CURS PENTRU STUDENŢII ANULUI VI

ŞEF LUCRĂRI DR. CĂLIN MANCAŞ

1 ORĂ CURS; 1 ORĂ LUCRĂRI PRACTICE

BIBLIOGRAFIE
 Bodnar Cristina - Odontologie geriatrică, Editura
Tehnoplast SRL, Bucureşti, 1999
 Ieremia L., Chirilă-Balaş Mioara –
Gerontognatoprotetică, Editura University Press,
Târgu-Mureş, 1999
 Miler V., Ursache Maria – “Gerontostomatologie
clinică”, Editura Apollonia, Iaşi, 1998
 Podariu Angela, Jumanca Daniela, Găluscanu Atena,
Borţun Cristina – “Asistenţa stomatologică a
pacienţilor de vârsta a III-a”, Editura Mirton,
Timişoara, 1998
CURSUL I
INTRODUCERE ÎN GERONTOSTOMATOLOGIE
Viaţa oricărei fiinţe reprezintă existenţa, care începe
de la concepţie, se dezvoltă după naştere şi se sfârşeşte
prin moarte. Ea se încadrează într-o dimensiune
terestră denumită timp, fiind trecătoare şi generează
un fenomen de uzură biologică cunoscut sub
denumirea de senescenţă. Aceasta este un fenomen
fiziologic lent şi continuu ce debutează la sfârşitul
perioadei de creştere şi care se însoţeşte de modificări
structurale şi de o diminuare a aptitudinilor corpului
de a se regenera.
Vechiul Testament, în Psalmul 89 se spune că viaţa
omului este de 70 de ani. Dacă e solid ajunge şi la 80,
iar dacă are ghinion trece de 80, pentru că atunci încep
problemele.
Când eşti de fapt bătrân ?
Sfântul Augustin spune că sunt 6 vârste şi că vârsta
bătrâneţii e a şase şi cea mai lungă, între 60 şi 120 de
ani, cât celelalte la un loc.
Isidor din Sevillia spune că tinereţea e până la 50 de
ani, maturitatea până la 70, iar bătrâneţea de la 70 de
ani în sus.
DEFINIŢII:
 Gerontologia (Mecinicov, 1903) este ştiinţa care
studiază şi experimentează procesele normale,
universale şi progresive de îmbătrânire. Termenul
corect ar fi de geratologie, deoarece gerontologia
reprezintă studiul bărbaţilor în vârstă, totuşi termenul
de gerontologie a intrat în uzul literaturii de
specialitate.
 După OCMD (Oxford Concise Medical Dictionary,
ediţia a VI-a, 2005), gerontologia este studiul stărilor
normale şi patologice ale persoanelor vârstnice, din
punct de vedere biologic, social şi medical. Deci
gerontologia studiază şi factorii ambientali şi psiho-
sociali care intervin în procesul normal de îmbătrânire
şi se influenţează reciproc.
 Termenul provine de la cuvintele greceşti asociate
"gerontos "- om bătrân şi " logos " – ştiinţă.
 Geriatria (Nascher, 1909) îşi propune ca studiu
multidisciplinar aspectele patologice, anormale şi
neuniforme ale procesului de îmbătrânire. Primul
Institut de Geriatrie din Europa s-a înfiinţat la
Bucureşti (1952) de către Prof. Dr. Ana Aslan.
 După OCMD (2005), geriatria este disciplina
medicală care se ocupă cu diagnosticul şi tratamentul
bolilor care apar la persoanele în vârstă.
 Termenul provine tot din limba greacă, unde
“gerontos” – înseamnă om bătrân, iar “iatrike” –
medicină.
 Cele două ştiinţe, gerontologia şi geriatria au graniţe
instabile, şi uneori devine dificilă studierea proceselor
de îmbătrânire ignorând aspectul patologic, cu care,
de multe ori se asociază.
 Îmbătrânirea este procesul de deteriorare funcţională
progresivă odată cu avansarea în vârstă care duce la
scăderea răspunsului adaptativ faţă de stres şi creşterea
în consecinţă a riscului de instalare a bolii. Sau cu alte
cuvinte pierderea progresivă şi ireversibilă a capacităţii
organismului de adaptare la condiţiile de mediu.
Evoluţia procesului de îmbătrânire are variaţii
individuale care depind de:
 Factori genetici;
 Sex;
 Factori de mediu.
 Termenul de senescenţă este utilizat în prezentarea
procesului în curs de îmbătrânire, fără apecte
patologice.
 Termenul de senilitate exprimă o stare patologică de
îmbătrânire, cu o evoluţie mai rapidă şi
neconcordantă.
Longevitatea: când vârsta cronologică depăşeşte 90 de
ani. Este o situaţie ideală ce reprezintă prelungirea
vieţii în stare bună de sănătate. Factorii determinanţi
ai longevităţii sunt:
 Moştenirea genetică;
 Igiena de viaţă;
 Alimentaţia;
 Îngrijirile medicale.
 Cauzele creşterii longevităţii sunt reprezentate de:
 Îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă;
 Regresia bolilor cauzatoare de deces, în special a celor
infecţioase.
Ca disciplină pluri sau multidisciplinară şi cu
implicaţii complexe, care reclamă o abordare din
diverse unghiuri şi dimensiuni, gerontologia a
achiziţionat noi termeni care să exprime dimensiunea
studiată. Astfel s-au introdus:
 Psihogerontologie şi psihiatrie geriatrică – pentru
studiul modificărilor în conduită a vârstnicului.
 Gerontologie clinică şi teoretică – pentru studiul
procesului de îmbătrânire fiziologică normală.
 Gerodontoiatrie (Spirgi şi Pettelot, 1977) – studiul
procesului de îmbătrânire patologică a sistemului
stomatognat.
Introducerea de noi termeni este în continuă
expansiune, determinată de obiectivele studiului şi
adresabilitatea lui.
În cursul de faţă noi vom folosi termenii de
gerontostomatologie şi gerontostomatologie clinică.
Sistemul stomatognat, ca sistem integrat, compus
dintr-o mare varietate de structuri tisulare, prezintă o
patologie intra şi extrasistemică, care la vârstnici, deşi
nu este specifică, are o incidenţă crescută, cu forme
clinice caracteristice, determinate de scăderea
proceselor defensive (de apărare) şi epuizarea
mecanismelor compensatorii.
Stomatologia, ca şi celelalte discipline, trebuie să se
implice în cunoaşterea proceselor de îmbătrânire
normală şi patologică, pentru a realiza programe de
profilaxie geriatrică cu aspect etic, ca expresie a
civilizaţiei şi a setei de cunoaştere a acestui ciclu
evolutiv.
Gerontostomatologia – este specialitatea care
îmbină cunoştiinţele fiziologice şi patologice ale stării
generale a pacientului vârstnic cu starea de boală a
sistemului stomatognat, ca priorităţi ale tratamentului
urmărindu-se reabilitarea şi reeducarea acestuia.
 Prin reabilitare se înţelege în general tratamentul
care urmăreşte reintegrarea bolnavului recuperat
biologic, funcţional şi psihologic în viaţa activă.
 Prin reeducare se va urmări redobândirea
posibilităţilor funcţionale şi psihomotorii ce să ofere
bolnavului autonomie.
IPOTEZE ASUPRA PROCESULUI DE
ÎMBĂTRÂNIRE
Majoritatea cercetătorilor susţin că fiecare dintre noi
deţinem un ritm şi o gradaţie proprie a coeficientului
de involuţie funcţională grefată pe organe şi sisteme,
cadenţă care este dependentă de felul de viaţă pe care
îl trăim, condiţiile de alimentaţie, mediu, condiţiile de
muncă, modul de adaptare faţă de anturaj, la care se
mai adaugă şi zestrea genetică.
Deci nu vom putea vorbi de un regim standard al
omului bătrân, ci de stadii individualizate care sunt
condiţionate de către factorii menţionaţi mai sus.
Regresia celor mai multe funcţii poate să fie accelerată
sau încetinită de un număr de factori genetici,
nutriţionali sau patologici. Orice ar fi, odată trecut de
60 ani, chiar şi un organism bine conservat, prezintă
deficienţe caracteristice.
Cercetările proceselor de îmbătrânire s-au adresat
diverselor trepte de activitate organizată, a sistemelor,
organelor, ţesuturilor sau celulelor. Teoriile moderne
asupra îmbătrânirii au dezvoltat teze privind alterarea
informaţiei genetice, care afectează activitatea de
reglare a homeostaziei (menţinerea constantelor
mediului intern) organismului.
TEORII ALE PROCESULUI DE
ÎMBĂTRÂNIRE
Teoriile moderne asupra îmbătrânirii au dezvoltat teze
privind alterarea funcţiei genetice, care afectează
activitatea de reglare a homeostaziei organismului.
Odată cu înaintarea în vârstă se intensifică activitatea
enzimelor degradative. În ultimile decenii cercetările
s-au străduit să pună în evidenţă metode histochimice
în evaluarea modificărilor enzimatice şi biochimice de
la nivel celular.
 Curtis (1966) şi Cordonter (1968) apelează la teorii
plurifactoriale sau cibernetice pentru a explica
mecanismele de îmbătrânire, fără o argumentare
convingătoare.
 Alexander Comport presupune că ritmul de
îmbătrânire ar fi ereditar, programat genetic, ipoteză
confirmată şi de studiile epidemiologice pe familii.
Această concepţie compară A.D.N.-ul fiecărei persoane
cu un ceas biologic.
 Teoria fotocopiilor (Leslie Ogel, 1960) – se produc erori
în reproducerea celulară, modificând transcrierea
genetică.
 Ipoteza depozitării reziduurilor prin acumulare de
metaboliţi toxici (Harman, 1970) – aceste reziduuri
afectează macromoleculele acizilor nucleici,
antrenând moartea celulară. Ipoteza susţine prezenţa
radicalilor liberi supraoxigenaţi (metil, fenil), capabili
să disponibilizeze un electron liber suplimentar,
electron care permite legături stabile şi toxice
 cu lipidele membranei celulare, făcând-o
impermeabilă, cu blocarea acizilor nucleici celulari. În
cursul îmbătrânirii, mecanismele antioxidante sunt
depăşite de excesul de radicali liberi.
 Ipoteza lui Ray Malarf –susţine dereglarea sistemului
imunitar reglementată de un grup de gene situate pe
un singur cromozom, numit complexul major de
histocompatibilitate (M.C.H.).
STADIILE DE EVOLUŢIE
Procesele de îmbătrânire diferă mult de la un individ la
altul. El însuşi prezintă un asincronism al evoluţiei
proceselor de involuţie, remarcându-se diferenţe de
ritm între ţesuturi de la organ la organ. În acest
context, îmbătrânirea fiziologică defineşte o
îmbătrânire normală, lentă dar continuă, asincronă dar
concordantă, ce permite individului atingerea unei
vârste înaintate, în
condiţiile unor dificultăţi de adaptare, cunoscută şi
sub denumirea de ortobioză. Îmbătrânirea
patologică, similară stării de boală, presupune o
degradare rapidă, avansată şi imprimă un decalaj între
vârsta calendaristică şi cea biologică.
Concepţiile care au adus contribuţii la viziunea
integralistă a ciclurilor de evoluţie se conturează abia
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când Freud,
Carl Gustavson, Erickson şi mulţi alţii studiază
existenţa umană utilizând criterii morfologice,
psihologice sau funcţionale.
Vârsta a III-a, cum a fost denumită această etapă,
grupează persoanele care prin vârsta lor cronologică
sau calendaristică depăşesc 65 de ani. Tema stabilirii
entităţilor şi subentităţilor, a stadiilor de evoluţie după
criterii cronologice, a fost pe larg dezbătută de
gerontologi încă din anul 1933, când C. I. Parhon a
organizat un Congres Internaţional la Sibiu, care a
dezbătut această entitate stadială.
 Seminarul O.M.S. din anul 1963 de la Kiev cu tema
“Protecţia persoanelor în vârstă, profilaxia
îmbătrânirii”, stabileşte pentru prima dată un cadru
gnosologic de îmbătrânire pe criterii cronologice:
 Vârsta de tranziţie mijlocie: 45 - 60 de ani;
 Perioada vârstnică: 60 – 75 de ani;
 Bătrâneţea: peste 75 de ani;
 Longevivul: peste 90 de ani.
 Şcoala franceză distinge:
 O etapă de presenescenţă reprezentată de decada a 5-a
şi a 6-a de viaţă;
 Perioada de senescenţă după 60 de ani.
 Şcoala italiană (Grepp) consideră necesară ca
gerontologia să se ocupe de perioada mai lungi a
ciclurilor ontogenetice şi împarte perioadele astfel:
 Vârsta critică: între 45 – 59 de ani, marcată de o
creştere a morbidităţii şi începutul unor restructurări
psihice, morfologice şi funcţionale, considerată ca o
perioadă presenilă;
 Secvenţa progresivă: între 60 şi 70 de ani, perioada
manifestărilor de boală;
 Bătrâneţea propriu-zisă: după 70 de ani.
 Congresul de Geriatrie din Bucureşti (1988) clasifică
vârsta a 3-a în patru etape:
 Vârsta de tranziţie mijlocie: între 40 şi 65 de ani;
 Perioada vârstnică: 65 – 75 de ani;
 Bătrâneţea: 75 – 90 de ani;
 Longevivul: peste 90 de ani.
 O etapizare stadială a vârstei a 3-a, în subunităţi mai
aproape de etapa actuală de evoluţie, este clasificarea
care recunoaşte:
 Un stadiu care trece înspre bătrâneţe situat între 65 –
75 de ani. Subentitatea profesională se dezoficiază, iar
cea maritală rămâne esenţială şi se integrează în
subentitatea social-obştească, cu o oarecare fragilitate
biologică;
 Stadiul bătrâneţii, mediu situat între 75 – 85 de ani.
Subentitatea parientală se contractă uşor, iar
subentitatea socială se exercită în teritoriul accesibil
vârstnicului;
 Stadiul marii bătrâneţi (a longevivului) situat peste 85
de ani. Prezintă o disoluţie a subentităţilor care se
contractă.
 Simpozionul de Geriatrie din Canada (1988) realizat în
colaborare cu Societatea de Geriatrie Dentară
americană (prof. Saul Kamel) prezintă o clasificare
cronologică în trei stadii:
 Vârsta între 65 – 75 de ani - “bătrânul tânăr”.
Funcţionalitatea este păstrată mai ales în capacitatea
ideatorie şi în activitatea culturală (“vine, vine
bătrâneţea”);
 Vârsta între 75 – 85 de ani – “bătrânul matur”. Este
reprezentată printr-un grup de stare bolnăvicioasă,
independentă de funcţionalitatea organismului,
situaţie care se poate schimba rapid (“vine încet
bătrâneţea”);
 Vârsta de la 85 de ani – “cel mai bătrân dintre bătrâni”.
Este o grupare care a crescut de trei ori mai repede
decât prima (“nu mai vine bătrâneţea”).
 Darby şi Walsh au clasificat stadiile de îmbătrânire
astfel:
 65 – 74 ani - bătrâni tineri;
 74 – 84 ani - bătrâni de vârstă medie;
 Peste 85 ani - bătrâni.
 Din punct de vedere stomatologic, Bertram şi
Banguena au propus trei subentităţi, independente de
vârsta cronologică:
 Presenilitatea, începe odată cu căderea primului dinte
permanent;
 Treapta de mijloc a senilităţii, când mai există pe
arcade câteva perechi de antagonişti, suficiente pentru
masticaţie;
 Senilitatea avansată, caracterizată prin pierderea
tuturor unităţilor dento-parodontale permanente.
Viteza de derulare a fenomenelor biologice, ritmul de
îmbătrânire a organismului poate fi concordant sau
discordant cu vârsta cronologică, cu starea morfo-
funcţională a organismului. Orarul de îmbătrânire este
reprezentat de apariţia semnelor de îmbătrânire la
nivelul ţesuturilor şi organelor. În cursul îmbătrânirii
patologice, viteza accelerată a ritmului de îmbătrânire
imprimă acesteia un caracter precoce, devenind
manifestă în decada a 5-a sau a 6-a, cu accelerare în
decadele următoare.
Stabilirea unor criterii de vârstă este necesară în
dezvoltarea unor strategii care să satisfacă exigenţele
impuse de variabilitatea fenomenului de îmbătrânire.
S-au căutat criterii cât mai sintetice, folosind datele
morfologice, fiziologice, antropologice şi bilanţul
biologic al vârstnicului, necesitând o bogată
investigaţie clinică şi complementară, care vor fi
comparate cu constantele biologice standard.
Grupând criteriile de vârstă pe nivele de organizare şi
integrare moleculară, celulară, tisulară, pe organe şi a
întregului organism, s-au propus numeroase metode şi
tehnici de testare a vârstei biologice, fără însă a se
putea ajunge la un indice de îmbătrânire sintetic şi
global. În îmbătrânirea funcţională, modificările
metabolice reprezintă o trăsătură esenţială, formând
labilitatea sistemului homeostazic.
DEMOGRAFIA VÂRSTEI A III-A
Modificările în structura demografică a populaţiei,
prin creşterea duratei medii de viaţă, reprezintă un
progres al ştiinţei, prin programele de ameliorare a
condiţiilor de viaţă, igienă generală şi a activităţii
profilactice mai intense. Dimensiunea socio-
economică, cu toate influenţele ei, se confruntă cu o
vastă problematică medico-administrativă, care
necesită reorganizări socio-economice, dar şi o
colaborare multidisciplinară, în vederea cunoaşterii
tuturor caracteristicilor acestei grupe de vârstă, în care
stomatologia are un loc bine definit.
Tendinţele permanente de creştere a grupei
de vârstă înaintată impune o reconsiderare a
ramurilor fundamentale ale stomatologiei,
în vederea acordării unei asistenţe
specializate a vârstnicului.
Potrivit datelor statistice, evidenţa duratei medii de
viaţă este diferită de la o zonă la alta. Dacă în ţările
dezvoltate valorile variază între 73 – 75 de ani la
europeni, valorile scad în ţările în curs de dezvoltare,
între 65 -75 de ani, iar în ţările subdezvoltate valorile
duratei medii de viaţă variază între 43 de ani (în
Afganistan) şi 62 de ani (în Pakistan).
TABEL 1
PROPORŢIA POPULAŢIEI DE 60 ANI PE ZONE ŞI
REGIUNI MARI 1950 - 2020
Se remarcă o mare diferenţă a procentajului populaţiei
de peste 60 de ani, în diferite zone ale lumii, valorile
cele mai mici fiind înregistrate în Africa, sub 5%, în
America Latină şi Asia. Ritmurile cele mai ridicate ale
proceselor de îmbătrânire demografică se înregistrează
în Europa. Trebuie să vedem că sunt diferenţe
semnificative şi între ţările acestor zone.
Creşterea numerică şi procentuală a persoanelor în
vârstă prezintă un impact asupra societăţii, mai ales
atunci când înaintarea în vârstă este asociată cu
prezenţa unuia sau mai multor handicapuri, prin
pierderea autonomiei şi alterării funcţionale la 25% din
populaţia de peste 60 de ani (după Murray şi Lopez,
citaţi de Dumitriu, 1982) cu implicaţii în toate
domeniile socio-economice.
TABELUL 2
STRUCTURA POPULAŢIEI ROMANIEI PE MARI GRUPE DE VÂRSTĂ
Potrivit datelor oficiale, faţă de anul 1930, în anul 1993
ponderea grupului de populaţie vâstnică, de 60 de ani
şi peste, a sporit de la 7,4% la 16,9%, adică mai mult de
dublu, în detrimentul proporţiei persoanelor tinere (0
– 14 ani). În timp ce curba procentelor vârstnicilor are
o direcţie ascendentă, cea a tinerilor devine
descendentă. Dacă în anul 1930 la 100 de tineri
reveneau 21,6 bătrâni de peste 60 de ani, în 1993 se
înregistrează o proporţie de 77,6%, cu o tendinţă de
creştere.
TABELUL 3
STRUCTURA PE GRUPE DE VÂRSTĂ A POPULAŢIEI DE 60 DE ANI ŞI PESTE DIN
ROMANIA
Cauzele principale a acestor
evoluţii demografice sunt:
 Scăderea fertilităţii populaţiei – fenomenul afectează
direct alimentarea bazei piramidei vârstelor, care la
începutul secolului trecut prezenta o rată de născuţi vii
de 39 – 41 la mia de locuitori, cu un spor natural de 10 -
14,3, iar în 1993 rata nou-născuţilor ajunge la 11,4 la
mie, cu un spor natural de 0.
 Creşterea duratei medii de viaţă – aceasta creşte
progresiv, de la începutul secolului trecut, când
valorile erau de 36,4 ani pentru ambele sexe, la 66 ani
în 1961 şi la 69,5 ani în 1993. Diferenţa dintre durate
medie de viaţă masculine şi cele feminine prezintă o
curbă ascendentă, de la 0,8 ani în 1900, ajungând la 7,1
ani în 1993.
Cea mai importantă creştere la noi în ţară s-a
înregistrat între anii 1930 – 1956, când s-au realizat
progrese pe linia asistenţei medicale, a ridicării
standardului de viaţă, de igienă publică. Durata medie
de viaţă cea mai ridicată în Romania a fost atinsă în
1976, fiind de 69,82 ani.
 Migrarea externă – a început într-un ritm mai crescut
după 1980, ritm ce s-a acelerat după 1990. La ora
actuală se pare că aproximativ 3 milioane de persoane
trăiesc în afara graniţelor ţării, majoritatea fiind tineri
şi adulţi. Mai există şi o migrare internă, care dacă
până în 1990 a fost de la sat la oraş, după acea dată se
pare că se inversează.
CONSECINŢELE MODIFICĂRILOR
DEMOGRAFICE:
 De ordin economic – sunt cele mai acute. Aici intră
raportul dintre angajaţi şi pensionari, indicii de
activitate pe vârste, asigurarea cheltuielilor bugetare
legate de pensii, ajutoare şi toate formele de protecţie
socială. Se mai adaugă şi satisfacerea nevoilor de
consum ale vârstnicilor, care sunt diferite de a restului
populaţiei.
 De ordin social – privesc nivelul personal, familial şi
general, prin caracterul relaţiilor sociale ale
vârstnicilor, în care refacerea relaţiilor sociale după
dezangajarea profesională (pensionare) constituie un
factor terapeutic social.
 De ordin medico-social – privesc morbiditatea (bolile
specifice acestei vârste), adresabilitatea vârstnicilor la
serviciile medicale şi mortalitatea specifică acestor
grupuri de vârstă.
 De ordin psiho-social – prezintă note economice.
 De ordin socio-cultural – ţine de organizarea timpului
liber, în funcţie de nivelul de educaţie.
 De ordin juridic – este necesară cunoaşterea nevoilor
populaţiei vârstnice şi transpunerea lor în acte
legislative, care să asigure o securitate socială acestei
grupe de vârstă.
 De ordin administrativ – se impune acordarea unei
atenţii sporite vârstnicilor de către primării, consiliile
locale, spitale, unităţi de interes public.
 De ordin politic – numărul vârstnicilor fiind tot mai
mare, partidele politice trebuie să ţină cont în oferta de
programe electorale.
CARACTERISTICILE GENERALE ALE
ÎMBĂTRÂNIRII
Pornind de la definiţia OMS pentru sănătate: “ca fiind
o completă bună stare fizică, mentală şi socială, care
nu constă numai în absenţa bolii sau infirmităţilor”
putem analiza procesele involutive ortogene ale
persoanelor aflate la vârsta a III-a într-un concept
integrativ tridimensional bio-psiho-social.
Interferenţele marginale ale unui complex de factori
negativi bio-psiho-sociali se reflectă şi asupra
sistemului stomatognat, a cărui caracteristici de sistem
biologic, realizat prin convergenţă funcţională,
integral, deschis, autoreglat şi mai ales integrat în
organism, justifică abordarea interdisicplinară a
procesului de îmbătrânire normală.
În cursul îmbătrânirii normale, întreaga activitate
metabolică scade progresiv, prin scăderea masei
celulare active, scăderea consumului de oxigen şi a
întregii activităţi biologice generale.
PROCESELE GENERALE DE
ÎMBĂTRÂNIRE NORMALĂ

ÎMBĂTRÂNIREA BIOLOGICĂ
Scăderea metabolismului hidroelectric,
dismetabolismului lipidic, tisular şi umoral, scăderea
toleranţei la glucide şi instalarea unui bilanţ azotat
negativ, sunt dependente de alterarea echipamentului
enzimatic celular, de conexiuni metabolice de tip feed-
back şi particularităţi morfo-funcţionale de vârstă ale
sistemului neuro-endocrin.
Această involuţie structurală şi metabolică, ce
alterează relaţiile de adaptare, va modifica toţi
parametrii funcţionali ai organismului şi sistemelor,
care vor fi apreciate pe baza unui complex de criterii.
 Criteriul cardio-vascular:
 Inima îmbătrâneşte prin modificări anatomice a
fibrelor musculare care nu se regenerează. Se reduce
numărul şi diametrul fibrelor care funcţional se
manifestă printr-o creştere a perioadei de latenţă şi a
contracţiei, randamentul cardiac scăzând cu 40% (pe
scara Fischer);
 Performanţele hemodinamice modifică valorile
presiunii arteriale. La vârstnici creşte de la 135 mm/Hg
presiune sistolică şi 81 mm/Hg presiune diastolică la
60 de ani, la 173 mm/Hg presiune sistolică iar cea
diastolică rămâne constantă, la vârsta de peste 80 de
ani;
 Aceste modificări morfologice şi fiziologice ale
randamentului cardiac duc la o creştere a hipoxiei
celulare.
 Indicatorii hematologici:
 Odată cu înaintarea în vârstă se diminuează ţesutul
hematopoetic medular prin scăderea indicilor miotici
nucleari şi înlocuirea lor cu ţesut grăsos;
 Numărul de elemente figurate, hemoglobina şi
hematocritul, durata de viaţă a hematiilor în general
cresc, împreună cu viteza de sedimentare;
 Sângele vârstnicilor pierde o parte din conţinutul
normal şi posibilităţile de adaptare hidroelectrică;
 Fracţiunile proteice şi glicoproteice plasmatice cresc pe
decade de vârstă, iar derivaţii azotaţi ai catabolismului
proteic (uree, acid uric, creatinină) cresc semnificativ
în decada a patra;
 Lipidele şi lipoproteinele plasmatice cresc.
 Aparatul respirator:
 În procesul de îmbătrânire pierde 0,8% din elastină pe
deceniu, iar cutia toracică îşi pierde mobilitatea
(hipomobilitate);
 Aceste modificări duc la reducerea calitativă şi
cantitativă a capilarelor pulmonare, cu modificări
volumetrice importante pentru capacitatea vitală,
capacitate care scade liniar între 20 – 60 de ani cu 60 –
350 ml pe decade de vârstă, cu scăderea consecutivă a
schimburilor gazoase cu aport de oxigen redus.
 Criteriul renal:
 Reducerea progresivă a parenchimului renal prin
scăderea filtrului glomerular, a capacităţii de secreţie şi
rezorbţie tisulară, dificultăţi de adaptare la probele de
încărcare sau restricţii hidrice.
 Îmbătrânirea articulară: este prezentă prin
modificări morfo-funcţionale care se instalează lent,
dar precoce şi ireversibil, supusă atât factorilor de
mediu, cât şi modului de supraveghere şi control a
acestei activităţi. Pierderea ţesutului osos îmbracă
aspecte diferite pentru bărbaţi şi femei.
 La bărbaţi: evoluţia osoasă se face lent şi regulat,
ajungând la 80 de ani cu o pierdere de 27% din ţesutul
osos de la 20 de ani;
 La femei involuţia osoasă este importantă şi se face în
trei etape inegale:
o Între 20 – 50 de ani este asemănătoare cu cea observată
la bărbaţi;
o Între 55 – 65 de ani scăderea masei osoase este mai
rapidă;
o După 65 de ani pierderea devine mai lentă.
La 90 de ani femeile au pierdut aproximativ 42% din
capitalul osos prezent la 20 de ani.
Secvenţele acestor modificări nu se manifestă doar
printr-o insuficientă tramă protetică, consecutiv unui
defect de sinteză, asociate cu o carenţă fosfo-calcică
printr-un aport insuficient, dar şi o balanţă calcică
negativă, datorită perturbării în secreţia hormonilor
responsabili de metabolism ai calciului.
Membrana sinovială şi capsula articulară tind spre o
pierdere a vâscozităţii lichidului sinovial şi o fibrozare
a capsulei, care va micşora amplitudinea mişcărilor
articulare. Clinic, procesele involutive ale sistemului
osteo-articular se traduc prin modificări la nivelul
coloanei vertebrale, prin limitarea mobilităţii, în
special a articulaţiilor cocso-femurale, cu reducerea
mişcărilor de la 10 la 80 de grade, ceea ce modifică
semnificativ relaţia de postură a organismului.
 Sistemul nervos: urmează o cale postmitotică
proprie. Neuronii nu se divid şi nu se reînnoiesc, având
vârsta organismului şi îmbătrânirea globală a celorlalte
elemente, ca celulele nevrogliale, conjunctive sau ale
epiteliului meningean sau coroidian. Cele mai
evidente aspecte ale îmbătrânirii sunt:
 Acumularea de lipofusceină în neuroni care reprezintă
expresia morfologică a îmbătrânirii aparatului
lisosomial celular;
 Degradare neurofibrilară, scăderea şi alterarea
funcţiilor mitocondriilor după 70 de ani;
 Scăderea numărului neuronilor este compensată
printr-o creştere a celulelor gliale cu formarea de plăci
senile;
 Degradarea genelor nucleare a neuronilor responsabili
de producerea proteinelor vitale şi a genelor
mitocondriale.
 Modificările biologice ale encefalului duc la scăderea
volumului acestuia, care la 80 de ani pierde 1/7 din
greutatea lui normală adultă.
 Aceste modificări ale ţesutului nervos la vârstnici
conduc la:
 Modificări ale atitudinii posturale, cu tendinţe de
instabilitate şi uşoară spasticitate în mers;
 Uneori apar mişcări involuntare ca tremurături,
mişcări coreice, etc.;
 Mişcările sunt limitate, cu o hipertonie de tip
extrapiramidal, localizată uneori la membrele
inferioare, care conferă bătrânului o anumită
rigiditate. Mobilitatea activă este conservată, dar forţa
segmentară scade progresiv cu vârsta.
 În plan senzorial se observă:
 Degradarea sensibilităţii tactile, la cald, rece şi cea
superficială, cu o conservare în mare măsură a celei
vibratile;
 Mirosul este normal simetric diminuat, însă la o vârstă
mai înaintată poate scădea semnificativ, în special
pentru unele nuanţe olfactive;
 Sensibilitatea absolută auditivă scade, hipoacuzia fiind
frecventă după 70 de ani, dar este de tip perceptiv, cu o
semnificativă intoleranţă la agresiuni auditive cu
tonalităţi înalte;
 Vederea este în general diminuată sau modificată prin
mecanisme neurologice. Câmpul vizual se menţine
nemodificat la vârstnici, la îmbătrâniri ortogene, dar
cu o scădere a capacităţii discriminatorii şi a acuităţii
vizuale.
 Scăderea activităţii imunologice: este una din
caracteristicile vârstei a III-a şi se datoreşte mediului
celular din sistemul imunologic prin deteriorarea
structurilor moleculare, nutriţionale şi hormonale.
Îmbătrânirea imunologică este reprezentată prin trei
tipuri de modificări celulare:
 Scăderea numărului de celule funcţionale;
 Scăderea eficienţei funcţionale a celulei;
 Scăderea în funcţie a celulei.
ÎMBĂTRÂNIREA PSIHOLOGICĂ
Este condiţionată de îmbătrânirea substratului
neurologic a sistemului nervos, dar mai este
condiţionată şi de o serie de factori nebiologici,
reprezentaţi de ansamblul de ordin informaţional din
mediul integrat de activitate psihică, în decursul
activităţii sale, a fiecărui individ în parte.
Din această categorie fac parte traumele afective,
provocate întregii existenţe, ca şi cele provocate de
conştientizarea îmbătrânirii, prin realizarea
modificărilor biologice şi a statutului socio-economic.
Procesele de cunoaştere sunt raportate la experienţa
cultural-intelectuală a vârstnicului şi se meţin în
funcţie de exerciţiu. Memoria de fixare diminuă
progresiv, printr-o uşoară depresie a memoriei de
scurtă durată, în timp ce memoria de lungă durată este
mai rezistentă, dar poate suprapune planurile,
devenind confuză.
Apare o lentoare în gândire, atenţie, vorbire,
care se face cu pauze mai mari, însă creşte
emoţional şi irascibilitatea.
Inteligenţa rămâne activă, însă cu inflaţie
discretă a subiectivităţii, cu apariţia unei
rigidităţi. Totuşi tumultul ideilor scade, apar
momente de vid intelectual, urmate de
momente de conştientizare a declinului, care
duce la reticenţe verbale, timiditate, autism.
Apare o mai mare flexibilitate a opiniilor şi
raţionamentelor cu o scădere a influenţei
ideilor.
 Cel mai specific fenomen de deteriorare este pierderea
sau diminuarea capacităţii de evaluare cronologică:
 Pe de o parte cronologic internă, legată de ritmul
biologic care funcţionează corect, - orar de masă,
culcare, evacuare;
 Pe de altă parte evaluarea timpului cronologic (data
zilei, lunii, anului), care devin confuze, orientarea
spaţială mai greoaie.
Problema deteriorării intelectuale la vârstnici a fost
mult studiată cu ajutorul testelor de inteligenţă,
stabilindu-se o scădere a eficienţei de gândire de 0,5%
după 30 de ani şi 0,18 unităţi Q.I. după 60 de ani.
Dintre toate manifestările psihologice prezente la
bătrâni, cele care se referă la tulburarea afectivităţii
sunt dominante şi pun amprenta pe întregul
comportament. Emoţiile devin mai primitive, uneori
cu tente depresive, care determină dezechilibre pe plan
intern şi perturbă relaţiile individuale cu cei din jur.
 Depresia dezvoltă idei pesimiste, bătrânii devin
inhibaţi, cu manifestări negative şi cu greutate în
activitatea de concentrare. Se întâlnesc două categorii
de depresie:
 Cei agitaţi – sunt nervoşi, acuză frecvent cefalee,
insomnie, nemulţumire;
 Ceu retardaţi – sunt nemulţumiţi, vorbesc încet şi rar,
au mişcări stângace şi trăiesc un sentiment de
abandon.
O altă dezordine afectivă este aceea a hipertrofiei
sinelui, ca urmare a raportării fostelor personalităţi la
propria sa persoană şi de justificare a
comportamentului, prin dilatarea drepturilor
personale şi atrofia sensibilităţii. În caz de îmbătrânire
accentuată apare sindromul de depersonalizare.
În plan verbal exprimarea devine anevoioasă, uneori
lentă şi incoerentă. Vârstnicii câteodată nu-şi găsesc
cuvintele, apar repetări şi nesiguranţă în fluenţa
expunerii.
În plan comportamental aceste tulburări determină o
nervozitate şi o irascibilitate crescută, chiar
comportamente aberante, prin neintegrarea în familie
şi societate, bătrânii fugind de colectivitate, uneori
asociindu-se cu consumul de alcool şi acţiuni
antisociale (perversiuni, violuri, suicide, etc.).
ÎMBĂTRÂNIREA SOCIALĂ
Dezangajarea profesională prin pensionare (introdusă
în 1889 în Germania), ca o formă de asistenţă socială a
celor care au muncit, reprezintă o destrămare a
funcţiilor vârstnicului prin marginalizarea lui forţată,
cu apariţia unei nostalgii a privilegiilor pierdute. În
acest context apare o criză a interesului şi a
capacităţilor profesionale, la care se adaugă o criză de
prestigiu.
În ţara noastră femeile traversează cu mai multă
uşurinţă fenomenul pensionării, comparativ cu
bărbaţii, care sunt profund marcaţi, devenind uneori
adevărate drame sociale, care îşi pun amprenta pe
starea de sănătate. De asemenea şocul pensionării este
mai intens la nivelul persoanelor cu pregătire
superioară, prin pierderea statului lor social şi al
privilegiilor aferente. În mediul rural acest şoc nu este
resimţit datorită preocupărilor domestice din
gospodărie.
Declinul fiziologic devine o preocupare
esenţială, iar sentimentul de izolare şi
marginalizare se acutizează. Pierderea
statutului său social şi chiar familial determină
sentimentul de inutilitate. Îmbătrânirea
familiei şi a gospodăriei provoacă consecinţe
mai grave de ordin social. Afecţiunea şi
respectul de care se bucură vârstnicii în familia
tradiţională, în care trăiau mai multe generaţii,
a dispărut şi apare sentimentul de singurătate,
mai ales în rândul femeilor care îşi pierd
partenerul.
Longevitatea şi o mai bună sănătate a celor mai
vârstnici creează condiţii ca perioada de după
pensionare să devină mai lungă, ridicând o serie de
probleme socio-economice.Un prim aspect este acela
al necesităţii creşterii fondurilor sociale de pensionare
şi implicit a bugetului de asistenţă socială. În aceste
condiţii, cheltuielile pentru sănătatea vârstnicilor
reprezintă, pentru unele ţări avansate, 2/3 din sumele
alocate pe plan naţional pentru sănătate.
În alt plan se pune problema construirii cadrului socio-
ocupaţional a persoanelor în vârstă, astfel încât să
poată duce o viaţă civilizată, prin restituirea de către
societate a unei părţi din obligaţiile ce-i revin faţă de
această categorie de vârstă. Oamenii îmbătrânesc,
indiferent de valoarea lor intelectuală sau socială, care,
în condiţiile unor modificări demografice, capătă un
aspect de tensiune între generaţii, datorită dispariţiei
structurilor tradiţionale ale societăţii, unde vârstnicul
îşi avea locul său bine definit, care absorbea
excedentul energiilor restante.
Reintegrarea vârstnicilor în activităţi este o problemă
individuală dar şi naţională. Unele studii în ţări
puternic industrializate au arătat că angajarea unui
muncitor vârstnic este o bună investiţie pentru
intreprindere.
S-au încercat diverse forme de reintegrare
ocupaţională a vârstnicilor, ca de exemplu Universităţi
pentru vârsta a III-a (la Toulouse, la noi la Roman în
1986, etc.).
Instituţionalizarea diferitelor grupe de vârstnici, cu
desfăşurarea unor programe de activităţi sociale,
nonguvernamentale, de întrajutorare cu caracter
ocupaţional, sunt în curs de desfăşurare în toate ţările
puternic industrializate. În Franţa, în 1984 s-a deschis
un Institut de Geriatrie Recuperatorie Cerebrală unde
se practică exerciţii de gimnastică cerebrală
psihometrice.
Echipa acestui institut de studiu a arătat că
degenerescenţa nu este neapărat rezultatul
îmbătrânirii, ci mai mult al abandonului pe care
vârstnicii îl afişează, prin lipsa stimulului, a motivaţiei.
Lumea materială în care trăim nu mai oferă
vârstnicului o semnificaţie care să satisfacă setea
aspiraţiei spirituale.
Aspiraţia legitimă a personalităţii vârstnicului tinde
spre găsire semnificaţiei metafizice a existenţei, pentru
a avea sub control şi această dimensiune, ignorată o
perioadă mare de timp. După perioada pubertăţii şi
adolescenţei, când individul este în căutarea unor
adevăruri absolute primordiale, viaţa materială din
perioada adultă absoarbe preocupările şi le orientează
spre pragmatismul vieţii materiale.
La bătrâneţe, se trezeşte nevoia reflexiei asupra
sensului existenţei umane, şi în funcţie de
echipamentul instrumental, cultura achiziţionată în
perioada adultă, dezvoltă tema fie prin abandon, fie
prin prospectarea dimensiunii printr-un sistem
filozofic sau doctrinar, realizând o înaltă investitură
spirituală.
TEORII SOCIALE ASUPRA
ÎMBĂTRÂNIRII
În funcţie de zona socială în care se află persoana
vârstnică, medicul trebuie să adopte o strategie
diferită:
1. În cazul persoanelor depresive, care s-au retras din
activitatea socială odată cu pensionarea, medicul
trebuie să pună accent pe creşterea autostimei
pacientului, pentru modificarea acesteia într-una
pozitivă.
2. Teoria activităţii afirmă că există o relaţie între nivelul
de participare a individului la activitatea socială şi
satisfacţiile vieţii. Ea presupune continuarea unui stil
de viaţă moderat activ care duce la menţinerea stării
de bine. Pacientul trebuie încurajat să-şi continuie
activitatea şi trebuie instruit asupra tehnicilor de
control al plăcii bacteriene verificate prin
autoexaminare.
3. Teoria continuităţii ţine cont de toate abilităţile şi
atitudinea persoanei pe tot parcursul vieţii. În acest
caz medicul trebuie să stimuleze autodeterminarea şi
responsabilizarea.
4. Teoria stratificării vârstei consideră procesul de
îmbătrânire ca un proces asociat cu un rol nou căruia
trebuie să i se adapteze (de exemplu la pacienţii care
devin edentaţi total şi trebuie să accepte proteze totală
ca soluţie unică de tratament).