EVALUAREA KINETICĂ ȘI

KINETOTERAPIA
PACIENȚILOR GERIATRICI

Proiect realizat de: Buzdugan Oleg student masterant.

Coordonator științific: Pascal Oleg Dr.hab.st.med, prof.univ.
 CUPRINS
• Introducere.
• Clasificarea vîrstnicilor dupa capacitatea de efectuare a efortului fizic.
• Modificări anatomice și funcționale ale diferiteloraparate și sisteme la vârstnici.
• Evaluarea kinetică a pacienților geriatrici.
• Efectul kinetoterapiei asupra organismului pacientului geriatric.
• Rolul kinetoterapiei în întreținerea stării de sănătate a pacienților geriatrici.
• Concluzii.
 INTRODUCERE

Gerontologia este ştiinţa care are ca obiect de studiu cauzele îmbătrânirii fiziologice,
normale, a organismelor vii (geron=bătrâneţe, logos=ştiinţă – din limba greacă).
Mecinicov în 1903 a introdus acest termen cu semnificaţia îmbătrânirii progresive,
ireversibile a capacităţii de adaptare fizică, psihică şi socială a organismului.
Geriatria, termen introdus de I. Nascher în 1909 este ştiinţa care se ocupă de studiul
aspectelor anornale, patologice posibil reversibile ale vârstnicului.
Geriatria ca medicina unei grupe de vârstă include profilaxia, terapia şi
recuperarea vârstnicului bolnav (geron=bătrâneţe, iatros=boală - limba greacă).
Cu toate că preocupările pentru studiul aceastui domeniu sunt foarte vechi, geriatria ca
domeniu ştiinţific s-a dezvoltat şi s-a desprins ca ştiinţă de sine stătătoare, în a două
jumătate a secolului al XX-lea.
 Acest interes a căpătat o importanţă sporită, datorită amploarei fenomenului
demografic pe care l-a înregistrat acest segmant de vârstă al populaţiei, cât şi a
creşterii duratei medii de viaţă a omului.
Din datele istorice ale omenirii se poate constata că durata medie de viaţă s-a
mărit continuu, în raport cu îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, cu creşterea nivelului
de cultură, cu gradul de civilizaţie.
Dacă în antichitate durata medie de viaţă era de 22 de ani (sursa - inscripţii
vechi de pe pietre mortuare), în Evul Mediu, în perioadele în care nu apăreau molime
importante, durata medie de viaţă ajungea la 24-26 de ani.
În sec. al XVII-lea în ţările care au înregistrat progrese economice şi culturale,
în ţările avansate ale Europei, durata medie de viaţă era de 30 de ani.
La jumătatea sec. al XIX-lea datele statistice indicau o durată medie de vârstă de 33 de ani
la englezi, de 32 de ani la belgieni, 34 de ani la olandezi.
 Clasificarea actuală a grupelor de vârstă în geriatrie
(Canada, 1998) 65 - 74 de ani – grupa bătrân-tânăr:
funcția este păstrată, mai ales activitatea ideatică şi
culturală.
75 - 84 de ani – grupa bătrân - matur: există o
instabilitate fiziologică, dar şi a funcționalității unor
aparate şi sisteme.
la cei anterior sănătoşi se adaugă o patologie, peste 85
de ani – grupa bătrân - bătrân: aceasta a cresut numeric
de 3 ori față de prima grupă, în ultimii 10-15 ani.
 CLASIFICAREA VÎRSTNICILOR DUPA CAPACITATEA
DE EFECTUARE A EFORTULUI FIZIC.

După capacitatea de efectuare a efortului vîrstnicii sunt claificați în cinci categorii.

A. Vârstnici care au o condiţie fizică excelentă. Vârstnicii din această
categorie, desfăşoară adesea activităţi sportive performante (corespunzător vârstei)
practică activităţile sportive în timpul liber, constituind modele din acest punct de
vedere.
B. Vârstnicii care au o condiţie fizică bună. Capacitatea fizică peste nivelul
multor persoane cu vârste mai tinere dar sedentare. Vârstnicii din această categorie,
pot practica activităţi fizice sau sportive cu nivel crescut, pot fi activi profesional peste
limita legală de vârstă şi pot fi angajaţi în diverse activităţi sociale.
 C. Vărstnici autonomi. Obiceiurile lor de viaţă sunt variabile, la fel şi starea
lorde sănătate.
Vârstnici din această categorie nu prezintă o condiţie fizică bună, au limitări
datorate afecţiunilor cronice, dar acestea nu le reduc major
capacitatea funcţională.
Aceste persoane pot îndeplini activităţile cotidiene de bază (ADL) uneori
chiar activităţi de nivel crescut.
Cu toate aceste, ei sunt supuşi stresului fizic, mai ales când solicitarea este
neaşteptată. Înaintarea în vârstă conduce la scăderea şi mai mult a cestor
caracteristici, cu tendinţa de a deveni fragili, dependenţi ca urmare a unor
evenimente (boală, şoc emoţional, cădere) sau de practicarea activităţii.
 D. Vârstnici fragili. În această categorie sunt incluşi
vârstnicii care au o suferinţă limitativă (hipertensiune
arterială, infarct miocardic în antecedente, obezitate, artrită,
cancer, etc.).
Aceşti vârstnici, au capacitatea funcţională redusă, nu pot efectua
anumite activităţi cotidiene (deplasări pe distanţe medii, menajul
integral).
Autonomia este parţială, necesită ajutor de natură umană sau
tehnologică, sunt expuşi căderilor, necesită frecvent îngrijiri
medicale prelungite şi spitalizare.
 E. Vârstnici dependenţi. În această categorie W. Spirduzo
include persoanele vârstnice care nu sunt neapărat
bolnave, dar, suferă de o incapacitate sau pierdere a
autonomiei funcţionale în urma unei boli, accident sau a
degenerescenţei.
Pierderea autonomiei funcţionale se traduce prin
incapacitatea de a efectua anumite activităţi de bază, sau
chiar toate activităţile necesare vieţii de zi cu zi.
Au nevoie de îngrijire la domiciliu sau în instituţii
specializate.
 MODIFICĂRI ANATOMICE ŞI FUNCŢIONALE ALE
DIFERITELOR
APARATE ŞI SISTEME LA VÂRSTNIC
Ţesutul osos – suferă pierderi (osteoporoza) apărând frecvent
fracturipericuloase. Scade mobilitatea articulară, mişcările sunt din ce în ce
mai greoaie şilimitate ca amplitudine. Dantura se deteriorează şi se pierde
producând modificări alefizionomiei, dificultăţi de hrănire şi de vorbire.
Ţesutul muscular înregistrează modificări ale structurii proteice şi
alefuncţionalităţii. Încă din perioada de adult, tonusul muscular începe să
scadă, labătrâneţe acesta se diminuează şi mai mult. Mersul capătă
aspecte specifice,mişcările mâinilor devin mai lente şi nesigure. Se
înregistrează scăderi alefuncţionalităţii musculaturii şi sistemului digestiv şi
respirator.
Aparatul circulator se modifică în sensul unui proces de îngroşare a
pereţilorvaselor sangvine, sporind pericolul de infarct. La bătrâneţe
apar modificări aleactivităţii inimii, între care HTA şi cardiopatiile sunt cele
mai frecvente.
Aparatului respirator - modificările se produc în sensul unei
respiraţii maisuperficiale care determină diminuarea oxigenării
întregului organism şi apariţiafrecventă a unor îmbolnăviri (bronşite,
emfizem pulmonar).
Aparatul digestiv înregistrează scăderea secreţiilor unor glande
(salivare,gastrice, pancreatice, hepatice), precum şi scăderea
capacităţii de absorbţie lanivelul intestinului subţire.
 Sitemul neuroendocrin manifestă o tendinţă de depăşire a limitelor
înfuncţionarea diverselor glande (se diminuează activitatea tiroidei,
poate creşteactivitatea suprarenalelor cu repercursiuni asupra HTA şi
sclerozarea vaselorsangvine).
La nivelul sistemului nervos central (SNC) se produc modificări
importante.Greutatea creierului scade, deasemenea se pierde un
număr important deneuroni.
Mobilitatea proceselor de excitaţie şi inhibaţie scade, apare latenţa
crescutăla evitarea răspunsurilor la excitanţi complecşi.
La acest nivel se mai constată oîncetinire în activitatea sistemului simpatic şi
parasimpatic, se produce o aplatizare asciziunilor şi circumvoluţiunilor
creierului.
 Sistemul imunitar – scăderea imunităţii la vârstnici predispune la numeroase
boliinfecţioase şi diverse neoplasme.
Modificările imunitare umorale se caracterizeazăprin creşterea autoanticorpilor
şi scăderea răspunsului anticorpilor la antigenelestrăine.
Toate aceste aspecte prezentate anterior, legate de funcţionalitatea
deferitelorsisteme şi organe sunt diferite de la persoană la persoană, în
funcţie decaracteristicile ereditare şi de modul de viaţă avut anterior acestei etape.
Criteriile cele mai frecvent evocate în cercetare, în legătură cu o bătrâneţereuşită
sunt: “logevitatea, sănătatea biologică, sănătatea mentală,
eficacitateaintelectuală, componenţa socială, productivitatea, controlul personal sau
păstrareaautonomiei şi starea de bine subiectivă”. (Fontaine, 2008, p. 24).
 În afară de modificările funcţionale interne, se remarcă şi o serie
de modificăriexterne ale organismului.Postura corpului suferă
modificări, uneori se produce o gârbovire progresivă.Siguranţa şi
ritmul mersului se diminuează.
Apar ridurile şi se accentuează trăsăturilefeţei, dantura
deteriorată modifică simetria feţei, părul albeşte, se
instalează oexpresie obosită a ochilor şi a feţei. Semnele
îmbătrânirii apar şi la nivelul pielii careeste mai subţire şi palidă,
uscată, ridată şi cu pigmentaţii brune, caracteristice.
Aceste modificări afectează imaginea de sine. Aspectele
îmbătrânirii nu seproduc la toţi oamenii la fel ci sunt individualizate
şi personalizate.
 Aspecte specifice ale bătrâneţii în planul sensibilităţii şi apsihomotricităţii
Bătrâneţea se caracterizează adeseori prin modificări mai mult sau mai puţinaccentuate ale
capacităţii psihice.
Funcţiile senzoriale şi motrice la această vârstăcunosc o regresie, la început mai lentă, apoi
se accentuează şi se stabilizează lavalori reduse.
Vederea este afectată prin scăderea acomodării cristalinului scăzândclaritatea
imaginilor. Se reduce câmpul vizual, activitatea retinei se modifică apărânddificultate în
diferenţierea culorilor.
Persoanele în vârstă au nevoie de mai multă lumină în mediul lor, aceastănevoie crescând o
dată cu înaintarea în vârstă.
Aparatul vizual este predispus la bolispecifice cum sunt cataracta şi glaucomul, care
afectează calitatea vieţii bătrânilor.Auzul înregistrează modificări lente între 65–70 de ani,
sensibilitatea acestuiaaccentuându-se cu înaintarea în vârstă.
 Din acest motiv apare disconfortul încomunicarea verbală.
(Şchiopu, Verza, 1995).Sensibilitatea cutanată scade de asemenea.
Termoreglarea deficitarănecesită condiţii mai bune în privinţa
locuinţei, îmbrăcăminte mai călduroasă(Fontaine, 2008).
În privinţa psihomotricităţii se remarcă diminuarea progresivă
a calităţilormotrice, în principal a vitezei, forţei, coordonării
mişcărilor.
Deprinderile motricelegate de autoservire se păstrează suficient
de bine până la vârstă înaintată înabsenţa unor afecţiuni majore
care le pot diminua grav.
 Aspecte ale modificărilor capacităţilor cognitive la bătrâneţe.Nivelul de conservare al
capacităţilor cognitive, în special menţinereaacestora, este legată de acumulările dobândite
pe parcursul vieţii prin solicitareagândirii, memoriei şi comunicării, este în mare măsură
determinată genetic.
La fel deimportante sunt evenimentele trăite, activitatea profesională, relaţiile familiale.
Toateaceste dotări şi acumulări conduc la diferenţieri, individualizări în privinţa
conservăriicapacităţilor cognitive complexe.
Memoria se modifică, apărând aspecte diferite în privinţa memoriei de scurtădurată şi memoria
de lungă durată.
Începând în stadiul adult, memoria de scurtă durată se diminuează, acestepierderi accentuându-
se cu înaintarea în vârstă.
Memoria de foarte scurtă durată semenţine mai bine ceea ce susţine activităţile cotidiene ale
bătrânilor. Spre deosebirede memoria de scurtă durată memoria de lungă durată poate
asigura păstrareaacumulărilor din timpul vieţii pentru mai mult timp (Creţu Tinca, 2009).
La bătrâneţe,în ceea ce priveşte acumulările noi se constată o diminuare a vitezei
dereactualizare.
 Gândirea şi inteligenţa după vârsta de 60 de ani tinde să scadă
treptat,menţinându-se totuşi active până la vârste foarte înaintate.
Se remarcă limitări ale capacităţilor de demonstrare şi argumentare. Apar momente de “vid
intelectual” pecare aceştia le percep, refuzând din această cauză să participle la anumite
discuţii,apare timiditatea şi lipsa încrederii în propria persoană.
Cu toate acestea sunt cazuriîn care puterea de judecată se păstrează până la vârste foarte
înaintate (80-90 deani), valorificând întreaga experienţă, motiv pentru care se consideră că
bătrâneţeaeste perioada înţelepciunii. (Creţu Tinca, 2009)
Particularităţi ale motivaţiei şi afectivităţii persoanelor de vârsta a treia.Motivaţia şi
afectivitatea bătrânilor suferă modificări importante datorităcelorlalte schimbări
survenite pe parcursul înaintării în vârstă.
Cumularea unordificultăţi în activităţile cotidiene se reflectă negativ în plan afectiv şi
motivaţional.Acestea se resimt mai bine în prima parte a bătrâneţii când apare o
reactivitateafectivă crescută la schimbările mediului ambient, o tendinţă de
negativizare aacestora, se accentuează labilitatea emoţională, iar manifestarea emoţiilor are
formemai primitive.
 După vârsta de 70 de ani, aceste tulburări emoţionale se mai temperează, aspectele din
jurul lor fiind privite sub forma unei contemplări liniştite. În această perioadă de viaţă apare
înclinaţia pentru compararea aspectelor prezente cu cele trăite anterior, în tinereţe, tendinţa
de a supraevalua aspectele trăite, reuşitele sunt evidente, pe fondul orgoliului propriu.
În situaţia în care starea de sănătate a bătrânului nu suferă modificări însemnate, acesta
poate trăi sentimentul împlinirii vieţii alături de copiii săi, sentimentele parentale
manifestându-se mai intens chiar faţă de nepoţi.
Unii autori apreciază chiar existenţa unei perioade postparentală (Bee - 2000) în care viaţa
bătrânilor capătă semnificaţii majore prin asumarea rolului de bunic.
Bucuria bătrânului este legată de sănătatea şi bunăstarea proprie, dar şi de cea a copiilor şi
a nepoţilor săi.
Spre deosebire de aceste cazuri fericite în care bătrânii sunt mulţumiţi alături de familie,
există multe situaţii în care bâtrânul suferă de boli grave şi de singurătate.
 Stările afective negative se accentuează atunci când partenerul de viaţă,
rudele, prietenii trec în nefiinţă (mor). Anxietatea, frustrarea, singurătatea,
pierdea speranţei duc la instalarea depresiei, fiind considerate cele mai
importante tulburări afective a bătrâneţii. (Slade S., 1992)
Tulburările afective crează dezechilibru major în plan intern, organic,
bătrânul
apărând astfel, inhibat, anxios, pierde sensul propriei vieţi, uneori cu tendinţă
de suicid.
Un factor de echilibru pentru aceste manifestări este legat de sentimentul
religios.
La acei bătrâni la care se manifestă dezadaptări, sunt inhibaţi, pesimişti, îşi
pierd sensul propriei vieţi, credinţa le este un aliat intern, un sprijin pentru a
accepta mai uşor toate greutăţile bătrâneţii.
 EVALUAREA KINETICĂ A PACIENȚILOR GERIATRICI.

Evaluarea Kinetică a pacienților geriatrici se efectuează ținînd cont de afecțiunile

precedente deoarece majoritatea afecțiunilor pacienților geriatrici sunt cele care nu
au fost tratate corect pînă la urmă sau afecțiunile geriatrice care au fost capătate pe
parcursul anilor.
Evaluarea începe cu anamneza și testarea inițială după care pecientul poate fi trimis
să treacă alți specialiști sau testări imagistice pentru a putea ști cu precizie care este
cauza acuzei pacientului, sau pacientul poate veni deja cu analizele trecute și cu un
program bine stabilit de către medicul reabilitolog.
La momentul actual sunt foarte multe teste kinetice pe care pacientul le poate trece
pentru a putea ști cu precizie care este starea sa de sănătate și pentru ca
kinetoterapeutul să poată aleg scopuri și obiectivele individuale fiecărui pacient în
parte.
 KINETOTERAPIA PACIENȚILOR GERIATRICI.
Kinetoterapia pacienților geriatrici ține cont de reguli și principii de bază care fac că reabilitarea
să decurgă benefic :
• Programul de kinetoterape trebuie să se desfăşoare într-o încăpere curată, aerisită, luminată, cu
tenperatură constantă.
• Vestimentaţia (echipamentul) trebuie să fie comod, din bumbac, pentru a absorbi transpiraţia și
pentru a nu limita mișcările
• Încălţămintea adecvată suprafeţei pe care se lucrează.
• Ritmul mişcărilor trebuie să fie controlate după fiecare pacient în parte pentru a nu provoca crize
a sistemului ardiovascular.
• Durata programului să fie stabilit în funcţie de posibilităţile individuale.
• Conţinutul programului trebuie să fie variat în funcţie de scopul şi necesităţile pacientului.
• Gradarea efortului să se realizeze progresiv, pentru ca organismul să se adapteze treptat la efort.
• În timpul desfăşurării programului se controlează pulsul (şi dacă este nevoie TA).
 La vârstnici se vor evita:
• Exerciţiile izometrice,
• Exerciţiile anaerobe,
• Exerciţiile cu ridicarea greutăţilor mari,
• Poziţiile în care corpul coboară sub orizontală faţă de trunchi,
• Schimbările bruşte de poziţii,
• Pauzele pentru restabilirea organismului şi reglarea respiraţiei sunt obligatorii.
• Pentru persoanele care nu au probleme deosebite se recomandă efectuarea zilnică a
gimnasticii de înviorare (10-15 minute), o oră de mers în pas vioi în aer liber, în
fiecare zi şi cel puţin de trei ori pe săptămână efectuarea unui program de întreţinere,
acasă sau la sala de gimnastică.
 Kinetoterapia, prin intermediul exerciţiului fizic studiază procesul de tratare
a stării de sănătate a organizmului.
Kinetoterapia la persoanele în vârstnici urmăreşte recuperarea dar și
prevenirea agravării decondiţionării fizice şi pshice.
La persoanele de vârsta a treia kinetoterapia trebuie să pornească
întodeauna de la evaluarea bio-psiho-motrică a pacientului întrucât prin
aceasta este vizată personalitatea în ansamblu şi integritatea sa şi
interdependenţa acestuia cu mediul ambiant.
Această cunoaştere este foarte importantă în privinţa recomandărilor
exerciţiilor fizice şi a contraindicaţiilor şi precauţiilor ce se impun în
practicarea lor.
Obiectivele principale la vârsta a treia sunt:
• Prevenirea agravărilor
• Păstrarea la un anumit nivel a capacităţii de effort
• Păstrarea/ameliorarea funcţiei musculo-articulare
• Evitarea și tratarea supraponderalităţii/obezităţii
• Menţinerea și formarea posturii corecte a corpului
• Prevenirea compromiterii funcţiei nervoase
• Educarea încrederii în sine şi a gândirii pozitive
• Prevenirea modificărilor afective şi emoţionale
• Menţinerea activităţilor sociale
• Păstrarea apetitului alimentar
• Prevenirea apariţiilor insomniilor
 EFECTUL KINETOTERAPIEI ASUPRA
ORGANISMULUI PACIENTULUI GERIATRIC.
Exerciţiul fizic, prin repetarea unor cicluri de mişcări influenţează dezvoltarea fizică şi
capacitatea de mişcare a individului, fără producerea unor modificări morfologice vizibile.
Exerciţiile fizice au multiple efecte asupra organismului: morfogenetice (plastice),
funcţionale, profilactice, terapeutice, educative, psihice, sociale.
Efectele morfogenetice ale exerciţiilor fizice se răsfrâng asupa structurilor anatomice ale
aparatului locomotor: oase, periost, articulaţii, muşchi, tendoane, fascii, producând modificări
asupra acestora.
Efectele exerciţiilor fizice asupra oaselor: creşterea afluxului de sânge stimulează
osteogeneza, forma şi structura intimă a oaselor sunt influenţate prin orientarea trabeculelor
pe direcţia forţelor mecanice care acţionează asupra osului (presiuni, tracţiuni, întinderi,
răsuciri), previn osteoporoza de inactivitate (sedentarism) limitând deteriorările
microstructurale ale ţesutului osos.
 Indicaţia practicării exerciţiilor fizice în scop profilactic este justificată prin efectele
benefice asupra dezvoltării fizice armonioase, păstrării posturii corecte a corpului, prevenirea
osteoporozei şi corectării deficenţelor de postură în cazul în care acestea apar.
Efectele morfogenetice ale exerciţiilor fizice (statice, de forţă, de rezistenţă) interesează
scheletul la toate vârstele într-un scop sau altul, exerciţiile având indicaţii metodice de
aplicare specifice vârstei şi diagnosticului celor care le practică.
Efectele exerciţiilor fizice asupra articulaţiilor
Exerciţiile fizice în timp influenţează: forma şi întinderea suprafeţelor articulare, grosimea
catilajului articular, prin stimularea condrogenezei, măresc rezistenţa şi elasticitatea
capsuloligamentară, influenţează sistemul fibros periarticular, structura şi orientarea acestuia
pe direcţia solicitărilor mecanice.
Aceste influenţe importante, instalate pe cale directă sau reflexă, asigură amplitudinea
crescută/normală a mişcărilor.
 Efectele exerciţiilor fizice asupra muşchilor
Efectele exerciţiilor fizice asupra muşchilor,(baza kinetologiei medicale) se
reflectă sub multiple aspecte: influenţează forma muşchilor şi orientarea
acestora, corespunzător amplitudinii şi direcţiei mişcărilor efectuate, creşterea
volumului fibrelor musculare, urmare a creşterii volumului sarcoplasmei,
înbunătăţind forţa musculară.
Aceste efecte morfogenetice asigură funcţionalitatea normală a aparatului
locomotor: dezvoltă forţa şi rezistenţa musculară, contribuie la formarea
posturii corecte a corpului, corectează postura corpului în urma apariţei
deficenţelor fizice, dezvoltă funcţiile motorii şi le perfecţionează,recuperează
funcţiile motorii afectate de accidente sau de înbolnăviri.
 În urma practicării exerciţiilor fizice, la nivelul unităţii neuromioartrokinetice
se înregistrează efecte multiple: creşte mobilitatea şi stabilitatea articulară,
înbunătăţirea proprietăţii muşchilor (elasticitatea, troficitatea, excitabilitatea,
contractilitatea), măresc debitul sanguin muscular, prin mobilizarea
capilarelor de rezervă cât şi prin dilatarea capilarelor care irigă muşchiul în
repaus (de la 4 la 80ml/min/100g muşchi), modificări biochimice însemnate
(scade cantitatea de potasiu, creşte cantitatea de sodiu, magneziu, fier, calciu),
deasemenea creşte cantitatea de glicogen, de fosfolipide şi fosfocreatină,
mărind potenţialul energetic al muşchilor, perfecţionarea coordonării şi
preciziei mişcărilor, ameliorează segvenţialitatea normală a mişcării,
asigurând formarea schemei motorii corticale.
 Efectele exerciţiilor fizice asupra aparatului respirator
Efectele exerciţiilor fizice la acest nivel se remarcă prin: intensificarea
schimburilor gazoase la nivel pulmonar şi tisular, creşterea volumelor şi
capacităţilor pulmonare, creşterea elesticităţii toracice şi a compliaţei
pulmonare,ameliorarea indicilor funcţionali, creşte amplitudinea mişcărilor
respiratorii (Et – elasticitatea toracică de la 5-7 cm la 9-15cm la sportivi de
performanţă în unele sporturi), reglarea conştientă a respiraţiei – trecerea de
la respiraţia diafragmatică la cea toracică şi invers, crează noi conexiuni
reflexcondiţionate oferind posibilitatea adaptării respiraţiei la tipul de
exerciţiu efectuat.
 Efectele exerciţiilor fizice asura aparatului cardiovascular
La nivelul aparatului cardiovascular, exerciţiile fizice înregistrează efecte
variate precum: creşterea circulaţiei sanguine arteriale şi venoase care
reduce travaliul cardiac (contracţii sistolice mai ample şi mai rare), creşterea
debitului sistolic, scăderea debitului/minut, datorită creşterii diferenţei
arteriovenoase, care asigură utilizarea eficientă a oxigenului în ţesuturi, este
favorizată circulaţia profundă şi eliminarea produşilor toxici (metaboliţi), prin
stimularea deschiderii unor capilare de rezervă, creşte frecvenţa cardiacă,
creşte tensiunea arterială prin modificări adaptative, în urma practicării
exerciţiilor fizice se instalează bradicardia, tensiunea normală şi hipertrofia
cardiacă.
 Efectele educative ale practicării exerciţiilor fizice:
Efectele benefice ale practicării exerciţiilor fizice se produc la toate
vârstele, cele mai importante şi mai stabile influenţe educative se
înregistrează în perioada de creşere şi dezvoltare fizică şi psihică şi intereseză
în principal sfera neuro şi psihomotrică.
Formarea şi consolidarea posturii corpului, toate manifestările motrice,
gestuale, devin mai corecte în urma practicării sistematice a exerciţiilor fizice.
Funcţiile intelectuale, afective, volitive sunt influenţate favorabil de
exerciţiile fizice contribuind la formarea caracterului şi a personalităţii.
Efectele educative ale exerciţiilor fizice au fost remarcate de-a lungul
timpului de toţi marii pedagogi ai omenirii.
 Efectele profilactice ale practicării exerciţiilor fizice
Practicarea sistematică a exerciţiilor fizice contribuie la menţinerea stării de sănătate şi
prevenirea îmbolnăvirilor prin creşterea capacităţii de apărare a organismului.
Practicarea sub formă de gimnastică, jocuri, turism, sporturi diverse, jogging, exerciţile sau
activităţile fizice trebuie să aibă un caracter sistematic.
Pentru persoanele de vârsta a treia se recomandă exerciţii fizice analitice, cu o durată de 8-
12 minute, executate de 2-3 ori pe zi.
Programul de gimnastică de întreţinere cu o durată medie de 20-30 de minute, trebuie
executat într-un ritm moderat, adaptat caracteristicilor individuale ale fiecărui vârstnic
(patologia asociată).
Din programul acestui tip de gimnastică nu trebuie să lipsească exerciţiile de gimnastică
respiratorie, ştiut fiind faptul că la această etapă a vieţii capacitatea vitală scade şi volumul
rezidual creşte.
 Efectele terapeutice ale exerciţiilor fizice în funcţie de diagnostic.
Stadiul bolii predominante, vârstă, sex, afecţiuni asociate, temperament,
exerciţiile fizice terapeutice se constitue în program terapeutic recomandat,
în vederea restabilirea stării de sănătate în vederea tratării bolii respective şi
restabilirea stării de sănătate.
Efectele terapurice ale exerciţiilor fizice se clasifică în specifice:
• Refacerea musculară (volum, proprietăţi);
• Ameliorarea mobilităţii articulare;
• Educarea/reducarea neuromotorie;
• Ameliorarea tulburărilor de echilibru şi coordonare;
• Corectarea posturii/aliniamentului corpului.
 Efectele nespecifice ale exerciţiilor fizice terapeutice au caracter general şi
se resimt la nivelul întregului organism prin normalizarea marilor funcţii
organice şi psihice.
Efectele exerciţiilor fizice asupra psihicului.
În urma practicării exerciţiilor fizice se constată îmbunătăţirea stării
generale, a tonusului psihic, creşterea încrederii în sine, în posibilităţile de
vindecare, încrederea în tratament şi terapeut. Disconfortul fizic şi psihic este
conceput de orice persoană a cărei sănătate este afectată.
Exerciţiile fizice practicate în scop terapeutic, de recuperare, acţionează
asupra acestora prin mecanism psihogen. La baza influenţei psihogene se
regăsesc aşa numitele reflexe „corticale pozitive” care provoacă participarea
activă a individului la propria vindecare.
 Efectele sociale ale exerciţiilor fizice
Scopul final al oricărei terapii este de reintegrare a pacientului în
mediul său anterior înbolnăvirii: familial, social, profesional sau
sportiv.
Exerciţiile fizice, prin efectele sale multiple contribue esenţial la
recuperarea capacităţilor fizice, funcţiilor organice şi psihice
afectate de boală sau accident şi/sau la limitarea pe cât posibil a
infirmităţiilor.
ROLUL KINETOTERAPIEI ÎN ÎNTREȚINEREA STĂRII DE
SĂNĂTATE A PACIENȚILOR GERIATRICI.
Dificultatea de mişcare a vârstnicului a făcut ca acesta să fie caracterizată drept „haină
grea”.
Cercetările moderne de gerontologie reconsideră această zicală, concluziile specialiştilor
confirmă faptul că mişcarea este unul din factorii care asigură şi persoanelor în vârstă
condiţia fizică ce le conferă confort fizic, independenţa necesară în familie şi societate
(Barnea E., 1980).
Gândirea medicală contemporană a fost revoluţionată în urma folosirii mişcărilor selectate şi
dozate raţional în tratarea unor boli acute şi cronice.
Kinetoterapia prin mijloacele şi metodele specifice acestui domeniu a înregistrat progrese
în ultimele decenii.
Consideraţiile în privinţa menţinerii şi recuperării stării de sănătate s-au dovedit a fi de
mare utilitate la toate vârstele (Mogoş T., 1990).
 Sistemul muscular, după cum se ştie nu poate fi influenţat, decât prin
mişcare, efortul fizic fiind absolut necesar pentru formarea şi menţinerea
tonusului muscular şi a celorlalte proprietăţi ale muşchilor. Deasemenea
menţinerea ţesutului adipos în proporţia optimă depinde în mare măsură de
activitatea fizică a individului. Experienţa practică a specialiştilor, pe baza
unor statistici a remarcat deosebita influenţă a exerciţiilor aerobice asupra
vârstei biologice, comparativ cu vârsta cronologică.
Referitor la exerciţiile fizice practicate de către persoanele în vârstă,
efectele acestora nu sunt doar asupra greutăţii corporale, posturii, activităţii
cardiace şi funcţiei respiratorii dar şi asupra sistemului nervos. Specialiştii au
remarcat micşorarea riscului bolii Alzhaimer la persoanele care practică
activităţi fizice, faţă de oamenii sedentari, chiar şi la cei care genetic au un
risc crescut de a suferi de Alzhaimer sau demenţă.
 CONCLUZII
• Gerontologia este ştiinţa care are ca obiect de studiu cauzele îmbătrânirii
fiziologice, normale, a organismelor vii.
• Geriatria ca medicina unei grupe de vârstă include profilaxia,
terapia şi recuperarea vârstnicului bolnav.
• Evaluarea Kinetică a pacienților geriatrici se efectuează ținînd cont de
afecțiunile precedente deoarece majoritatea afecțiunilor pacienților
geriatrici sunt cele care nu au fost tratate corect pînă la urmă sau afecțiunile
geriatrice care au fost capătate pe parcursul anilor.
• Kinetoterapia are un rol foarte important în greiatrie ea poate atît menține
starea de sănătate la un livel optim cît și recupera și reabilita pacienții care
suferă de diverse afecțiuni a aparatului locomotor.
 BIBLIOGRAFIE
• https://boliocupationale.usmf.md/sites/default/files/inline-
files/introducere%20in%20geriatrie.pdf
• https://ru.scribd.com/document/347081219/GERIATRIE-N-Suport-de-Curs
• https://documente.net/document/kinetoterapia-in-geriatrie.html
• https://documente.net/document/curs-geriatrie-563388635b0f0.html
• https://www.slideshare.net/alews/kinetoterapiainpatologiageriatrica