Sindromul de decondiţionare indus la persoanele de vârsta

intrării la pensie

Scaderea treptata a activitatii fizice odata cu varsta determina sindromul de

deconditionare care are la baza in proportii foarte diferite varsta in sine si diversele boli
cronice care se pot acumula o data cu inaintarea in varsta. Insasi inactivitatea la varstnici
poate fi considerata o cauza de boala.
Pierderea antrenamentului si deci a adaptarii poarta numele de deconditionare si
apare printr-un repaus prelungit impus prin prezenta anumitor boli, dar si datorita
sedentarismului ca stil de viata al unui individ.
Deficitele functionale care apar la persoanele varstnice se afla in legatura cu o serie de
boli cu evolutie cronica pentru care este urmata o medicatie in mod constant, activitatea fizica
este limitata sau restransa si se interneiaza mai frecvent in spital.
Îmbătrânirea este un proces inevitabil, este o etapă fiziologică, absolut normală,
precum copilăria, tinereţea şi maturitatea.
Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), perioadele senescenţei sunt
următoarele:
- adult vârstnic: 55-65 ani;
- vârstnic (vârsta a III-a): 65-75 ani;
- vârstnic mediu: 75-85 ani;
- vârsta a IV-a (longeviv sau macrobiot): peste 85 ani;
- centenar: peste 100 ani.
Pensionarea, retragerea din activitatea profesională este un moment de răscruce în
existenţa vârstnicului, prima situaţie de criză, o schimbare greu suportată, un stres căruia i se
adaptează cu dificultate şi care poate avea în multe cazuri un răsunet important asupra stării
sale de sănătate.
Ca formă de înregimentare socială, pensionarea a apărut mai întâi în Europa, la
sfârşitul secolului trecut, în Germania(1889), apoi în Danemarca(1891) şi Anglia(1908).
La începutul sec. al XX-lea s-a extins şi în afara Europei: Noua Zeelandă(1908), SUA(1911).
La început, pensionarea a fost concepută ca o formă de asistenţă socială(1889 şi
1915). Înainte de perioadele mai sus menţionate, oamenii munceau până în ultimul moment al
vieţii. Primele pensii s-au plătit din taxele generale ale oamenilor, doar după 70 de ani şi doar
celor cu venituri mici şi care au muncit regulat în timpul vieţii. Între timp luaseră avânt
asociaţiile de prieteni şi întrajutorare, cu depuneri regulate pentru ajutor de boală,
înmormântare şi alte evenimente.
În ţările mai dezvoltate, noua organizare a societăţii impuse de a doua revoluţie
tehnico-industrială a conturat ideea de a crea fonduri de pensii prin contribuţii în timpul vieţii
de muncă. Astfel, a avut loc integrarea ei în contextul dreptului contribuant personal.
Pensia, a devenit acum un drept inalienabil pentru persoanele în vârstă. Cuantumul
pensiei de vârstă, a crescut progresiv sub influenţa reformelor şi a calculaţiilor de
proporţionalitate, a îmbunătăţirii sistemelor de contribuţie la fondul de pensionare.
Cu timpul şi sectorul particular a început să organizeze pensii pentru funcţionarii săi,
în afara pensiei legale care a rămas relativ modestă. Momentul pensionării pentru limite de
vârste în general coincide cu începutul bătrâneţii. Vârsta pensionării este între anumite limite
în funcţie de legislaţia fiecărei ţări.
Deşi cu o raţiune şi o evoluţie firească ţinând de asigurarea protectivă a persoanei
ajunsă la vârstă înaintată, prin efectul încetării activităţii organizate şi acordarea unui regim
de odihnă binemeritată şi activitate liberă precum şi prin efectul asigurării materiale, această
măsură s-a dovedit că are însă şi un impact negativ asupra unor vârstnici. S-a delimitat o
patologie a retragerii din activitate”boala pensionării”. Complexul de tulburări care poate
urma retragerii a fost descris ca şoc psihologic al pensionării.
Avem trei faze prin care trece succesiv persoana pensionată:
1. Perioada de stress (perioada imediat post-pensionare),
2. Perioada de nelinişte şi de căutare a unui rol social şi psihologic,
3. Perioada de stabilizare între 6-12 luni-acceptarea rolului de pensionar.
Tulburările determinate de pensionare, debutează în cele mai multe cazuri în perioada
premergătoare pensionării între 45-55 ani la femei şi între 50-60 ani la bărbaţi şi se traduce
prin apariţia unor stări de anxietate progresivă, urmate de insomnii, depresii.
La unele persoane poate să apară după pensionare o nevroză a pensionării care poate
duce la suferinţe cardiace, digestive, respiratorii.
Necesitatea combaterii sau ameliorării morbidităţii generate de retragere, a dus la
edificarea unei metode profilactice, denumită pregătire pentru pensionare. Această pregătire,
se poate face individual, cel mai bine însă în grup prin cursuri de pre-retragere, care
antrenează „pensionabilii,” adică toate persoanele care mai au cinci ani până la ieşirea la
pensie.
Pregătirea pentru pensionare cuprinde o informare largă privind mecanismul
îmbătrânirii ca şi modalităţi de întârziere a procesului de îmbătrânire (noţiuni de profilaxie a
îmbolnăvirilor şi a îmbătrânirii premature, comportament pro-longeviv, geroigienă).
Apropierea de vârsta de pensionare şi mai ales ieşirea la pensie, modifică statutul şi rolul
vârstnicului, a felului în care acesta se percepe şi se autoevaluează.
Din punct de vedere social, pensionarea reprezintă semnalul că cercul social începe să
se restrângă. Pentru mulţi vârstnici, legăturile cu copiii care au devenit adulţi şi care şi-au
întemeiat propriile familii sunt din ce în ce mai slabe. Cu toate acestea, unele femei vârstnice
devin foarte apropiate de fiicele lor căsătorite, în contrast cu relaţiile mai reci din timpul
adolescenţei sau a perioadei de tinereţe.
Pensionarea este un eveniment capital în existenţa unei persoane având o multitudine
de cunoştinţe. Una dintre principalele probleme cu care se confruntă vârstnicii o constituie
lipsurile economico-financiare. Datorită încetării activităţii profesionale, resursele economice
ale persoanelor în vârstă sunt limitate.
Important este că o persoana vârstnică trebuie să se opună sentimentului de inutilitate,
în sensul unei alte utilităţi sociale, valorificarea experienţei acumulate, a înţelepciunii
sedimentate în folosul celorlalte generaţii.
Procesul de imbatranire antreneaza o serie de modificari morfologice si functionale
ale organismului, unele din acestea putand fi detectate, constituindu-se in indicatori ai
imbatranirii. Pe baza acestor indicatori se poate preciza varsta biologica a unui subiect care,
in conditii ideale, se confunda cu varsta cronologica. In acest caz e vorba de imbatranire
normala sau ortogera. In cazurile in care varsta biologica e mai mare decat cea cronologica e
vorba de o imbatranire accelerata, deseori patologica, iar in cazul in care este mai mica ne
aflam in fata unei imbatraniri intarziate.
Pierderea performantelor poate avea la baza procesele patologice care se acumuleaza
la varsta a treia, in special din domeniul cardiovascular, respirator, aparat locomotor, sistemul
metabolic, sistemul nervos si endocrin. Studiile din literatura de specialitate mai subliniaza
faptul ca deteriorarea varstnicului este, cel putin partial, determinata de inactivitatea acestuia,
iar exercitiul fizic reprezinta un element terapeutic de ameliorare a deficitului functional
global si partial, raportat la patologia prezentata de pacient. Vulnerabilitatea persoanei in
varsta este data de: riscul permanent al decompensarii functionale fata de agresiuni precum:
 infectia virala, stresul sustinut, efort fizic efectuat in conditii ambientale
nefavorabile ( temperatura, umiditate, curenti de aer, iluminat necorespunzator, poluare
fonica, vibratii etc.);
 prezenta simultana a eventualelor boli cronice ce pot prezenta astfel si
acutizari frecvente sau neasteptate;
  Sedentarismul mentinut pe durate mari de timp; ‘
 consecintele iatrogenice datorate plurimedicatiei, scaderii compliantei
organismului la substantele medicamentoase administrate prin tulburarile de absorbtie
intestinala, de metabolizare hepatica, de excretie renala, de sensibilitate a receptorilor la
efectul medicamentului;
 modificarea mersului, care predispune la dezechilibru si cadere cu cresterea
riscului de producere a fracturilor;
 deposturari sau aparitia atitudinilor vicioase datorate imobilizarii prelungite in
scaun, fotoliu sau pat, prin scaderea tonusului muscular si aparitia osteoporozei;
 tulburarile trofice ale varstnicului imobilizat cu aparitia escarelor dedecubit;
 scaderea acuitatii vizuale si auditive cu rol in coordonarea si controlul
neuromotor, ceea ce conduce la modificarea functiei interrelationale;
 modificarile psihice;
 disfunctionalitati la nivelul tuturor aparatelor si sistemelor (cardiovascular,
pulmonar,digestiv, renourinar, etc.);
 tulburari circulatorii venolimfatice si arteriale.
Performanta fizica si intelectuala a varstnicului cunoaste o tendinta la scadere si prin
degradarea structurilor diferitelor tesuturi si organe, nu doar prin neutilizarea lor la parametrii
functionali asteptati.
Vârstnicii, odată cu pensionarea devin mai sedentari, acumuleaza kilograme in plus si
reduc considerabil activitatea aparatului locomotor. Ca o consecinta imediata se produc
scaderi in tonusul muscular, atrofii musculare si osteoporoza. Muschii isi pierd controlul de
chinga articulara dupa care apar modificari in axele extremitatilor osoase modificand
raporturile de contact ale epifizelor osoase care formeaza articulatiile, provocand tulburari in
nutritia articulara.
In general scheletul varstnicului este mai putin rezistent la solicitarile mecanice,
fragilitatea osoasa fiind caracteristica ambelor sexe, atat pentru osul compact cat si pentru cel
trabecular. Cauzele fragilitatii osoase sun reprezentate de osteoporoza datorata pierderii de
tesut osos, modificari in structura celulei colagenice, acumulare de deteriorari celulare prin
microtraumatismele insumate pe parcursul vietii.
Intreruperea efortului ocupational, odată cu schimbarea statutului social prin
pensionare, impune compensarea acestuia prin activitati fizice recreationale, pentru a
impiedica efectele nefavorabile ale inactivitatii fizice asupra starii de sanatate.
 Singura posibilitate de a intarzia sau opri aceste procese este mentinerea unei functii
articulare normale prin miscare. Renuntarea la miscare si acceptarea sedentarismului de catre
pensionari sunt factori care tulbura functionarea normala a aparatului locomotor, facilitand
aparitia reumatismelor degenerative.
Pentru persoanele de vârsta a treia, sunt din ce în ce mai multe studii care
demonstrează beneficiile pentru sănătate prin aplicarea unor programe de crestere a forţei
musculare prin exerciţii rezistive, precum si alte forme de activtate fizică, mai puţin
viguroasă în menţinerea capacităţii funcţionale si prevenirea contra căzăturilor si fracturilor.
Desi recomandările pentru persoanele adulte se aplică în general si bătrânilor, sunt totusi
câteva recomandări speciale care trebuie făcute. Menţinerea unui stil de viaţă independent
este de primă importanţă la persoanele de vârsta a treia.
De fapt, mulţi vârstnici, pot fi sau sunt la nivelul limită al unei vieţi independente.
Persoanele în vârstă prezintă adesea o scădere marcată a capacităţii aerobe si a celei musculo-
articulare si scheletale, ultima fiind în mod special importantă în determinarea statusului
funcţional. Prin pierderea celei din urmă, persoana poate pierde stilul de viaţă independentă.
Cele mai frecvente boli care apar la bătrâni sunt: cardiopatii aterosclerotice ischemice,
hipertensiunea arterială, tulburările de ritm si conducere, arterita cu celule gigante, anemia
pernicioasa, leucemia limfatică cronică, diverticuloza digestivă, hernia hiatală, ischemiile
digestive, diabetul zaharat, mixedemul, tireotoxicoza, ateroscleroza cerebrală, boala
Parkinson, demenţele, depresiile, stările confuzionale, glaucomul, cataracta, osteoporoza,
poliartrozele, guta, fractura capului femural, cancerul cutanat, pruritul etc.
Este recomandată activitatea fizică ce duce la cresterea forţei si a flexibilităţii, de cel
puţin 2 ori pe săptămână. De asemenea sunt recomandate: mersul în grup, sau 30 minute de
activitate fizică moderată în aproape fiecare zi. Alte recomandări includ: alergarea
(joggingul); covorul rulant (mers, alergare); mersul pe bicicletă sau ergociclu; înotul;
echipamentul mecanic de forţă; exerciţiile de tip calisthenics.
În vederea prevenirii efetelor negative ale osteoporozei, la persoanele ajunse la vârsta
pensionării, vom interveni iniţial prin kinetoprofilaxie, iar dacă va fi necesar se va folosi chiar
şi un program de recuperare.
Inactivitatea fizică este o problemă majoră a sănătăţii publice, si există dovezi
stiinţifice irefutabile care demonstrează că lipsa activităţii fizice regulate este un factor de risc
major în numeroase afecţiuni cronice. Kinetoterapia, cu toate aspectele ei de prevenţie,
terapie si recuperare, realizează prin esenţa ei, o abordare holisică a individului, fie el sănătos,
fie predispus la anumite îmbolnăviri, fie bolnav cronic, sau acut, pentru a-i maximiza
capacitatea funcţională si pentru a-i spori calitatea vieţii. Un act kinetoterapeutic, ca si orice
act medical, este infinit superior atunci când el este făcut în scopul prevenirii unui rău
(decondiţionări, boli, incapacitate, handicap) si nu reparării unuia gata instalat.
Kinetoprofilaxia, considerată ca şi parte integrantă si ramură de avangardă a terapiei
prin miscare, constituită pe axioma unanim acceptată în stiinţele medicale conform căreia
„este mai usor să previi decât să tratezi”.
Kinetoprofilaxia, după Sbenghe, este aplicarea exerciţiilor aerobice pe principiile
stiinţei antrenamentului medical şi se aplică:
- Omului sănătos pentru a-l feri de boli sau de apariţia sindromului de decondiţionare
fizică (profilaxie de gradul I);
- Omului vârstnic la care decondiţionarea a apărut pentru a-l feri de agravarea si
organicizarea ei (profilaxie de gradele I si II);
- Omului bolnav (cu boli cronice) pentru a-l feri de apariţia unor agravări sau
complicaţii ale acestor boli (profilaxie de gradul II). Pentru că această noţiune interferează cu
noţiunea de kinetoterapie de recuperare, Organizaţia Mondială a Sănătăţii o numeşte
“profilaxie de gradul III.” (Sbenghe 2002).