Crizele de adaptare

Scăderea capacităţii de adaptarea a vârstnicilor se face puternic simţită îndeosebi legate

de schimbarea mediului (mediul locuibil, mediul de viaţa). Cu cât vârsta este mai înaintată cu
atât stresul mutării este mai puternic iar consecinţele acestuia sunt mai dezastruoase. Factorii de
mediu, de natură psiho-socială intervin în perioada vârstei înaintate cu o mai mare frecventa şi
intensitate. Acestea sunt: retragerea din activitatea profesionala, schimbarea raporturilor cu
societatea, schimbarea raporturilor cu familia, pierderea unor roluri, plecarea copiilor, pierderea
partenerului conjugal, instituţionalizarea. Echilibrul psihic şi biologic al bătrânului devin
instabile iar rezistenţa organismului şi capacitatea de adaptare se reduc când solicitările în acest
sens cresc.
Odată cu înaintarea în vârsta mobilitatea intră într-un proces de restrângere iar locuinţa
devine principalul loc de desfăşurare a vieţii vârstnicului, singurul sau univers. Tot ce este legat
de acest univers ii conferă un sentiment de siguranţă de linişte iar ce este în afara acestui univers
ii provoacă nelinişte şi teamă. În mediile urbane stresul la care este supus vârstnicul este
inevitabil este determinat de mutări în alt cartier, schimbări de locuinţă, legate de restrângerea
condiţiilor de locuit ca urmare a plecării copiilor, preluarea în locuinţa copiilor şi în unele cazuri
intr-o instituţie de ocrotire („moarte familiala” care survine după „moartea sociala” adică
pensionarea).
Există vârstnici care datorită resurselor de adaptare pe care le deţin sau care au un tonus
optimist şi consideră internarea în căminul de bătrâni ca pe un aspect nou în viaţa lor, făcându-şi
planuri legate de aceasta pot suporta mai uşor aceste evenimente psiho-sociale. Alţii reuşesc să
se adapteze noilor schimbări cu toate că au trăit acestă mutare ca o catastrofă dar sunt şi vârstnici
care nu se pot adapta. La acestea se produc tulburări psihice apoi sau concomitent se produc
tulburări somatice. Procesul regresiv se accelerează, se instalează o depresie gravă care poate
duce la suicid sau chiar la deces în câteva luni datorită unei evoluţii progresiv agravantă.
Aceste tulburări determinate de schimbarea domiciliului poartă denumirea de genul:
”nevroze de dezrădăcinare” (pentru tulburări psihice), „criza de adaptare”, „sindrom de
inadaptare”, ”criza de spitalizare”, ”hospitalism” (tulburări generate de internarea în spital sau
într-o instituţie de ocrotire socială).
Cele mai importante şi mai uşor de observat tulburări sunt cele declanşate de internarea
vârstnicului în cămin. Adeseori diferenţa dintre aceste două tipuri de instituţii este sesizată de cei
ce urmează a fi internaţi. Având posibilitatea de a urmării acest aspect intr-o unitate care include
în structura ei două comportamente distincte numai formal privind perioada de internare în spital
(asistenta pe termen lung, nelimitat, cel mai adesea până la sfârşitul vieţii) am reţinut unele
informaţii.
De exemplu, unii vârstnici (majoritatea) prefera clar şi acceptă internarea în
compartimentul spital, pe când căminul spital este respins categoric de alţii fără a cunoaşte măcar
condiţiile concrete de asistenţă. Chiar în momentul în care li s-a explicat faptul ca îngrijirile şi
confortul în spital erau superioare celor din căminul spital şi anume faptul că ar avea posibilitatea
să stea mai puţin în camera, că există un număr mai mare de infirmiere şi care sunt mai bine
pregătite şi formate pentru îngrijirea vârstnicului, ca exista servicii sociale şi socioculturale mai
bine puse la punct, marea majoritate a vârstnicilor ce urmau să fie internaţi au respins cu hotărâre
spitalul. Acest lucru se explică prin faptul că ei identifică internarea în spital cu o izolare
definitivă de restul lumii, cu o ruptură totală de grupul lor din cămin, cu un abandon, cu o
condamnare la moarte. Anual la doua sute de internări se înregistrează 1-2 sinucideri determinate
de internarea în căminul spital.
„Tulburările de internare” pot debuta chiar la cămin în momentul în care vârstnicul află
că trebuie să fie internat.
Aceste tulburări sunt mai accentuate la cei ce urmează a fi internaţi intr-o instituţie spital
pe termen lung, însă se manifestă şi la cei ce merg pentru internare pentru o simplă analiză.
Astfel bătrânul până atunci liniştit cooperant în momentul instalării intr-un salon de spital,
manifestă o stare de agitaţie sub forma unei nelinişti, a unui disconfort fizic şi psihic. În
momente de acest gen el trăieşte sentimente de nesiguranţa, izolare şi nu ştie ce ar putea face cu
timpul pe care îl are la dispoziţie. Criza în mod normal este pasageră şi de obicei adaptarea se
realizează în patru-şase zile. Conduita medicului, a personalului (avizat asupra acestui aspect)
trebuie să fie adecvată temperamentului şi situaţiei în care se află bătrânul.