Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI
1
CAPITOLUL II
PROBLEME PSIHICE SPECIFICE INTEGRĂRII ÎN CĂMINUL DE BĂTRÂNI
Consideraţii generale
Statutul de vârstnic constiuie un factor de risc particular, care intervine în determinismul
complex al tulburărilor psihice. Un factor de risc suplimentar este şi instituţionalizarea în căminele de
bătrâni. Modificările biologice, psihologice şi sociale ce însoţesc bătrâneţea influenţează în mai multe
moduri bolile psihice care se întâlnesc în această perioadă a vieţii:
Favorizează debutul unor maladii psihice. Perioada senescenţei scade capacitatea de adaptare,
în urma diminuării unui mare număr de funcţii şi aptitudini. Bătrâneţea constituie, adesea, o veritabilă
perioadă de stres, cu o problematică întinsă şi specifică.
Favorizează reapariţia şi agravarea unor suferinţe psihice anterioare
Determină o anumită specificitate în tablourile psihopatologice ale diferitelor boli psihice.
Anumiţi autori consideră însuşi statutul de vârstnic ca fiind psihotraumatizant. Pentru a înţelege
mai bine modelul tulburărilor psihogene la bătrinii din cămin este suficient să adăugăm: reacţiile legate
de alterarea funcţiilor corporale, reacţii legate de modificarea funcţiilor psihice, reacţii la schimbarea
situaţiei sociale (toate acestea generalităţi specifice vârstei) şi trauma instituţionalizării, ca reacţie de
inutilitate şi neputiinţă.
2
II.2. Anxietatea la bătrâni
După Ursula Şchiopu, anxietatea reprezintă o stare afectivă, vagă, de nelinişte, de apăsare,
tensiune, îngrijorare şi teamă nemotivată, fără obiect, care este necomfortantă din punct de vedere
psihologic. Anxietatea are ca dominante sentimente intense de insecurtitate (generate, în special, de
teama abandonului, sau a producerii unor nenorociri şi catastrofe iminente). Totodată, anxietatea
generează produse imaginative abundente, care nu pot fi ignorate şi nici eliminate şi care pun stăpânire
pe persoană şi o domină. În cazul vârstnicilor, fenomenele de anxietate sunt amplificate odată cu
internarea lor în instituţiile de ocrotire. Bătrânii se simt abandonaţi, izolaţi. Această izolare este un
fenomen social cu implicaţii psihice. Într-un studiu, se arată că, în România, internarea bătrânilor este
întotdeauna însoţită de fenomene de anxietate. Numărul tot mai ridicat al comportamentelor suicidare
în cazul vârstnicilor din căminele de bătrâni reprezintă o mărturie în acest sens. Având mai multe grade
de manifestare, puterea de manifestare al anxietăţii creşte odată cu vârsta. Unele dintre tulburările
somnului specifice bătrânilor sunt puse pe seama anxietăţii. Chiar şi o uşoară scădere a randamentului
intelectual este coniderată ca fiind o rezultantă a anxietăţii.
Cu toate că anxietatea este considerată ca fiind o reacţie obişnuită, normală a personalităţii, cu
un rol deosebit de important pentru motivare sau pentru creativitate, la vârsta a III – a se manifestă cu o
instensitate mult prea mare. Astfel, anxietatea iese din limitele normale şi poate conduce către o
manifestare patologică – anxietatea generalizată. Vârstnicii cu anxietate generalizată prezintă tensiune
motorie manifestată prin: instabilitate, durere musculară, incapacitate de relaxare, facies crispat. Unele
manifestări de hiperactivitate vegetativă, specifice bătrâneţii, sunt strâns legate de anxietatea
generalizată: tahicardie, parestezii, tulburări gastrice, puls şi respiraţii frecvente. Totodată, vârstnicii ce
menifestă o anxietate generalizată prezintă o stare de hiperatenţie (hipervigilenţă).
În afara neplăcerilor produse de anxuietatea generalizată, bătrânii pot întâmpina şi unele
dezvoltări ale acesteia în sensul unor tulburări fobice sau obsesiv – compulsive. Cea mai frecventă
manifestare fobică a vârstnicilor este fobia socială.
Realitatea arată că intensitatea anxietăţii creşte odată cu momentul instituţionalizării şi scade
proporţional cu timpul petrecut în căminul de bătrâni. Este vorba nu numai de o reacţie de adaptare ci şi
de un răspuns la o serie de eforturi de integrare. În acest ultim caz, anxietatea este considerată ca fiind
un imbold motivaţional în sensul integrării.
3
II.3. Nevrozele la vÂrstnici
Suferinţa nevrotică la vârsta înaintată implică problele mai complexe decât în trecut. În
perioadele de regresie, elementele involuţionale şi frecvenţa bolilor cronice duc la ştergerea graniţelor
dintre factorii somatogeni, endogen şi pshihogen. Nici la alte vârste nu există o delimitare specifică
nevrozei. Am putea presupune că în momentul pensionării, omul scapă de influenţele nevrozante ale
multiplelor solicitări, responsabilităţi şi conflicte sociofamiliale şi ar intra într-o etapă liniştiă a vieţii. În
realitate, bătrânii au acelueaşi probleme ca şi cei mai tineri, la care se adaugă şi înaintarea în vârstă.
Învingerea condiţiei nevrotice este posibilă până la cele mai avansate vârste. Rolul persoanei care oferă
îngrijirea este de a diminua pe cât posibil anxietatea, întâmpinând instaurarea nevrozei.
4
CAPITOLUL V
Politici sociale pentru persoanele în vârstă
Îmbătrânirea demografică a devenit o problemă a întregii lumi, în primul rând prin dimensiunea
cantitativă a fenomenului. Odată cu îmbătrânirea populaţiei ţărilor, în majoritatea acestora au loc
schimbări tehnologice profunde şi în unele cazuri aceste schimbări impun un grad de restricţii
economice.
Pentru a face fata schimbărilor de structură pe vârstă a populaţiei, programele de asistenţă
socială s-au înscris într-o abordare globală regăsindu-se ipotezele admise în mod curent în ceea ce
priveşte durata normală a vieţii active, validitatea unei demografii certe între muncă remunerată şi
pensie, sistemul de finanţare a forţelor de susţinere materială a vârstnicilor, precum şi tipurile de
prestaţii oferite, autonomia persoanelor vârstnice şi rolul acestora în familie şi societate.
Preocupările existenţiale care stau la baza elaborării programelor de asistenţă socială se axează
pe conservarea demnităţii persoanelor vârstnice, menţinerea capacităţilor de a funcţiona independent
din punct de vedere social, stimularea legăturilor cu familia şi colectivitatea, valorificarea potenţialului
creativ al persoanelor în vârstă.
În general toate politicile şi programele de asistenţă socială pentru bătrâni au ca obiect de studiu
sănătatea, alimentaţia, condiţii de locuit, familia, securitatea din punct de vedere a ocupaţiei şi
veniturilor.
În politicile guvernamentale internaţionale exista o seria de puncte comune care se referă la :
1.Larga recunoaştere a implicaţiilor socio-economice ale tendinţelor de îmbătrânire. În acest
sens se încearcă o punere în vedere a efectelor pozitive ce decurg din aceste procese, insistându-se pe
stimularea vârstnicilor în direcţia continuări activităţii concretizând astfel o resursă de muncă creativă
pentru economia naţională prin experienţa lor profesională acumulată.
2. Recunoaşterea nevoilor de bază ale bătrânilor în ceea ce priveşte serviciul şi îngrijirea, nevoi
care vor fi luate în seamă la proiectarea infrastructurii serviciilor.
3. Efortul de asigurare al asistenţei sanitare primare şi asistenţei specifice bătrânilor.
4.Promovarea iniţiativelor de ajutorare a vârstnicilor astfel încât aceştia să rămână în locuinţele
lor îmbunătăţirea condiţiilor de viată şi asigurarea unor condiţii de locuit adecvate sau aşa cum sunt ele
concepute pentru grupurile vulnerabile.
5.Sprijinirea familiei ca structură fundamentală de susţinere a populaţiei vârstnice prin
suplimentarea resurselor acestora care au în îngrijire bătrâni, prin îmbunătăţirea statutului femeilor a
căror modificare a influenţat negativ posibilităţile tradiţionale de acordare a îngrijirilor.
5
6.Asigurarea la nivel social al unei game diversificate de servicii destinate populaţiei vârstnice.
7.Promovarea cooperării între agenţiile guvernamentale şi organizaţiile nonguvernamentale în
ceea ce priveşte continuarea participării bătrânilor la activităţi.
8.Asigurarea unor venituri sigure, adaptarea unor programe pentru asigurarea unor resurse astfel
încât nevoile de bază ale tuturor bătrânilor să fie satisfăcute, adoptarea unor măsuri speciale de
protecţie a grupurilor vulnerabile în cadrul populaţiei vârstnice (cei care nu au activat profesional, cei
incapabili să muncească, emigranţi).
9. Eliminarea discriminării pe criterii de vârstă şi sex şi sprijinirea celor dornici să se întoarcă la
munca anterioară.
10. Promovarea unor sisteme educaţionale pentru vârsta a treia.
11. Stimularea cercetărilor ştiinţifice pe probleme specifice îmbătrânirii şi nevoilor acestor
grupe de populaţie.
12. Preocuparea pentru pregătirea cadrelor de îngrijire a populaţiei vârstnice.
Organismele nonguvernamentale contribuie pe de o parte la identificarea problemelor specifice
vârstnicilor, iar pe de altă parte sprijină punerea în practică a programelor guvernamentale sau
elaborează programe proprii ale căror obiective vizează dezvoltarea responsabilităţii faţă de îngrijirea
bătrânilor, crearea unor atitudini publice favorabile privind rolul familiei în viaţa vârstnicului.
Promovarea ajutorului neoficial duce la economisirea costurilor publice, dezvoltarea unor sisteme de
responsabilităţi neoficiale.
Organismele benevole şi organizaţiile sociale se implică în soluţionarea problemelor
vârstnicilor prin:
organizarea asistentei la domiciliu
stimularea auto-asistenţei
colectarea de fonduri
prestarea efectivă a unor lucrări cum ar fi: repararea clădirilor de locuit, lucrări gospodăreşti, în
locuinţele vârstnicilor, confecţionarea de mobilier, îmbrăcăminte, încălţăminte.
Asistenţa la domiciliu constă în acordarea ajutorului pentru pregătirea hranei şi pentru
alimentarea celor incapabili să o facă singuri şi cuprinde o gamă largă de prestaţii în funcţie de starea
vârstnicului (însoţirea bătrânului la magazin, la medic şi în vizite).
6
V.1. PRINCIPALELE CATEGORII DE SERVICII PENTRU BĂTRÂNI
Îngrijirea sănătăţii – aceasta se face în:
instituţii de zi (centre, clinici pentru tratamente ambulatorii şi recuperare);
terapie fizică;
instituţii specializate pentru asistenţa vârstnicilor în cămine pentru bătrâni;
Asigurarea condiţiilor de locuit.
Servicii:
adaptarea locuinţei la necesităţile bătrânilor invalizi;
integrarea clădirilor şi apartamentelor destinate bătrânilor în ansamblurile de locuinţe pentru
celelalte categorii de populaţie;
promovarea unor lucrări de îmbunătăţire a gradului de confort a locuinţelor pentru a păstra
cadrul obişnuit de viaţa a bătrânilor;
promovarea finanţării publice a locuinţelor de diferite tipuri pentru bătrâni;
coordonarea serviciilor comunitare (protecţie cu privire la traficul rutier şi asigurarea
mijloacelor de transport);
Ajutorul acordat persoanelor ce au în îngrijire bătrâni:
ajutorul financiar pentru familiile cu venit mai mic care îşi păstrează în întreţinere bătrânii;
servicii sociale gratuite sau reduse pentru aceste familii;
credite fără dobânzi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de locuit;
facilităţi pentru protejarea familiei: program de lucru flexibil, distanţă minimă serviciu-locuinţă;
programe de educare a copiilor pentru îngrijirea bătrânilor.
Facilităţi sociale:
livrarea la domiciliul bătrânilor a alimentelor;
efectuarea treburilor gospodăreşti cu ajutorul unei persoane din afară;
organizarea de contacte sociale permanente: vizite, reuniuni, convorbiri telefonice;
serviciu de însoţire pentru unele activităţi ca: spălatul rufelor, reparaţii.
Posibilităţi de ocupare:
servicii de identificare o ocupaţiilor adecvate vârstei, a aptitudinilor şi capacităţilor de muncă a
vârstnicilor;
preocuparea pentru crearea unor noi posibilităţi de ocupare, recalificare în anumite genuri de
activităţi.
Educaţie specifică vârstei a treia:
efectuarea de cursuri anterioare pensionării (pregătitoare pensionării);
7
universităţi pentru vârsta a treia;
participarea la programe de cercetare a problemelor vârstei a treia;
Protecţia consumatorului:
promovarea unor norme şi standarde de calitate pentru alimentaţie, medicaţie, bunuri de
consum, produse chimice pentru uz gospodăresc, instalaţii şi echipamente casnice.
11
Totuşi în momentul în care se apreciază ca spitalizarea se impune şi este benefică prin
tratamentele şi supravegherea care poate fi asigurată în cadrul spitalului , asistentul social şi medicul
vor indica spitalizarea .
Trebuie ţinută seama ca în multe cazuri exista tendinţa de a forţa spitalizarea bătrânului deşi ar
exista condiţii să se asigure aplicarea prescripţiilor terapeutice şi de îngrijire în cămin. Uneori
irecuperabilitatea, nevoile de îngrijire permanentă pun problema instituţionalizării intr-o unitate de
asistenta medico-sociala pe termen lung. Aceasta decizie pe care o iau organele de ocrotire după ce în
prealabil au fost examinate celelalte posibilităţi. După părerea specialiştilor scoaterea bătrânului din
mediul de viaţă ar trebui să constituie ultima soluţie la care să se facă apel.
În situaţia bătrânilor, ce au trăit singuri ,,fie din lipsa unei familii proprii (celibatari, divorţaţi,
deces ) fie din cauza izgonirii din familie ,se va evita instituţionalizarea pe cât posibil, pentru ca
menţinerea bolnavului în relaţiile sociale nou formate, oricât de restrânse ar fi ele ,dau un sens social
existentei sale ,îl menţin în mediul lor obişnuit de viata, numai după epuizarea tuturor posibilităţilor se
va decide asupra plasamentului instituţional .
Situaţia ideală o constituie bătrânul integrat intr-o familie în deplinătatea funcţiilor ei care ii
asigura un nivel de trai decent, plus îngrijirile şi tratamentul necesar.
Nu întotdeauna boala creează suferinţe şi carente de ordin afectiv, izolarea sociala şi familiala
chiar persecuţia.
Se cere o colaborare deci intre medic, psiholog, asistentul social pentru a găsii cauzele şi
soluţiile cele mai adecvate bătrânului şi situaţiei în care se află acesta.
O altă necesitate priveşte aprecierea capacităţii de autoservire, dependentă, gradul de conservare
sau pierdere a autonomiei. Bolnavul poate fi :
cu capacitatea de autoservire păstrată şi cooperantă;
cu capacitatea de auto servire păstrată parţial şi cooperant;
bolnav imobilizat şi cooperant;
bolnav imobilizat şi necooperant.
Aceste informaţii folosesc la stabilirea completa a tratamentului.
Cadrul rural şi cel urban au de asemenea importanţă.
În mediul rural legăturile afective, solidaritatea, sunt mai bine păstrate. În acest fel bătrânul nu
înregistrează fenomene negative ale retragerii din activitatea profesionala Iar fenomenul de izolare este
mai atenuat. În general grupul familial trebuie educat să înţeleagă toate modificările de atitudine de
comportament specific bătrânilor, să-şi formeze o concepţie exactă asupra nevoilor de viaţă ale
bătrânului şi să adopte astfel atitudinea necesară unui climat de viaţă familial normală. Multe dintre
12
conflictele intergeneraţii, stări de tensiune cu efect nefavorabil asupra sănătăţii vârstnicului ar fi evitate
printr-o educaţie corespunzătoare a părţilor.
Sentimentul de inutilitate generat de ieşirea din câmpul activităţii profesionale, trebuie să i se
opună sensul unei alte utilităţi, valorificarea experienţei acumulate, a înţelepciunii sentimentale în
folosul celorlalte generaţii, „rolul de consilier”. Într-un studiu OMS din 1970 s-a arătat că 28 % din
pensionari în vârstă pot fi utili dacă sunt judicios folosiţi. Pierderea unei activităţi, a unor roluri şi
statuturi trebuie compensate de angajare în alte activităţi, de dobândire de roluri şi statuturi. Aceasta va
combate subsolicitarea se vas opune tendinţei de însingurare la izolare. Se promovează pentru
combatere teoria activismului (cultivarea mişcării fizice şi a exerciţiului intelectual).
O altă măsură de importanţă deosebită este organizarea timpului liber. Timpul liber trebuie
ocupat în mod deliberat cu activităţile recreative, instructiv, deconectante, educaţionale de satisfacţii şi
bună dispoziţie. Cu cât aria acestora este mai largă, cu atât efectele pozitive asupra tonusului vital sunt
mai ample. S-a constatat utilitatea activităţilor de tip „hobby” cât şi a terapiei ocupaţionale.
14
Echilibrul psihic şi biologic al bătrânului devin instabile iar rezistenţa organismului şi capacitatea de
adaptare se reduc când solicitările în acest sens cresc.
Odată cu înaintarea în vârsta mobilitatea intră într-un proces de restrângere iar locuinţa devine
principalul loc de desfăşurare a vieţii vârstnicului, singurul sau univers. Tot ce este legat de acest
univers ii conferă un sentiment de siguranţă de linişte iar ce este în afara acestui univers ii provoacă
nelinişte şi teamă. În mediile urbane stresul la care este supus vârstnicul este inevitabil este determinat
de mutări în alt cartier, schimbări de locuinţă, legate de restrângerea condiţiilor de locuit ca urmare a
plecării copiilor, preluarea în locuinţa copiilor şi în unele cazuri intr-o instituţie de ocrotire („moarte
familiala” care survine după „moartea sociala” adică pensionarea).
Există vârstnici care datorită resurselor de adaptare pe care le deţin sau care au un tonus
optimist şi consideră internarea în căminul de bătrâni ca pe un aspect nou în viaţa lor, făcându-şi
planuri legate de aceasta pot suporta mai uşor aceste evenimente psiho-sociale. Alţii reuşesc să se
adapteze noilor schimbări cu toate că au trăit acestă mutare ca o catastrofă dar sunt şi vârstnici care nu
se pot adapta. La acestea se produc tulburări psihice apoi sau concomitent se produc tulburări somatice.
Procesul regresiv se accelerează, se instalează o depresie gravă care poate duce la suicid sau chiar la
deces în câteva luni datorită unei evoluţii progresiv agravantă.
Aceste tulburări determinate de schimbarea domiciliului poartă denumirea de genul: ”nevroze
de dezrădăcinare” (pentru tulburări psihice), „criza de adaptare”, „sindrom de inadaptare”, ”criza de
spitalizare”, ”hospitalism” (tulburări generate de internarea în spital sau într-o instituţie de ocrotire
socială).
Cele mai importante şi mai uşor de observat tulburări sunt cele declanşate de internarea
vârstnicului în cămin. Adeseori diferenţa dintre aceste două tipuri de instituţii este sesizată de cei ce
urmează a fi internaţi. Având posibilitatea de a urmării acest aspect intr-o unitate care include în
structura ei două comportamente distincte numai formal privind perioada de internare în spital
(asistenta pe termen lung, nelimitat, cel mai adesea până la sfârşitul vieţii) am reţinut unele informaţii.
De exemplu, unii vârstnici (majoritatea) prefera clar şi acceptă internarea în compartimentul
spital, pe când căminul spital este respins categoric de alţii fără a cunoaşte măcar condiţiile concrete de
asistenţă. Chiar în momentul în care li s-a explicat faptul ca îngrijirile şi confortul în spital erau
superioare celor din căminul spital şi anume faptul că ar avea posibilitatea să stea mai puţin în camera,
că există un număr mai mare de infirmiere şi care sunt mai bine pregătite şi formate pentru îngrijirea
vârstnicului, ca exista servicii sociale şi socioculturale mai bine puse la punct, marea majoritate a
vârstnicilor ce urmau să fie internaţi au respins cu hotărâre spitalul. Acest lucru se explică prin faptul că
ei identifică internarea în spital cu o izolare definitivă de restul lumii, cu o ruptură totală de grupul lor
15
din cămin, cu un abandon, cu o condamnare la moarte. Anual la doua sute de internări se înregistrează
1-2 sinucideri determinate de internarea în căminul spital.
„Tulburările de internare” pot debuta chiar la cămin în momentul în care vârstnicul află că
trebuie să fie internat.
Aceste tulburări sunt mai accentuate la cei ce urmează a fi internaţi intr-o instituţie spital pe
termen lung, însă se manifestă şi la cei ce merg pentru internare pentru o simplă analiză. Astfel bătrânul
până atunci liniştit cooperant în momentul instalării intr-un salon de spital, manifestă o stare de agitaţie
sub forma unei nelinişti, a unui disconfort fizic şi psihic. În momente de acest gen el trăieşte sentimente
de nesiguranţa, izolare şi nu ştie ce ar putea face cu timpul pe care îl are la dispoziţie. Criza în mod
normal este pasageră şi de obicei adaptarea se realizează în patru-şase zile. Conduita medicului, a
personalului (avizat asupra acestui aspect) trebuie să fie adecvată temperamentului şi situaţiei în care se
află bătrânul.
V.7. Asistentul social în relaţie cu vârstnicul instituţionalizat
Asistentul social care funcţionează în cadrul căminului de bătrâni trebuie:
să se asigure de pregătirea personalului care i-a contact cu bătrânul:
să avertizeze familia şi ceilalţi pacienţi din cameră asupra eventualităţii asupra unei crize
confuncţionale pe care o poate trăii bătrânul şi caracterul pasager al acestuia
să se asigure de crearea în jurul bolnavului a unei atmosfere apropiate, de înţelegere, blândeţe şi
calm.
să recomande membrilor familiei să rămână mai mult în preajma bătrânului
să aibă grijă să i se lase internatului obiectele care ţine.
ii vor fi prezentaţi colegii de cameră
asistentul social va avea grija ca bătrânul să nu fie de la început în cameră cu bătrâni agonici,
agitaţi.
Odată criza trecuta, internatul poate să intre intr-un proces lent de adaptare şi integrare sau
poate manifesta semne de neadaptare care pot persista de la două la opt săptămâni după care se poate
instala adaptarea. Totuşi instituţionalizarea poate cauza nu numai crize confuzionale cât şi grave
accidente somatice, care pot survenii în momentul iniţial. Este cazul unui bătrân de 65 ani, fost inginer,
ce prezenta sechele după un accident dublu-celebro-vascular şi coronarian care a fost internat de către
fiica acestuia. Bătrânul a prezentat o reacţie împotriva instituţionalizării tipica imediat după internare,
constând intr-o accentuata şi continuă stare de agitaţie psihica, tendinţa de a părăsi căminul.
S-a constatat că anxietatea este mai frecventă la femei iar manifestările obsesiv-fobice sunt mai
frecvente la bărbaţi.
16
De asemenea în cazul internării în cămin a persoanelor vârstnice s-a observat apariţia
modificărilor de nutriţie. Bolnavii scad în greutate sau cum se spune „se topesc văzând cu ochii”, sunt
palizi, adinamici, nu mai părăsesc patul. Se instalează sau se accentuează întârzierea tranzitului
intestinal, de cele mai multe ori cauza fiind diminuarea apetitului (negativism alimentar).
Concluziile privind cercetarea şi individualizarea cauzelor complexului simptomatic de
inadaptare :
criza de adaptare este mai frecventă la purtătorii afecţiunilor cronice, care şi-au pierdut speranţa
de vindecare;
este mai frecventă la bolnavii cu nivel social şi cultural mai ridicat (intelectuali), care s-au
bucurat de condiţii materiale mai bune şi care au familii. Este vorba despre persoane irascibile,
hipersensibile;
cauză importantă o constituie intenţia familiei de a interna vârstnicul, intenţie care nu este
împărtăşită şi de el. Aici se poate vorbii şi despre faptul că familia nu a pregătit psihic subiectul pentru
acest moment;
informarea neclară a bolnavului privind instituţionalizarea;
cauze care ţin de dotarea şi încadrarea căminului;
personalul căminului face o preluare a bolnavului necorespunzătoare: cu indiferenţă, este
examinat târziu, dus în salon de muribunzi, nu se face psihoterapie;
insuficienţă de asistenţă socială (chiar inexistenţa unor cadre specializate), cerinţă din ce în ce
mai justificată pentru întreaga reţea a centrelor de bătrâni.
CONCLUZII
Identificarea şi evaluarea exactă a problemelor bătrânilor, contactarea persoanelor şi instituţiilor
interesate de acestea, elaborarea unui plan de investiţii, implementarea acestui program şi urmărirea
efectelor sale reprezintă etape ce pot contribuii la focalizarea politicilor sociale pe arii problematice
aflate sub incidenţa îmbătrânirii. Măsurile pot fi elaborate în funcţie de consistenţa băncilor de date
referitoare la nevoi semnalate, resurse existente, priorităţi şi fonduri. E greu de realizat un program
ideal datorită diferitelor interese, a suportului financiar adecvat, a lipsei de abilităţi şi pregătire a
persoanelor angajate.
Alături de sexism, rasism, bătrânismul reprezintă alt „ism” ce reflectă perceperea acestei
categorii de populaţie prin prisma unor prejudecăţi şi abordări discriminatorii. Uneori aceasta se
imprimă în mentalitatea unui popor astfel încât comportamentul este marcat de stereotipii şi şabloane în
17
gândire prin care se loveşte în demnitatea şi necesităţile celor în vârstă. Efectul se propagă rapid fiind
observat şi la nivelul priorităţilor pentru acordarea serviciilor da protecţie socială.
Tentaţia multora dintre noi este de a alimenta aceste şabloane perceptive prin intermediul unor
elemente ca: putere de concentrare a bătrânilor redusă, randament intelectual redus.
După cum rezultă din cercetările gerontologice, psiho-sociale şi de asistenţă socială, organismul
uman suportă transformări generate de parcurgerea perioadei de vârstă, dar performanţele intelectuale,
fizice nu trebuie minimalizate.
Înregistrarea corecta a datelor despre bătrâni şi îmbătrânire, demonstrează ca utilizăm multe
scheme imobile de gândire. Acestea împiedică elaborarea unor proiecte, acordarea unor fonduri în mod
special persoanelor de vârstă a III-a.
Dacă ne gândim la faptul că vigoarea şi buna stare a vârstnicului nu înseamnă foarte puţin
pentru el, dacă energia şi timpul sau nu pot fi folosite intr-o activitate cu scop şi dacă ocupă o poziţie
semnificativă în societate putem modifică aceasta stere de lucruri. La bătrânii cu funcţii afectate de
boală, acest lucru se poate înfăptui prin reabilitare, pentru ca trebuie ţinut cont de faptul că orice
pacient, indiferent de gradul atingerii fizice, mentale, posedă încă resurse fizice, emoţionale de a-şi
recâştiga independenta. Prin reactivarea, reinserţia socială şi reintegrare se poate atinge o reabilitare
sociala a bătrânului, conferindu-i acestuia starea de siguranţa pe care şi-o doreşte şi de care are o atât de
mare nevoie.
Viata oferă tuturor, posibilităţi de angajare în activităţi de comunicare, culturale, sportive,
gospodăreşti-artizanale, depinde doar de receptivitatea proprie şi de iniţiativa insului în cauză, acestea
putând fi însă formate, modelate, stimulate.
Fiinţa umana şi cu atât mai mult cea ajunsă la vârstă a III-a include în complexitatea să ,
componente psiho-socio-culturale: iar dacă acestea pot fi revendicate şi în determinismul unor tulburări
sau îmbolnăviri este raţional şi uman să le căutam şi remediile în acelaşi perimetru psiho-socio-
culatural.
18