare:
Examenul fundului de ochi: semnificative sunt: arterele periferice dure şi sinuase.
Ex. radiologic: calcificările cârjei aortice.
Echocardiografia: Hipertrofia ventriculară stângă, dilatarea şi calcificarea aortei şi a
valvelor aortice.
Complicaţiile
Complicaţiile sunt cardiace, cerebrale şi renale, şi ţin de modificările
aterosclerotice..Apar frecvent accidente coronariene şi cerebrale. Evoluţia este benignă.
Tratamentul
Se urmăreşte scăderea valorilor tensionale în limite normale.
Nu se prescriu abuziv calmante şi repaus.
Nu se prescrie un regim desodat strict, sever.
Tratamentul trebuie să fie blând şi continuu, urmărind scăderea treptată a valorilor
tensionale.
Nu se scade valoarea sistolică la vârstnici sub 130 mmHG, pentru a nu induce
hipotensiunea ortostatică sau tulburările de irigaţie cerebrală (insuficienţa circulatorie carotidiană
sau vertebro-bazilară).
Se începe tratamentul cu diuretice, în doze mici şi blânde (Furosemidul se prescrie numai
în situaţii particulare).
Blocanţii calciului (Nifedipina, Amlodipina) şi vasodilatatoarele (blocanţii de enzimă de
conversie sau blocanţii receptorilor de angiotensină-sartanii) dau rezultate superioare.
Ulterior se pot asocia, tot în doze mici, clonidina, alfa-metil-dopa (bine tolerată dar cu
riscuri de depresii) în formele rezistente.
Betablocantele, dacă nu sunt contraindicate (BPOC, insuficienţă cardiacă, diabet
zaharat), pot fi utile.
Definiţie:
47
Hipotensiunea arterială este definită prin scăderea valorilor sistolice sub 100mmHg şi a
celor diastolice sub 65 mmHg .
Prin Hipotensiune arterială ortostatică se înţelege scăderea presiunii sistolice cu mai
mult de 20 mm Hg, în trecerea de la decubit la ortostatism.
Frecvenţa creşte cu vârsta.
Cauze:
Se datorează aterosclerozei sistemice la vârstnici, deshidratării, insuficienţei cardiace,
medicamentelor hipnotice şi antidepresive. Se însoţeşte adesea de insuficienţă circulatorie
vertebro-bazilară datorită aterosclerozei arterelor cerebrale.
Frecvent se datorează varicelor extinse ale membrelor inferioare, şi se ameliorează prin
purtarea de ciorapi elastici.
Cel mai frecvent se datorează tratamentului intempestiv cu hipotensoare.
Medicii şi personalul mediu trebuie să reţină că la vârstnici, TA sistolică nu trebuie
scăzută sub 130 mmHg- altfel apare hipotensiunea arterială ortostatică, cu complicaţii grave !
Tabloul clinic: Hipotensiunea arterială se însoţeşte de astenie psiho- fizică, palpitaţii,
vertije, sincope, căderi, pierderi de cunoştienţă.
Tratament: gimnastică medicală, mers în aer liber, creşterea moderată a consumului de
sare şi lichide, ciorapi elastici la membrele inferioare.
Cafeaua este ineficientă. Consumul moderat şi ocazional de vin roşu nu poate fi decât
benefică, dar să nu devină o obişnuinţă !.
Se descriu tablouri clinice caracteristice, după acumularea leziunilor în anumite zone ale
creierului: pseudoneurastenia arteriosclerotică (cu semne psihice numeroase şi semne neurologice
şterse), sindroame pseudobulbare (lacunarismul cerebral), sindroame parkinsoniene
arteriosclerotice şi demenţe arteriosclerotice.
48
Aceste tulburări se datoresc unor multiple microleziuni (microramolismente) vasculo-
cerebrale. Ele se instalează în timp, insidios şi sunt în general asimptomatice mult timp. Se
datoresc hipertensiunii arteriale şi arteriosclerozei, care se influenţează reciproc.
Se manifestă prin tremurături ale membrelor superioare, apoi ale capului, mers lent,
nesigur.
49
Reprezintă o complicaţie a hipertensiunii arteriale şi a arteriosclerozei cerebrale. Este o
boală frecventă la vârstnic, şi reclamă un diagnostic adeseori retrospectiv.
Apare în jur de 70 de ani. AVC-ul la vâstnici se întâlneşte cam în 20% din accidentele
vasculare cerebrale.
Reversibil într-un interval de 24 de ore, are un prognostic imediat bun, dar prognosticul
îndepărtat este rezervat.
Tabloul clinic:
- Debutează brusc;
- Este de obicei minor, fără pierdere de cunoştinţă şi durează câteva minute sau ore.
De obicei diagnosticul se pune pe anamneza bolnavului, pe vârstă şi semnele de
ateroscleroză cerebrală şi sistemică.
Afectează două teritorii cerebrale: carotidian şi vertebro- bazilar.
a. Când afectează teritoriul carotidian, apare o amauroză fugace (diminuarea sau
pierderea vederii), o hemipareză care prinde şi semifaţa, şi care durează minute sau ore.
b. În varianta vertebro bazilară, apare vertij, instabilitate în ortastatism sau mers,
tulburări de vedere, de vorbire, de deglutiţie şi chiar tulburări motorii şi senzitive.
Pot apărea crize de cădere, (ictus amnezic tranzitor), agitaţie, dezorientare.
Totul revine la normal în câteva ore.
Definiţie:
Este o boală metabolică cronică, care are drept cauză principală deficitul absolut sau relativ
de insulină şi se caracterizează prin perturbarea predominantă a metabolismului glucidic, cu
hiperglicemie, glicemii pe nemâncate ce depăşesc 120 mg%, prezenţa de glucoză în urină, alături
de afectarea şi a celorlalte metabolisme (lipidic şi protidic).
Clasificare
Clinic se deosebeşte:
a. Diabetul zaharat de tip I, insulino-dependent, care se echilibrează numai prin tratament
cu insulină.
Se întâlneşte la 15 - 20% din cazuri. Apare la copil (diabetul juvenil), la adolescent, la
adultul tânăr, dar adeseori şi la vârstnici peste 60 - 65 ani (diabetul senil).
51
b. Diabetul zaharat de tip II, insulino-independent, care apare în genere după 40 de ani,
la persoanele obeze.
Din această categorie face parte şi diabetul care apare după 65 - 70 de ani, care se
datoreşte aterosclerozei vaselor pancreatice. Este cel mai frecvent întâlnit.
La vârstnici, diabetul zaharat este relativ frecvent (4 - 10% din populaţia de peste 65 de
ani): Apare în special la femei. Lipseşte caracterul ereditar; domină ateroscleroza pancreatică;
debutul este insidios- este descoperit cu prilejul unui episod infecţios intercurent.
Evoluţia este lentă.
Tabloul clinic
Clinic se manifestă prin triada clasică:
- poliurie,
- polifagie,
- polidipsie.
Investigaţia de bază este glicemia, care are valori de peste 130 mg%. Glicemia normală
este sub 110 mg%. Se admit valori normale de până la 120 mg% pe nemâncate. Postprandial
glicemie creşte, dar depăşirea valorii de 200 mg%, sau persistenţa ei la peste 120 mg% la peste 2
ore după mâncare certifică diabetul zaharat.
Utilă pentru diagnostic este şi hemoglobina glicozilată, care reflectă media valorilor
glicemiei în ultimele 3 luni.
Evoluţie:
Cu înaintare în vârstă, scade toleranţa la glucide.
Tratamentul:
Include dieta şi medicaţia hipoglicemiantă.
Dieta trebuie să asigure glucide 30 - 35% din raţia calorică (150 - 200 g/zi), proteine 15
-20% (1,25 - 1,50 g/kg greutate/zi), şi grăsimi 30 - 35% din raţia calorică, (40 - 60 g/zi).
Aportul de lichide trebuie să fie suficient, mai ales vara, iar sărurile minerale şi vitaminele
administrate în cantitate normală.
Mesele trebuie să fie mai frecvente şi la ore regulate.
Combaterea obezităţii este obligatorie, iar exerciţiul fizic necesar.
Medicaţia: 40% dintre pacienţi se tratează numai cu dietă, iar restul cu insulină sau
antidiabetice orale.
XII. ASPECTE PARTICULARE DE ÎNGRIJIRE ÎN GERIATRIE
52
12.1. TERAPIA MEDICAMENTOASĂ ÎN GERIATRIE
53
În concluzie trebuie bine cunoscute la vârstnici reacţiile adverse. Dozele vor fi reduse la
jumătate faţă de adult, vor fi administrate pe perioade scurte şi se va controla întotdeauna
respectarea indicaţiilor.
Terapia ocupaţională, deşi pare mai puţin obişnuită, îşi găseşte locul între terapeuticele
nemedicamentoase acordate bolnavului vârstnic. Justificarea sa o dau stresurile psihosociale ale
bătrânului: însingurarea socio-familială, dezinserţia socială, şocul pensionării, crizele de adaptare,
regresia psihomotorie, pierderea autonomiei, etc.
Alături de terapiile medicamentoase, de fizio- şi kinetoterapie, psihoterapie, recuperarea
complexă a vârstnicului cuprinde şi terapia ocupaţională (ergoterapia). Aceasta urmăreşte
recuperarea motricitatii, reluarea activităţilor cotidiene, adică redobândirea autonomiei şi
reintegrarea psihosocială (reluarea relaţiilor cu mediul psihosocial).
Există o terapie ocupaţională de funcţie, aplicată în stările mai grave, în care bolnavul a
pierdut şi obişnuinţele primare, instinctuale, pe care trebuie să le recapete (alimentaţie, toaletă
zilnică).
Alteori se urmăreşte consolidarea rezultatelor obţinute. Aici intră activităţi recreative,
hobbi-terapia, activităţi de utilitate practică, grădinărit, bricolaj etc.
Vor fi luate în consideraţie ideile şi preferinţele bolnavilor, experienţa personală. Pe
măsura posibilităţilor, bolnavii vor fi dirijaţi către activităţi noi. Vor fi evitate activităţile grele. Noile
ocupaţii se vor întinde de la activităţi personale (reînvăţate): la toaleta personală, echipare -
dezechipare, lectură, audiţii muzicale, spectacole, floricultură, grădinărit, ţesătorie, împletituri,
tricotaje, broderie, pictură, artizanat, pirogravură, traforaj etc.
54
- prima urmăreşte valorificarea potenţialului biologic şi social restant al vârstnicului
- a doua urmăreşte limitarea vârstei de pensionare, pentru eliberarea de locuri de
muncă, necesare generaţiilor mai tinere.
Persoanele care au avut preocupări extraprofesionale, îşi menţin un echilibru mai bun. La
fel şi persoanele cărora li se permite prin profesie, activitate şi dincolo de vârsta de pensionare
(creatorii din cultură, artă, ştiinţă).
La bărbaţi stressul pensionării este mai mare, mai grav decât la femei, acestea având şi
preocupări casnice. Bărbaţii fac adeseori o nevroză a pensionării, care poate merge până la
moartea psihică, moartea profesională.
Atitudinea faţă de cei care urmează a fi pensionaţi, trebuie să fie individuală. Există la
aceştia reacţii echilibrate, optimiste şi pesimiste, chiar catastrofice. Pensionarea însemnează
pierderea statuturilor, rolurilor şi a demnităţii personale. La femei apar probleme mai deosebite,
înainte de pensionare, legate de înaintarea în vârstă, conincizând cu perioada climacterică.
Un factor important este profesia şi mediul. De aceea în mediul rural, şocul nu este
grav, deoarece încetarea activităţii nu este completă şi bruscă. Persoanele foarte active, mai ales
cele din mediul urban, dacă nu-şi găsesc alte preocupări şi activităţi, suportă foarte greu
pensionarea.
Iată de ce prevenirea patologiei pensionării, trebuie făcută din timp, prin cursuri de
preretragere, integrarea în colectivităţi de muncă, etc.
Pregătirea psihologică este esenţială. Este indispensabilă combaterea sentimentului de
inutilitate. Se va cultiva mişcarea fizică şi exerciţiul intelectual, se va organiza timpul liber, se vor
organiza posibilităţi de integrare în activităţi de comunitare, culturale, sportive, gospodăreşti,
artizanale etc.
55
socială, depinde de calităţile echipei medicale. De aceea suportul psiho-afectiv, respectul pentru
demnitatea vârstnicului sunt condiţii de bază.
Pentru bătrâni, familia constituie factorul vital fundamental. De aceea resursele familiei
trebuiesc valorificate întotdeauna. Conflictul dintre generaţii există, dar nu este o regulă.
Fenomenele de respingere şi violenţele faţă de vârstnic trebuie cunoscute, combătute în măsura
posibilităţilor. Spitalizarea, în multe cazuri este nefavorabilă vârstnicului. Stressul de mutare este o
realitate. În general, din partea familiei se pot delimita comportamente variate: cooperare,
hiperprotecţie, culpabilitate, angoasă, dar uneori şi abandon şi respingere.
Când nu mai există altă posibilitate, când bolnavul este singur, când viaţa în familie este
imposibilă, medicul şi echipa pe care o conduce trebuie să preia toate funcţiile familiei normale:
răbdare, afecţiune şi susţinere morală.
56
XIII. ASISTENŢA MEDICALĂ A STĂRILOR TERMINALE
Tratamentul paliativ
Poate ameliora o serie de simptome legate de boală, ca greaţa sau dispneea.. Durerea şi
controlul simptomelor este o parte importantă a tratamentului bolii şi a îmbunătăţirii calităţii vieţii.
57
Durerea asociată morţii poate fi uşor controlată. Orice durere trebuie comunicată
medicului. Multe medicamente şi metode alternative (ca masajul) sunt disponibile pentru
tratamentul durerii. În cazul în care afecţiunea împiedică pacientul să comunice cu medicul, se
recomandă ca acesta să comunice cu persoanele apropiate. Există pacienţi care vor să-si protejeze
familia în legătură cu suferinţa lor. Cu toate acestea, este indicat ca aceştia să comunice gradul de
tolerabilitate al durerii, pentru a putea fi informat medicul curant.
13.2. EUTANASIA
13.2.1. Definiţie:
Eutanasia este o practică (acţiune sau omisiune) care vizează provocarea – de către un
medic sau sub directul său control - a decesului unui individ atins de o boală incurabilă, care îi
induce suferinţe morale şi/sau fizice afirmativ intolerabile.
Definiţia nu insistă asupra mijlocului prin care se produce eutanasierea persoanei, cum
ar fi o injecţie letală, sau, simplu, prin omisiunea unor gesturi privind îngrijirea fundamentală, cum
ar fi alimentaţia artificială. Ceea ce caracterizează eutanasia este intenţionalitatea: provocarea
decesului unui individ în circumstanţe precise: boala fără speranţă de vindecare şi suferinţele
intolerabile.
13.2.2. Accelerarea sfârşitului vieţii poate cuprinde mai multe diferite forme:
58
Primii paşi în vederea legalizării eutanasiei i-a făcut Olanda, unde, din anii '70, eutanasia
n-a mai fost pedepsită. Printr-o lege din 1993, confirmată în anul următor, li se permite medicilor
să practice liber eutanasia. Curios, eutanasia rămâne interzisă, dar noua lege declară că „cine o
comite nu e urmărit penal”. Numărul cazurilor de eutanasie a crescut în Olanda vertiginos de la an
la an. Dacă în 1990 erau 454 de cazuri recunoscute de medici, în 1991 erau 3700 după cifrele date
de o comisie de stat. La ora actuală se presupune că 15% dintre olandezi mor prin eutanasie.
În 1994, exemplul Olandei a fost urmat de Danemarca, Australia şi anumite state
americane. Oficialităţile statelor unde este legalizată eutanasia nu se mai interesează de cazurile
medicilor care îi ajută pe pacienţii lor să moară.
Recent, Consiliul Europei recunoştea că "a lăsa să moară în totalitate o anumită categorie
de bătrâni nu mai este un mit, ci a devenit o realitate". În Olanda există deja „medici specializaţi în
eutanasie”.
În 2002 s-a legalizat eutanasia în Belgia, iar în 2009 în Luxemburg.
BIBLIOGRAFIE
1. The Merk Manual of Geriatrics, Ed. Merck & comp., Whitehouse Station N.J.,2000,
Ediţia a X-a.
2. Bălăceanu Stolnici C.; „Geriatrie Practică”, Ed. Medicală Amaltea, Bucureşti, 1998.
4. Romoşan I., Spiru L, Caraba Al., Timar L: „Geriatrie”, vol.I, Ed. Solness, Timişoara,
2002.
60
CUPRINS
I. INTRODUCERE ........................................................................................................................ 3
1.1. Definiţie ........................................................................................................................... 3
1.2. Clasificarea vârstei a treia ............................................................................................. 3
1.1.1. Clasificarea vârstei a treia ......................................................................................... 3
1.1.2. Date demografice ...................................................................................................... 4
II. TEORIILE ÎMBĂTRÂNIRII ................................................................................................. 5
2.1. Teoria erorilor ............................................................................................................... 6
2.2. Teoria programată ......................................................................................................... 6
2.3. Teoria imunologică ....................................................................................................... 6
2.4. Teoria neuroendocrină .................................................................................................. 7
2.5. Teoria ţesutului conjunctiv ........................................................................................... 7
2.6. Teoria acumulării de produşi reziduali ......................................................................... 7
2.7. Teoria radicalilor liberi ................................................................................................. 7
2.8. Teoria factorilor externi ................................................................................................ 8
2.9. Teoria legării încrucişate ............................................................................................... 8
III. MODIFICĂRI NORMALE LEGATE DE VÂRSTĂ .......................................................8
IV. SPECIFICUL PATOLOGIEI GERIATRICE .......................................................................12
4.1. Particularităţile bolilor la vârsta a treia .............................................................................12
4.2. Afecţiunile cele mai frecvente şi mai rare la bătrâni ....................................................... 13
4.2.1. Afecţiuni frecvente la vârsta a III-a ............................................................................13
4.2.2. Afecţiuni rare la vârsta a III-a ................................................................................... 14
4.2.4. Particularităţi ale metodologiei exerciţiului fizic la vârstnici .....................................14
4.3. Natura bolilor la bătrâni ................................................................................................... 14
4.3.1. Bolile degenerative .................................................................................................... 14
4.3.2. Bolile cu determinism genetic .................................................................................... 15
4.4. Manifestarea atipică a bolilor la bătrâni ........................... ...............................................16
4.5. Manifestarea târzie a bolilor la bătrâni ............................................................................ 17
4.6. Manifestarea silenţioasă a bolilor la bătrâni .................................................................... 18
4.7. Marile sindroame geriatrice...............................................................................................18
V. EVALUAREA PACIENTULUI VÂRSTNIC ......................................................................... 18
5.1. Unde se face evaluarea ? .................................................................................................. 19
5.2. Evaluarea medicală ...........................................................................................................20
61
5.2.1. Afectarea vizuală ........................................................................................................20
5.2.2. Afectarea auditivă ...................................................................................................... 21
5.2.3. Malnutriţia/Scăderea ponderală ................................................................................. 21
5.2.4. Incontinenţa urinară ................................................................................................... 22
5.3. Evaluarea cognitivă ......................................................................................................... 24
5.4. Evaluarea afectivă ............................................................................................................ 24
5.5. Evaluarea funcţională........................................................................................................ 24
5.6. Evaluarea sprijinului social .............................................................................................. 25
5.7. Evaluarea economică ....................................................................................................... 25
5.8. Evaluarea mediului fizic ...................................................................................................25
5.9. Evaluarea spirituală .......................................................................................................... 26
VI. RECUPERAREA TRAUMATISMELOR LA VÂRSTA A III-A ....................................... 26
6.1. Osteoporoza de involuţie .................................................................................................. 26
6.2. Fracturile .......................................................................................................................... 27
6.3. Sindromul de imobilizare ................................................................................................. 30
6.4. Ulcerul de decubit (Ulcerul de presiune- Escara) .............................................................31
VII. PATOLOGIA SI RECUPERAREA AFECŢIUNILOR PSIHICE ................................. 34
7.1. Tulburările de somn ........................................................................................................ 34
7.1.1. Particularităţi ale tulburărilor somnului la bătrâni ......................................................
34
7.1.2. Măsuri de igienă a somnului la bătrâni .................................................................... 35
7.2. Depresia........................................................................................................................... 35
7.2.1. Cauzele depresiei ....................................................................................................... 35
7.2.2. Manifestări ale depresiei la vârstnici ......................................................................... 35
7.2.3. Tratamentul depresiei la vârstnici ............................................................................. 36
7.3. Demenţele ....................................................................................................................... 36
7.3.1. Boala Alzheimer ....................................................................................................... 36
7.4. Sinuciderile ..................................................................................................................... 37
7.4.1. Grupele cu risc crescut .............................................................................................. 38
7.4.2. O.M.S. a stabilit cauzele suicidului ........................................................................... 38
7.5. Stările confuzionale acute ................................................................................................ 38
VIII. AFECŢIUNI RENALE ÎNTÂLNITE LA VÂRSTNICI ................................................... 39
8.1. Incontinenţa urinară ......................................................................................................... 39
8.2. Infecţiile urinare ................................................................................................................
41
8.3. Prostata la bătrâni ............................................................................................................ 41
IX. BOLILE CARDIOVASCULARE LA VÂRSTNICI ............................................................ 42
9.1. Infarctul miocardic la vârstnici ........................................................................................ 42
9.2. Hipertensiunea arterială ................................................................................................... 43
9.3. Hipotensiunea arterială .................................................................................................... 44
X. BOLI NEUROLOGICE LA VÂRSTNICI ...............................................................................44
10.1. Arterioscleroza cerebrală difuză .................................................................................... 44
10.1.1. Pseudoneurastenia arteriosclerotică ......................................................................... 45
10.1.2. Sindroamele pseudobulbare ..................................................................................... 45
10.1.3. Sindroame parkinsoniene arteriosclerotice .............................................................. 45
10.1.4. Demenţa arteriosclerotică .........................................................................................45
10.2. Accidente vasculare ischemice tranzitorii ......................................................................45
10.3. Parapareza (Paralegia) senilă ....................................................................................... 46
XI. ASPECTE DE PATOLOGIE GERIATRICĂ DIGESTIVĂ ............................................... 46
11.1. Refluxul gastro-esofagian .............................................................................................. 46
11.2. Incontinenţa anală .......................................................................................................... 47
62
11.3. Diaetul zaharat tardiv ..................................................................................................... 47
XII. ASPECTE PARTICULARE DE ÎNGRIJIRE ÎN GERIATRIE ...................................... 48
12.1. Terapia medicamentoasă în geriatrie ..............................................................................48
12.2. Educaţia sanitară ............................................................................................................ 50
12.3. Patologia pensionării ...................................................................................................... 50
12.4. Integrarea în instituţii specializate pentru vârstnici (Instituţionalizarea) ....................... 51
XIII. ASISTENŢA MEDICALĂ A STĂRILOR TERMINALE ............................................... 51
13.1. Îngrijirea bolnavului în faza terminală ........................................................................... 51
13.1.1. Semne ale morţii apropiate .......................................................................................52
13.1.2. Tratamentul muribundului nu va fi suspendat până în ultimul moment ................. 52
13.1.3. Tratamentul paliativ ................................................................................................. 52
13.1.4. Îngrijirea unei persoane dragi .................................................................................. 52
13.2. Eutanasia ....................................................................................................................... 53
13.2.1. Definiţie ................................................................................................................... 53
13.2.2. Accelerarea sfârşitului vieţii se poate realiza în diferite forme ............................... 53
13.2.3. Eutanasia este legalizată în foarte puţine ţări ........................................................... 53
13.2.4. Codul penal din majoritatea ţărilor pedepseşte aspru eutanasia .............................. 53
13.2.5. Majoritatea religiilor condamnă aspru eutanasia ..................................................... 54
13.2.6. Îngrijirea paleativă - alternativă la eutanasie ......................................................... 54
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................ 55
63