NOŢIUNI DE GERIATRIE

Introducere în geriatrie

Caracteristica ultimelor decenii ale secolului nostru este creşterea numerică a

populaţiei vârstnice în structura populaţiei, adică îmbătrânirea demografică, fenomen mai
accentuat în ţările dezvoltate economic, dar prezent şi în ţara noastră. Prognozele
demografice apreciază că şi în continuare populaţia vârstnică va creşte mai rapid decât cea
nevârstnică.

în ţara noastră, în perioada 1930 - 1975, ponderea persoanelor de peste 60 de ani a

crescut cu circa 110% (de la 5,9% la 14,3%). în anul 2000 se estimează atingerea unei
ponderi de 17%. în anul de faţă se apreciază existenţa unui procent de 15% populaţie
vârstnică.

în 1988,0.M.S. a inclus problemele îmbătrânirii, printre primele cinci probleme de

sănătate ale lumii, alături de inimă, cancer, SIDA şi alcool. Iată de ce cunoştinţele de
gerontologie şi de geriatrie sunt o necesitate.

Gerontologia, ca termen, se defineşte ca ştiinţa proceselor de îmbătrânire, iar

geriatria, drept o ramură a medicinii, care cercetează aspectele patologice ale îmbătrânirii.
Geriatria presupune cunoştinţe în primul rând din domeniul medical, dar şi din alte domenii
ca: psihologie, sociologie etc. Geriatria a devenit astfel o ştiinţă de sine stătătoare, cuprinzând
într-o medicină internă a vârstei înaintate, capitole imrortante din cardiologie, psihiatrie şi
neurologie, care reprezintă substanţa sa fundamentală.

Cauzele care explică fenomenul de îmbătrânire a populaţiei sunt: scăderea natalităţii,

progresele medicinii şi creşterea nivelului de trai, care măresc rata de creştere numerică a
populaţiei vârstnice, prin ameliorarea morbidităţii şi mortalităţii.

Se apreciază că denumirea de „persoane de vârsta a treia” este mai proprie decât aceea
de persoană în vârstă (O.M.S.), deoarece evocă sectorul populaţiei care a depăşit mijlocul
vieţii.

Spre deosebire de îmbătrânire (proces dinamic, indiferent de vârsta cronologică),

senescenţa, cuprinde ultima perioadă a vieţii. în cadrul acesteia se delimitează senilitatea,
care este perioadă finală, cu deteriorări biologice severe. Senescenţa nu este o boală, este un
proces fiziologic, chiar dacă îmbătrânirea se asociază, de regulă, deşi nu obligatoriu, cu
îmbolnăvirile. Diversele modificări fiziologie par să fie în raport direct cu îmbătrânirea, dar
multe persoane vârstnice îşi conservă capacităţile lor funcţionale, cu toată degenerescenţa
organică aparentă. Se consideră astăzi, ca prag al bătrâneţii, vârsta de 60 - 65 de ani.

O caracteristică, în procesul demografic al îmbătrânirii, este creşterea proporţiei

populaţiei feminine, cu deosebire în ţările industrializate, având drept cauză principală supra
mortalitatea masculină. Durata medie a vieţii arată, deja, în unele ţări dezvoltate, diferenţe de
8 - 9 ani, în favoarea femeilor (feminizarea populaţiei, după cum s-a spus).

1
 Prin creşterea populaţiei vârstnice, apar unele consecinţe nedorite. Creşte indicele de
dependenţă economică, adică raportul dintre populaţia inactivă şi cea activă. Din ansamblul
populaţiei vârstnice, se pot reliefa unele grupe cu risc crescut: Persoanele foarte în vârstă (80
- 90 de ani), vârstnicii care trăiesc singuri sau care nu au copii, bătrânii cu afecţiuni sau
handicapuri grave, cupluri în vârstă, dintre care imul sau ambii sunt grav bolnavi, femeile în
vârstă, bătrânii care trăiesc în instituţii colective (cămine de bătrâni, cămine-spital) etc.
Pentru protecţia acestora s-a elaborat carta drepturilor bătrânului.

Consecinţelor demografice, li se adaugă şi consecinţe socio-familiale: creşterea

numărului familiilor având copii puţini sau fără copii, creşterea numărului bătrânilor fără
copii, uneori dezinteres şi lipsă de afecţiune pentru bătrâni din partea familiei’etc. De aici
decurg sarcini grele, economice pentru societate.

Dar aspectul cel mai important îl constituie implicaţiile medicale. Se apreciază că

după 65 de ani (începutul vârstei a treia), 50% dintre bătrâni au nevoie de îngrijiri medicale,
ambulatorii sau spitaliceşti. în timp ce vârstnicii reprezintă circa 15% din totalul populaţiei, ei
consumă 50% din prestaţiile medicale. Asistăm de fapt la o geriatrizare a medicinei. Din
această cauză este necesară pregătirea tuturor cadrelor medico-sanitare, indiferent de
specialitate, dar, îndeosebi, a omnipracticianului, medicul generalist, cu cunoştinţe referitoare
la asistenţa medicală a vârstnicului. Dacă se are în vedere că asistenţa geriatrică implică nu
numai consultaţii, dar în special îngrijiri, de obicei complexe, se înţelege că rolul medicului şi
al cadrelor medii, devine foarte important.

O clasificare curentă a persoanelor în vârstă distinge:

- între 65 (60) - 75 ani, trecerea spre bătrâneţe, sau perioada de vârstnic;

- între 75 - 85 (90) de ani, perioada de bătrân;

- peste 85 (90) de ani, marea bătrâneţe sau perioada de longeviv.

în afară de această clasificare cronologică, se foloseşte şi o clasificare medicală:

- „îmbătrânirea fiziologică”, armonioasă, în care vârsta cronologică se identifică cu

vârsta biologică;

- „îmbătrânirea nefiziologică”, care poate fi:

- prematură, când începe de timpuriu, sau

- accelerată, când ritmul de îmbătrânire se accelerează la un moment dat (după

pensionare, după decesuri în familie, după internări etc.).

Îmbătrânirea nefiziologică este o îmbătrânire patologică (G. Bogdan), dar aceasta nu

înseamnă că bătrâneţea este o boală.

Se mai distinge şi o îmbătrânire asincronă, determinant pe un profil (cardiovascular,

cerebral, etc). Asistenţa vârstnicului nu este numai medicală, deoarece implică şi aspecte

2
psiho-sociale, care, cunoscute, creează o perspectivă mai favorabilă procesului de înţelegere
şi îngrijire a vârstnicului. Astfel, vârstnicul, prin încetarea activităţii profesionale, mai ales
când aceasta este bruscă, fără pregătire, îşi pierde sentimentul de utilitate socială, prestigiul
social, responsabilitatea, rolul şi statutul în familie, uneori fenomenul fiind resimţit ca o
adevărată dramă, o moarte socială(C. Bogdan). Stresul devine nociv. Se descrie chiar o
patologie a retragerii, a pensionării. Dacă se adaugă „izolarea”, se poate înţelege dimensiunea
problemei. în timp ce vechile civilizaţii apreciau şi utilizau înţelepciunea bătrânilor,
societatea modernă priveşte cu neîncredere utilitatea lor. Se dezvoltă o cultură a tinereţii şi
adolescenţei, în care bătrânul îşi găseşte din ce în ce mai greu locul. În concluzie, societatea
modernă generează bătrâneţe, dar tinde să o respingă şi o izolează.

Pentru combaterea acestui fenomen, pentru ameliorarea condiţiilor de viaţă ale

vârstnicului, în interesul acestuia, dar şi al societăţii, sunt necesare eforturi. Trebuie edificată
o concepţie realistă despre îmbătrânire. Aceasta trebuie să se desfăşoare demn, ferită de griji
şi de boli. Este, ceea ce s-a numit, „pregătirea pentru îmbătrânire”. Corpul medico-sanitar,
chemat, prin specificul profesiei, să îngrijească şi această categorie de populaţie, trebuie să
ofere bătrânilor respinşi de societate, şi, uneori, de propria familie, un sprijin nu numai
profesional dar şi moral (C. Bogdan).

Pentru a ajuta populaţia vârstnică, trebuie cunoscute bine modificările fiziologice care
apar la vârstnic. Astfel, facultăţile de percepţie sunt în regresie la bătrâni (auzul, vederea, dar
şi gustul, mirosul). Senzaţiile dureroase şi termice diminuă.

Adesea, la bătrâni apar infarcte miocardice, ulcere perforante sau chiar fracturi, fără
durere. Patologia bătrânului este diferită de cea adultului. Claudicaţia intermitentă, (durerea
în molet, la arteritici în mişcare), angorul sau dispneea, pot fi mascate de restrângerea
activităţii. Polipatologia este regula, iar tablourile atipice sunt foarte frecvente.

Modificările psihice ca: apatia, depresia, teama de spitalizare, confuzia, sunt

obişnuite. Ele pot masca o suferinţă somatică, organică. Incontinenţa urinară sau de materii
fecale poate însoţi unele boli acute sau iatrogene (medicamentoase). Cele mai frecvente boli
care apar la bătrâni sunt: cardiopatii aterosclerotice ischemice, hipertensiunea arterială,
tulburările de ritm şi conducere, arterita cu celule gigante, anemia pernicioasă, leucemia
limfatică cronică, diverticuloza digestivă, hernia hiatală, ischemiile digestive, diabetul
zaharat, mixedemul, tireotoxicoza, ateroscleroza cerebrală, boala Parkinson, demenţele,
depresiile, stările confuzionale, glaucomul, cataracta, osteoporoza, poliartrozele, guta,
fractura capului femural, cancerul cutanat, pruritul etc.

Încheiem acest capitol cu o problemă de terminologie. Termenul „senil” a căpătat o

nuanţă peiorativă. De aceea, el trebuie utilizat rar, în cazul de decrepitudine, stări
degenerative ireversibile etc. în locul tradiţionalului senil, se preferă termenul „involuţional”,
mai nuanţat.

3
 Noţiuni generale

Bătrâneţea - etapă fiziologică, nu boală

O.M.S., defineşte starea de sănătate ca „o stare completă de bine: fizic, mintal şi

social...”. La bătrâni, capacităţile fizice regresează, are loc o deteriorare intelectuală şi o
dezangajare socială cu marginalizare. Totuşi bătrâneţea nu trebuie privită ca o boală. De
altfel, raportarea la normal se face, de obicei, luând ca referinţă normalul adultului, fapt care
nu corespunde realităţii. Această situaţie ţine şi de faptul că învăţământul medical se axează
în general pe medicina adultului, deşi practica îl confruntă pe practician, mai ales, cu bolnavi
vârstnici (C. Bogdan). De aici, decurge necesitatea cunoaşterii modificărilor principalelor
funcţii, induse de bătrâneţe.

Declinul aptitudinilor psiho-motorii, începe de la vârsta de 25 - 35 de ani. Totuşi

posibilităţile intelectuale, se prelungesc uneori mult peste 70 de ani. Uzura organelor este
inegală. Modificările de îmbătrânire apar, mai ales, în sistemele cardiovascular, respirator şi
locomotor. Modificările legate de înaintarea în vârstă, între anumite limite, aparţin unei
îmbătrâniri normale. Aceste modificări sunt: scăderea acuităţii vizuale şi auditive, slăbirea
vocii, scăderea forţei musculare, diminuarea somnului, constipaţia, edentaţia, modificarea
pielii şi fanerelor etc. Valoarea tensiunii arteriale creşte cu vârsta. Astfel valori de 160 mm
pentru maximă şi 95 pentru minimă pot fi considerate normale la bătrâni. în practică se
consideră hipertensiune arterială orice depăşire a valorilor de 150/90 mm Hg. Glicemia
depăşeşte valorile considerate normale la adult. Valori de 130 mg% şi chiar până la 150 mg
pot fi considerate fiziologice la bătrâni. Colesterolemia depăşeşte frecvent valorile normale.
Viteza de sedimentare a hematiilor atinge un maximum în al V-lea şi al Vl-lea deceniu,
ajungând chiar 15 mm la oră la 70 de ani. Ureea, acidul uric şi creatinina au valori superioare
„normalului” adultului, în timp ce sideremia şi proteinemia au valori mai scăzute.

Îîmbătrânirea psihologică

Dacă la baza acestui fenomen stau modificările de vârstă, suferite de diferitele organe
şi sisteme, unele evenimente care intervin în existenţa vârstnicului o precipită (retragerea din
activitate, îmbolnăviri diferite, plecarea copiilor, decesul partenerului, dispariţia vechilor
prietenii etc.). Criza de adaptare la noile condiţii are mari implicaţii psihologice. Examinarea
unui bătrân implică unele funcţii psihice: nivelul de conştienţă, orientarea, starea afectivă,
gândirea, comportamentul, integrarea în familie şi societate, limbajul etc. Se disting în
psihologia senescenţei, trei aspecte generale:

- Caracter diferenţial, adică diferențe semnificative de la o persoană la alta şi chiar la

aceeaşi persoană, de la un organ la altul.

- Nivelul îmbătrânirii depinde mai puţin de vârstă şi mai mult de particularităţile

genetice, somatice, morale şi sociale.

- Caracterul relativ al deficienţelor este datorat rezervelor compensatorii şi echilibrării

complexe. Un exemplu: maximul inteligenţei se situează între 16 şi 25 de ani. Totuşi, de
multe ori se obţin performanţe mai mari şi după această perioadă. Aceasta se datoreaza

4
organizării activităţii, perfecţionării schemelor de generalizare, sinteză şi abstractizare. Iată de
ce se spune că, vârsta a treia devine o vârstă a înţelepciunii.

Este evident că, în psihologia senescenţei, involuţia este inegală, cu diferenţe

individuale. în îmbătrânire apar frecvent: depresia, anxietatea, instabilitatea emoţională, ideile
de persecuţie, logoreea, insomnia cu fragmentarea somnului noaptea şi somnolenţa diurnă
intermitentă.

Senescenţa senzorială apare constant. Scade acuitatea vizuală, auditivă, sensibilitatea

tactilă, mirosul şi gustul. Diminuă atenţia şi memoria (frecvente întoarceri în trecut, la
experienţa de mult dobândită). Scade spontaneitatea gândirii, cu inerţii şi stereotipii, dar se
conservă şi chiar cresc funcţiile de sinteză, generalizare şi schematizare, aplicate, din păcate,
cunoştinţelor de multă vreme acumulate. Limbajul reflectă dificultăţile gândirii. Scade fluxul
verbal, apare lentoarea ritmului şi a vocabularului. Afectivitatea este compromisă adeseori.
Comportamentul este emoţional, apare irascibilitate şi labilitate emoţională. Şi personalitatea
reflectă deteriorările prezentate.

Rolul şi poziţia meditului şi asistentei față de bolnavul vârstnic

Medicul care nu cunoaşte sau nu ţine seama de particularităţile vârstei bolnavului,

riscă erori de diagnostic şi tratament uneori grave (C. Bogdan). Primul gest terapeutic al
medicului, este de a stabili dacă se află în faţa unui „bolnav în vârstă”, sau a unui „vârstnic cu
modificări fiziologice de îmbătrânire” (C-. Bogdan). Aceasta, pentru că, uneori, familia sau
chiar pacientul solicită medicului măsuri pentru recuperarea unor funcţii şi performanţe
caracteristice unor vârste mai tinere. Deci delimitarea „stării de boală”, de „starea de
îmbătrânire”, nu este simplă dar este obligatorie. Medicul trebuie să convingă subiectul şi
anturajul, că simptomele prezentate sunt fireşti, ţin de vârstă, deci nu trebuie să îngrijoreze.

Vor fi prescrise terapii neagresive, blânde, dietetice, vitamine, eutrofizante, tonice. Se

va face psihoterapie, se vor aplica corecţiile necesare (ochelari, protejarea auzului), se va
stabili regimul de viaţă.

Anamnezei trebuie să i se asigure timp suficient, deoarece astfel se pot obţine detalii
importante. Dacă nu se obţin informaţiile dorite, se recurge la familie sau la anturaj. Este
important şi felul în care medicul participă la convorbirea cu bolnavul. Hipoacuzia fiind
frecventă, trebuie să se vorbească bolnavului mai tare, mai rar şi mai clar, neezitând repetarea
întrebării cu răbdare şi tact. Trebuie găsit timp pentru a-l asculta pe îndelete, chiar dacă
bolnavul devine incoerent sau amnezic. Importantă este şi inspecţia, observaţia bolnavului
(faciesul, atitudinea în pat, mersul, mimica, vorbirea, deci habitusul vârstnicului). Mai rar
vom fi solicitaţi pentru simptome zgomotoase (febră, frisoane, etc) şi mai frecvent pentru
alterări difuze şi rapide ale stării generale.

Diagnosticul trebuie să fie pluridimensional, adică şi clinic şi gerontologic. De

exemplu: formularea clasică „cardiopatie ischemică sau hipertensiune arterială”, trebuie
completată cu diagnostice ca: îmbătrânirea prematură, sindrom de imobilizare, boală de
retragere (de pensionare), sociodependenţă etc.

5
 Probleme de asistenţă socială

Deoarece relaţiile sociale ale individului vârstnic, intrafamiliale sau generale, pot
favoriza sau agrava îmbolnăvirile cronice, medicul şi asistenta trebuie să aibă şi noţiuni
generale de sociologie ale îmbătrânirii şi de asistenţă socială. Deci trebuie să formuleze şi un
diagnostic social. Aceasta înseamnă că trebuie să cerceteze şi aspectele psiho-sociale ale
vârstnicului (pensionare, stress-ul retragerii, raporturile cu familia, dacă este tolerat, neglijat
sau ignorat, solidaritatea familială etc.). Situaţia ideală o constituie bătrânul integrat organic
în familie, cu un nivel de trai decent. Nu întotdeauna suferinţa poate fi rezolvată cu
medicamente. Izolarea socială şi familială, chiar persecuţia în familie, cer alte măsuri.

În sfârşit, trebuie pecizată şi capacitatea bolnavului de autoservire, dependenţa.

În mediul rural, legăturile afective intrafamiliale, solidaritatea sunt mai bine păstrate.
Izolarea este, de obicei, absentă.

Ţinând seama de cele prezentate mai sus, rezultă necesitatea educaţiei familie: în
sensul unei mentalităţi favorabile bătrânului (C. Bogdan).

În final, medicul trebuie să precizeze caracterul recuperabil sau irecuperabil al bolii.

Este necesară spitalizarea sau internarea într-o unitate de asistenţă socială " Soluţia ideală este
tratamentul la domiciliu, dar acesta nu este posibil întotdeauna.