Sunteți pe pagina 1din 52

UNIVERSITATEA „ȘTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT


Specializarea: Kinetoterapie și Motricitate Specială

Mihai CONSTANTINESCU

KINETOTERAPIA ÎN GERIATRIE
-GERONTOLOGIE
Caiet de lucrări practice

SUCEAVA, 2018

1
Referenți:
Prof. univ.dr. Petru GHERVAN
(Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava)
Conf.univ.dr. Elena VIZITIU
(Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


Constantinescu, Mihai medicină
Kinetoterapia în geriatrie-gerontologie : caiet de lucrări
practice / Mihai Constantinescu. - Suceava : Editura Universităţii
"Ştefan cel Mare", 2018
Conţine bibliografie
ISBN 978-973-666-532-5
615
616

Copyright © 2012 Editura Universităţii „Ştefan cel Mare”

Tiparul a fost executat la


Tipografia Universităţii „Ştefan cel Mare” SUCEAVA

2
CUPRINS.

1. Geriatria, gerontologia – domenii de studiu, probleme generale.


Senescenţa, îmbătrânirea. Starea de sănătate şi de boală. Patologia
întâlnită mai frecvent la vârstnici: marile sindroame geriatrice.
Problematica generală a vârstnicului................................................. 5
2. Evaluarea geriatrică, evaluarea geriatrică globală, particularitățile
bolilor la vârsta a-III-a……………………………………………... 8
3. Particularități ale metodologiei exercițiului fizic la vărstnici……… 10
4. Patologia si recuperarea afecțiunilor neurologice și psihice
(vârsta a III-a)………..……………………………………………. 13
5. Kinetoterapia specifică la vârsta a treia în patologia neurologică..... 16
6. Afecțiuni traumatice ale aparatului locomotor la vârstnici.-
Fracturile…………………………………………………………... 19
7. Afecțiuni metabolice la vârsta a III-a- OSTEOPOROZA………… 23
8. Kinetoterapia în patologia osteoarticulară, Coxartroza,
gonartroza la varsta a III-a………………………………...……..… 27
9. Kinetoterapia în Poliartrita Reumatoidă la vârsta a III-a …..……… 30
10. Kinetoterapia în afecțiuni ale aparatului respirator întâlnite la
vârsta a III-a……….……………………………………………….. 36
11. Kinetoterapia în gerontocardiologie……………………………….. 40
12. Kinetoterapia în diabetul zaharat la vârstnici……………………… 43
13. Profilaxia în geriatrie……………………………………………… 45
14. Înotul terapeutic în geriatrie, verificare practică................................ 47
BIBLIOGRAFIE................................................................................ 51
...

3
4
LP. 1 Kinetoterapia în geriatrie - gerontologie
- Constantinescu M.

Tema: Noțiuni introductive în geriatrie-gerontologie.

Obiective:
1. Prezentare și introducere în geriatrie-gerontologie;
2. Cunoașterea și înțelegerea terminologiei folosite în geriatrie;
3. Formarea capacității de a opera cu noțiuni specifice.

Definiție. Noțiuni generale Geriatria, gerontologia – domenii de studiu,


probleme generale. Senescenţa, îmbătrânirea. Starea de sănătate şi de boală.
Patologia întâlnită mai frecvent la vârstnici: marile sindroame geriatrice.
Problematica generală a vârstnicului.
“Geriatrie” provine din “geron”-bătrân și din “iateria”-tratament. Geriatria
este o ramură a medicinii clinice ce se adresează protecției sănătății
persoanelor vârstnice prin măsuri de asistență profilactică, curativă și de
recuperare. Gerontologia este știința proceselor de îmbătrânire, ea analizând
esența și cauzele îmbătrânirii la organismele vii.(termen introdus de Mecinicov
în 1903)
Recuperarea are rolul de a favoriza reintegrarea vârstnicilor în societate.
Aceste măsuri de asistență se realizează ținând cont de particularitățile
fiziopatologice, clinice și terapeutice ale vârstei a 3-a.
Particularitățile sunt generate de interacțiunea dintre vârsta biologică și
mecanismele procesului de îmbătrânire cu procesele patologice.
Clasificarea a vârstei a 3-a:
- Presenescența (45-60 ani)
- Vârstnic (60-74 ani)
- Bătrân (75-89 ani)
- Longeviv (peste 90 de ani)

5
- Congenar (peste 100 de ani)
Geriatria este cunoscută ca specialitate datorită unor cauze determinante
reprezentate de îmbătrânirea demografică a populației. Îmbătrânirea
demografică este creșterea numărului și proporției persoanelor de peste 60 de
ani în totalul populației. Dacă în 1930 vârstnicii reprezentau 7,2% din
populație, în 1990 procentul era de 15,6%.
Cauzele îmbătrânirii demografice: scăderea natalității; progresele medicale
(prelungesc viața); creșterea nivelului de trai.
Consecințe ale îmbătrânirii demografice:
- feminizarea populației prin supramortalitatea masculină;
- consecințe socio-familiale evidențiate prin: bătrânii fără copii; creșterea
longevității duce la creșterea numărului familiilor cu 4-5 generații (un
cuplu care are în îngrijire copii, părinți, bunici și uneori străbunici);
consecințe medicale-morbiditatea și mortalitatea sunt dominate de boli
cronice și degenerative, aceste boli ducând la creșterea numărului
prestațiilor medicale și la creșterea numărului de pacienți.
Teorii ale îmbătrânirii: există 2 mari categorii de teorii:
Teorii genetice: există 3 feluri de teorii genetice:
1).Teoria genelor: sugerează că în organism există una sau mai multe gene
ale îmbătrânirii ce devin active spre sfârșitul vieții și care scad capacitatea de
supraviețuire a organismului.
Există 2 feluri de gene: unele răspunzatoare de perioada tinereții; altele ce
determină declinul funcțional și degradarea țesutului, numite gene de
senectuții.
2).Teoria erorilor: sugerează că în timp pot apare gene modificate care
duc la apariția celulelor disfuncționale. Cu timpul, în sinteza ARN-ului apar
erori ce pot afecta funcția. Cu cât apare un număr mai mare de erori, cu atât
apar alte erori, acestea pot apare fără o cauză aparentă sau având unele empe
care pot duce la o durată de viață și o înmulțire necontrolată a celulelor (apare
în cancer).
3).Teoria programată (teoria ceasului biologic genetic): se presupune că
ar exista stocarea unei anumite informații genetice privitoare la durata de viață
a celulei, organului sau a întregului organism.
Teorii non-genetice: există 3 feluri de teorii non-genetice:

6
1).Teoria imunologică: sugerează că în organism există celule care au
proprietatea de a deosebi “self-ul” de “non-self” (compușii străini
organismului). Prin apariția celulelor modificate celulele proprii ale
organsimului luptă împotriva celulelor modificate. Ex.: faptul că la bătrâni
crește frecvența bolilor reumatice (lupus eritomatos, poliartrită reumatoidă,
tiroidite), cresc infecțiile prin scăderea rezistenței organsimului, cresc
neoplaziile.
Autoanticorpii frecvenți la vârstnici pot contribui la etiologia
aterosclerozei prin depunerea de complexe trombocitare în pereții vaselor
sangvine.
2)Teoria țesutului conjunctiv: țesutul conjunctiv conține, colagen, elastina
și pseudoelastina (este un factor degradat). Cu vârsta scade cantitatea de
elastină, care are rol important în elasticitatea țesuturilor. Datorită deshidratării
țesuturilor îmbătrânite apare o calcificare a elastinei la persoanele vârstnice.
Aceasta calcificare poate apare la nivelul valvelor cordului, vaselor
sangvine importante, epicardului și endocardului. Pielea este mai puțin elastică
și mai uscată. Tendoanele se usucă și se pot rupe mai ușor. Dinții slăbesc și
cad.
Pereții arterelor devin mai puțin elastici mergând până la rigiditate cu
risc de a se rupe.
La nivelul tractului gastrointestinal pierderea elasticității duce la
scăderea mobilității și constipație.
3).Teoria radicalilor liberi: susține că ar exista unii radicali liberi cu o
existență de moment și care pot reacționa cu alte substanțe ducând la distrucția
celulei în care se află.
Homeostazia este perturbată cu deosebire în condițiile de stress fizic,
chimic, psihic.
Mecanismele de adaptare restabilesc greoi, sau insuficient parametri
perturbați și prin aceste solicitări, stările de boală determină frecvent la
vârstinici o alterare progresivă și ireversibilă a mediului intern.
APLICAȚII:
 Clasificarea vârstelor în geriatrie;
 Definirea termenilor de geriatrie/gerontologie;
 Teorii ale îmbătrânirii, genetice/nongenetice.

7
LP. 2 Kinetoterapia în geriatrie - gerontologie
Constantinescu M.

Tema: Evaluarea geriatrică, evaluarea geriatrică globală, particularitățile


bolilor la vârsta a-III-a,
Obiective:
1. Prezentarea generală a metodelor folosite în evaluarea geriatrică;
2. Înțelegerea noțiunilor de interepretare a diagnosticului;
3. Instruirea în vederea utilizării terminologiei medicale în patologia
vârstnicului.

Polipatologia este realitatea clinică a marii majorități a bătrânilor. Este


cunoscută la vârsta a treia incidența crescută a patologiei cronice degenerative,
a infecțiilor respiratorii și urinare, severitatea trombozelor vasculare, patologia
cerebrovasculară și a bolilor ce se manifestă ca deteriorare mentală iar
ateroscleroza ocupă locul central în patologia vârstnicului și bătrânului.
Consultația geriatrică trebuie privită ca un act medical de o mare
complexitate, diagnosticul stabilit trebuie să cuprindă următoarele elemente:
- diagnosticul clinic, din care să rezulte caracteristica patologică a
bătrânului (de obicei de polipatologie);
- diagnosticul gerontologic, aprecierea vârstei biologice și a ritmului de
îmbătrânire;
- diagnosticul medico-social în care să se includă problemele de
îngrijire pe care le necesită bătrânul.
Faciesul, starea trofică a tegumentelor și fanerelor permit ochiului
experimentat să aprecieze vârsta biologică precum și patologia asociată.
Diagnosticul este mai dificil de acordat. Frecvent diagnosticul este
deosebit de cel al adultului.

8
Anamneza dificilă: se efectuează greu datorită modificărilor psihice
importante.
Evolutivitatea afecțiunilor: frecvent bolile au evoluție cronică, întreruptă
de mai multe acutizări.
Convalescența prelungită: datorită pierderii rezervei fiziologice revenirea
la normal după orice afecțiune se face într-o perioadă mai îndelungată.
Complicații frecvente: datorită scăderii puterii de apărare a organismului
pot apărea frecvent complicații ale afecțiunilor primare.
Simptomatologie atipică: deoarece pragul de durere este crescut, durerea
este slab percepută de către bătrâni. Aceasta apare și datorită regresiei
senzoriale. Durerea este semnul principal al unei afecțiuni. Lipsa durerii duce
la nerecunoașterea afecțiunii în timp optim și deci tratarea acesteia va avea de
suferit.
Apar: instabilitatea (căderea din picioare); iritabilitatea; confuzia;
insomnia. Bătrânul nu face febră în cadrul bolilor infecțioase grave;
temperatura crescută este o modalitate de apărare a organismului; creșterea
temperaturii demonstrează o activitate imună adecvată; imunodeficiențele
vârstnicului determină stările de afebrilitate.
Prognostic sever al afecțiunilor: de cele mai multe ori evoluția bolii este
către agravare.
Metabolizarea și excreția medicamentelor sunt modificate. Pentru
tratament sunt necesare doze scăzute de medicamente, mergând până la ½ sau
1/3 din doza adultului. Datorită bolii patologiei apare imposibilitatea folosirii
întregii game terapeutice care poate fi folosită la adult.

APLICAȚII:
 Metode de evaluare în geriatrie; somato-funcțional;
 Interpretarea diagnosticului;
 Analiza și interpretarea unei scrisori medicale/epicriza.

9
LP. 3 Kinetoterapia în geriatrie - gerontologie

- Constantinescu M.

Tema: Particularități ale metodologiei exercițiului fizic la vărstnici:

Obiective:
1. Prezentarea generală a metodologiei de aplicare a exercițiului fizic la
vârstnici;
2. Însușirea și punerea în practică a programelor kinetice;
3. Formarea deprinderii de a elabora programe de exerciții fizice adaptate
vârstei și patologiei.

Ședințele de gimnastică trebuie să se desfășoare în încăperi curate,


aerisite, luminoase, cu o temperatura constantă la 18º-20º
Este necesar să se respecte regulile:
 vestimentație comodă, preferabil din lână sau bumbac;
 participare activă și conștientă la toate mișcările;
 să repete singur mișcările pe care le poate executa;
 să practice zilnic programul de gimnastică și după realizarea
obiectivului pentru a evita recidivele.
Recomandări:
1).Legea de bază a prescrierii exercițiului fizic la bătrâni este adaptarea
exercițiului de la individ la individ, în funcție de capacitatea clinico-funcțională
a acestuia. Efortul impus trebuie să se facă progresiv pentru a realiza treptat
adaptarea organsimului la efort. În timpul ședintelor se va controla pulsul și
tensiunea.
2).Kinetoterapia la vârstnic va fi funcțională și va avea ca obiectiv principal
obținerea echilibrului pentru mers și a gestualității uzuale care să asigure
pacientului posibilitatea de a realiza singur activități vitale precum: mâncat,

10
băut; controlul defecației și micțiunii; folosirea toaletei; îmbrăcat/dezbrăcat;
spălat, pieptănat, bărbierit; deplasarea de pe pat pe scaun cu cadrul sau cu
cârje; mersul propriu-zis.
Pierderea acestor activități sau a unora dintre ele face din bătrân un
dependent, blocând pe lânga el cel puțin un membru din familie pentru a-l
îngriji. Cele mai frecvente cauze ale pierderii posibilității de autoservire sunt:
boli neurologice-paraplegii, hemiplegie, Parkinson; psihopatii-demența; boli
ale aparatului locomotor-poliartrita reumatoidă, sechele posttraumatice.
3).Durata efortului: în mod normal ședința trebuie să dureze 20-30 de
minute. Se preferă durate scurte, cu pauze de aceeași mărime cu perioada
efortului. Între intensitatea și durata efortului va fi menținut un raport invers
proporțional. Ritmul ședințelor va fi zilnic sau de 3-4 ori pe săptămână.
4).Creșterea forței musculare: exerciții dinamice cu rezistență. Se vor evita
exerciții izometrice care au efecte negative asupra tensiunii arteriale și sunt
total contraindicate la cei cu cardiopatie ischemică, insuficiența cardiacă,
insuficiență respiratorie, anemie. În aceste cazuri se indică activitatea de terapie
ocupațională în care se exersează activități uzuale.
5).În cazul exercițiilor pentru refacerea amplitudinii de mișcare se vor
evita mobilizările bruște și întinderile brutale, care din cauza fragilității scăzute
și a elasticității deficitare a țesuturilor vârstnicului pot determina rupturi ale
țesutului conjunctiv. Nu se va depăși în nici un caz pragul durerii.
La bătrâni există pericolul fracturilor apărute pe fondul osteoporozei sau
a osului patologic.
Uneori ne putem mulțumi cu obținerea unor amplitudini incomplete, dar
suficient de funcționale. În alcătuirea programului de exerciții terapeutice
pentru vârstnic se va ține seama de unele aspecte ca:
- pozițiile de start ale exercițiilor să fie cât mai stabile datorită
tulburarilor de echilibru ale bătrânului;
- sunt contraindicate exerciții cu trunchiul aplecat (cu capul în jos),
poziții extreme ale capului (extensii), mișcări bruște ale capului pentru
a evita tulburari circulatorii cerebrale;
- durerile articulare limitează exercițiul fizic;

11
- se evită exercițiile care se efectuează în lipsa de aer datorată menținerii
respirației;
- se evită ridicările de greutăți mari și schimbările bruște de poziție;
- apariția oboselii impune încetarea efortului;
- exercițiile să fie accesibile posibilităților de execuție ale bolnavului;
- să se realizeze o bună colaborare între pacient și kinetoterapeut pentru a
evita refuzul de participare din partea pacientului.

APLICAȚII:
 Condiții necesare în aplicarea exercițiului fizic;
 Un program de exerciții având ca obiectiv prezervarea funcției
aparatului locomotor;
 Contraindicații în cadrul programelor de exerciții fizice la vârstnici.

12
LP. 4 Kinetoterapia în geriatrie - gerontologie
- Constantinescu M.

Tema: Patologia și recuperarea afecțiunilor neurologice și psihice,(vârsta a


-III -a):
Obiective:
1. Prezentarea generală a principalelor afecțiuni neuro-psihice la vârstnic;
2. Însușirea elementelor care determină apariția patologiei vârstnicului;
3. Identificarea principalelor mijloace de combatere a acestor tulburări.

Frecvența bolilor psihice crește proporțional cu creșterea în vârstă; bolile


psihice la vârstnic ocupă locul II ca mortalitate după bolile cardiovasculare,
mergând până la 16% din populația de peste 70 de ani.
La vârstnic bolile psihice se pot clasifica în:
- afecțiuni cu debut anterior îmbătrânirii, nefiind caracteristice vârstei a
III-a (paranoia, schizofrenia, anxietatea);
- afecțiuni cu debut la bătrânețe, cu aspecte specificepsihoze de
involuție, demență tardivă (Altzhaimer).
Cauzele acestor afecțiuni se împart în modificări în statutul familial și
modificări în statului profesional.
1).Modificări în statului familial: plecarea copiilor din casa părintească;
restrângerea condițiilor de locuit (materiale); părăsirea locuinței proprii pentru
a locui cu unul din copii; relații uneori conflictuale între generații (neânțelegeri
cu copiii sau cu nepoții); stări conflictuale între partenerii conjugali; decesul
unuia din parteneri și singurătatea consecutivă; diminuarea veniturilor
materiale (prin ieșirea la pensie); obligația (uneori) de a accepta mutarea într-o
instituție de ocrotire pentru vârstnici.
2).Modificări în statutul profesional: pensionarea reprezintă retragerea
din activitatea profesională fiind suportată mai greu de barbați decât de femei;
prin pensionare apare pierderea unei poziții sociale ca situația materială sau

13
prestigiu; schimbarea domiciliului, de cele mai multe ori de cauza economică;
lipsa motivației de a trai (se refugiază în creșterea nepoților sau alte activități).
Tulburările neurologice la vârsta a III-a apar datorită îmbătrânirii
fiziologice a sistemului nervos sau datorită tulburărilor vasculare din cadrul
aterosclerozei.
Cele mai frecvente boli neurologice apar datorită accidentelor vasculare.
Dintre bolile psihice, principalele entități mai frecvente la vârsta a III-a
sunt tulburările de somn, depresiile și demențele.
Tulburările de somn: somnul reprezintă una din funcțiile cele mai
modificate la vârstnic în raport cu adultul. Dacă la adult durata normală a
somnului este de 7-8 ore/zi, la bătrân durata normală este de 6 ore. Această
durată poate fi foarte subiectivă pentru ca fie bătrânii mai dorm ziua, fie
trezirile din cursul nopții sunt de o durată foarte scurtă.
Particularități ale somnului la bătrân: nevoile de somn sunt mai mici
datorită scăderii efortului fizic și psihic; numărul de treziri nocturne este mai
mare; readormirea după trezirea nocturnă se face mai greu; scade calitatea
somnului; factor perturbator al somnului la bătrâni îl constituie patologia de
prostată și refluxul gastro-esofagian.
Tratamentul:
a).Etiologic: al adenomului de prostată; al refluxului gastro-esofagian; al
bronșitei.
b).Medicamentos.
c).Măsuri de igienă a somnului: culcarea la aceeași oră (după o scurtă
plimbare în aer liber sau efectuarea unor exerciții fizice); masa de seară va
preceda cu minim 2 ore ora de culcare; masa de seară nu va conține alimente
greu digerabile, băuturi iritante sau excitante; fără substanțe sau medicamente
ce pot da insomnie (cafea, ceai concentrat, antinevralgic); nu se va fuma înainte
de culcare, fumatul stimulând secreția de adrenalină; se vor evita emoțiile
puternice sau stările conflictuale înaintea culcării; aerisirea camerei în care se
doarme; duș sau baie caldă cu efect calmant; ingestia de lapte sau ceai de tei
sau vin; crearea de condiții optime de odihnă privind liniștea, luminozitatea
camerei, confortul patului; folosirea unor tehnici de relaxare-hipnoză, masaj
relaxant.

14
Efectul Placebo este foarte important la vârstnic. S-a constatat că
aproximativ 60% din bătrâni adorm folosind un produs Placebo, față de 70%
din bătrâni, care dorm folosind produse active asupra somnului.
Prin mijloace kinetice formate din mobilizări ușoare, mers terapeutic și
practicarea unor sporturi se poate înlocui folosirea substanțelor tranchilizante.
Depresiile sunt considerate cele mai frecvente afecțiuni psihice (8-15% în
cadrul populației vârstnice).
Cauze: factori genetici; factori patologici (intoxicații); conștientizarea
procesului de îmbătrânire evidențiată prin pierderea dentiției, căderea părului,
apariția ridurilor, scăderea capacității fizice și psihice; schimbări intervenite în
anturaj-pierderea unor membri ai familiei, pierderea prietenilor, schimbarea
locuinței; modificări ale statutului social și economic (nu mai este în activitate,
scade venitul); creșterea frecvenței bolilor cronice; preocupări legate de ideea
morții.
Depresia se manifestă prin: ideea de negație; idei ipohondrice; senzații
cenestopate (i se pare că are toate bolile); sentimente de culpabilitate; lamentări
exagerate; suicidul (cea mai gravă formă de manifestare).
Tratament:
 mijloace psiho-sociale (etiopatogenie);
 tratamentul bolilor cerebrale tratabile (infecții sau afecțiuni vasculare);
 tratament medicamentos (cu antidepresive);
 tratament prin mijloace fizicale: exerciții cu mișcări active; ergoterapie;
mers terapeutic; jogging; practicarea unor sporturi care să ocupe
timpul și să stimuleze atât psihicul, cât și starea fizică (șah, dame,
table, tenis de masă, aruncarea cu săgeti, tras cu arcul).

APLICAȚII:
 cauzele tulburărilor de somn;
 depresia, factori etilogici;
 program de relaxare pentru ajustarea tratamentului medicamentos.

15
LP. 5 Kinetoterapia în geriatrie - gerontologie
- Constantinescu M.

Tema: Kinetoterapia specifică la vârsta a treia în patologia neurologică:


Obiective:
1. Prezentarea principalelor patologii neurologice la vârsta a III-a;
2. Capacitatea de recunoaștere și identificare a bolilor neorologice
specifice vârstinicului;
3. Însușirea metodologiei de abordare din punct de vedere
kinetoterapeutic a acestor patologii.

Ateroscleroza cerebrală difuză: cuprinde tulburări neurologice și psihice,


consecutive unor microleziuni vasculocerebeloase. Cel mai important factor
etiologic este hipertensiunea arterială.
Modalități de manifestare:
a).Insuficiența circulatorie cerebrală: afecțiunea are incidența maximă
între 55-60 de ani.
Predomină simptomatologia psihică, caracterizată prin: oboseală fizică și
intelectuală; afectarea memoriei; afectarea capacității de atenție; scăderea
randamentului profesional; cefalee (diurnă); tulburări de somn (inversarea
ritmului somnului zi-noapte; somn agitat cu coșmaruri); hiperemotivitate sau
iritabilitate; tendința ipocondra cu exagerarea simptomelor.
Ca semne neurologice se descriu: vertij; parestezii; exagerarea reflexelor
(rotulian); diminuarea reflexelor cutanate-abdominale; tremurături ale
degetelor mâinii; tulburări neurovegetative.
b).Sindroamele pseudobulbare sunt afecțiuni cu evoluție ascendentă, de
origine vasculară.
Simptome: tulburări de vorbire (monotonă); tulburări de deglutiție, în
special pentru lichide cu refularea lichidului pe nas; facies modificat (gura
întredeschisă imobilă și uneori cu salivație); reflexe osteotendinoase

16
accentuate; mers modificat (rigid, lent, cu pașii mici); tulburări ale mimicii
afective evidențiate prin râs și plâns spasmodic.
Accidente vasculare ischemice tranzitorii: complicații ale aterosclerozei
cerebrale, afectând subiecții cu vârsta de 70 de ani.
Simptome: debut brusc; vertij cu instabilitate în ortostatism; tulburări de
deglutiție; crize de cădere (pierderea conștienței).
Paraplegia cronică este instalarea unui sindrom piramidal, predominant la
nivelul membrelor inferioare; uneori, la bătrâni impotența funcțională care
apare poate fi pusă pe seama unei boli artrozice.
Simptome: scăderea forței musculare la nivelul membrelor inferioare;
impotența funcțională progresivă la nivelul membrelor inferioare; ortostatism
din ce în ce mai greoi; mers dificil-imobilizare la pat.
Recuperarea vârstnicului cu afecțiuni neurologice:
Trebuie să se țină cont de următoarele caracteristici neuro-geriatrice:
- gravitatea unor afecțiuni: hemiplegie gravă, Parkinson,
hemiplegie+afazie;
- cooperarea insuficiența datorată lipsei motivației;
- existența obișnuită a afecțiunilor asociate (coexistența a 3, 4 sau 5
boli asociate din care unele impiedică recuperarea-insuficiența
cardiacă, cecitate, surditate);
- caracterul modest uneori al rezultatelor obținute în recuperare.
În funcție de rezultatele recuperării, aceasta poate fi cuantificată astfel:
 1/3 din pacienți sucombă în anul care urmează accidentului
neurologic;
 1/3 fac progrese;
 1/3 se ameliorează semnificativ, reluându-și activitatea
corespunzatoare vârstei.
Programul de recuperare-tratament individualizat și standardizat.
Evaluarea se face periodic în raport cu persistența deficientelor cum ar fi:
instabilitate emoțională, tulburări de vorbire, de vedere, de auz, incontinența
urinară.
În perioadele de repaus la pat se recomandă: poziționare corectă a
membrelor; mișcări pasive executate de recuperator; exerciții active cu
segmentele neafectate (în cazul pacienților ce pot coopera); solicitarea ca
pacientul să încerce să se autoservească (mâncat, băut, spălat…).

17
Dacă se trece de perioada de imobilizare se recomandă: învățarea ridicării
din pat; transfer în carucior sau fotoliu; ortostatism; mers.
În același timp se trece la ergoterapie pentru desprinderea gesticii
habituale, cotidiene, pentru extremitatea superioară neafectată și reeducarea
celei afectate.
Se urmărește totodată: recuperarea abilităților mâinii; recuperarea
respirației prin gimnastică respiratorie; recuperarea incontinenței urinare;
stimularea stereognoziei; mobilizarea tuturor articulațiilor-amplitudine utilă;
educarea privind evitarea căderilor; stimularea intelectului și atenției prin
diferite activități și jocuri; redobândirea autonomiei și reintegrării psihosociale.
În cadrul unui program de recuperare în AVC. Se vor stabili obiective în
funcție de restantul functional și de complexul de boli asociate/comorbidități.

Obiective generale:
- prevenirea escarelor de decubit și a stazei vasculare;
- prezervarea funcției prin menținerea troficității pe segmente ;
- menținerea mobilității articulare;
- menținerea tonusului muscular;
- menținerea unui status psiho-emoțional pozitiv;
- Mijloace kinetice folosite în prima etapă a programului de recuperare
în AVC;
- posturări pentru prevenirea escarelor, pentru favorizarea circulației
sangvine și limfatice, antalgice sau pentru stimularea propriocepției;
- mobilizări pasive, asistate, active, cu și fără gravitație;
- exerciții cu obiecte care să favorizeze și să ajute la coordonarea
mișcărilor;
- exerciții în decubit la marginea patului și în ortostatism cu și fără
sprijin.
- scripetoterapie, aparate specifice, care să confere stabilitate și
facilitare în reluare a mersului sau a altor abilități diminuate.

APLICAȚII:
 semiologie în accidentele vasculare cerebrale;
 metode de prevenire în bolile neurologice;
 program kinetic în accident vascular cerebral.

18
LP. 6 Kinetoterapia în geriatrie - gerontologie
- Constantinescu M.

Tema: Afecțiuni traumatice ale aparatului locomotor la vârstnici-


Fracturile:

Obiective:
1. Prezentarea etiopatogeniei fracturii la vârstnic;
2. Însușirea factorilor de prevenție al fracturilor la vârsta a -III-a,
3. Capacitatea de a elabora un program de recuperare în fracturile
vârstnicului..

Incidența fracturilor este mult mai mare la vârsta a III-a. Cauza cea mai
frecventă a fracturilor o constituie căderea în casă sau pe stradă. La tineri cauza
cea mai frecventă o constituie accidentele de circulație. Accidentul rutier la
vârstnic poate determina fractura, dar uneori aceasta nu este determinată de
impactul cu vehicolul respectiv, ci tot de cădere.
Alte cauze ale căderilor: tulburări de mers; tulburări circulatorii vertebrale
(în cadrul sindromului vestibulo-bazal, al hipertensiunii arteriale, a
hipotensiunii arteriale postmedicamentoase); tulburări de vedere și de auz care
pot duce la accidente rutiere; scăderea abilităților; cauze ce țin de mediul
înconjurator (denivelări ale drumului, drum alunecos, iluminat public sau
casnic necorespunzător, condiții climatice deosebite-vânt, ninsoare, frig).
Cauze favorizante: stuctura fragilă a țesutului tendo-ligamentar și capsular;
osteoporoza.
La nivelul membrelor inferioare căderile determină cedarea osului în zona
cea mai spongioasă, respectiv colul femural. Fracturile de col femural apar cel
mai frecvent la bătrânul cu osteoporoză (pe primul loc sunt fracturile de
coloană). Între 50-60 de ani apare o frecvență crescută a fracturilor la femei,
datorită osteoporozei postclimax. Peste 75 de ani apare o importantă creștere a

19
numărului de fracturi, astfel încât aproximativ 75% din totalul fracturilor de col
femural este la această vârstă.
Fracturile de col femural la bătrân au o gravitate deosebită. Dacă la adult,
în urma fracturii, este în joc prognosticul funcțional, la bătrân este încă în joc
prognosticul vital.
Fractura la bătrân produce cu o frecvență crescută pseudoartroze.
Mortalitatea crescută apare din cauza imobilizării prelungite cu toate
consecințele ei, în principal tromboflebita cu embolie consecutivă.
Fracturile dau frecvent necroză aseptică a capului femural (femurul irigat
de vase din capsula și ligamentul rotund). Fractura induce decompensarea altor
boli pe care le are bătrânul.
Diagnosticul de fractură se pune: în contextul de cădere; pe impotența
funcțională; pe atitudinea vicioasă a membrului inferior respectiv evidențiată
prin rotație externă, scurtarea membrului afectat, durere mai mare la nivelul
articulației; confirmare radiologică.
Suspiciunea de fractura de col contraindică deplasarea (mersul), deoarece
o fractură simplă se poate transforma în fractură cu deplasare, care se
consolidează foarte greu sau nu se mai consolidează. Cădere+durere la
mers+șchiopătareprobabilitate de fractură de col femural.
Tratamentul include profilaxie, tratament chirurgical curativ, recuperare.
1).Profilaxia este cea mai importantă și se face prin 2 modalități:
a).prevenirea osteoporozei prin:
 educația alimentară adecvată (să conțină proteine, minim 1 g de
Ca/zi-din lactate sau produse cu Ca; minim 100 U.I. de vitamina
D/zi);
 exerciții fizice;
 combaterea imobilizării și a hipomobilizării.
b).prevenirea căderii prin:
 limitarea și ajustarea efortului fizic;
 amenajarea spațiului în care pacientul se mișcă (apartament, casă…)-
se referă la evitarea suprafețelor alunecoase, evitarea covoarelor care
împiedică bolnavul, evitarea elementelor de mobilă proeminente, să

20
nu lase scaunele trase în afară, mâner la scările interioare sau
exterioare.
De obicei se face vizualizarea ultimei trepte (sus sau jos) cu o altă culoare
(galben).
2).Tratamentul chirurgical: artroplastie parțială sau totală de șold. Aceste
proteze coxo-femurale permit mobilizarea rapidă a pacientului.
Proteza parțială (Moore) este soluția cea mai funcțională în facturile de
col femural la vârstnic. Proteza poate fi folosită și în alte afecțiuni (coxartroza
și necroza aseptică de cap femural). Datorită protezei se evită imobilizarea.
Avantaje ale protezarii parțiale: pacientul se dă jos din pat la 10-12 zile de
la operație sau mai repede; după o lună poate merge acasă în cârje sau cadru
metalic, încărcând parțial șoldul; după alte 2-3 săptămâni poate merge cu
sprijin în baston.
Kinetoterapia în cazul protezei-obiective: tonifierea musculară, creșterea
mobilității articulare. Se contraindică rotațiile și ADD șoldului, care prezintă
pericol de luxație a protezei și pentru aceasta pacientul este sfătuit să nu stea
picior peste picior, iar în decubit dorsal să puna o perna între picioare.
Proteza totală-indicații: coxartroza secundară; sechele posttraumatice;
coxite septice; tumori.
Recuperarea începe foarte devreme (pentru proteza totală), mersul cu
cadru sau cârje începe la 8-10 zile de la operație. Ca o regulă de bază în
kinetoterapia acestor pacienți, se evită mobilizarea articulației la unghiurile
maxime, mai ales pentru Abd și rotație. Decubitul dorsal este favorabil și
indicat în poziționarea pacienților. În decubit lateral se recomandă perna între
membrele inferioare.
Program de recuperare în fractura de femur, post operator;
Obiective generale:
- calmarea durerii și prevenirea complicațiilor post operator;
- menținerea mobilității articulare;
- menținerea tonusului muscular;
- menținerea troficității și a vascularizației sangvine și limfatice;
- exerciții pentru menținerea propriocepției.

21
Metode kinetice folosite în realizarea obiectivelor propuse:
- pentru calmarea durerii și prevenirea complicațiilor se vor aplica
posturări, medicație antialgică;
- pentru mobilitate se vor executa, exerciții analitice pe articulații de la
distal spre proximal, începând cu articulația gleznei;
- în vederea menținerii tonusului muscular se vor executa exerciții în
decubit cu și fără gravitație, exerciții cu rezistență, exerciții cu
greutăți sau benzi elastice;
- pentru propriocepție se vor utiliza materiale ajutătoare, mingi, benzi,
bastoane, scripeți;

Cel mai important obiectiv și finalitate a programului de recupere într-o


fractură de femur îl reprezintă „RECUPERAREA MERSULUI ”

APLICAȚII:
 metode de prevenire a fracturilor la vârstinici;
 program de recuperare în fractura de col femural.

22
LP. 7 Kinetoterapia în geriatrie - gerontologie
- Constantinescu M.

Tema: Afecțiuni metabolice la vârsta a-III-a-OSTEOPOROZA:

Obiective:
1. Identificarea etiopatogeniei osteoporozei la vârsta a III-a;
2. Recunoașterea și stabilirea tabloului clinic al osteoporozei;
3. Capacitatea de a elabora un program de prezervare în osteoporoză.
Masa osoasă este determinată genetic, fiind diferită în funcție de sex. Ea
este superioară cu 1/3 la bărbați față de femei. Scheletul osos suferă un proces
de îmbătrânire. Acesta se însoțește de o reducere progresivă a masei osoase,
care între anumite limite poate fi considerată fiziologică, numindu-se
osteopenie senilă sau osteoporoză fiziologică de vârstă.
Dacă apar fracturi și tulburări posturale, modificările osoase nu mai sunt
fiziologice, apărând osteoporoza ca boală. Masa osoasă crește până la vârsta
adultă, rămânând constantă un număr de ani, pentru că la 45 de ani la femei și
la 55 de ani la bărbați să înceapă să scadă progresiv, dar mai accentuat la
femei.
Diferențele dintre sexe sunt importante și au la bază condiționări
hormonale. Sexul feminin este afectat mai devreme, mai sever și mai precoce.
Sexul feminin având o speranță de viață mai mare se asistă la o creștere
corespunzătoare la număr de cazuri de osteoporoză.
La vârsta de 70 de ani masa osoasă reprezinta 70% din valoarea sa inițială,
aceasta prin atrofie osoasă și prin scăderea capacității osteoformatoare.
La vârstnici concură și alți factori etiologici ca:
a).factorul hormonal: evidențiat prin scăderea nivelului estrogenilor (cum
se întâmplă la femei în post-menopauză); la bărbat se adaugă scăderea funcției
testiculare, cu atât mai importantă cu cât se instalează mai precoce;

23
b).restrângerea activității fizice: apare progresiv (până la imobilizare);
sindromul de imobilizare a vârstnicului poate avea diferite cauze-fracturi,
accidente vasculare cerebrale (paraplegii și hemiplegii); în remanierea normală
a osului un rol determinant îl au forța de gravitație și activitatea musculară
normală;
c).factori nutriționali: malabsorbție sau malnutriție (carențe protein-
calorice sau vitaminice-vitamina D); malnutriția este datorată îmbătrânirii
epiteliului absorbant sau din cauză că nu se aduce aportul calitativ alimentar
(statutul social);
d).tulburări circulatorii: sunt datorate fie scăderii elasticității sistemului
vascular, fie scăderii calității sângelui;
e).fumatul;
f).sedentarismul: nu mai are activitate zilnică.
OSTEOPOROZA este diminuarea masei osoase pe unitatea de volum
osos, osul restant având compoziție normală, determinată de un dezechilibru
între distrucția osoasă crescută și formarea diminuată a osului; deci
osteoporoza este o atrofie osoasă caracterizată printr-o afectare egală a celor 2
componente ale osului - substanța organică fundamentală și substanța minerală.
Osteoporoza devine patologică numai în momentul când generează
fracturi. În condiții normale, subiecții nu au nici un fel de acuze. Diagnosticul
de osteoporoză în afara fracturilor este greu de pus, dar cu toate acestea
diagnosticul ar trebui pus înainte de apariția fracturilor, pentru a permite măsuri
terapeutice adecvate și profilaxia efectelor patologice.
Diagnosticul se bazează pe:
a).Elemente clinice orientative pentru diagnosticul de osteoporoză:
dorsalgii, relaxări musculare, apariția cifozei, micșorarea înălțimii, scurtarea
trunchiului; cu apariția unui pliu cutanat transversal la baza toracelui și
abdomen rotunjit.
b).Elemente radiologice sugestive evidențiate prin: hipertransparență
osoasă, biconcavitatea platourilor vertebrale, deformările corpurilor vertebrale
prin microfracturi și tasări.
c).Osteodensitometria este bazată pe ultrasunete (măsoară cantitatea de
masă osoasă). În acest stadiu de diagnosticare, testele biologice reprezentate de

24
VSH, hemogramă, electroforeză, calcemie și fosforemie sunt de obicei
normale.
Localizarea fracturilor determinate de osteoporoză este condiționată de
vârstă:
- la femei: între 50-60 de ani apar mai frecvent fracturile radio-
carpiene; în jurul vârstei de 70 de ani există o frecvență mai mare a
fracturilor vertebrale; peste vârsta de 70 de ani întalnim o frecvență
crescută a fracturilor de col femural;
- la bărbați: există aceeași frecvență a localizării fracturilor, însă cu o
întarziere de 10-15 ani.
Formele clinice de osteoporoză întâlnite la vârstnic se împart în:
Forme primitive: osteoporoza post-menopauză; osteoporoza presenilă;
osteoporoza senilă.
Forme secundare: osteoporoza de imobilizare.
Profilaxie și tratament: profilaxia constă în identificarea și atenuarea
factorilor etiologici, fie cei determinanți (vârsta, sex, cod genetic), fie cei
favorizanți - astfel se poate acționa pe activitate fizică, corectare hormonală,
tulburări de nutriție și tulburări circulatorii.
Scopul terapeutic îl constituie menținerea sau deplasarea subiectului în
afara riscului de fractură. Profilaxia și tratamentul osteoporozei se poate
identifica cu profilaxia fracturilor. O modestă conservare a unei activități fizice
permite limitarea dezosifierii osoase prin efectul osteoformator al mișcării.
Se recomandă vârstnicului exercițiul fizic sub formă de plimbare, mers pe
bicicletă, înot. În principal, terapia de combatere a osteoporozei la vârstnic este
de natură fizicală. La cei care au făcut deja fractură, primul act terapeutic
constă în evitarea imobilizărilor prelungite și imobilizări precoce.
Exercițiile fizice se vor executa timp de 10-15 minute în 1 sau 2 ședințe
zilnic.
Recuperarea bolnavilor cu osteoporoză se execută în echipă, formată din
medicul geriatru, kinetoterapeut și psihoterapeut. Recuperarea se face sub un
control riguros cardiovascular pentru corelarea dozării intensității mișcării și a
cantității de efort cu posibilitățile aparatului cardiovascular, care sunt

25
întotdeauna limitate atât fiziologic, cât și ca urmare a îmbolnăvirilor frecvente
la această vârstă.
A 2-a latură terapeutică a osteoporozei este tratamentul medicamentos,
care își propune combaterea procesului osteoporotic. Osteoporoza, clinic, apare
atunci când pragul de fractură este depășit (când osul a pierdut peste 50% din
substanțele sale componente).
Obiectivele tratamentului:
Inhibarea distrucției osoase prin administrarea de estrogeni, Ca, cu
precauția că administrarea de Ca poate produce calcificări și în alte zone
(sistemul renal, sistemul arterial).
Administrarea de vitamina D acționează ca și administrarea de Ca, cu
rolul de a stimula absorbția Ca. Recent s-a introdus administrarea de
calcitonină, care inhibă liza osoasă (medicamente indicate mai ales în
pierderile rapide de masă osoasă datorate imobilizării la pat)
Favorizarea formării osului: se recomandă administrarea de:
anabolizante (hormoni androgeni-dar nu cu rezultate foarte bune); florura de
Na (singura care s-a dovedit utilă, având ca inconveniente o toleranță gastrică
dificilă și dureri osteo-articulare).
Concluzie: tratamentul osteoporozei se bazează pe recuperarea activității
fizice prin intermediul kinetoterapiei și a tratamentului medicamentos, în
principal cu calcitonină și florură de Na (estrogeni după menopauzăcancerul
de san).

APLICAȚII:
 identificare și stabilire a diagnosticului de osteoporoză;
 metode profilactice folosite în osteoporoza

26
LP. 8 Kinetoterapia în geriatrie - gerontologie

- Constantinescu M.

Tema: Kinetoterapia în patologia osteoarticulară, Coxartroza, gonartroza


la vârsta a III-a

Obiective:
1. Cunoașterea și înțelegerea fiziopatologiei în boala artrozică;
2. Însușirea elementelor de etiopatigenie ale artrozelor la vârstnici;
3. Capacitatea de a elabora un program kinetic în
coxartroză/gonartroză.

Coxartroza este o afecțiune reumatismală degenerativă, localizată la


nivelul articulației șoldului. După momentul de apariție, coxartroza poate fi
primară sau secundară.
- Coxartroza primară sau esențială este un proces degenerativ general,
localizat și la articulația șoldului, concomitent cu alte localizări la coloană sau
genunchi. Fenomenele sunt bilaterale, aproape simetrice ca modificări
anatomice, modificări evidențiate prin osteofite și fără pensări importante ale
spațiului articular.
- Coxartroza secundară este determinată de cauze locale cum ar fi:
displazii congenitale; traumatisme; infecții; tumori; necroze. Frecvent este
unilaterală; cand este bilaterală nu are simetrie perfectă în aspectul radiologic.
Are potențial evolutiv, mergând spre agravarea deficitului funcțional al
șoldului, evidențiat prin: limitarea mobilității șoldului; scăderea forței
musculare; ortostatismul și mersul dificile; poziția sezândă și flexia trunchiului
aproape imposibile; contracturi musculare; tulburări de statică și mers.
În formele avansate apare atrofia de cvadriceps, iar coapsa ia poziție de
flexie, rotație externă și ABD. Mersul pare săltat sau “salutant”.

27
Tratament:
Medicamentos: cu AINS, analgetice si decontracturante.
Fizioterapie: prin electroterapie și kinetoterapie.
Obiectivele kinetoterapiei: corectarea poziției vicioase; tonifierea
extensorilor, ABD, ADD, rotatorilor, mușchiului cvadriceps, fesier mijlociu;
creșterea mobilității articulare; reeducarea mersului; conservarea funcției de
stabilitate și motricitate.
În timpul exercițiului membrul afectat trebuie sa fie eliberat de greutatea
corpului.
Amplitudinea mișcării este în funcție de apariția durerii. Exercițiile se
execută activ pentru redobândirea flexiei și extensiei la nivelul șoldului.
Gonartroza este cea mai frecventă artroză care apare. Reprezintă
localizarea procesului artrozic la genunchi. Este localizarea cea mai frecventă a
artrozei, frevența ei fiind mai mare la femei. Genunchiul este foarte solicitat în
special în timpul mersului, dar și în alte activități: statul pe scaun, încălțat,
urcat sau coborât scări, ridicarea obiectelor de jos. Artroza genunchiului ajunge
foarte rar la forme grave invalidante (ca în coxartroză).
Clinic se manifestă prin: dureri la urcat și coborât și la mișcări de flexie și
extensie; mai tarziu apare limitarea mobilității și a instabilității genunchiului
datorită hipotrofiei cvadricepsuluiobiectivele asistenței terapeutice și de
recuperare evidențiate prin lipsa durerii, recuperarea mobilității și stabilității.
Tratament:
Medicamentos: AINS (piroxicam, diclofenac…); decontracturante
(midocalm); antalgice.
Fizioterapie: cuprinde proceduri de electroterapie (ultrascurte,
diadinamice) și kinetoterapie.
Exercițiile se vor efectua cu articulația degajata de greutatea corpului
(bicicleta ergometrica).
Scop: prevenirea redorilor articulare; creșterea tonusului musculaturii
membrului inferior; menținerea mobilității.
În situații mai grave este necesară și tonifierea musculaturii membrelor
superioare în scopul sprijinului în baston sau cârje (mai rar).

28
Obiective generale în recuperarea coxartrozei:
- Menținerea greutății la un nivel de normo-ponderalitate;
- Adaptarea activităților zilnice din punct de vedere al solicitării;
- Menținerea unei mobilități articulare la nivelul unei amplitudini de
mișcare fiziologică;
- Menținerea tonusului muscular pe segmente;

Mijloace kinetice folosite în programul de recuperare:


- Pentru menținerea greutății, alimentație controlată (igieneno-dietetic)
- Pentru menținerea activităților la un nivel de solicitare rezonabil, se
vor evita: mersul prelungit pe jos; se va evita urcatul scărilor;
evitarea ridicării și manipulării de obiecte grele; alergatul este
contraindicat; statul prelungit în picioare și pozițiile fixe trebuiesc
evitate.
- În vederea menținerii mobilității și tonusului mucular se vor realiza
exerciții analitice ale membrelor inferioare în decubit, active, active
cu rezistență, cu greutăți; exerciții în șezut, apoi în ortostatism la
spalier sau scripetoterapie.
Programul de kinetoterapie trebuie adaptat în funcție de restantul
functional, vârstă și bolile asociate.

APLICAȚII:
 Identificarea factorilor etiologici în artroza vârstnicului;
 Metode de prezervare a funcției în coxartroză;
 Program de recuperare în coxartroză/gonartroză.

29
LP. 9 Kinetoterapia în geriatrie - gerontologie
- Constantinescu M.

Tema: Kinetoterapia în poliartrita reumatoidă la vârsta a III-a

Obiective:
1. Prezentarea generală a noțiunilor fiziopatologice ale poliartritei
reumatoide la vârstinici;
2. Insușirea elementelor specifice diagnosticului;
3. Capacitatea de a elabora un program de recuperare în poliartrita
reumatoidă.

Poliartrita reumatoidă este o boală inflamatorie cronică sistemică cu


etiologie necunoscută caracterizată prin afectarea articulațiilor, care evoluează
continuu spre degradare și deformare, având ca rezultat infirmități, incapacități,
handicap.
Poliartrita reumatoidă are incidența de debut maximă la 35-40 de ani, cu
frecvență crescută la pacienții peste 70 de ani. Nu este numai o boală a
articulației, ea putând afecta treptat rinichii, plămânii, ochii, cordul.
Diagnosticul trebuie să se facă cât mai precoce, deoarece aplicarea imediată
a terapiei complexe și a măsurilor de “igienă” mio-articulară reprezintă singura
șansă de a preveni sau limita apariția și dezvoltarea deficitelor severe.
Criterii de diagnostic: pentru a pune diagnosticul de poliartrită reumatoidă
este necesară existența concomitentă a minim 4 criterii din cele 7 propuse de
ARA în 1987:
 senzația de redoare articulară matinală pe o perioadă de cel puțin o
oră, fenomen debutat de cel puțin 6 săptămâni;
 tumefierea a cel puțin 3 articulații de cel puțin 6 săptămâni;
 tumefierea articulației pumnului, metacarpofalangiană și
interfalangiană proximală de cel puțin 6 săptămâni;

30
 tumefierea simetrică a anumitor articulații;
 aspect radiografic caracteristic al mâinii cu eroziuni și decalcifieri;
 prezența nodulilor reumatoizi;
 prezența factorului reumatoid în ser (Latex).
La vârstnici nu este obligatorie simetria tumefacției, iar debutul poate
apărea și la nivelul articulației mari (umăr sau genunchi). Boala nu evoluează
atât de rapid și de invalidant ca la adult, probabil datorită faptului că nu mai
este timp pentru dezvoltarea infirmităților, acești bolnavi fiind spre sfârșitul
vieții. Unii pot deceda din alte cauze înainte ca boala să fi determinat dezastrul
funcțional ce apare la adult.
Stadializare:
 Stadiul precoce: caracteristici: din punct de vedere radiologic-fără
modificări distructive locale. Există o oarecare osteoporoză periarticulară
vizibilă pe radiografie.
 Stadiul moderat: caracteristici:
 din punct de vedere radiologic osteoporoza este evidentă și există o
ușoară distrucție a osului subcondral;
 nu există deformări articulare, deși există limitări (chiar marcante)
ale mobilității articulare;
 poate aparea atrofie musculară paraarticulară;
 pot exista leziuni ale țesutului moale extraarticular evidențiate sub
formă de noduli sau tenosinovite.
 Stadiul sever: caracteristici:
 radiologic: distrucții evidente ale osului și cartilajului și osteoporoză;
 deformări articulare sub formă de subluxații și deviații ulnare ale
mâinii;
 pot apărea atrofii musculare extinse și la nivelul antebrațului;
 pot apărea leziuni ale țesutului moale extraarticular.
 Stadiul terminal: toate criteriile stadiului III; anchiloze osoase
persistente.

Din punct de vedere al capacității funcționale poliartrita reumatoidă se


împarte în 4 clase funcționale:

31
 Clasa I: capacitatea funcțională completă; sunt menținute toate
abilitățile; nu există incapacitate sau handicap, dar poate exista infirmitate.
 Clasa a II-a: capacitate funcțională incompletă, dar care permite o

activitate vitală obișnuită, deși există infirmitatea uneia sau a mai multor
articulații, manifestată prin lipsa de mobilitate și scăderea forței musculare,
prezintă incapacitate pentru activități mai deosebite.
 Clasa a III-a: execută activități limitate de autoîngrijire sau ocupații

simple zilnice; majoritatea activităților profesionale nu pot fi efectuate;


incapacitate severă.
 Clasa a IV-a: pierderea severă a capacității funcționale, care obligă

pacientul să rămână la pat sau în scaun rulant. Nu poate sau poate parțial să se
îngrijească; handicapul este total.
Scopul asistenței medicale: prevenirea acestor disfuncționalități.
Obiective: ameliorarea durerii; reducerea sau suprimarea inflamației;
reducerea efectelor secundare nedorite; posturarea funcției articulare și
musculare; menținerea sau revenirea la o viață cât mai activă.
Tratament: medicamentos; chirurgical; de recuperare.
 Tratamentul medicamentos: recomandă:
 AINS;
 săruri de Au;
 antimalarice de sinteză;
 antalgice.
 Tratamentul recuperator: kinetoterapia are un rol deosebit în
recuperarea poliartritei reumatoide.
Obiective: menținerea sau corectarea aliniamentului segmentelor și al
posturilor fiziologice; menținerea sau ameliorarea mobilității articulare;
menținerea sau ameliorarea forței musculare.
Kineterapia trebuie adaptată stării clinice funcționale a pacientului, stării
de activitate a bolii, gradului de inflamatie articulară.
1).Menținerea sau corectarea aliniamentului segmentelor și al posturilor
fiziologice: se recomandă:
 evitarea flexumului de genunchi și șold, poziții pe care pacientul le
ia cu scop antalgic;

32
 evitarea statului prelungit pe scaun sau fotoliu;
 in pat pacientul va sta cu membrele inferioare întinse și va evita
perna sub genunchi;
 poziționare în decubit ventral 60-90 minute/zi în ședințe
intermitente;
 săculeți cu nisip pe genunchi pentru extensia acestora;
 noaptea pacientul va purta atele posterioare la nivelul genunchilor
pentru a asigura o extensie completa în timpul somnului;
 sprijin pe baston, cârje sau cadru în perioada de acutizare pentru
descărcarea articulației portante;
 evitarea flexiei plantare, a varusului și a degetelor în ciocan;
 atela posterioară gambă-călcâi-plantă pentru a menține piciorul în
unghi de 900 față de gambă;
 susținători plantari;
 scăderea înălțimii tocului la femei;
 evitarea devierilor la mână;
 în perioadele inflamatorii atelele se mențin toată noaptea și mult
timp din cursul zilei, evitându-se devierile și scăderea durerilor;
 în afara perioadei inflamatorii atelele se pot aplica noaptea și în
perioada de repaus diurn.
2).Menținerea sau corectarea mobilității articulare: recomandări:
 mișcări active efectuate la toate articulațiile începând cu articulațiile
degetelor, pumnilor, coatelor, umerilor, membrelor inferioare;
 succesiunea acestor mișcări se reia de 2-3 ori;
 mișcările vor fi executate pe toată amplitudinea posibilă și în toate
direcțiile de mișcare;
 aceste mișcări se execută lent;
 înainte de începerea mișcării se recomandă folosirea
antiinflamatoarelor;
 se recomandă ca în timpul zilei să se efectueze cel puțin 2 ședințe de
kinetoterapie a câte 15 minute fiecare pentru mobilizarea articulară;
 intensitatea exercițiilor va fi determinată de durerea și disconfortul
care poate apărea după programul de gimnastică;

33
 se recomandă exerciții de întindere tisulară sau stretching;
 se efectuează la limită maximă de amplitudine a exercițiilor active
făcute de pacient pentru că la sfârșitul mișcării să se exercite o
presiune moderată pentru câteva secunde8-20 secunde în funcție
de mărimea articulației;
 mișcarea se execută pe direcția fiziologică de mișcare a articulației;
 această forțare a articulației nu trebuie să determine durere, ci doar
senzația de întindere articulară;
 aceste exerciții, repetate de câteva ori pe zi, au rolul de a evita
retractura țesuturilor, mai ales a mușchilor și se va menține suplețea
articulară.

3).Menținerea sau ameliorarea forței musculare: recomandări:


 contracții izometrice, care nu implică în nici un fel articulația;
 aceste contracții au avantajul că sunt simple, durează puțin și nu
necesită instalații deosebite;
 pentru a tonifia un mușchi trebuie realizată o contracție izometrică
cu peste 35-40% forță din forța maximă a mușchiului din acel
moment pe o durată de 5-6 secunde, de 3 ori pe zi;
 se va acorda o atenție deosebită menținerii forței musculare la
următoarele nivele: musculatura extensoare a degetelor de la mână;
mușchii intrinseci ai mâinii; musculatura extensoare a antebrațului;
musculatura ABD a brațului; musculatura extensoare a coapsei și
gambei; musculatura flexoare a piciorului; musculatura flexoare a
degetelor de la picioare;
 un mușchi neutilizat pierde zilnic 3-5% din forța sa;
 un rol important în obținerea rezistenței musculare îl are terapia
ocupațională care urmărește refacerea mobilității articulare sub toate
componentele ei, amplitudine, forță și rezistență musculară,
coordonarea și abilitatea mișcărilor, având ca scop câștigarea unei
maxime independențe la domiciliu și în colectivitate.
Activități recomandate: țesut, împletit, modelat, dactilografiat, mânuire
de marionete, gravat, joc cu mingea, popice, biliard, tenis de masă, table, dame.

34
Acestea trebuie să însumeze în total 2-6 ore zilnic.

APLICAȚII:
 Factori agravanți în poliartrtita reumatoidă;
 Metode de prezervare a funcției;
 Program de kinetoterapie în poliartrita reumatoidă.

35
LP. 10 Kinetoterapia în geriatrie - gerontologie
- Constantinescu M.

Tema: Kinetoterapia în afecțiuni ale aparatului respirator întâlnite la


vârsta a III-a
Obiective:
1. Prezentare generală a elementelor anatomo-fiziologice ale aparatului
respirator și procesele de decondiționare care apar la vârsta a- III-a;
2. Cunoașterea patologiei pulmonare specifice vârsticului;
3. Capacitatea de a elabora un program kinetic profilactic și
recuperatoriu în afecțiunile pulmonare ale vârstei a-III-a.

Modificările produse la nivelul aparatului respirator odată cu înaintarea în


vârstă se datoresc următoarelor procese principale.
- deteriorarea progresivă a țesutului pulmonar;
- creșterea rigidității cutiei toracice;
- reducerea întinderii mușchilor respiratori.
În același timp vom menționa o serie de factori favorizanți: funcționarea
continuă a plămânului, este considerat un însemnat factor de uzură, la care se
adaugă respirația într-un mediu poluat (praf, gaze toxice, tutun); bolile
pulmonare care nu se vindecă; microtraumatisme bacteriene fizice și chimice
care au efecte variate în funcție de specificul lor și de răspunsul organismului;
acțiunea alterantă a radiațiilor cu acținune fibrozantă.
Modificările pulmonare produse de vârstă se adresează atât parenchimului,
cât și țesutului interstițial. La nivelul parenchimului elementul caracteristic
constă în mărirea sistemului alveolar. Cercetările au stabilit că la bătrâni se
produce o lărgire a ducturilor alveolare și a bronhiolelor respiratorii de grad
înalt, concomitent cu oscădere în adâncime și o lărgire a alveolelor subiacente.
Peretele toracic se modifică cu vârsta, acesta suferă o reducere a mobilității
costale prin artroze costo-vertebrale, calcificări ale cartilagiilor și articulațiilor.

36
La această hipomobilitate se adaugă și multe cazuri de deformare a
scheletului (cifoze,cifoscolioze) prin decalcificări ale corpilor vertebrali. În
acest fel se modifică mobilitatea și elasticitatea cutiei toracice devenind rigidă,
această având repercursiuni asupra plămânului care deja are o elasticitate
scăzută.
Elementele caracteristice ale plămânului la bătrâni sunt următoarele:
- Reducerea forței de retracție elastică constituie factorul fundamental
în involuția pulmonară și se evidențiază prin criterii; funcționale
(creșterea VR și raportului VR/CPT); clinice, (torace lărgit- creșterea
sonorității pulmonare); radiologice, (hiperluminozitate, mărirea
spațiilor retrocardiac și retrosternal,spații intercostale lărgite)
- Creșterea rigidității toracice evidențiate prin; funcționale, scăderea
CV; clinice, scăderea amplitudinii respiratorii, deformări toracice;
radiologice, artroze costo-vertebrale, creșterea compensatorie a
ampliațiilor diafragmatice.
- Lipsa fenomenului obstructiv evidențiat prin semnele; funcționale,
rezistența pulmonară la flux normală; clinice, lipsa dispneei

Astmul bronșic: la vârstele înaintate prezintă unele aspecte particulare,


debutul se poate produce și după 60 ani sau poate fi un astm apărut la vârste
mai tinere. Factorii etiologici nu prezintă aspecte diferite la vârstnici, gruparea
lor de factori: vârstă,sex, profesie, tulburări endocrine, factori neuropsihici,
leziuni ale aparatului respirator, factori iritanți nealergici.
Simptomatologia este dominată de criza bruscă de dispnee paroxistică cu
respirație șuerătoare. Tusea este constantă, însoțită de spută gelatinoasă perlată
sau cu spută muco-purulenată, torace destins, hipersonoritate pulmonară,
bolnavul este neliniștit somnolent sau agitat, uneori incoerent.
Tratamentul astmului bronșic trebuie să aibă în vedere asocierea frecventă
cu bolile cardiovasculare, asocierea cu infecție sau supurație bronșică.
Medicația specifică și rehidratare necesară fludificării secrețiilor bronșice
va fi complectată cu programe kinetice adaptate care să inducă o solicitare
minim invazizvă asupra aparatului cardio-respirator dar în acelați timp să
crească treptat randamentul funcției respiratorii și în special favorizării
schimburilor gazoase la nivel alveolo-capilar.

37
Bronhopneumopatia cronică obstructivă, (BPOC), cuprinde cele două
maladii, bronșita cronică și emfizemul pulmonar. Semnele comune care o
caracterizează sunt: tuse/sau expectorație intermitentă, sau permanentă cel
puțin 3 luni pe an doi ani consecutiv; dispnee de efort sau repaus intermitentă
sau permanentă; sindrom obstructiv ireversibil sau parțial reversibil cu
reducerea VEMS-ului sub 60%, debutul bolii se produce deobicei la 35-40 ani
foarte rar după 60 ani. Etiologia, factori endogeni; particularități
constituționale, deficiențe ale țesutului conjunctiv elastic, diverse leziuni
bronhopulmonare. Factori exogeni; tutunul, poluarea atmosferică, condiții
meteorologice, infecții virotice, bacteriene, micotice și unii factori alergici
favorizează dezvoltarea bolii.

Tratamentul curativ vizează cauzele și modoficările fizio-patologice.;


tratamentul infecției (medicamentos e bine să se folosească un singur
antibiotic); tratamentul cu fluidifiante și expectorante; gimnastică
recuperatorie.
Obiective generale în recuperarea bolilor pulmonare la vîrstnic.
- Menținerea capacității pulmonare la parametri funcționali;
- Menținerea mobilității/amplitudinii de mișcare a cutiei toracice;
- Menținerea tonusului muscular la parametri funcționali a
musculaturii respiratorii;

Mijloace kinetice folosite în programul de recuperare a funcției respiratorie:


- Pentru menținerea capacității vitale, respectiv a volumelor
respiratorii la parametri nominali, se vor efectua teste de efort care să
permită dozarea solicitării într-un mod progresiv astfel încât să poată
fi indusă funcției respiratorii un status funcțional optim;
- Pentru menținerea amplitudinii de mișcare și a tonusului muscular la
nivelul cutiei toracice, se vor realiza exerciții de gimnastică analitică,
care să solicite centura scapulo-humerală dar și cea pelvină, prin
mobilizarea membrelor superioare și cele inferioare.

Se poate lucra cu aparate și la aparate, în decubit cât și în ortostatism.

38
APLICAȚII:
 Elementele caracteristice ale funcției respiratorii la vârstnici;
 Diagnostic BPOC;
 Elaborarea unui program de kinetoprofilaxie a funcției respiratorii la
vârstnic.

39
LP. 11 Kinetoterapia în geriatrie - gerontologie
- Constantinescu M.

Tema: Kinetoterapia în Gerontocardiologie

Obiective:
1. Prezentarea noțiunilor generale ale patologiei cardiace la vârstnic;
2. Cunoașterea și înțelegerea fiziopatologiei în afecțiunile inimii la
vârstnici;
3. Formarea capacității de a elabora un program de recuperare în bolile
inimii.

În clinica geriatrică, patologia cardiovasculară ocupă locul central, aceasta


și datorită că bolile cardiovasculare reprezintă principala cauză de deces la
această vârstă. Factori de risc din mediul intern și extern își dau concursul în
geneza procesului ateroscleroric care, în condițiile elementelor favorizante de
vîrstă; modificări ale peretelui vascular; ale mediului circulant și ale corelației
neuro-endocrine, fac ca ateroscleroza să fie boala cu cea mai mare incidență și
implicații clinice după vârsta de 70 ani.
Cardiopatia ischemică este forma clinică cea mai frecventă de
manifestare a aterosclerozei și deține locul principal între cauzele de deces ale
bătrânului. Hipertensiunea arterială, obezitatea, diabetul zaharat, guta și alte
tulburări de metabolism se corelează evolutiv cu o frecvență sporită a
aterosclerozei.
Modificările involutive de vârstă presupun recunoașterea unor condiții
favorizante pentru dezvoltarea aterosclerozei la nivelul sistemului de reglare
cardio-circulator, a mediului circulant și ale peretelui arterial. Factorul timp
este unul din parametri importanți care determină evoluția bolii, dar nu
reprezintă condiția esențială a acestui proces. Ritmul evolutiv al procesului
aterogen și durata stării de preboală depind de intensitatea și cumularea

40
factorilor de risc. Aterosleroza nu este o boală specifică vârstei înaintate,
începuturile ei trebuie a fi căutate cu mult înainte, la nivelul zestrei ereditare,
dar în condițiile unei istorii naturale lungi, aceasta devine stare morbidă cea
mai frecventă la bătrânețe.
Procesul ateromatos este însă elementul fundamental, care în cursul
evoluției lui stadiale duce la instalarea aterosclerozei și împreună cu
modificările secundare parietale și a involuției de vârstă determină realitatea
morfopatologică.
Afectarea miocardică ischemică, ca urmare a modificărilor în circulația
coronariană reprezintă principala cauză de deces la bătrâni. Accidentele
vasculare trecătoare și definitive, sindromul de rigiditate al bătrânului,
lacunarismul cerebral, prin frecvența, implicațiile medico-sociale și
particularitățile clinice ocupă un loc principal în cadrul patologiei cerebro-
vasculare a bătrânului.
„Inima bătrânului” conduce la o atitudine clinică cu măsuri timpurii de
profilaxie și însușirea unei metodologii în sanogeneza și asistența medicală a
vârstnicilor. Până la 55-60 ani inima are suficiente disponibilități adaptative,
remarcându-se o concordanță între greutatea ei și regimul hemodinamic impus
de parametri morfo-funcționali ai sistemului vascular. După această perioadă,
deși presiunea arterială crește în evidentă dependență cu vârsta, răspunsul
compensatoriu din partea inimii lipsește. Starea funcțională a sistemului
vascular coronarian joacă un rol deosebit de important asupra profilului
morfologic al cordului bătrânului.
Cea mai frecventă boală a bătrânului este cardiopatia ischemică
coronariană, (cardioangiopatia ischemică coronariană CAIC). Insuficiența
coronariană reprezintă substratul fiziopatologic al cardiopatiei ischemice și se
definește prin dezechilibre dintre aportul și necesitățile de oxigen și substanțe
nutritive la nivelul miocardului.

Obiective generale ale programului kinetic în cardiopatia ischemică.

- Menținerea parametrilor funcționali cardiaci în limita fiziologică


(Frecvența cardiacă și puls)

41
- Menținerea capacității de efort prin efectuarea unui program regulat
de exerciții fizice
- Menținerea troficității aparatului cardio-vascular;

Mijloace kinetice folosite în cardiopatia ischemică;


- În faza acută se vor efectua exerciții în limita capacității de efort
stabilite prin teste specifice vârstei;
- Exerciții active ale membrelor superioare din șezut; ducerea brațelor
de la piept spre înainte; ducerea brațelor de la piept spre în lateral;
ducerea brațelor de la piept în sus deasupra capului- câte 10 execuții
cu pauză între serii.
- Exerciții pentru trunchi din șezut: aplecări de trunchi spre înainte
450; aplecări de trunchi spre în lateral 450: răsuciri de trunchi spre
stânga/dreapta;
- Exerciții ale membrelor inferioare din sezut pe un scaun: flexia
coapsei pe șold alternativ câte 10 execuții cu fiecare picior; extensia
gambei pe coapsă alternativ câte 10 execuții cu fiecare picior;
- Exerciții cu obiecte, (bastoane, mingii, benzi elastice, greutăți de 500
gr., executate fie în sezut sau în ortostatism.
- A se evita exercițiile prin izometrie și acele exerciții care pot crea
tensiuni gratuite asupra sistemului cardiovascular.
- Se va menține un echilibru între programul de activități fizice și cele
de odihnă iar din punct de vederea la tratamentului medicamentos și
igiena dietetică se vor urma prescripțiile medicului curant.

APLICAȚII:
 Factorii de risc în patologia inimii;
 Diagnostic în cardiopatia ischemică;
 Mijloace de prevenție în cardiopatia ischemică.

42
LP. 12 Kinetoterapia în geriatrie - gerontologie
- Constantinescu M.

Tema: Kinetoterapia în diabetul zaharat la vârstnici.

Obiective:
1. Prezentarea noțiunilor generale ale diabetului zaharat la vârsta a-III-
a;
2. Cunoașterea și înțelegerea mecanismelor fiziopatologice ale
diabetului zaharat;
3. Capacitatea de a elabora și punere în aplicare a unui program de
prezervare a funcției în diabetul zaharat.

Diabetul zaharat este un sindrom metabolic cronic și evolutiv, cu multiple


etiologii care afectează în sens catabolic întregul organism și toate substraturile
metabolice energoplastice. Se manifestă printr-o tulburare a reglării
homeostaziei glicemiei în sens hipercatabolic (hiperglicemia, glicozuria)
expresie a insuficienței adaptării a secreției de insulin în raport cu nevoile
metabolice. Diabetul zaharat reprezintă o tulburare cronică a mecanismelor
normale de reglare a glicemiei. Etiopatogenie, sindroame diabetic secundare
unor leziuni pancreatice sau cause extrapancreatice; exces de STH, ACTH,
hormoni, tiroidieni, stresuri-fizice-emoționale, medicamente, aport masiv de
glucoză.
Diabetul zaharat îmbătrânit este diabetul zaharat de maturitate cu debut
în jurul vârstei de 40 ani. Diabetul zaharat senil este diabetul zaharat cu debutul
în jurul vârstei de 65-70 ani.
Tratamentul diabetului zaharat la vârstnic.
Măsuri igienico-dietetice:
- Dieta trebuie să-i îngăduie o activitate fizică și psihică potrivită cu
vârsta sa;

43
- Dieta variabilă, bolnavul să aibă posibilitatea de a-și modifica
meniul de la o zi la alta;
- Carnea slabă preparată sub forme ușoare, varietate;
- Dieta vârstnicului să nu difere mult de a celorlalți membri ai
familiei;
- Dieta trebuie să fie echilibrată din punct de vedere caloric și în
principia alimentare;
- Proteinele, glucidele, grăsimile, mineralele, vitaminele, aportul
hidric toate trebuie dozate corespunzător raportat la capacitatea de
asimilare și consum al fiecăruia.
Exercițiul fizic: mișcarea fizică trebuie adaptată la condiția biologică și
fiziologică a bătrânului. Activitatea fizică rațională, gradată, poate contribui la
utilizarea capacității funcționale restante și la obținerea unor rezultate foarte
bune prin tratament dietetic al diabetului senil. Plimbările ușoare, zilnice
exerciții de gimnastică adaptată efectuată sub îndrumarea unui terapeut apoi
poate fi executată și singur.
Vârstnicii printr-un antrenament corespunzător au posibilitatea să-și
crească capacitatea de efort, rezistența organismului în general. Formele de
antrenament și mișcare pentru vârstnici pot fi: mersul, alergarea ușoară,
ciclismul, inotul, vâslitul și gimnastica propriu zisă.
Gradul de efort trebuie stabilit în așa fel ca pulsul după o repriză de
antrenament să nu depășească aprox. 100 b/m să nu apară bătăi neregulate, iar
la final subiectul să se simtă relaxat și nu obosit.
Se recomandă ca antrenamentele să nu depășească 15-25 minute, pauză
între exerciții, nu se va lucra cu greutăți, sau aparate care să solicite articulațiile
în regim gravitațional.
Fiecare patologie având contraindicațiile sale specifice . Din acest motiv
consultarea medicului curant cât și a specialistului în mișcare
(kinetoterapeutul) este indispensabilă și poate scuti de complicații nedorite.

APLICAȚII:
 Etiopatogenia diabetului zaharat;
 Diagnostic, metode de investigație;
 Elaborarea unui program de prezervare a funcției în diabetul zaharat.

44
LP. 13 Kinetoterapia în geriatrie - gerontologie
- Constantinescu M.

Tema: Profilaxia în geriatrie.

Obiective:
1. Înțelegerea mecanismelor care determină și produc procesul de
îmbătrânire;
2. Cunoașterea factorilor etiologici ai procesului de îmbătrânire;
3. Capacitatea de a realiza programe de prezervare a funcției în
geriatrie.

Procesul de îmbătrânire diferă mult de la individ la individ, acest fapt


datorându-se mai multor factori precum: zestrea genetică, influența factorilor
de mediu ecologici sau patologici, modul de organizare al activităților fizice,
influența alimentației și a aportului în general.
Îmbătrânirea fiziologică definește îmbătrânirea normal, iar îmbătrânirea
patologică este similară stării de boală și presupune o degradare rapidă
avansată și împrimă un decalaj între vârsta cronologică și vârsta
biologică/morfofuncțională.
După vârsta de 60 de ani putem vorbi despre o polipatologie a vârstnicului
ceea ce determină importante modificări la nivel morfo-funcțional și psiho-
emoțional. Întreaga activitate metabolică din îmbătrânirea normală se
desfășoară în condițiile scăderii lente, progresive a masei celulare metabolice.
Prin urmare datorită involuției structurale și metabolice, se modifică și
parametrii funcționali ai organelor și sistemelor.
Dacă în procesul de îmbătrânire patologică programele de recuperare sunt
realizate în raport cu patologia depistată în urma investigațiilor clinice și
paraclinice, cu referire directă la diagnosticul obținut, în procesul îmbătrânirii
fiziologice/normale se poate realiza un program de prezervare a funcțiilor în
vederea menținerii stării de sănătate la parametri optimi iar raportul dintre

45
vârsta cronologică și cea morfo-fiziologică să se situeze la un nivel cât mai
apropiat.

Program de profilaxie în geriatrie.


Obiectivele generale ale unui program profilactic în geriatrie pot fi:
- Menținerea troficității masei musculare;
- Menținerea mobilității articulare la nivelul, coloanei vertebrale,
articulațiilor membrelor inferioare și membrelor superioare;
- Menținerea tonusului muscular pe segmente;
- Menținerea stabilității și coordonării în statică și dinamică;
- Menținerea echilibrului la nivel psiho-emoțional

În vederea realizării acestor obiective, trebuiesc îndeplinite câteva condiții


de bază pentru a preveni eventualele problem medicale.
Programele sunt individualizate în funcție de vârstă și de capacitatea
funcțională a fiecărui individ, prin urmare în prima etapă a programului se
procedează la stabilirea restantului functional cât și la stabilirea unui tablou
clinic actualizat în baza documentelor/investigațiilor medicale efectuate.
Istoricul și datele personale ajută la stabilirea statusului functional dar și la
depistarea unor eventuale patologii, vechi sau mai recente. După culegerea
tuturor informațiilor și stabilirea restantului prin efectuarea unor teste
funcționale adaptate vârsticului se poate trece la etapa a-II-a, a programului
care prevede efectuarea unui program de gimnastică analitică adaptată.
Un program de exerciții nu trebuie să dureze mai mult de 50 min într-o
ședință iar pauzele între exerciții sunt obligatorii; se vor evita exercițiile prin
izometrie, exercițiile statice sau cele cu greutăți.
Se pot folosi benzi elastice, bastoane de lemn, mingii, spalier,
scripetoterapie, și dispositive pentru stimularea propriocepției.

APLICAȚII:
 Factori care determină îmbătrânirea;
 Metode și mijloace de menținere a unui status functional optim la
vârsta a- III-a ;
 Elaborarea unui program de kinetoprofilaxie în geriatrie.

46
LP. 14 Kinetoterapia în geriatrie - gerontologie
- Constantinescu M.

Tema: Înotul terapeutic în geriatrie;


Verificarea practică, evaluarea și notarea studenților.
Obiective:
1. Prezentare generală a beneficiilor înotului asupra stării de sănătate a
vârstnicului;
2. Instruirea în vederea utilizării în scop terapeutic a înotului la vârsta
a-III-a;
3. Capacitatea de a elabora programe sanogene de înot în geriatrie.

Înotul poate fi folosit ca mijloc asociat în diferite terapii, ca mijloc utilitar,


în scop profilactic, recreativ sau în diferite activități sportive. În vederea
menținerii stării de sănătate și prevenirea instalării proceselor de îmbătrânire
patologică înotul poate fi un mijloc eficient care să confere vârstnicului o
senescență naturală fără conflicte patologice majore.
Indiferent de utilizarea înotului ca activitate motrică acesta induce și
produce asupra organismului prin solicitările sale o serie de modificări benefice
asupra organismului uman, contribuind la menținerea unui status
morfofuncțional optim, conferind acestuia o rezistență mărită la factorii
patogeni.
Ca mijloc profilactic este bine ca înotul să fie asociat în contextul
practicării exercițiilor fizice cu factori naturali ca: aerul (ozon,aerul marin
conține iod), soarele (ultraviolete și radiații infraroșii), nisipul, temperatura,
toate aceste aspecte ajutând la o eficientizare și optimizare a practicării
înotului.
Specific înotului, mediul acvatic influențează organismul uman prin
următoarele aspecte:

47
- poziția orizontală a corpului: solicită organismului o cheltuială
energetică de 5-9 ori mai mare decât pe uscat, asigură relaxarea
musculaturii scheletice și eliberează coloana vertebrală de greutatea
corporală;
- presiunea apei asupra toracelui: îngreunează respirația, determinând
dezvoltarea musculaturii funcției cardio-respiratorie;
- activitatea aparatului locomotor: este evidențiată prin dinamism,
deoarece apa nu oferă un sprijin solid, ceea ce determină creșterea
complexității mișcarilor, iar coordonarea este dificilă datorită
mobilității sprijinului;
- procese adaptative de ordin morfo-funcțional: metabolismul
energetic, termoreglare capacitațile cardio-pulmonare, mobilități
articulare, proprietățile funcțiilor pielii.
Înotul reprezintă unul dintre cele mai sănătoase sporturi, datorită
condițiilor speciale pe care le presupune, mediul acvatic cu toate aspectele sale:
sprijinul mobil, poziția corpului, solicitările imprimate asupra corpului
necesare mișcării în apă (plutire, imersie, deplasare), toate aceste aspecte pot
ajuta la o dezvoltare armonioasă a aparatului locomotor, a funcțiilor cardio-
respiratorii și a metabolismului.
Tot în același context, mișcările care sunt necesare deplasării în mediu
acvatic necesită solicitarea celor două centuri, scapulo-humerală și pelvină
situate la extremitățile coloanei vertebrale.
Mișcarea de pendulare a membrelor inferioare tonifică și stabilizează
centura pelvină, iar mișcarea brațelor menține o bună amplitudine de mișcare
structurilor centurii scapulo-humerale, musculatură tonică care să asigure o
bună stabilitate și funcționalitate a corpului în statică și mișcare. Musculatura și
structurile osteo-articulare sunt solicitate complex datorită mediului de sprijin
instabil pe care-l oferă apa în timpul efectuării tehnicilor de înot.
Componenta terapeutică a înotului este relaționată de beneficiile pozitive
sanogene pe care le conferă practica în mod regulat realizâdu-se adaptări
morfo-funcționale în urma solicitărilor specifice tehnicii de înot în mediul
acvatic.

48
Se poate considera că practica înotului în mod regulat, fie ca mijloc
recreativ, sanogen sau sportiv, aduce modificări adaptative pozitive la nivelul
marilor funcții: cardio-respiratorie, neuro-vegetativ-endocrină, metabolismului
energetic, atitudinii posturale.
Din punct de vedere somatic rezistența, forța și mobilitatea structurilor
aparatului locomotor prin solicitările imprimate se constată o îmbunătățire la
nivelul tuturor structurilor osteo-musculo-ligamentare.
Exercițiile de înot adresate vârsticului trebuie adaptate în funcție de vârstă
și capacitatea funcțională, care se realizează prin efectuarea unui test de efort
complectat de evaluarea funcțională cardio-respiratorie. Programul trebuie
coordonat și asistat de un specialist care va instrui și verifica activitatea
vârstinicului la primele ședințe.
Se vor realiza programe ușoare pentru început cu obiecte plutitoare
ajutătoare, se va lucra la apă mică sub supraveghere, apoi treptat se va ridica
gradul de dificultate și încărcătură.

Obiective generale ale unui program de înot terapeutic:


- menținerea și îmbunătățirea funcției aparatului locomotor:
mobilitate, tonus muscular, coordonare și echilibru;
- menținerea și îmbunătățire a funcției cardio-respiratorii;
- menținerea și îmbunătățire afuncției neuro-endocrine;
- păstrarea unui status psiho-emoțional pozitiv;

Programul se va realiza raportat la capacitatea de efort, eventuale


patologii dobândite și vârsta cronologică.
- Prima etapă este încălzirea pe uscat: exerciții în ortostatism de
mobilizare analitică a coloanei vertebrale, prin mobilizări active ale
membrelor superioare:
Exerciții pt coloana cercvicală: ducem capul spre înainte/spate;
aplecări spre stg/dr; rotiri spre stg/dr.
Exerciții de brațe: ducem brațele de la piept spre înainte/în lateral/în
spre în sus deasupra capului.

49
Exerciții pentru trunchi; aplecări de trunchi spre înainte 450, spre în
lateral și rotații de bazin.
Exerciții pentru membrele inferioare; răsuciri ale articulației gleznei/
genunchi; fandări în spre înainte/lateral; joc de gleznă pe loc.
- A doua etapă este acomodarea cu apa la marginea bazinului, apoi la
apă mică, se vor efectua mișcări în apă de brațe și picioare în diferite
poziții și direcții.
Plutirea și alunecarea pe apă cu obiecte plutitoare, apoi programul se
va încărca în funcție de capacitate și disponibilitatea fiecăruia.

APLICAȚII:
 Beneficiile înotului sanogen la vârsta a-III-a;
 Elaborarea unui program de înot în geriatrie.

50
BIBLIOGRAFIE.

1. Adrian N. Ionescu, Gimnastica medicală, Ed, ALL, București 1994;


2. Alexandru Teodor Ispas, Anatomia și Fiziologia Omului cu aplicații, ed.
Didactică și Pedagogică, București 2000;
3. Ana –Teodoru Șuiu, Gimnastica medicală în terapia cardiovasculară, Ed.
Medicală, București 1981;
4. Ana Teodoru Șuiu, Gimnastică de întreținere, Ed. Medicală, București
1985;
5. Badiu Ghe., Exarcu Teodorescu., Fiziologia și Fiziopatologia sistemului
nervos, Ed. Medicală. București, 1976;
6. C. Bălăceanu Stolnici, Geriatrie Practică, ed. Medicală Amaltea, București
1998;
7. Clarance Dail, Hidroterapie, Ed. Viață și sănătate, București 2005;
8. Corneliu Borundel, Manual de Medicină Internă, Ed. ALL, București
1995;
9. Corneliu Petru Zaharia, Elemente de patologie a aparatului locomotor, Ed.
PAIDEIA, București 1994;
10. Dinu M Antonescu Patologia Aparatului Locomotor vol II , Ed Medicală,
București 2010;
11. Doina Mârza, Kinetoprofilaxie primară, Ed. TEHNOPRESS, Iași 2005;
12. Domnișoru L., Bacalbașa N. și colab., Compendiu de Medicină Internă,
Ed. Național. București 2004;
13. Elena Cristea, Terapia prin Mișcare la vârsta a treia, Ed.Medicală,
București 1990;
14. Gina Groza Gogean, Diana Nicoleta Liușnea, Gimnastică de bază, Ed.
PIM, Iași 2015;
15. https://it.dreamstime.com/immagine-stock-libera-da-diritti-fasi-di-sviluppo-
dell- uomo-image32487596 03.06.2018;
16. I.Stoia, Marieta Stoicescu, Ghid practic de reumatologie, Ed. Medicală,
București 1975;

51
17. Iaroslav Kiss, Fiziokinetoterapia și recuperarea medicală,Ed. Medicală,
București 2002;
18. Ifrim Mircea și colab., Anatomia Omului, Editura de Stat. Chișinău 2007,
620 p.
19. Leonard Domnișoru, Compendiu de Medicină Internă, Ed.Național,
București 2004;
20. Lucreția Titircă, Dicționar de termeni pentru Asistenți Medicali, Ed. Viața
Medicală Românescă, Bucurețti 2004;
21. Maria Vrăbete, Daniela Ion, Curs de fiziopatologie pentru studenți, Ed.
Didactică și pedagogică R.A , București 2006;
22. Marian Firimiță, Gimnastica medicală la domiciliu, Ed. Sport-Turism,
București 1989;
23. Mircea Dumitru, Geriatrie, Ed.Medicală, București 1982;
24. Nicolae Evian, Bolile aparatului respirator, Ed. Medicală, București 1985;
25. Niculescu Th. Cezar și colab., Anatomia și Fiziologia Omului, Ed. Corint
București 2005;
26. Obrașcu Corneliu, Exerciții fizice pentru bolnavii cardiovasculari, Ed.
Medicală, București 1989;
27. Ochiană Gabriela, Rolul kinetoterapiei în recuperarea bolnavilor cardiaci,
ed. PIM, Iași 2006;
28. Pasztai Zoltan, Terapii-Tehnici- Metode Complementare de relaxare,
decontracturare folosite în kinetoterapie, Ed. Logos , Galați 2001;
29. Paul Leophonte, Bolile aparatului respirator, Ed. Corint, București 2003;
30. Păun R., Terapeutica Medicală, Ed. Medicală, București 1982;
31. Popescu C., Marian FL., Îndreptar de Medicină Internă, Ed. Medicală,
București 1973;
32. Roxana Popescu, Rodica Trăistaru, Petrică Badea, Ghid de Evaluare
Clinică și Funcțională în Recuperarea Medicală vol I, Ed. Medicală
universitară, Craiova 2004;
33. Silviu Șalgău, Tehnica și metodica procedeelor de înot Ed. PIM, Iași 2007;
34. Ștefăneț Mihail, Anatomia Omului, Centrul Editorial-Poligrafic
Medicina,Chișinău 2008;
35. Șuteanu Șt., Prevenirea și combaterea bolilor reumatice, Ed.Medicală,
București 1983;
36. V Ciobanu, I. Stroiescu, I. Urseanu, Semiologie și diagnostic în
reumatologie, Ed. Medicală, București 1991;

52