CURS 1.

Evaluarea nevoilor persoanelor vârstnice

NOTIUNI GENERALE
Îmbătrânirea umană este un proces caracterizat prin modificări treptate şi spontane, având ca efect maturizarea în
timpul copilăriei, pubertăţii şi perioadei de adult tânăr şi apoi declinul multor funcţii ale organismului în timpul vârstei a
II-a şi a III-a.
Îmbătrânirea este deci un proces continuu care debutează la naştere şi continuă în toate etapele vieţii. Are atât
componenta pozitivă a dezvoltării, cât şi componenta negativă, declinul.
Tradiţional, vârsta de 65 ani este considerată un „prag” deoarece este vâsta la care oamenii sunt pensionaţi.
În prezent, lumea întreagă se confruntă cu o adevărată revoluţie demografică, datorată îmbătrânirii accentuate a
populaţiei.
În anul 2003, populaţia persoanelor în vârstă de peste 60 de ani era de 600 milioane. Se apreciază că până în anul
2025 acest număr se va dubla.
După vârsta de 65 de ani, 11% dintre bărbaţi şi 16% dintre femei prezintă un anumit grad de incapacitate, după 80
de ani, 4 din 5 persoane sunt afectate de incapacitate rezultată în urma unei afecţiuni cardiovasculare, osteoarticulare sau
psihice.
În România, în urma recensământului din 2002 s-a observat o pondere a populaţiei în vârstă de peste 60 de ani de
18,3% din populaţia totală. Date privind distribuţia populaţiei pe grupe de vîrstă si sexe, arată ca fenomenul îmbătrânirii
este mai accentuat la sexul feminin. În ceea ce priveşte distribuţia în profil teritorial, zonele din România cu populaţia cea
mai îmbătrânită sunt Banatul, Oltenia si Municipiul Bucureşti.
ONU a stabilit vârsta de 65 de ani drept limită de la care o persoană poate fi considerată vârstnică. OMS
consideră:
- persoane în vârstă - între 60 şi 74 de ani
- persoane bătrâne – între 75 şi 90 de ani
- marii bătrâni – peste 90 de ani
Metodele de apreciere a îmbătrânirii populaţiei sunt reprezentate de aprecierea ponderii populaţiei vârstnice în
totalul populaţiei, calculul vârstei medii a populaţiei, raportul între numărul persoanelor inactive şi numărul persoanelor
aflate în activitate.
Cauzele principale ale îmbătrânirii populaţiei sunt reducerea natalităţii, creşterea speranţei de viaţă, scăderea
mortalităţii generale şi precoce, creşterea nivelului de trai, ameliorarea accesului la serviciile de sănătate, progresele
medicale ale ultimelor decenii, şi orientarea stilului de viaţă spre menţinerea sănătăţii.
Consecinţele fenomenului de îmbătrânire sunt multiple: demografice, economice, sociale şi medico-sociale.
Fenomenul îmbătrânirii populaţiei determină o suită de constrângeri economice şi sociale şi va provoca dificultăţi
decidenţilor din domeniul sanitar şi economic, deoarece populaţia vîrstnică este mare consumatoare de servicii medicale
prin supra si polimorbiditate, prin vulnerabilitatea crescută la factorii perturbatori din mediul fizic şi social.
Principalele cauze de îmbolnăvire ale vârstnicilor în ţările dezvoltate sunt reprezentate de artroză, osteoporoză,
căderile şi fracturile consecutive, tulburările de vedere, hipoacuziile, boala Alzheimer, boala Parkinson, incontinenţa
sfincteriană.
Principalele cauze de deces ale vârstnicilor în România sunt bolile cerebrovasculare, hipertensiunea pulmonară,
boala cardiacă ischemică, hipertensiunea arterială, bolile respiratorii.
Exemple de intervenţii din ţările dezvoltate arată că acţiunile adecvate de promovare a sănătăţii şi de prevenire a
bolilor netransmisibile în rândul varstnicilor pot reduce prevalenţa bolilor cronice şi rata de incapacitate. În ţările
dezvoltate, măsurile de susţinere a populaţiei vârstnice pentru a rămâne activă şi sănătoasă sunt considerate o necesitate,
deoarece aceasta reprezintă o resursă valoroasă, adesea ignorată.
Se caută astăzi strategii pentru creşterea eficienţei serviciilor destinate populaţiei vîrstnice. În opinia OMS,
principalele întrebări la care trebuie să răspundă decidenţii sistemului sanitar sunt următoarele:

1
 - Cum va fi în stare un procent tot mai redus al populaţiei active să susţină nevoile în creştere ale populaţiei
vârstnice?
- Numărul tot mai mare de vârstnici nu va determina în cele din urmă falimentul sistemelor de îngrijiri de sănătate
şi sociale?
- Cum ajutăm persoanele vârstnice să rămână active şi independente?
- Cum îmbinăm responsabilităţile statului şi ale familiei în îngrijirea persoanelor dependente?
- Cum putem folosi experienţa, talentele şi abilităţile vîrstnicilor?
- Odată cu creşterea duratei medii a vieţii, cum putem îmbunătăţi calitatea vieţii persoanelor vârstnice?
Îmbătrânirea individului şi a populaţiei, nu sunt unul şi acelaşi lucru.
Prin „îmbătrânirea individului” este desemnat procesul fiziologic care începe din momentul concepţiei şi care
antrenează modificări caracteristice speciei de-a lungul întregii vieţi
În ultimii ani ai vieţii, aceste modificări determină o scădere a adaptabilităţii individului la mediul înconjurător.
Îmbătrânirea unei populaţii este un fenomen mai complex care se referă la creşterea proporţiei persoanelor vârstnice într-o
populaţie dată.
Această creştere este aproape aceeaşi, indiferent dacă se consideră ca prag al bătrâneţii vîrsta de 60 de ani sau de
65 de ani. Dacă celelalte grupe de varstă cresc şi ele rapid, sporirea numărului persoanelor din acest grup de vârstă se
poate face fără să se însoţească de o îmbătrânire generală a populaţiei.

CONCEPTUL DE IMBATRANIRE ACTIVA

OMS a lansat conceptul de „îmbătrânire activă”, având drept scop menţinerea autonomiei şi independenţei
persoanelor vârstnice. Acest concept vizează optimizarea oportunităţilor pentru sănătate şi securitate, în scopul
îmbunătăţirii calităţii vieţii persoanelor vîrstnice. Noul concept propune promovarea unui stil de viaţă sănătos, prin
programe de prevenire a principalelor cauze de îmbolnăvire ale vârstnicilor şi permite indivizilor să-şi îmbunătăţească
potenţialul fizic, psihic şi social.
Cuvântul „activă” se referă la continuarea participării persoanelor vârstnice la viaţa economică, socială, culturală,
spirituală şi nu numai la abilitatea de a fi activ din punct de vedere fizic sau de a-şi continua munca.
Odată pensionaţi, vârstnicii pot contribui activ la binele familiei şi comunităţii din care fac parte, iar scopul
îmbătrânirii active este să crească speranţa de viaţă sănătoasă şi calitatea vieţii persoanelor vârstnice, inclusiv a celor
afectate de incapacitate sau handicap.
Obiectivele strategiilor de îmbătrânire activă sunt următoarele:
- reducerea numărului deceselor premature
- limitarea dizabilităţilor şi bolilor cronice la vârstnici
- creşterea calităţii vieţii vîrstnicilor
- reducerea costurilor îngrijirilor medicale
- dezvoltarea continuă de servicii sociale şi de sănătate, accesibile, permisive, calitative
- asigurarea educaţiei şi învăţământului continuu pentru personalul implicat în îngrijirile sociale şi de sănătate
Gerontologia, ca termen se defineşte ca ştiinţa proceselor de îmbătrânire, iar geriatria, drept o ramură a medicinii,
care cercetează aspectele patologice ale îmbătrânirii.
Geriatria presupune cunoştinţe în primul rând din domeniul medical, dar şi din alte domenii ca: psihologie,
sociologie etc. Geriatria a devenit astfel o ştiinţă de sine stătătoare, cuprinzând într-o medicină internă a vârstei înaintate,
capitole importante din cardiologie, psihiatrie şi neurologie, care reprezintă substanţa sa fundamentală.
Cauzele care explică fenomenul de îmbătrânire a populaţiei sunt: scăderea natalităţii, progresele medicinei şi
creşterea nivelului de trai, care măresc rata de creştere numerică a populaţiei vârstnice, prin ameliorarea morbidităţii şi
mortalităţii.
Se apreciază că denumirea de "persoane ale vârstei a treia" este mai proprie decât aceea de persoană în vârstă
(O.M.S.), deoarece evocă sectorul populaţiei care a depăşit mijlocul vieţii.

2
 Spre deosebire de îmbătrânire (proces dinamic indiferent de vârsta cronologică), senescenţa, cuprinde ultima
perioadă a vieţii. In cadrul acesteaia se delimitează senilitatea, care este o perioadă finală, cu deteriorări biologice severe.
Senescenţa nu este o boală, este un proces fiziologic, chiar dacă îmbătrânirea se asociază de regulă, deşi nu obligatoriu cu
îmbolnăvirile. Diversele modificări fiziologie par să fie în raport direct cu îmbătrânirea, dar multe persoane vârstnice îşi
conservă capacităţile lor funcţionale, cu toată degenerescenţa organică aparentă. Se consideră astăzi ca prag al bătrâneţii
vârsta de 60-65 de ani.
O caracteristică în procesul demografic al îmbătrânirii, este creşterea proporţiei populaţiei feminine, cu deosebire
în ţările industrializate, având drept cauză principală supra mortalitatea masculină. Durata medie a vieţii arată deja, în
unele ţări dezvoltate, diferenţe de 8 - 9 ani, în favoarea femeilor (feminizarea populaţiei, după cum s-a spus).
Prin creşterea populaţiei vârstnice, apar unele consecinţe nedorite. Creşte indicele de dependenţă economică,
adică raportul dintre populaţia inactivă şi cea activă.
Din ansamblul populaţiei vârstnice, se pot reliefa unele grupe cu risc crescut: Persoanele foarte în vârstă (80 - 90
de ani), vârstnicii care trăiesc singuri sau care nu au copii, bătrânii cu afecţiuni sau handicapuri grave, cupluri în vârstă din
care unul sau ambii sunt grav bolnavi, femeile în vârstă, bătrânii care trăiesc în instituţii colective (cămine de bătrâni,
cămine spital) etc. Pentru protecţia acestora s-a elaborat, cartea drepturilor bătrânului.
Consecinţelor demografice, li se adaugă şi consecinţe socio-familiale: creşterea numărului familiilor cu copii
puţini sau fără copii, creşterea numărului bătrânilor fără copii, uneori dezinteres şi lipsă de afecţiune pentru bătrâni din
partea familiei etc.. De aici decurg sarcini grele economice pentru societate.
Dar aspectul cel mai important îl constituie implicaţiile medicale. Se apreciază că după 65 de ani (începutul
vârstei a treia), 50% dintre bătrâni au nevoie de îngrijiri medicale, ambulatorii sau spitaliceşti. In timp ce vârstnicii
reprezintă circa 15% din totalul populaţiei, ei consumă 50% din prestaţiile medicale.
Asistăm de fapt la o geriatrizare a medicinei. Din această cauză este necesară pregătirea tuturor cadrelor medico-
sanitare, indiferent de specialitate, dar îndeosebi a omnipracticianului, medicul generalist, cu cunoştinţe referitoare la
asistenţa medicală a vârstnicului.
Dacă se are în vedere că asistenţa geriatrică, implică nu numai consultaţii dar în special îngrijiri, de obicei
complexe, se înţelege că rolul medicului şi al cadrelor medii, devine foarte important.
O clasificare curentă a persoanelor în vârstă distinge:
- între 65 (60) - 75 ani, trecerea spre bătrâneţe, sau perioada de vârstnic.
- între 75 - 85 (90) de ani, perioada de bătrân.
- peste 85 (90) de ani, marea bătrâneţe sau perioada de longeviv.
In afară de această clasificare cronologică, se foloseşte şi o clasificare medicală:
- "îmbătrânirea fiziologică", armonioasă, în care vârsta cronologică se identifică cu vârsta biologică.
- "îmbătrânirea nefiziologică", care poate fi:
- prematură, când începe de timpuriu, sau
- accelerată, când ritmul de îmbătrânire se accelerează la un moment dat (după pensionare, după decesuri în familie, după
internări etc).
Imbătrânirea nefiziologică este o îmbătrânire patologică, dar aceasta nu înseamnă că bătrâneţea este o boală.
Se mai distinge şi o îmbătrânire asincronă, determinantă pe un profil: cardiovascular, cerebral, etc..
Asistenţa vârstnicului nu este numai medicală, deoarece implică şi aspecte psihosociale care cunoscute, creează o
perspectivă mai favorabilă procesului de înţelegere şi îngrijire a vârstnicului.
Astfel vârstnicul, prin încetarea activităţii profesionale, mai ales când aceasta este bruscă, fără pregătire, îşi pierde
sentimentul de utilitate socială, prestigiul social, responsabilitatea, roluri şi statuturi în familie, uneori fenomenul fiind
resimţit ca o adevărată dramă, o moarte socială. Stresul devine nociv. Se descrie chiar o patologie a retragerii, a
pensionării. Dacă se adaugă "izolarea" se poate înţelege dimensiunea problemei.
In timp ce vechile civilizaţii apreciau şi utilizau înţelepciunea bătrânilor, societatea modernă priveşte cu
neîncredere utilitatea lor. Se dezvoltă o cultură a tinereţii şi adolescenţei, în care bătrânul îşi găseşte din ce în ce mai greu
locul. In concluzie, societatea modernă generează bătrâneţe, dar tinde să o respingă şi o izolează.

3
 Pentru combaterea acestui fenomen, pentru ameliorarea condiţiilor, de viaţă a vârstnicului, în interesul acestuia
dar şi al societăţii, sunt necesare eforturi. Trebuie edificată o concepţie realistă despre îmbătrânire. Aceasta trebuie să se
desfăşoare demn, ferită de griji şi de boli. Este ceea ce s-a numit "pregătirea pentru îmbătrânire".
Corpul medico-sanitar, chemat prin specificul profesiei, să îngrijească şi această categorie de populaţie, trebuie să
ofere bătrânilor respinşi de societate, şi uneori de propria familie, un sprijin nu numai profesional dar şi moral.
Pentru a ajuta populaţia vârstnică, trebuiesc cunoscute bine modificările fiziologice care apar la vârstnic. Astfel,
percepţiile sunt în regresie la bătrâni (auzul, vederea dar şi gustul, mirosul). Senzaţiile dureroase şi termice se diminuează.
Adesea la bătrâni apar: infarcte miocardice, ulcere perforate sau chiar fracturi, fără durere.
Patologia bătrânului este diferită de cea a adultului. Claudicaţia intermitentă, (durerea în molet, la arteritici în
mişcare), angorul sau dispneea, pot fi mascate de restrângerea activităţii. Polipatologia este regula, iar tablourile atipice
sunt foarte frecvente. Modificările psihice ca apatia, depresia, teama de spitalizare, confuzia, sunt obişnuite. Ele pot masca
o suferinţă somatică, organică. Incontinenţa urinară sau de materii fecale, poate însoţi unele boli acute sau iatrogene
(medicamentoase).
Cele mai frecvente boli care apar la bătrâni sunt: cardiopatii aterosclerotice ischemice, hipertensiunea arterială,
tulburările de ritm şi conducere, arterita cu celule gigante, anemia pernicioasă, leucemia limfatică cronică, diverticuloza
digestivă, hernia hiatală, ischemiile digestive, diabetul zaharat, mixedemul, tireotoxicoza, ateroscleroza cerebrală, boala
Parkinson, demenţele, depresiile, stările confuzionale, glaucomul, cataracta, osteoporoza, poliartrozele, guta, fractura
capului femural, cancerul cutanat, pruritul etc..

BĂTRÂNEŢEA ETAPĂ FIZIOLOGICĂ, NU BOALĂ

O.M.S., defineşte starea de sănătate ca "o stare completă de bine, fizic, mintal şi social...".
La bătrâni, capacităţile fizice regresează, are loc o deteriorare intelectuală şi o dezangajare socială cu
marginalizare. Totuşi bătrâneţea nu trebuie privită ca o boală. De altfel, raportarea la normal se face de obicei luând ca
referinţă normalul adultului, fapt care nu corespunde realităţii.
Această situaţie ţine şi de faptul că învăţământul medical se axează în general pe medicina adultului, deşi practica
îl confruntă pe practician mai ales cu bolnavi vârstnici (C. Bogdan). De aici decurge necesitatea cunoaşterii modificărilor
principalelor funcţii, induse de bătrâneţe.
Declinul aptitudinilor psihomotorii, începe de la vârsta de 25-35 de ani. Totuşi posibilităţile intelectuale, se
prelungesc uneori mult peste 70 de ani. Uzura organelor este inegală.
Modificările de îmbătrânire apar mai ales în sistemele: cardiovascular, respirator şi locomotor.
Modificările legate de înaintarea în vârstă, între anumite limite, aparţin unei îmbătrâniri normale. Aceste
modificări sunt: scăderea acuităţii vizuale şi auditive, slăbirea vocii, scăderea forţei musculare, diminuarea somnului,
constipaţia, modificarea pielii şi fanerelor etc.
Valoarea tensiunii arteriale creşte cu vârsta. Astfel valori de 160 mm Hg pentru maximă şi 95 mm Hg pentru
minimă pot fi considerate normale la bătrâni. În practică se consideră hipertensiunea arterială orice depăşire a valorilor de
150/90 mm Hg.
Glicemia depăşeşte valorile considerate normale la adult. Valori de 130 şi chiar până la 150 pot fi considerate
fiziologice la bătrâni.
Colesterolemia depăşeşte frecvent valorile normale.
Viteza de sedimentare a hematiilor atinge un maximum în al V-lea şi al VI-lea deceniu, ajungând chiar 15 mm la
oră la 70 de ani.
Ureea, acidul uric şi creatinina au volori superioare normalului adultului, în timp sideremia şi proteinemia au
valori mai scăzute.

4
ÎMBĂTRÂNIREA PSIHOLOGICĂ
Dacă la baza acestui fenomen stau modificările de vârstă suferite de diferitele organe şi sisteme, unele evenimente
care intervin în existenţa vârstnicului o precipită (retragerea din activitate, îmbolnăviri diferite, plecarea copiilor, decesul
partenerului, dispariţia vechilor prietenii etc.).
Criza de adaptare la noile condiţii are mari implicaţii psihologice.
Examinarea unui bătrân implică câteva funcţiuni psihice: nivelul de conştientă, orientarea, starea afectivă,
gândirea, comportamentul, integrarea în familie şi societate, limbajul etc.
Se disting în psihologia senescenţei, trei aspecte generale:
- Caracter diferenţial, adică diferenţe semnificative de la o persoană la alta şi chiar la aceeaşi persoană de la un organ la
altul.
- Nivelul îmbătrânirii depinde mai puţin de vârstă şi mai mult de particularităţile genetice, somatice, morale şi sociale.
- Caracterul relativ al deficienţelor, datorită rezervelor compensatorii şi echilibrării complexe. Un exemplu: Maximul
inteligenţei se situează între 16 şi 25 de ani. Totuşi de multe ori se obţin performanţe mai mari şi după această perioadă.
Aceasta se datoreşte organizării activităţii, perfecţionării schemelor de generalizare, sinteză şi abstractizare. Iată
de ce se spune că vârsta a treia, devine o vârstă a înţelepciunii.
Este evident că în psihologia senescenţei, involuţia este inegală, cu diferenţe individuale, în înbătrânire, apar
frecvent: depresia, anxietatea, instabilitatea emoţională, ideile de persecuţie, logoreea, insomnia cu fragmentarea
somnului noaptea, şi somnolenţa diurnă intermitentă.
Senescenţa senzorială apare constant.
Scade acuitatea vizuală, auditivă, sensibilitatea tactilă, mirosul şi gustul.
Diminua atenţia şi memoria (frecvente întoarcerii în trecut, la experienţa de mult dobândită).
Scade spontaneitatea gândirii cu inerţii şi stereotipuri, dar se conservă şi chiar cresc funcţiile de sinteză,
generalizare şi schematizare, aplicate din păcate cunoştinţelor de multă vreme acumulate.
Limbajul reflectă dificultăţile gândirii. Scade fluxul verbal, apare lentoarea ritmului şi a vocabularului.
Afectivitatea este compromisă adeseori.
Comportamentul este emoţional, apare irascibilitate şi labilitate emoţională.
Şi personalitatea reflectă deteriorările prezentate.

5
MODIFICĂRI ALE ORGANISMULUI CORELATE CU VÂRSTA

ORGANUL SAU MODIFICĂRI FIZIOLOGICE ASOCIATE CU CONSECINŢE

SISTEMUL VÂRSTA
OCHI Rigiditatea cristalinului. Scade acomodarea.
Opacifierea cristalinului. Apar dificultăţi la vederea obiectelor apropiate.
Retina este mai putin sensibilă la lumină. Dificultăţi de vedere la lumină slabă.
URECHI Scăderea capacităţii de percepţie a sunetelor cu frecvenţă Apar dificultăţi de discriminare a cuvintelor dacă există un
înaltă. zgomot de fond.
Scăderea acuităţii auditive. Presbiacuzia / surditatea.
GUSTUL ŞI MIROSUL Scăderea numărului de muguri gustativi. Multe alimente au un gust amar sau nu au gust.
Scăderea capacităţii de a detecta mirosurile. Scade apetitul.
Accidente legate de scăpări de gaze nedetectate olfactiv.
CARDIOVASCULAR Scăderea forţei de contracţie a miocardului şi a debitului Lipotimie, sincopă.
cardiac. Scade toleranţa la efort.
Rigiditatea miocardului. Insuficienta cardiacă este mai frecventă.
Scade sensibilitatea baro-receptorilor si automatismul Oscilaţii ale T.A.
cardiac. Tulburări de conducere a stimulilor (bloc cardiac)
RESPIRATOR Scăderea elasticităţii parenchimului pulmonar şi a cutiei Scade volumul de aer inspirat.
toracice. Creşte volumul rezidual.
Scăderea oxigenării ţesuturilor. Tulburări respiratorii la efort şi la altitudine.

GASTROINTESTINAL Ficatul se micşorează, fluxul sanguin hepatic se reduce.
Sistemele enzimatice sunt mai puţin active.
RENAL Rinichii se micşorează, fluxul sanguin renal se reduce.
Scade funcţia de concentrare a urinei, urina este mai puţin
concentrată.
Scade capacitatea de excreţie a sării.
Slăbeşte muşchiul detrusor al vezicii urinare.
Scade controlul sfincterului vezical.
Efectele medicamentelor durează mai mult, scade capacitatea
de epurare a toxinelor.
Medicamentele ating concentraţii mai mari în organism, crşte
riscul efectelor secundare nedorite.
Scade capacitatea de epurare a toxinelor.
Deshidratarea este mai frecventa.
Apar mai frecvent niveluri anormale ale electroliţilor.
Urinarea devine mai dificilă.
Incontinenţa urinară este mai frecventă.

INTESTINUL GROS Scade capacitatea de eliminare a materiilor fecale Constipaţie, fecalom.

6
PIELE Scade grăsimea subcutanată. Ridurile sunt mai pronunţate, pielea se rupe mai uşor,
hipotermia este mai frecventă.

METABOLISM Glicemia creşte mai mult după masă. Creşte incidenţa diabetului zaharat de tip 2.
Grăsimea corporală creşte. Obezitate.
Scad nivelurile de Vitamina D şi Calciu, creşte excreţia Osteoporoză.
calciului.
SISTEMUL IMUNITAR Imunitatea dobândită slăbeşte. Infecţiile sunt mai frecvente şi mai grave.
Scade sinteza de anticorpi.
Vaccinurile au o acţiune mai scurtă şi mai puţin eficientă.

CREIER Reducerea fluxului sanguin. Tulburări de echilibru, lipotimie.

Modificarea nivelului unor substanţe chimice. Confuzie.
Reducerea funcţionării sistemului nervos central. Funcţiile mintale se reduc.
Scade capacitatea de menţinere a echilibrului static şi la
mers.
ORGANELE Mărirea de volum a prostatei. Retenţia urinară este mai frecventă.
REPRODUCĂTOARE Scăderea nivelului de testosteron. Disfuncţie erectilă, impotenţă sexuală.
MASCULINE Reducerea fluxului sanguin penian.
ORGANELE Scade producţia de estrogeni. Creşte riscul de boli coronariene şi de osteoporoză.
REPRODUCĂTOARE Atrofia mucoasei vaginale. Menopauză, bufeuri.
FEMININE Creşte conţinutul de grăsime şi de ţesut fibros al sânilor. Dispareunie.
Examinarea sînilor pentru depistarea cancerului de sân este
mai dificilă.
SÂNGE Scade producţia de eritrocite. Anemie.

7
 În ciuda modificărilor ce apar în organism odată cu înaintarea în vârstă, majoritatea funcţiilor rămân adecvate pe
parcursul vieţii, deoarece cele mai multe organe au o capacitate funcţională mult mai mare decât cea necesară
organismului (rezervă funcţională).
Boala, mai degrabă decât îmbătrânirea normală, este responsabilă pentru scăderea sau pierderea capacităţii
funcţionale a organelor.
Chiar şi aşa, declinul funcţional înseamnă că persoanele în vârstă au dificultăţi la adaptarea la variaţiile factorilor
de mediu, sunt mai sensibile la agenţii patogeni şi la infecţii şi au o predispoziţie mai mare la reacţii adverse ale
medicamentelor.
Persoanele vârstnice nu mai sunt capabile de performanţe fizice. Nu este mai puţin adevărat că schimbările induse
de vârstă sunt influenţate şi de modul în care persoana a trăit.
Un stil de viaţă sedentar, dieta necorespunzătoare, fumatul şi abuzul de alcool şi droguri, pot afecta multe organe
pe parcursul timpului, adeseori mai mult decât îmbătrânirea singură.

PARTICULARITATI LEGATE DE PATOLOGIA VARSTNICULUI

În cazul vârstnicilor, ne aflăm în faţa a două procese care pot coexista: procesul normal, natural de involuţie şi
procesul patologic; de aceea este foarte important să stabilim dacă ne aflăm în faţa unui „bolnav în vârstă” sau în faţa unei
„persoane cu modificări de îmbătrânire”.
Adesea vârstnicii care solicită asistenţă medicală, acuză nu suferinţe morbide, ci „fenomene regresive somatice şi
funcţionale, insuficienţe, impotenţe a căror etiologie este însuşi procesul de senescenţă” care nu poate avea un tratament
anume.
Anamneza bolnavului vârstnic are unele particularităţi:
- datele furnizate de vârstnic nu sunt întotdeauna suficiente şi relevante, ceea ce necesită orientarea interviului spre
familie sau spre persoana care îngrijeşte vârstnicul
- bătrânului trebuie să i se vorbească mai tare şi mai ales mai rar şi mai clar din cauza hipoacuziei de tip central
(aude dar nu înţelege)
- presupune timp şi răbdare de a asculta vorbele bolnavului, de cele mai multe ori stufoase, cu reluări, mici amnezii
- observaţia are rol important în aprecierea stadiului de îmbătrânire, a vârstei cronologice sau biologice, mai ales
pentru a vedea dacă vârsta reală (în ani) a pacientului coincide cu vârsta biologică (felul cum arată)
- în cazul în care aprecierea ne sugerează o vârstă mai mare decât cea reală, ne aflăm în faţa unei îmbătrâniri
precoce sau accelerate
- foarte importantă este cercetarea anamnestică a tratamentelor efectuate anterior, suferinţele iatrogene fiind
frecvente la vârstnic ca urmare şi a tendinţei acestuia de a lua multe medicamente
- o importanţă deosebită o are observarea mersului
- semiologia geriatrică este întotdeauna mai bogată, la semnele clinice adaugându-se şi stigmatele îmbătrânirii.

ROLUL Şl POZIŢIA MEDICULUI Şl ASISTENTEI FAŢĂ DE BOLNAVUL VÂRSTNIC

Medicul care nu cunoaşte sau nu ţine seama de particularităţile vârstei bolnavului, riscă erori de diagnostic şi
tratament uneori grave.
Primul gest terapeutic al medicului, este de a stabili dacă se află în faţa unui "bolnav în vârstă", sau a unui
"vârstnic cu modificări fiziologice de îmbătrânire". Aceasta, pentru că uneori familia sau chiar pacientul solicită
medicului, măsuri pentru recuperarea unor funcţii şi performanţe caracteristice unor vârste mai tinere. Deci delimitarea
"stării de boală", de "starea de îmbătrânire", nu este simplă dar este obligatorie. Medicul trebuie să convingă subiectul şi
anturajul că simptomele prezentate sunt fireşti, ţin de vârstă, deci nu trebuie să îngrijoreze.
Vor fi prescrise terapii neagresive, blânde, dietetice, vitamine, eutrofizante, tonice. Se va face psihoterapie, se vor
aplica corecţiile necesare (ochelari, protejarea auzului), se va stabili regimul de viaţă.
Anamnezei, trebuie să i se asigure timp suficient, deoarece astfel se pot obţine detalii importante. Dacă nu se obţin
informaţiile dorite, se recurge la familie sau la anturaj.

8
 Este important şi felul în care medicul participă la convorbirea cu bolnavul. Hipoacuzia fiind frecventă, trebuie să
se vorbească bolnavului mai tare, mai rar şi mai clar, neezitând repetarea întrebării cu răbdare şi tact. Trebuie găsit timp
pentru a asculta pe îndelete, chiar dacă bolnavul devine incoerent sau amnezic.
Importantă este şi inspecţia, observaţia bolnavului (faciesul, atitudinea în pat, mersul, mimica, vorbirea deci
Habitusul vârstnicului). Mai rar vom fi solicitaţi pentru simptome zgomotoase (febră, frisoane, etc) şi mai frecvent pentru
alterări difuze şi rapide ale stării generale.
Diagnosticul trebuie să fie pluridimensional, adică şi clinic şi gerontologic. De exemplu: formularea clasică
"cardiopatie ischemică sau hipertensiune arterială", trebuie completată cu diagnostice ca: îmbătrânirea prematură, sindrom
de imobilizare, boală de retragere (de pensionare), sociodependenţă etc.

PROBLEME DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Deoarece relaţiile sociale ale individului vârstnic, intrafamiliale sau generale, pot favoriza sau agrava
îmbolnăvirile cronice, medicul şi asistenta trebuie să aibă şi noţiuni generale de sociologie a îmbătrânirii şi de asistenţă
socială. Deci trebuie să formuleze şi un diagnostic social. Aceasta însemnează că trebuie să cerceteze şi aspectele
psihosociale ale vârstnicului (pensionare, stressul retragerii, raporturile cu familia, dacă este tolerat, neglijat sau ignorat,
solidaritatea familială etc.).
Situaţia ideală o constituie bătrânul integrat organic în familie cu nivel de trai decent. Nu întotdeauna suferinţa,
poate fi rezolvată cu medicamente. Izolarea socială şi familială, chiar persecuţia în familie, cere alte măsuri, în sfârşit
trebuie pecizată şi capacitatea bolnavului de autoservire, dependenţa.
In mediul rural, legăturile afective intrafamiliale, solidaritatea, sunt mai bine păstrate. Izolarea este de obicei
absentă.
Ţinând seama de cele prezentate mai sus, rezultă necesitatea educaţiei familiei, în sensul unei mentalităţi
favorabile bătrânului (C. Bogdan).
In final, medicul trebuie să precizeze caracterul recuperabil sau irecuperabil al bolii. Este necesară spitalizarea sau
internarea într-o unitate de asistenţă socială?
Soluţia ideală este tratamentul la domiciliu, dar aceasta nu este posibilă întotdeauna.