Îngrijiri paliative Curs 3

Bătrâneţea ca etapă de vârstă

O data cu înaintarea în vârsta , sanatatea fizica , dar şi cea mentala se
deterioreaza , de aceea este important sa facem distincţie între batrâneţea ca ultimǎ
perioada a vieţii şi starea de boala .
Starea de boala este o stare anormala care se poate asocia oricrei vârste.
Batrâneţea este o stare fiziologica normala care favorizeaza instalarea bolii.
O clasificare curentă a persoanelor în vârstă distinge:
 între 65 - 75 ani, perioada de vârstnic;
 între 75 - 85 (90) de ani, perioada de bătrân;
 peste 85 (90) de ani, marea bătraneţe sau perioada de longeviv.
În afară de această clasificare cronologică, se foloseşte şi o clasificare medicală:
 „îmbatranirea fiziologică", armonioasă, în care vârsta cronologică se identifică cu vârsta
biologică;
 „îmbatranirea nefiziologică", care poate fi:
- prematură, când incepe de timpuriu, sau
- accelerată, când ritmul de îmbătrânire se accelerează la un moment dat (după pensionare,
după decesuri în familie, dupa internări etc). Îmbătrânirea nefiziologică este o îmbătrânire
patologică, dar aceasta nu înseamnă că bătrâneţea este o boală.
O altă clasificare a persoanelor de vârstă treia este urmatoarea:
 bătrânii tineri (65 - 75 de ani) care în principiu prezintă cele mai mici afectări ale funcţiilor şi
performanţelor;
 bătrânii medii (75 - 85 de ani);
 bătrânii bătrâni, cu vârsta de peste 85 de ani.
Văzând aceste clasificări, dar şi ca statistică, este clar că incidenţa bolilor şi dizabilităţilor
creşte dramatic la bătranii medii şi, mai ales, la bătrânii bătrâni.
Preocuparea pentru starea de sănătate şi problemele psihosociale ale vârstnicului, revenea
până nu demult medicului, care şi el era pregătit în mare parte pentru medicina generală vizând
adultul. Astăzi o echipă pluridisciplinară trebuie să vină în întâmpinarea cererilor persoanelor de
vârstă a treia, ea fiind necesar să cuprindă medicul, asistenta medicală, psihologul, asistentul
social, îngrijitorul.
Anul 1999 a fost declarat anul internaţional al persoanelor de vârstă a treia în încercarea de a
sensibiliza comunitatea asupra valorii acestei categorii de vârstă în lume.
În ultimul deceniu am fost martorii unei continue fluctuaţii a populaţiei peste 65 de ani, dar cu
o creştere semnificativă a populaţiei peste 75 de ani - fenomen denumit îmbătrânire. Acest lucru
ar trebui să fie îmbucurător dacă ne gândim că ar trebui să însemne creşterea calităţii vieţii şi a
serviciilor medicale. Realitatea este însă că o proporţie remarcabilă are nevoie de servicii sociale
care ori nu există, ori nu sunt suficiente din punct de vedere cantitativ sau calitativ.
Acumularea deprinderilor nesanatoase de-a lungul vieţii: fumat, sedentarism, alimentaţie
incorecta , consum excesiv de alcool etc., favorizeaza apariţia bolilor (Bodogai, 2009).
Ca şi cum toate astea n-ar fi suficiente, la batrâneţe veniturile se restrâng pentru cei mai
mulţi dintre ei, ceea ce îngreuneaza accesul atât la servicii medicale de prevenţie, cât şi la
cele de intervenţie. Se refera aici la intervenţii şi tehnici de recuperare/ reabilitare şi
foarte important, îngrijiri paliative.

Bătrâneţea etapă fiziologică, nu boală.

O.M.S., defineşte starea de sănătate ca "o stare completă de bine, fizic, mintal şi
social...". La bătrâni, capacităţile fizice regresează, are loc o deteriorare intelectuală şi o
dezangajare socială cu marginalizare. Totuşi bătrâneţea nu trebuie privită ca o boală. De altfel,
raportarea la normal se face de obicei luând ca referinţă normalul adultului, fapt care nu
corespunde realităţii. Această situaţie ţine şi de faptul că învăţământul medical se axează în
general pe medicina adultului, deşi practica îl confruntă pe practician mai ales cu bolnavi
vârstnici (C. Bogdan). De aici decurge necesitatea cunoaşterii modificărilor principalelor funcţii,
induse de bătrâneţe.

Declinul aptitudinilor psihomotorii, începe de la vârsta de 25 - 35 de ani. Totuşi

posibilităţile intelectuale, se prelungesc uneori mult peste 70 de ani. Uzura organelor este
inegală. Modificările de îmbătrânire apar mai ales în sistemele cardiovascular, respirator şi
locomotor. Modificările legate de înaintarea în vârstă, între anumite limite, aparţin unei
îmbătrâniri normale. Aceste modificări sunt: scăderea activităţii vizuale şi auditive, slăbirea
vocii, scăderea forţei musculare, diminuarea somnului, constipaţia edentaţia, modificarea pielii şi
fenerelor etc. Valoarea tensiunii arteriale creşte cu vârsta. Astfel valori de 160 mm pentru
maximă şi 95 pentru minimă pot fi considerate normale la bătrâni. în practică» se consideră
hipertensiunea arterială orice depăşire a valorilor de 150/90 mm Hg. Glicemia depăşeşte valorile
considerate normale la adult. Valori de 130 mg% şi chiar până la 150 mg pot fi considerate
fiziologice la bătrâni. Colesteroemia depăşeşte frecvent valorile normale. Viteza de sedimentare
a hematiilor atinge un maximum în al V-lea şi al VI-lea deceniu, ajungând chiar 15 mm la oră la
70 de ani. Ureea, acidul uric şi creatinina au volori superioare normalului adultului, în timp
sideremia şi proteinemia au valori mai scăzute.

Dacă la baza acestui fenomen stau modificările de vârstă suferite de diferitele organe şi
sisteme, unele evenimente care intervin în existenţa vârstnicului o precipită (retragerea din
activitate, îmbolnăviri diferite, plecarea copiilor, decesul partenerului, dispariţia vechilor
prietenii etc.). Criza de adaptare la noile condiţii are mari implicaţii psihologice. Examinarea
unui bătrân implică câteva funcţiuni psihice: nivelul de conştientă, orientarea, starea afectivă,
gândirea, comportamentul, integrarea în familie şi societate, limbajul etc. Se disting în psihologia
senescenţei, trei aspecte generale:

- Caracter diferenţial, adică diferenţe semnificative de la o persoană la alta şi chiar la

aceeaşi persoană de la un organ la altul.

-  Nivelul îmbătrânirii depinde mai puţin de vârstă şi mai mult de particularităţile

genetice, somatice, morale şi sociale.

-  Caracterul relativ al deficienţelor, datorită rezervelor compensatorii şi echilibrării

complexe. Un exemplu: Maximul inteligenţei se situează între 16 şi 25 de ani. Totuşi de multe
ori se obţin performanţe mai mari şi după această perioadă. Aceasta se datoreşte organizării
activităţii, perfecţionării schemelor de generalizare, sinteză şi abstractizare. Iată de ce se spune că
vârsta a treia, devine o vârstă a înţelepciunii.

Este evident că în psihologia senescenţei, involuţia este inegală, cu diferenţe individuale,

în înbătrânire, apar frecvent: depresia, anxietatea, instabilitatea emoţională, ideile de persecuţie,
logoreea, insomnia cu fragmentarea somnului noaptea, şi somnolenţa diurnă intermitentă.
 Senescenţa senzorială apare constant. Scade acuitatea vizuală, auditivă, sensibilitatea
tactilă, mirosul şi gustul. Diminua atenţia şi memoria (frecvente întoarcerii în trecut, la
experienţa de mult dobândită). Scade spontaneitatea gândirii cu inerţii şi stereotipuri, dar se
conservă şi chiar cresc funcţiile de sinteză, generalizare şi schematizare, aplicate din păcate
cunoştinţelor de multă vreme acumulate. Limbajul reflectă dificultăţile gândirii. Scade fluxul
verbal, apare lentoarea ritmului şi a vocabularului. Afectivitatea este compromisă adeseori.
Comportamentul este emoţional, apare irascibilitate şi labilitate emoţională. Şi
personalitatea reflectă deteriorările prezentate.

În ceea ce priveşte bolile, la vârsta a III-a acestea au o caracteristica aparte: bolile

sunt de cele mai multe ori concomitente, se cumulează câte 4-5 la o singur persoanǎ
Gasim de exemplu: cardiopatie, hipertensiune, cataracta , diabet şi reumatism
(polipatologie).
Evoluţia lor de lunga durata le cronicizeaza , implicând creşterea costurilor
pentru tratamente, îngrijiri şi servicii sociale. Pentru întâmpinarea şi contracararea
costurilor este esenţial ca accentul sa fie pus pe prevenţie.
Din acest punct de vedere centrele de îngrijire paliative pun accentul şi pe fazele incipiente ale
bolilor grele, dupa ce bolnavul este evaluat, iar echipa de evaluare concluzioneaza cǎ
exista şanse de stabilizare/recuperare. Astfel, putem observa caracterul dublu al
centrelor, de îngrijire a bolnavului în faza terminala , iar al doilea, de preîntâmpinare a
bolii, de susţinere şi îngrijire. În acest sens este remarcabil Centrul Nova-Vita din Târgu
Mureş, unde acest model se practică şi acum. Modelul a fost preluat de la un centru de
îngrijire paliativă din Belgrad, preluat la rândul lui după modelul Centrului Hospice St.
Christopher din Londra.
Am amintit polipatologia şi cronicizarea. Nu sunt de neglijat: asocierea bolilor
somatice cu cele psihice, vindecarea cu sechele, agravarea bolilor cronice, boli de nutriţie
şi metabolism, cancere, demenţe, Alzheimer cu predilecţie, Parkinsonul, paranoia, delirul,
halucinaţiile, apariţia complicaţiilor şi dependenţa persoanelor vârstnice
de personalul de îngrijire.
Daca la începuturile ei medicina paleativa se ocupa cu predilecţie de cancer,
acum ea are în vedere şi alte boli incurabile care necesita atenţie cum ar fi demenţa,
deficienţa unor organe datorate vârstei, dar şi boli în stadiu final al persoanelor vârstnice.
Ideea principal se axeaz pe realizarea unei calita ţi cât mai bune a vieţii. Echipele de
lucru pluridisciplinare: medici, asistente medicale, terapeuţi, asistenţi sociali, psihologi,
clinicieni, dieteticieni, lucratori pastorali, voluntari – ofera impreună sprijin, astfel încâtǎ
viaţa ramasa pacienţilor sa fie petrecută la un nivel cât mai bun cu putinţǎ
Îngrijirea paleativa nu intenţioneaza sa curme moartea, ci priveşte moartea ca pe
un proces normal care face parte din viatǎ.
Asistarea persoanelor cu boli in stadii terminale
Prelungirea speranţei de viaţă a făcut ca în prezent moartea să fie mai puţin
prezentă în viaţa cotidiană. În mediu urban, moartea trece azi mult mai discret decât în
satul de altădată, când decedatul aparţinea tuturor (Gal, 2001).
Altă tendinţă tot mai manifestă a oamenilor este aceea de a îndepărta moartea din
familie, de a o izola în intituţiile medicale sau medico-sociale. Instituţiile nu reprezintă un
cadru natural de deces; firesc este ca moartea sa survină acolo unde individul a trăitǎ
alături de apropiaţii lui, de tot ceea ce a avut semnificaţie în viaţa lui (Gal, 2001).
Satisfacerea nevoilor psihologice este cel mai adesea ignorat . Acompaniamentul
psihologic cade în sarcina personalului medical, psihologilor, asistenţilor sociali
clericilor. Parasirea pacientului în aceste momente este echivalentul gestului
eutanasiatic, grabind sfârşitul (Gal, 2001)
Abordarea psihologica a bolnavului vine în întâmpinarea efectelor favorizǎ
tratamentului medical. Tot aceasta reprezinta o expresie a solidaritaţii şi de asemenea,
respingere a abandonului; este o metoda de într-ajutorare, de respect al vieţii; este de
asemenea o terapie morala (Gal, 2001). ǎ
O astfel de interacţiune cu bolnavul îi arata ca este iubit şi profund acceptat aşa
cum este; uşureaza sentimentul de disperare tocmai prin împataşirea cu cei din jur, prin
discutarea deschisa a bolii, determinând trecerea progresiva spre acceptare (Gal, 2001).