PATOLOGIA GERIATRICA SI PROBLEMATICA INGRIJIRII

PACIENTILOR DE VARSTA A TREIA

Cap. I GENERALITATI
Datorita cresterii nivelului de trai, progreselor medicinii, scaderii natalitatii, in ultimele decenii sa observat cresterea numerica a populatiei varstnice aparand odata cu aceasta probleme de natura socioeconomica, probleme pe care forurile competente din diferite tari incearca sa le rezolve astfel incat
persoanele varstnice sa beneficieze de o protectie sociala si medicala satisfacatoare.
Problemele batranetii, cu variatele ei aspecte si implicatii, se amplifica intruna odata cu
prelungirea duratei de viata a oamenilor si cu cresterea necesitatilor medicale, economice, sociale si
psihologice ale acestora.
Batranetea este etapa finala din viata fiintelor, caracterizata prin diminuarea treptata a functiilor
fiziologice; varsta inaintata a unui om. Potrivit OMS, termenul de persoana de varsta a treia este mai
indicat a se folosi in locul celei de persoana in varsta deoarece defineste concret sectorul de populatie
care a depasit mijlocul vietii.
Gerontologia studiaza starile normale si patologige ale oamenilor varstnici, studiul batranetii sub
toate aspectele, biologic, social si medical, menirea ei fiind aceea a rezolvarii fundamentale a
mecanismelor proceselor de imbatrinire si a esentei lor.
In 1909, Ignaz Nascher a introdus conceptul de Geriatrie, una din ramurile medicinii, care
studiaza bolile batranetii, aspecte fiziopatologice ale persoanelor in varsta precum si fenomenele
responsabile de imbatranire si modalitatile de a le atenua efectele.
Geriatria este medicina unei grupe de varste si ea se constituie intr-o sinteza interdisciplinara cu
scopul prevenirii, supravegherii, terapiei bolilor varstnicului si batranului precum si readaptarea lor la
viata sociala.
Geriatria a cunoscut o dezvoltare remarcabila si s-a impus ca o ramura distincta a stiintelor
medicale, mai ales din a doua jumatate a secolului XX, perioada ce a fost etichetata si epoca omului
batran". La aceasta si-a adus contributia si explozia demografica, cresterea de cinci ori, in unele tari, a
numarului celor de peste 65 de ani.
Geriatria a fost definita ca o medicina a sperantei", medicului acestei discipline revenindu-i o
mare responsabilitate, aceea a rezolvarii complexe si concrete a patologiei virstnicului cu numeroasele
incindente si multe necunoscute.
Medicii romni, prin cercetarile lor, au adus contributii deosebite cu valoare de pionierat: Ghe.
Marinescu in domeniul neurologiei, C. I. Parhon in biologia varstelor, Ana Aslan in intirzierea sau
evitarea fenomenelor de imbatranire la varsta a treia.
Numarndu-se printre pionierii gerontologiei medicale mondiale, Ana Aslan s-a preocupat de
gerontologia sociala, indicnd masuri organizatorice privind crearea unui sistem de stimulare a
activitatilor specifice varstei a treia. Dr. Ana Aslan a fost cea care a intuit si descoperit actiuni
terapeutice de tip biotrofic ale procainei prin tratament delunga durata n doze mici, cu rol curativ si
profilactic. Gerovitalul H3, produs biotrofic original romanesc si, n acelast timp, primul medicament
creat anume sa ntarzie procesul de mbatrnire, a fost elaborat ntre anii 1946 si 1956, de Prof. Dr. Ana
Aslan si scoala sa dupa numeroase cercetari clinice si experimentale.
Acesti oameni de stiinta, au reusit ca, prin eforturile de cercetare si rezultatele recunoscute pe plan

national si international, sa insufle speranta oamenilor prin conceptiile optimiste in ceea ce priveste
abordarea fenomenelor complexe ale procesului de imbatranire. Atitudinea terapeutica este diferentiata
in functie de patologia individuala, reactivitatea si biochimismul propriu fiecarei persoane si varsta
acesteia.
Un loc deosebit il ocupa si Psihogeriatria, care are o pondere importanta in terapia varstnicului.
Astfel, relevarea particularitatilor comportamentale disfunctionale si a diferitelor functii si procese
psihice ce ar putea fi ameliorate prin psihoterapie, merita a fi luate in considerare de echipa de ingrijire
a persoanei in varsta si de familia acesteia. Persoana in varsta este confruntata cu o etapa de viata noua
si, prin urmare, cu o noua experienta, de aceea si efortul de adaptare la propriile transformari, la noul
statut si rol este crescut. Structura personalitatii, educatia, cultura, mediul, anturajul, disparitia unor
persoane dragi din viata, sentimentul disparitiei din constiinta altora, bolile somatice, trairea
sentimentului de inutilitate, sant doar o parte din factorii ce au ca impact egoismul, anxietatea sociala,
depresia, irascibilitatea, conflictualitatea, agresivitatea, labilitatea emotionala.
O clasificare curenta a persoanelor in varsta distinge:
1. intre 65 (60) - 75 ani, perioada de varstnic;
2. intre 75 - 85 (90) de ani, perioada de batran;
3. peste 85 (90) de ani, marea batranete sau perioada de longeviv.
In afara de aceasta clasificare cronologica, se foloseste si o clasificare medicala:
1. imbatranirea fiziologica", armonioasa, in care varsta cronologica se identifica cu varsta
biologica;
2. imbatranirea nefiziologica", care poate fi:
1. prematura, cand incepe de timpuriu, sau
2. accelerata, cand ritmul de imbatranire se accelereaza la un moment dat (dupa pensionare,
dupa decesuri in familie, dupa internari etc). imbatranirea nefiziologica este o
imbatranire patologica , dar aceasta nu inseamna ca batranetea este o boala.
O alta clasificare a persoanelor de varsta a treia este urmatoarea:
1. batranii tineri (young-old), ntre 65 si 75 de ani, care n principiu prezint cele mai mici afectari
ale functiilor i performantelor;
2. batranii medii ( middle-old ), ntre 75 si 85 de ani, i
3. batranii batrani (old-old), cu varsta de peste 85 de ani. Este clar ca incidenta bolilor si
dizabilittilor creste dramatic la batranii medii si, mai ales, la batranii batrani.
Imbatranirea populatiei nu este un fenomen care s apartin exclusiv tarilor dezvoltate. Intr-un
mod diferit, dar la fel de important este afectat cea mai mare parte a populatiei planetei, de aceea
trebuie sa lum in considerare trei factori cheie:
1. scaderea drastic a fertilitatii n majoritatea tarilor,
2. cresterea duratei medii de viat
3. efectele faimosului babyboom de dup cel de-al doi-lea rzboi mondial.
Alt fenomen care poate altera piramida populatiei este emigratia fenomen legat direct de
globalizarea economic si de interdependenta si eterogenitatea economiilor.
Viteza de tranzitie demografica este foarte diferita in tarile dezvoltate. In Franta, de exemplu, ar

trebui sa treaca mai mult de 115 ani pentru ca numrul persoanelor varstnice (+ 65 ani) sa creasc de la
7 % la 14 %; in timp ce n China numarul persoanelor varstnice se va dubla n mai putin de 27 de ani.
Fara indoiala ca cei care cunosc in profunzime acest fenomen al diversittii populatiei in tarile
dezvoltate isi vor da seama ca problema imbatranirii nu mai este doar o problema economic (costul
pensiilor), ci va afecta n mod direct viitorul demografic al acestor tri.
Europa si Japonia sunt blocuri unde fenomenul este mai dezvoltat, n timp ce in Statele Unite
situatia este foarte diferita.
Unul dintre motivele fundamentale ale diferentei intre Europa si Statele Unite const in politica
referitoare la emigrare. In timp ce in Europa continu sa predomine politici foarte restrictive, economia
americana continua sa recurg masiv la emigranti. Prezenta acestora explica in mare parte importanta
crestere demografica a tarii.
Alt factor de diversitate de care trebuie s tinem cont este situatia femeilor fata de barbati, ca
fenomen. Probabil exist un substrat biologic care sa determine prelungirea vietii femeilor, desi este
foarte posibil ca aceasta sa fie determinata si de factorii culturali si sociali.
In Europa speranta de viat a femeilor este in mod obisnuit mai mare cu 6 ani decat cea a
barbatilor. n grupul de varst de 60 de ani si peste, sunt cu 50 % mai multe femei decat barbati, iar
dintre persoanele care traiesc singure si au peste 75 de ani mai mult de 70 % sunt femei.
Preocuparea pentru interesele varstnicului revenea pan nu demult medicului, care si el era
pregtit in mare parte pentru medicina generala vizand adultul. Astazi, viziunea ecosistemica grupeaz
o echip pluridisciplinara care trebuie s vina in intampinarea cererilor persoanelor de varsta a treia, ea
fiind necesar s cuprind medicul, asistenta medicala, psihologul, asistentul social, sociologul.
Anul 1999 a fost declarat anul international al persoanelor de varsta a treia in incercarea de a
sensibiliza comunitatea asupra valorii acestei categorii de varsta in lume.
In ultimul deceniu am fost martorii unei continue fluctuatii a populatiei peste 65 de ani, dar cu o
crestere semnificativa a populatiei peste 75 de ani - fenomen denumit imbatranire. Acest lucru ar trebui
sa fie imbucurator daca ne gandim ca ar trebui sa insemne cresterea calitatii vietii si a serviciilor
medicale. Realitatea este ins ca o proportie remarcabila are nevoie de servicii sociale care ori nu
exista, ori nu sunt suficiente din punct de vedere cantitativ sau calitativ.
Populatia varstnic a globului a crescut de la 200 de milioane n 1935 la peste 600 de milioane n
anii '90, pe fondul modificrii proportiei acestora n totalul populatiei, ajungndu-se la 17 % in tarile
avansate economic, comparativ cu numai 7 % in regiunile mai slab dezvoltate. Cel mai varstnic"
continent este Europa, pentru care varsta medie a populatiei a fost de 75 de ani, mentinandu-se de 1,31,4 ori mai ridicata decat cea din restul lumii, iar cel mai tanar" continent este Africa.
Conform recensamantului populatiei din anul 2002, populatia Romaniei se inscrie in tendintele
globale privind structurile populatiei varstnice. Populatia de 60 de ani si peste, reprezint 17 % din
totalul populatiei de aproximativ 23 de milioane, iar cea de 65 de ani si peste 14 %. Un rol important in
modificarea raportului de varst il are si scaderea drastica a fertilittii si natalittii infantile.
Avand in vedere ca atat ingrijirea varstnicului, cat mai ales calitatea acestei ingrijiri sunt parti
integrante ale politicii de bunastare si de sanatate a fiecrei tri, ar trebui ca in acest context
profesionistii chemati a se ocupa de aceast categorie de varsta sa constientizeze faptul c nu sunt
suficiente doar cunostintele, ci ca acestea ar trebui s fie dublate de o formatie caritabil, umanista,
asociata cu sentimente de respect si afectiune, ca nu este suficient sa hranim batranul sau sa-i punem o
perfuzie daca uitam sa empatizam cu el. Nu trebuie s uitam ca empatizand cu varstnicul empatizam
chiar cu viitorul nostru individual.
Privita in ansamblul sau, persoana varstnica este o persoana de cele mai multe ori multiplu
dezavantajata prin scaderea resurselor fizice, care nu inseamn intotdeauna boala, prin scaderea
resurselor financiare sau prin prezenta unui handicap mintal. Perioada de tranzitie din Romania a
descalificat varstnicul din lupta sa pentru o existenta decenta, multi dintre ei triesc sub pragul de
saracie, multi renunta la facilitatile confortului (caldur, apa, energie) din cauza veniturilor mici, multi

intaresc" randurile institutiilor de ocrotire sociala si ale cantinelor sociale. Durata medie de viat in
Romania a scazut, iar pensia, chiar indexata, nu acopera taxele si impozitele impovaratoare; in plus,
batranii traiesc sentimentul frustrant al faptului ca, dat fiind numrul lor in crestere in raport cu
populatia activa, ei sunt intretinutii celor care azi lucreaza", sintagma atat de vehiculata in mass-media
si mediile politice din Romania. Aceasta face ca varstnicul sa-si resimt povara nu doar economic, ci si
medical; el este un mare consumator de fonduri, avand de obicei o pluripatologie si fiind totodata un
necotizant" al tagmei medicale pana mai ieri, spre deosebire de momentul actual, cand a devenit o
persoana dorita pe lista medicului de familie, numai in situatia in care este pensionar si doar datorita
platii cu regularitate a asigurarilor de sanatate si punctajului obtinut de medici.
Adunarea Generala a Natiunilor Unite a adoptat Rezolutia 46/91 care include Principiile
Organzatiei Natiunilor Unite in favoarea persoanelor varstnice, pentru a putea oferi mai multi ani de
viata celor care ne-au dat viata. Aceste principii sunt:
Demnitatea
Persoanele varstnice trebuie sa poat trai in demnitate si in sigurant, libere de exploatare si neafectate
de rele tratamente fizice sau mentale. Trebuie sa primeasc un tratament demn, indiferent de varst,
sex, apartenanta etnica, incapacitate sau alte conditii si sa fie valorizate independent de contributia lor
economic.
Independenta
Persoanele varstnice:
1.
2.
3.
4.
5.

au dreptul sa locuiasca in propriul domiciliu atat timp cat este posibil;

trebuie sa beneficieze de posibilitatea de a trai intr-un mediu sigur;
trebuie sa aiba acces la programe educative si de formare adecvata;
trebuie sa aiba posibilitatea de a decide cand si unde isi pot desfasura activitatea;
trebuie sa aiba venituri si sprijin din partea familiei astfel incat sa le fie garantata
autoindependenta.

Autorealizarea
Persoanele varstnice trebuie sa poata beneficia de oportunitati pentru a-si dezvolta plenar potentialul;
trebuie sa aiba acces la resursele educative, spirituale si recreative ale societtii pentru a-si putea
dezvolta propriul proiect de viata.
Participarea
Persoanele varstnice trebuie:
1. s fie permanent integrate in societate,
2. sa participe activ la formularea si aplicarea politicilor care le afecteaza in mod direct bunastarea
si sa isi poata impartasi cunostintele si abilitatile persoanelor mai tinere;
3. sa poata cauta si beneficia de oportunitati pentru a presta servicii n favoarea comunitatii si sa
participe la actiuni de voluntariat in pozitii apropiate de interesele si capacittile lor;
4. sa poata forma miscari sau asociatii.
Ingrijirea
Persoanele varstnice trebuie:
1. sa aiba posibilitatea de a dispune de ingrijirea familiei si societtii, in conformitate cu sistemul
de valori al fiecarei comunitti;
2. trebuie sa aiba acces la serviciile de sanatate care sa-i ajute sa mentina sau sa-si recupereze un
nivel optim de bunastare fizica, mentala si emotionala astfel incat sa previna aparitia bolilor;
3. sa aiba acces la servicii sociale si juridice care sa le asigure cel mai ridicat nivel de autonomie,

protectie si ingrijire ;
4. sa aiba acces la medii de ingrijire institutionala care sa le ofere protectie, reabilitare, si stimulare
sociala i mentala;
5. sa se poata bucura de drepturile omului si de libertatile fundamentale cand locuiesc in azile sau
alte tipuri de institutii rezidentiale respectandu-li-se demnitatea, credinta, nevoile si intimitatea,
precum si dreptul de a participa la functionarea Centrului si de a lua decizii referitoare la
ingrijire si la calitatea vietii sale.
O alta problema a persoanelor varstnice este Comunicarea, respectiv transmiterea de informatii
sau mesaje, care prezint anumite specificitti n cazul lucrului cu acestia. Acestea se datoreaz
particularittilor fiziologice, psihologice si sociale ale indivizilor apartinand categoriei populationale de
care ne ocupm.
Particularittile care influenteaz comunicarea cu varstnicii tin de:
1. functiile auzului si vederii, care scad;
2. scaderea vitezei de vorbire si a volumului vocii, datorata in principal descresterii performantelor
aparatului respirator; acest impediment, in multe cazuri prezent chiar si in repaus, se va
accentua notabil in conditiile prestarii de efort fizic;
3. capacitatea de comunicare, de a da raspunsuri, sau de a prelua mesajul transmis, tine n cazul
varstnicilor si de scaderea vitezei de reactie n general. Aceast scadere a vitezei de reactie
influenteaza inclusiv memoria ( in special memoria de scurt durata), si face sa scada viteza de
vorbire;
4. expresia si expresivitatea faciala, care se reduc ca spectru si care are nu numai niste explicatii ce
tin de starea psihica (mai abatut, mai depresiva) caracteristica acestei varste, ci si de niste
modificari anatomo-histologice. Astfel, potrivit unor cercetari relativ recente, fata
morocanoasa / suparata / manioasa a batranilor, s-ar datora si scaderii semnificative a grasimilor
din fibrele ce intr in alcatuirea muschilor fetei;
5. problemele cu somnul si particularittile acestuia.

Legi cadru n Romania referitoare la persoanele varstnice

Cadrul de organizare, functionare si finantare a sistemului de asistenta sociala este determinat de

Legea nr. 705/2001. In sensul acesteia, Asistenta sociala, componenta a sistemului de protectie
sociala, reprezinta ansamblul de institutii si masuri prin care statul, autoritatile publice ale
administratiei locale si societatea civila asigura prevenirea, limitarea sau nlaturarea efectelor temporare
sau permanente ale unor situatii care pot genera marginalizarea sau excluderea sociala a unor persoane
si are ca obiectiv protejarea persoanelor care, datorita unor motive de natura economica, fizica,
psihica sau sociala, nu au posibilitatea sa isi asigure nevoile sociale, sa isi dezvolte propriile capacitati
si competente pentru integrare sociala.
Ordonanta nr. 68/2004 vine sa defineasca si sa clarifice statutul serviciilor sociale, ca ansamblu
complex de masuri si actiuni realizate pentru a raspunde nevoilor sociale, individuale, familiale sau de
grup si sunt asigurate de catre autoritatile administratiei publice locale, precum si de persoane fizice
sau persoane juridice publice ori private.
Legea nr. 195/2001 privind voluntariatul, lege care promoveaza si faciliteaza participarea
cetatenilor, n spiritul solidaritatii civice, la diverse actiuni organizate de persoane juridice de drept
public si de drept privat.

n anul 2000, in baza Legii nr. 16 se nfiinteaza Consiliului National al Persoanelor Varstnice,
in scopul institutionalizarii dialogului social dintre persoanele varstnice si autoritatile publice, pentru
protectia drepturilor si libertatilor acestora.
Grila Nationala de Evaluare a Persoanelor Varstnice, prin Hotararea nr. 886/2000 la propunerea
Ministerului Muncii si Protectiei Sociale si a Ministerului Sanatatii ofera informatii cu privire la
nevoile indiviaduale ale persoanelor varstnice aflate n situatia de pierdere totala sau partiala a
autonomiei, care pot fi de natura medicala, sociomedicala, psihoafectiva.
De asemenea, serviciile de ingrijire la domiciliu sunt specificate si in Ordinul nr. 318/2003,
privind organizarea si functionarea ingrijirilor la domiciliu, precum si autorizarea persoanelor juridice
si fizice care acorda aceste servicii.
Prin Hotararea nr. 499/ 2004, se stabileste infiintarea, organizarea si functionarea comitetelor
consultative de dialog civic pentru problemele persoanelor varstnice, n cadrul prefecturilor.

Rolul si pozitia medicului si asistentei medicale fata de bolnavul varstnic

Rolul cadrelor medicale in ingrijirea persoanei de varsta a treia implica multa munca, rabdare,
tact, intelegere, responsabilitate, deoarece persoana de varsta a treia prin patologia ei este diferita de
cea tanara. Medicul si asistenta medicala trebuie :
1.
2.
3.
4.

sa convinga pacientul si apartinatorii ca simptomele prezente sunt firesti si tin de varsta;

se prescrie terapii neagresive, dietoterapie, calmante;
sa prescrie aparate auditive, ochelari ;
sa cercetateze aspectele psihosociale ale varstnicului (pensionare, raporturile cu familia,
solidaritatea familiala, daca este tolerat de familie).

Nu intotdeauna suferinta poate fi rezolvata cu medicamente. Corpul medico-sanitar, chemat, prin

specificul profesiei, sa ingrijeasca aceasta categorie de populatie, trebuie sa ofere batranilor bolnavi dar
si celor respinsi de propria familie sau de societate, un sprijin nu numai profesional dar si moral.
Pacientul in varsta reactioneaza cu totul altfel decat un adult tanar in sensul ca pacientul batran
are mai multe boli asociate, ia cel putin doua tipuri diferite de medicamente, in multe cazuri sufera de
diabet si de obezitate, deci, medicul trebuie sa fie in stare sa prevada si sa monitorizeze interactiunea
medicatiei, evolutia bolilor coexistente. Plus ca foarte multi batrani sufera de depresie, ceea ce le
agraveaza toate bolile cronice.
Din pacate, batranii nostri sunt o clasa defavorizata, nu numai din punct de vedere financiar, dar
si emotional, psihologic. Inutilitatea in societate, lipsa familiilor sau a caldurii din sanul familiei, lipsa
generala a afectiunii ii marcheaza fantastic. E pacat ca noi, cei inca tineri, uitam ca oamenii acestia au
un nivel intelectual si profesional adeseori remarcabil. Cu toate astea, ne bucuram cand reusim sa le
luam posturile si ne debarasam de ei ca de niste obiecte vechi, fara sa mai aruncam nici o privire in
urma.
Modalitatea prin care o natiune se ocupa de batranii ei e unul dintre cele mai importante semne de
civilizatie si pana la urma, trebuie sa se inteleaga ca, in afara afectiunilor de natura strict fizica,
problema cea mai mare o reprezinta solitudinea, care duce la alienare si dezintegrare fizica.

Cap. II. INGRIJIREA PACIENTILOR DE VARSTA A

TREIA CU AVC
Dat fiind rata destul de crescuta a morbiditatii si mortalitatii prin accidente vasculare cerebrale in
special la persoanele peste 65 de ani, o atentie deosebita trebuie acordata prevenirii si tratarii acestor
afectiuni atunci cand acestea s-au produs.
Programul de reabilitare post accident vascular cerebral este constituit din totalitatea procedeelor
care ajuta la recuperarea fizica si psihica a pacientilor care au suferit un accident vascular cerebral.
Reabilitarea trebuie instituita cat mai curand posibil, pentru a asigura desfasurarea unei vieti normale.
Metodele de reabilitare dupa un accident vascular cerebral difera de la o persoana la alta, insa au
acelasi scop si anume:
1. dobandirea unui status functional care sa ofere independenta si ajutor minim din partea
celorlalte persoane;
2. acomodarea fizica si psihica a persoanei cu schimbarile determinate de accidentul vascular
cerebral;
3. integrarea corespunzatoare in familie si comunitate.
Majoritatea dizabilitatilor secundare accidentului vascular cerebral sunt recuperate in cateva luni,
insa altele pot persista intraga viata. Trebuie sa se retina ca reabilitarea trebuie inceputa cat mai repede,
deoarece exista o sansa mai mare de recuperare in acest stadiu precoce.
Dizabilitatile se accentueaza si raman permanente odata cu trecerea timpului, de aceea se
recomanda instituirea unui program de reabilitate cat mai curand posibil.
Tipul si gravitatea problemelor cauzate de un accident vascular cerebral sunt strans legate de
localizarea si extinderea cerebrala a leziunii cauzatoare. Cele mai frecvente dizabilitati post accident
vascular cerebral, includ :
1. tulburari motorii si de sensibilitate (miscare si senzatii). - pot sa apara scaderea fortei
musculare, fasciculatii musculare, mobilizarea dificila sau imposibila a unui membru (pareza),
spasme musculare (tonus muscular anormal crescut), disparitia sensibilitatii pentru durere,
stimuli mecanici termici, tulburari vegetative ale sfincterelor si organelor;
2. tulburari de perceptie care constau in dificultatea de a recunoaste persoane sau obiecte
cunoscute, imposibilitatea vizualizarii lucrurilor pe o parte a corpului;
3. probleme de comunicare si gandire, cu aparitia unor tulburari de vorbire, limbaj, scris sau
memorie. Aceste probleme apar destul de frecvent dupa un accident vascular cerebral si sunt
obiectivate prin pierderi de memorie, dificultate in scrierea unor cuvinte sau in citirea si
intelegerea acestora, dificultate in exprimarea unor ganduri sau sentimente.
4. probleme emotionale, sunt destul de des intalnite dupa un accident vascular cerebral. Pot sa
apara anxietatea, depresia, frustarea, agresivitatea sau frica. Dintre acestea, depresia se poate
agrava in timp si poate necesita tratament psihiatric corespunzator.
Majoritatea simptomelor descrise anterior se pot recupera cu succes odata cu initierea
programului de reabilitare.

Recuperarea sau permanentizarea dizabilitatilor post AVC

Creierul este un organ care are capacitate mare de refacere, insa nu se poate regenera in totalitate
(vindecare ad integrum). Portiunile encefalului neafectate de accidentul vascular cerebral pot prelua cu
succes functia tesutului cerebral lezat. In timp, se pot recupera anumite functii anterior alterate si
persoana in cauza reuseste sa-si controleze treptat ariile cerebrale deficitare. Cu toate ca 15 - 30 %
dintre pacientii cu accident vascular cerebral raman cu cel putin o dezabilitate permanenta, mai mult de
jumatate din restul pacientilor reusesc sa-si recastige majoritatea functiilor, independent.
Recuperarea depinde de localizarea si extinderea tesutului cerebral afectat de accidentul vascular
cerebral precum si de capacitatea de preluare a functiilor neurologice deficitare a portiunii de encefal
sanatos. De asemenea, creierul are capacitate mare de adaptabilitate si ajuta organismul sa gaseasca noi
metode de a desfasura activitatile obisnuite. Nu trebuie sa uitam si de recuperarea emotionala a
pacientilor care au suferit un accident vascular cerbral, care poate fi realizata prin consiliere
psihologica sau tratament medicamentos.
Recuperarea pacientului poate fi destul de dificila, fiind necesare o rabdare si gandire pozitiva pe
tot parcursul acesteia. Sprijinul moral si fizic din partea familiei si prietenilor este de asemenea foarte
important in reabilitarea pacientilor.

Cat dureaza recuperarea dupa un accident vascular cerebral

?
Primele 36 de luni de la accidentul vascular cerbral constituie perioada de timp in care sunt
recuperate majoritatea dizabilitatilor, cu toate ca unele probleme sunt ameliorate pe parcursul anilor si
depind de mai multi factori (intinderea si localizarea leziunii cerebrale, varsta pacientului, patologia
asociata, tratamentul efectuat). Perioada de recuperare difera de la o persoana la alta si este de cele mai
multe ori un proces care dureaza intreaga viata.
In programul de reabilitare dupa un accident vascular cerebral sunt inclusi mai multi specialisti
care lucreaza in echipa si ajuta pacientul pe tot parcursul procesului de recuperare. Acestia sunt:
1. fiziochinetoterapeutul, care evalueaza si trateaza problemele legate de miscare, echilibru si
coordonare;
2. specialistul in terapie ocupationala, ajuta pacientul sa-si redobandeasca unele abilitati
esentiale pentru supravietuire, precum : mancatul, imbaierea, imbracatul, gatitul, scrisul, cititul;
3. logopedul, ajuta pacientul sa citeasca, sa scrie, sa invete noi metode de comunicare verbala sau
non verbala. De asemenea terapeutul specializat in probleme de vorbire, poate ajuta de
asemenea la recuperarea unor deficite neurologice legate de deglutitie (inghitire);
4. specialistul in terapie recreationala, ajuta pacientul sa desfasoare din nou activitatile cotidiene
si sociale efectuate si inaintea accidentului vascular cerbral;
5. specialistul ortoped, poate recomanda in unele cazuri folosirea unor proteze speciale care ajuta
la corectarea unor diformitati fizice sau ajuta la ameliorarea durerii;
6. nutritionistul, stabileste o dieta corespunzatoare fiecarui pacient in parte in functie de
necesitatile acestuia;

7. consilierul vocational, poate ajuta pacientul sa-si gaseasca o noua slujba sau ocupatie in functie
de abilitatile acestuia.

Dizabilitatile post accident vascular cerebral

Dizabilitatile si capacitatea de recuperare dupa un accident vascular cerebral depind de mai multi
factori:
1.
2.
3.
4.

portiunea de creier afectata (daca este sau nu la nivelul emisferei dominante);

ariile cerebrale afectate (fiecare arie controleaza o anumita functie a organismului);
suprafata si adancimea leziunii cerbrale;
starea generala de sanatate si bolile asociate.

Dizabilitatile care afecteaza sistemul muscular si de miscare sunt :

1. slabiciune pe o parte a corpului (hemicorp), care poate cauza tulburari de mers,
imposibilitatea de apucare a obiectelor (prehensiune). De obicei partea emisferei cerebrale
afectate determina simptome pe hemicorpul de partea opusa (datorita incrucisarii fibrelor
musculare la nivelul trunchiului cerebral);
2. rigiditate si atralgii (durere articulara). O persoana care a suferit un accident vascular cerebral
si care are slabiciune musculara accentuata, prezinta de asemenea si durere a articulatiilor
adiacente datorata lipsei miscarii active a membrului respectiv. De aceea este foarte important
ca pe tot parcursul recuperarii sa se incurajeze miscarile active, respectiv pasive ale membrului
afectat. Exercitiile de recuperare a fortei musculare sunt importante pentru a evita atrofia
fibrelor musculare si a asigura forta musculara necesara recuperarii;
3. spasticitatea musculara (spasme si contracturi musculare), apar in asociere cu celelalte
tulburari musculare si neurologice secundare accidentului vascular cerebral. Medicul neurolog
poate recomanda tratamentul medicamentos, care amelioreaza simptomatologia (substante
medicamentoase care blocheaza influxul nervos);
4. tulburari de sensibilitate si termoreglare, sunt neplacute insa nu sunt considerate grave,
predispun pacientul la accidentari (arsuri, degeraturi, echimoze);
5. durere, furnicaturi;
6. tulburari de mers si coordonare a miscarilor;
7. disfagie(tulburari de inghitire);
8. probleme digestive si urinare, apar destul de frecvent in contextul unui accident vascular
cerbral. Incontinenta urinara (probleme in retinerea urinii in vezica urinara) , constipatie cronica
(tranzit intestinal incetinit), episoade de diaree (rar), balonare postprandiala (dupa mancare),
defecatie dificila.
Pe langa tulburarile somatice (fizice), pot aparea si unele manifestari de ordin emotional,
precum :
1. afazia , care se prezinta sub forma tulburarilor de vorbire si de limbaj si este datorata lezarii
portiunii stangi a creierului, unde este localizat centrul nervos de controlul limbajului. Unele
persoane cu afazie nu inteleg sensul cuvintelor scrise sau vorbite si isi exprima cu greutate

2.

3.
4.

5.

propriile ganduri si simtiri;

problemele cognitive si de memorie, apar in momentul in care sunt lezate anumite arii din
encefal care controleaza constienta, capacitatea de invatare sau memoria. Pacientul relateaza
tulburari de concentrare invatare cu amnezie retrograda sau anteretrograda. Toate aceste
tulburari fac dificila efectuarea unor activitati obisnuite mai mult sau mai putin complexe. In
unele cazuri, pacientul nu este constient de problemele pe care le are si ii este foarte greu sa se
adapteze la cerintele sociale obisnuite;
tulburari de perceptie, constau inprobleme legete de aprecierea corecta a distantei, pozitiei,
orientarii temporo- spatiale, perceptia grsita a formei lucrurilor;
probleme legate de afectarea hemicorpului, cum se intampla atunci cand parsoana in cauza
nu mai poate realiza anumite comenzi a jumatatii de corp afectate de accidentul vascular
cerebral (campul vizual diminuat pe hemicorpul de aceeasi parte, imposibilitatea rotirii capului
catre partea afectata). Uneori pacientii nu-si recunosc anumite parti ale corpului ca fiind proprii
(in special in cazul pacientilor care au si tulburari senzitive pe aceleasi segmente). In unele
cazuri, mai rare, sunt identificate anumite bizarerii. De exemplu, recunoasterea unui obiect fara
corelarea acestuia cu functia lui (stie cum arata o furculita insa nu stie la ce si cum se foloseste
sau stie cum arata o masina, dar nu mai stie cum se conduce sau cum se porneste). In alte cazuri,
exista o perceptie gresita asupra orientarii in spatiu (lucrurile i se par mai aproape sau mai
departe decat sunt in realitate);
problemele emotionale, insotesc deseori tulburarile neurologice si sunt materializate prin
frustare, frica, agresivitate, anxietate, depresie. Aproximativ o treime dintre pacientii mai in
varsta de 65 de ani care au suferit un accident vascular cerebral prezinta sindrom depresiv. In
cazul in care acesta persista se recomanda tratament medicamentos de specialitate (de catre
medicul psihiatru).

Recuperarea initiala dupa accidentul vascular cerebral

Dupa cum am amintit si anterior, creierul are o capacitate mai mare de refacere. Ariile nervoase
integre putand sa preia cu succes functiile zonelor encefalului afectate de accidentul vascular cerebral.
Functiile motorii (folosirea membrelor, mersul) se recupereaza dupa un interval relativ scurt de
timp de la accidentul vascular cerebral, de aceea este foarte important ca reabilitarea si recuperarea
fizica sa se inceapa cat mai curand posibil.
Recuperarea se poate initia dupa 24 - 48 de ore de la accidentul vascular cerebral, imediat ce pacientul
este stabil hemodinamic. Reabilitarea initiala necesita supraveghere medicala atenta. Pacientul este
incurajat sa se ridice din pat si sa incerce sa faca cativa pasi. In unele cazuri acest proces poate sa
dureze pana ce pacientul isi reface forta musculara si invata sa paseasca din nou (invata sa mearga a
doua oara).
Recuperarea initiala variaza de la un pacient la altul, in functie de mai multi factori, precum:
localizarea si extinderea leziunii, varsta pacientului si bolile asociate. De asemenea, recuperarea
necesita multa rabdare si sprijin din partea personalului sanitar (asistente, infirmiere,
fiziochinetoterapeut) precum si a familiei si prietenilor. Reabilitarea este un proces indelungat care
poate sa devina frustrant si care poate sa declanseze episoade recurente de depresie. In acest caz se
recomanda consiliere psihologica si tratamentul medicamentos de specialitate. Tulburarile de limbaj si
comunicare pot incetini recuperarea pacientului, astfel ca reintegrarea sociala poate fi de asemenea

grea.
Este bine ca pacientul sa discute cu familia despre frustrarile pe care le are, pentru a trece mai usor
peste acestea.

Recuperarea pe termen lung dupa accidentul vascular

cerebral
Pentru majoritatea persoanelor care au suferit un accident vascular cerebral, reabilitarea este un
proces care se desfasoara pe parcursul intregii vieti si necesita uneori tratament zilnic (de exemplu
aspirina pentru a preveni atacurile ischemice viitoare, medicatia antihipertensiva, care scade riscul
aparitiei unui accident vascular hemoragic)

Sfaturi pentru persoanele care ingrijesc un pacient cu AVC

Ingrijirea unei persoane cu dizabilitati secundare unui accident vascular cerebral poate fi uneori
dificila din mai multe motive. Recuperarea pacientilor cu dizabilitati necesita multa rabdare, minime
cunostinte medicale precum si un suport material adecvat. Majoritatea apartinatorilor sunt ingrijorati de
faptul ca nu vor putea oferi sprijinul corespunzator pacientilor cu dizabilitati. Pe langa ajutorul fizic, de
cele mai multe ori conteaza si sprijinul emotional, in special in momentele in care apare depresia.
Echipa de reabilitare care se ocupa de pacient pe parcursul internarii acestuia poate oferi toate
informatiile necesare ingrijirii ambulatorii (pentru acasa) a acestuia.
Sfaturi privind ingrijirea pacientilor cu dizabilitati dupa un accident vascular cerebral:
1.
2.
3.
4.
5.

oferirea unui suport fizic si emotional corespunzator;

integrarea intr-un program de recuperare;
incurajarea activitatilor sociale (plimbarile, cititul, privitul televizorului, etc);
participarea la diferite programe educationale;
incurajarea unor activitati care ii pot oferi independenta necesara desfasurarii unei vieti
normale;
6. supravegherea tratamentului recomandat de medicul specialist (tratament medicamentos,
exercitii fizice).

Profilaxia unui nou accident vascular cerebral

Exista mai multi factori de risc ai accidetului vascular cerebral care nu sunt influentabili prin
profilaxie. Cu toate acestea exista anumiti factori de risc care pot fi evitati si anume :
1.
2.
3.
4.
5.
6.

hipertensiunea arteriala;
boala cardiaca ischemica;
dislipidemia (in special hipercolesterolemia);
diabetul zaharat;
obezitatea;
consumul excesiv de alcool;

7. fumatul;
8. consumul exagerat de cofeina (cafea, coca cola);
9. consumul de droguri (mai ales cocaina).
Profilaxia unui nou accident vascular presupune schimbarea stilului de viata. Pe langa
administrarea regulata a unor medicamente, se recomanda urmatoarele:
1. exercitiul fizic regulat;
2. limitarea si chiar renuntarea la consumul de alcool, cafea, grasimi animale, alimente procesate,
dulciuri concentrate;
3. consumul zilnic de fructe si legume, bogate in fibre.
Adaptarea unui stil de viata sanatos poate prelungi viata. Niciodata nu e prea tarziu sa se adopte
schimbarea modului de viata, acest lucru aduce beneficii cu atat mai mari cu cat este instituit mai
repede.
Apartinatorii trebuie sa fie atenti la orice modificare care poate sa apara in evolutia post accident
vascular cerebral, deoarece identificarea precoce a simptomelor recidivate poate sa salveze viata
pacientului.

Profilaxia medicamentoasa a accidentului vascular cerebral recidivant

Pe langa inscrierea intr-un program de reabilitare corespunzator, este necesara instituirea unui
tratament medicamentos care poate sa previna aparitia unui nou accident vascular cerebral.
Sunt recomandate urmatoarele clase de medicamente:
1. medicatia cu actiune antiplachetara (inhiba agregarea trombocitelor, care pot forma trombi).
Aspirina este cel mai des folosita in acest scop, existand multiple studii medicale de specialitate
care au dovedit eficienta acestuia in profilaxia accidentului vascular cerebral si al infarctului de
miocard;
2. medicatia anticoagulanta, care trebuie administrata zilnic si necesita monitorizare lunara a
timpilor de coagulare pentru a preveni sangerarile secundare supradozarii (anticoagulantele cel
mai des folosite in profilaxia accidentului vascular cerebral sunt dicumarinicele);
3. medicatia hipocolesterolemianta, este reprezentata prin doua grupe de medicamente care sunt
folosite in tratamentul dislipidemiilor - statinele care scad nivelul colesterolului si fibratii care
scad nivelul trigliceridelor;
4. medicatia antihipertensiva, este reprezentata de 4 grupe medicamentoase si anume: inhibitorii
enzimei de conversie a angiotensinei (IEC), blocantii receptorilor de angiotensia II, agentii beta
blocanti si diureticele.

Optiuni de medicamente in reabilitarea dupa un AVC

Exista mai multe tipuri de medicamente care se pot administra pe tot parcursul reabilitarii dupa
AVC. Dintre acestea amintim:
1. medicatia antalgica si antidepresiva precum inhibitorii selectivi de serotonina, antidepresivele
triciclice, anticonvulsivante (folosite ca medicatie antalgica);
2. medicatia pentru somn, este des utilizata dupa un accident vascular cerebral, atunci cand apar
tulburarile de somn (insomniile). Dintre medicamentele prescrise de medicul specialist amintim:
antidepresivele (trazodone, mitrazapine) care au si un efect sedativ;
3. medicatia anxiolitica este de asemenea des folosita dupa un AVC. Cel mai utilizat este
alprazolamul (Xanax), care reduce anxietatea si nervozitatea. Alte medicamente utilizate in
reducerea anxietatii sunt benzodiazepinele (loprazolamul), tranchilizantele minore si sedativele,
care pot insa creea dependenta;
4. medicatia care combate agitatia, este necesara mai rar si cuprinde medicamente din clasa
neurolepticelor (haloperidol, risperidol, olanzepina), antipsihoticelor sau anticonvulsivantelor;
5. medicatia care ajuta la restabilirea tonusului general, precum metil-phenhidatul, este folosit
in primele stadii ale reabilitarii dupa un AVC;
6. medicatia care ajuta la imbunatatirea atentiei si crestecapacitateade invatare , precum
dextroamfetamina este folosita deocamdata in diferite studii medicale (deoarece poate creea
dependenta).

Viata dupa un accident vascular cerebral

Reabilitarea dupa un AVC nu presupune doar recuperarea unor disfunctii motorii, senzitive,
senzoriale sau emotionale, ci si asigurarea unei reintegrari familiale si sociale corespunzatoare
desfasurarii unei vieti cat mai normale.
Anumite tulburari de perceptie, destul de des intalnite in cazul pacientilor cu accident vascular cerebral
pot ingreuna recuperarea pacientului, dintre acestea amintim:
1. ingustarea campului vizual pe o parte a corpului (imposibilitatea de a vedea anumite lucruri
decat daca intoarce capul in acea directie);
2. reflexe si simturi diminuate la nivelul membrelor afectate (in unele cazuri pacientul nu isi simte
partile corporale afectate);
3. dificultati de concentrare, confuzii, amnezie retrograda sau anterograda (pacientul nu-si
aminteste numerele de telefon, datele calendaristice, etc);
4. dislexie (tulburari de citit), tulburari de scriere;
5. tulburari legate de activitatile cotidiene (imbracare, gatit, igiena).
Persoanele cu astfel de tulburari trebuie sa evite anumite activitati care pot pune in pericol viata
acestuia sau a altor persoane ( sofatul, manevrarea unor utilaje ).
Exista anumite recomandari utile in cazul persoanelor cu tulburari de perceptie, precum oferirea unui

confort domestic care sa protejeze pacientul de eventualele accidentari (iluminarea corespunzatoare a

incaperilor, evitarea suprafetelor care predispun la accidentari fizice, mobilier corespunzator, etc).
Persoanele care au suferit un accident vascular cerebral tind sa desfasoare anumite activitati mai
lent sau dezorganizat, mai ales cand acestea le par nefamiliare. In aceste cazuri apar anxietatea si
ezitarea care fac si mai grea reintegrarea sociala. Sprijinul familiei si prietenilor este extrem de
important in aceste cazuri.

Cap. III PATOLOGIA PULMONARA A PERSOANEI DE

VARSTA A TREIA
PNEUMONIA
Pneumonia reprezinta inflamatia plamanilor adesea cauzata de o infectie cu o bacterie sau un virus.
Pneumonia reprezinta a patra cauza de mortalitate pe glob si reprezinta principala cauza de mortalitate
prin afectiuni de natura infectioasa la persoanele in varsta. De asemenea, varstnicii prezinta risc major
pentru complicatii ale pneumoniei datorita existentei afectiunilor comorbide cum ar fi B.P.O.C, diabetul
zaharat, boala ischemica coronariana, afectiunile neurologice iar pe de alta parte reducerii imunitatii
inascute si dobindite datorate senescentei.
Simptomele pneumoniei cauzate de bacterii debuteaza de obicei brusc si poate urma unei infectii a caii
respiratorii superioare cum ar fi laringita, traheita sau gripa si poate include tusea, adesea productiva.
La batrani intilnim diminuarea reflexului de tuse. Sputa poate avea culoare ruginie sau verde sau cu
striuri sangvinolente. Febra care este mai putin frecventa la batrani se coreleaza cu absenta
leucocitozei. Pacientul mai prezinta frisoane, dureri toracice care se accentueaza dupa tuse si inspir,
respiratie superficiala, accelerata si senzatia de respiratie scurta, tahicardie, fatigabilitate sau slabiciune
severa.
Microaspiratia secretiilor faringiene este principalul mecanism de producere al pneumoniilor bacterine
la virstnici si totodata factorul de risc major pentru aceasta afectiune la aceasta grupa de varsta.
Alterarea starii de constienta, diskineziile musculaturii orofaringiene, alterarea refluxului de deglutitie
datorate accidentelor vasculare cerebrale dementei senile, medicatiei sau bolii Parkinson, favorizeaza
microaspiratia faringiana. Colonizarea orofaringiana cu bacterii patogene respiratorii prezente in tartrul
dentar sau asociate afectiunilor periodontale severe ofera rezervorul microbian ideal ce poate determina
infectiile recurente de tract respirator inferior. La persoanele in varsta internate pentru pneumonii
bacteriene comunitare s-a aratat ca 72 % din acestea aveau igiena dentara deficitara sau afectiuni
dentare. Ca factori favorizanti suplimentari ai colonizarii faringiene sunt citati: malnutritia, tratament
cu antiacide sau blocanti de receptor H2 (cimetidina, ranitidina), spitalizari repetate, fumatul.
Pneumoniile la batrani sunt mai severe si fac mai frecvent complicatii ale acestora cum ar fi bacteremia
(prezenta in singe a bacteriilor care au determinat pneumoniile) sau septicemia- raspindirea bacteriilor
tot organismul.
Abordarea terapeutica a pneumoniei la o persoana mai in varsta trebuie sa tina cont de criteriile
terapeutice existente, dar sa ia in considerare si contextul particular in care aceste recomandari trebuie
aplicate.
Tratamentul pneumoniei determinata de bacterii, cea mai frecventa cauza consta in antibiotice. Durata
tratamentului variaza intre 5 -14 zile in functie de mai multi factori, antibioticul fiind ales in functie de:

1. Existenta factorilor de risc (clasa de risc a pacientului);

2. Varsta;
3. Locul unde tratam pacientul (spital sau domiciliu).
De asemenea, pe linga antibiotic se pot da vitamine mucolitice, antitermice bronho-dilatatoare.
Radiografia pulmonara se face aproape in toate cazurile pentru a depista modificarile pulmonare
determinate de pneumonie sau pentru a depista alte cauze ale simptomelor. In unele cazuri radiografia
poate sugera tipul microorganismului cauzator al pneumoniei (bacterie, fung, virus)
Suferinte pulmonare asociate pneumoniei pot fi aparitia lichidului pleural (lichid in cavitatea toracica)
sau colapsul (obstructia) unui plaman. Se descopera alte suferinte cum ar fi insuficienta cardiaca,
cancerul pulmonar, bronsita acuta.
Importanta tratarii pneumoniei la batrani este in crestere, aceasta antrenand dupa sine si necesitatea
gasirii unor metode imagistice si terapeutice optime. Pneumonia varstnicului, netratata corect poate
determina rapid decesul. Totusi, arsenalul terapeutic existent si utilizarea atunci cand este cazul a
combinatiilor antibiotice permit evolutia favorabila chiar daca mai lenta a pacientilor.
Profilaxia pneumoniei la varstnici se face prin vaccinarea antigripala.

TUBERCULOZA
Tuberculoza este o infectie care este localizata cel mai des in plamani, dar care se poate raspandi in alte
parti ale organismului din plamani. TBC este raspandit cu usurinta altor persoane prin tuse si staranut.
Cu toate ca tratamentul e de lunga durata, acesta este cel mai adesea finalizat cu succes. Durata medie a
tratamentului este intre 6 si 9 luni.
Tuberculoza se poate gasi fie in forme latente, fie in stare activa. TBC latenta inseamna ca poate exista
bacteria cauzatoare de TBC in organism, dar aceasta nu poate fi raspindita altor persoane. TBC activa
inseamna ca infectia este prezenta in organism si daca plamanii sunt afectati, infectia poate fi raspindita
si altor persoane .
TBC este cauzata de Mycobacterium Tuberculosis, o bacterie care creste incet in medii ale
organismului care sunt bogate in sange si oxigen cum ar fi plamanii.
Daca in organism este prezenta forma latenta a tuberculozei, nu exista simptome si aceasta nu poate fi
raspindita altor persoane iar daca exista forma activa a tuberculozei, exista simptome si infectia poate fi
raspandita altor persoane .
Populatia de varsta a treia, reprezinta o grupa de risc pentru aparitia tuberculozei si este cunoscuta
evolutia rapida a TBC, dar si unele evolutii maligne la persoanele cu un catabolism senil accentuat.
Factorii favorizanti ai transformarii infectiei latente in boala la aceasta grupa de varsta sunt reprezentati
predominant de:
1.
2.
3.
4.
5.

Reducerea imunitatii mediate celular, datorate procesului de senescenta;

Malnutritia;
Institutionalizarea;
Consumul unor medicamenta care pot accelera deficitul imunitar: steroizi, citostatice;
Afectiuni comorbide asociate: diabet zaharat, insuficienta renala cronica, neoplazii, limfoame.

Principalul mod de manifestare clinica a TBC este ca si la alte grupe de varsta, pulmonara. La varstnici,

majoritatea cazurilor de TBC pulmonar apare ca urmare a reactivitatii endogene a bacililor cantonati la
nivelul pulmonar.
Datorita predomininantei localizarii pulmonare, simptomul cel mai frecvent va fi reprezentat de tusea
neproductiva, dar care are un caracter persistent, progresiv. Ulterior poate aparea expectoratia purulenta
sau hemoptoica. Durerile toracice si simptomatologia generala sunt fruste. Dispneea se poate datora
unor forme extensive de boala sau asocierii unor afectiuni cardiace sau pulmonare concomitente. In
general simptomatologia este atipica, elementele sindromului de impregnere bacilara, lipsesc adesea iar
afectiunile combinate pot masca TBC sau temporiza diagnosticul.
Radiologic la varstnici, predomina infiltratele de lobi mediu si inferiori si formele miliare, mult mai rar
semanalizindu-se formele cavitare sau implicarea clasica a lobilor superiori. La persoanele in varsta
institutionalizate, se descriu de asemenea si forme radiologice de TBC primara .
TBC se trateaza cu tuberculostatice pentru a distruge bacteria, acestea sunt: izoniazida, rifampicina,
pirazinamida, etambutol, steptomicina. Obiectivele tratamentului tuberculostatic (TSS) la persoanele in
varsta sunt reprezentate pe de o parte de vindecarea pacientului si pe de alta parte de protejarea
comunitatii prin reducerea riscului de infectie si imbolnavire in comunitate, in vederea diminuarii
rezevoarelor infectogene.Indeplinirea unor asemenea deziderate implica respectarea unor principii
terapeutice .
Tratamentul trebuie sa fie: specific (sa folos. TSS) precoce, adecvat formei clinice de boala, prelungit
(6 luni fara intrerupere si fara modificarea schemei de tratament ), supravegheat (monitorizarea
compliantei pacientului, a eficientei terapeutice si a tolerantei la TSS, depistarea precoce a efectelor
adverse ).
Se va administra matinal, in priza unica prin aceasta urmarindu-se realizarea absorbtiei intestinale
brutale si rapide si a unei concentratii serice maxime, de durata scurta si care poate genera ulterior
postefect. Doza este adaptata regimului zilnic sau de 3 ori pe saptamana.
Prin aspecte clinice, radiologice si terapeutice, TBC la persoanele in varsta, ramane o afectiune
redutabila, mai ales datorate particularitatilor diagnostice si terapeutice si mai ales in Romania, unde
incidenta TBC indiferent de grupa de varsta este destul de crescuta .
TBC este o boala perfect tratabila si la persoanele mai in varsta, in conditiile in care diagnosticul a fost
stabilit corect si precoce.
Intre factorii sociali, un rol important mai ales la pacientii varstnici il joaca alimentatia, locuintele
insalubre, depresiile psihice, subalimentatia cronica, in special carentele de proteine si vitamine,
etilismul si fumatul.

CANCERUL PULMONAR
Cancerul pulmonar este una din cele mai grave consecinte ale fumatului. Intr-o bronhie sau un plaman
se dezvolta o tumora maligna care evolueaza mult timp fara siptome. In dezvoltarea ei ea poate invada
structuri anatomice invecinate (inima, vase, coaste ) sau poate trimite celule la distanta, in alte organe
(creier, ficat, oase ) producand metastaze.
Din nefericire de multe ori cancerul pulmonar incepe sa se manifeste cand deja a evoluat mult timp in
tacere. Multitudinea de boli la pacientul varstnic necesita o multitudine de tratamente si in consecinta
de reactii adverse si complicatii iatrogene diferite si nedorite. Fenomenul cascadei este frecvent intilnit
atunci cand o persoana in varsta se imbolnaveste si reprezinta modul in care o problema de sanatate
atrage dupa sine altele in lant. Un exemplu comun il reprezinta modul in care o boala respiratorie duce
la insuficienta cardiaca, infarct cardiac sau cerebral si aproape toate bolile sau operatiile duc la
incontinenta sau retentie de urina. Un pacient care are cancer, dar si o boala depresiva aparent primara
poate fi acompaniata de un cancer ocult sau de de o infectie inaparenta, ca pielonefrita sau endocardita.

Pentru ca la batrani se pot intilni toate formele histopatologice si toate localizarile cancerului
bronhopulmonar, simptomele pot fi variate. Boala poate fi complet asimptomatica descoperita
intamplator cu ocazia unei radiografii pulmonare de rutina. La un pacient cunoscut fumator, debutul se
poate manifesta prin aparitia unei tuse noi sau modificarea uneia preexistente, disfonie, anorexie,
scadere ponderala dispnee, dureri toracice sau simptome ale sindroamelor paraneoplazice. Fiecare
pacient fumator trebuie avertizat despre riscul enorm al fumatului.
Cancerul pulmonar nu se vindeca singur. Netratat, el evolueaza de multe ori rapid, cu accentuarea
simptomelor degradarea starii generale ce merg catre deces in intervale ce variaza de la citeva luni la un
an de la data diagnosticului. Tratamentul combinat chirurgical si oncologic imbunatateste mult
lucrurile. Supravietuirea se imbunatateste cu citiva ani, cu cat tratamentul e mai precoce cu atit cresc
sansele de supravietuire.
In majoritatea cazurilor de cancer bronho pulmonar la batrani tratamentul este paleativ. Beneficiile si
riscurile tratamentului trebuie atent evaluate deoarece este foarte dificil sa ajutam pacientul si foarte
usor sa-i facem rau. Spre exemplu la acesti pacienti, la care capacitatea respiratorie este limitata atat de
varsta inaintata cat si de obstructia cailor aeriene prin tumora, respectarea riguroasa a tratamentului
chirurgical si oncologic poate inrautati functia respiratorie si poate duce chiar la insuficienta
respiratorie.

BRONHOPNEUMOPATIA OBSTRUCTIVA CRONICA

(BPOC)
BPOC reprezinta un grup de boli cronice, ireversibile care determina dispnee (dificultate in respiratie,
gafaiala) datorita faptului ca aerul nu este expirat corespunzator din plamani. In timp BPOC se
agraveaza si poate duce la respiratie superficiala, afectare cardiaca si moarte.
In gerontologie, se disting 2 categorii de persoane varstnice, unele perfect autonome si social bine
integrate si altele care sunt vulnerabile, fragile. Acestia din urma, sufera nu numai de o patologie bine
determinate, ei au o stare clinica secundara unei reduceri multisistemice a potentialului functional care
le limiteaza capacitatile de adaptare la stres. Acesti pacienti au un organism erodat de imbatranire de
maladiile cronice si de contextul de viata. Din acest motiv in abordarea unui asemenea bolnav se va
tine cont ca trebuie tratat un bolnav care mai inti este varstnic dar care mai are si BPOC. Diagnosticul
de bronsita cronica se bazeaza pe elemente clinice: tuse productiva, care dureaza mai multe zile pe luna
cel putin 3 luni pe an, 2 ani consecutiv.
Prevalenta BPOC, la indivizii in varsta este de aprox.10 %; se anticipeaza ca mortalitatea prin BPOC
va fi pe locul 3 in 2020 depasind pe cea data de accidentele iscemice cerebrale iar acest fenomen se va
datora extinderii endemiei tabagice si cresterii poluarii atmosferice. Varsta inaintata este considerata un
factor de risc prin faptul ca se constata o pierdere progresiva a suportului elastic conectiv. Alti factori,
precum sexul (femeile ar fi mai succeptibile la efectele fumatului decit barbatii) statusul socioeconomic sau o istorie de infectii respiratotii grave.
Simptomele cele mai obisnuite sunt tusea, cresterea productiei de sputa, dispneea si wheezing-ul.
Aceste siptome se agraveaza repede la pacientul varstnic si le intalnim mai frecvent la barbat decat la
femei. Tusea apare la cativa ani dupa inceperea fumatului iar in timp se va asocia si cu eliminarea de
sputa in cantitate redusa si doar in timpul exacerbarilor infectioase creste cantitativ si isi vireaza
aspectul devenind galben maronie. Eliminarea unei cantitati mai mari de sputa trebuia sa semnalizeze
posibilitatea existentei unor bronsiectazii. Uneori, un efort mai mare de tuse poate determina pe fondul
unei osteoporoze senile producerea unor fracturi costale sau o sincopa.
Dispneea este simptomul cel mai suparator si care se agraveaza progresiv de la o zi la alta. O data cu
accentuarea obstructiei respiratorii bolnavul va recurge reflex la o respiratie cu buzele stranse, prin care

se va evita colapsul cailor aeriene distale si va adopta pozitii specifice in sezut cu coatele sprijinite pe
coapse sau pe masa, pozitii care permit pe de o parte fixarea toracelui superior cu intrarea in functie a
muschilor respiratori accesori, iar pe de alta parte, creste curba cupolei diafragmului, rezultatul fiind o
respiratie mai usoara si mai eficienta. Exacerbarile pot avea multiple cauze - infectioase , cardiace, etc.
Daca pacientul intra in categoria varsticului, prognosticul evolutiv este defavorabil iar strategia
terapeutica devine foarte complexa.
Denutritia este consemnata la 40-50% din bolnavii cu BPOC. Iritabilitatea si deznadejdea sunt frecvent
intalnite la varstnicii cu BPOC si sa nu uitam ca mai exista si o componenta psihica a dispneei
determineta de anxietate, asa numita dispnee anticipatorie (bolnavul se gandeste ca activitatea ii va
afecta respiratia, are loc o crestere a frecventei cardiace si respiratorii, care la randul ei accentueaza
dispneea). Pe de alta parte, anxietatea si sedentarismul pot conduce la depresie. Asistam astfel, la
instalarea unei duble deconditionari psihice si fizice.

ASTMUL BRONSIC
Astmul este o boala care afecteaza bronhiile. Bronhiile sunt ramificatii ale traheei ce conduc aerul spre
alveolele pulmonare. La astmatici, bronhiile se ingusteaza astfel incat apar dificultati in circulatia
aerului atat la inspiratie cat si la expiratie. Mai multi factori pot fi la originea acestei afectiuni :
1. Fibrele musculare situate in jurul bronhiilor se contracta (spasm bronsic);
2. Mucoasa este iriata si se congestioneaza;
3. In interiorul bronhiei se acumuleaza mucus anormal de vascos.
Factorii declansatori sunt variati. In cazul astmului alergic, inspirarea unui alergen (substanta ce
provoaca alergia ) poate declansa o criza. Toti asmaticii prezinta hipereactivitate a bronhiilor ceea ce
reprezinta o caracteristica a bolii. Bronhiile se contracta in contact cu iritantii cei mai diversi:
1.
2.
3.
4.
5.
6.

Aerul rece si uscat;

Efortul fizic;
Fumul de tigara;
Poluarea;
Stresul;
Infectii ale cailor respiratorii.

Mortalitatea prin astm la batrani e in crestere. Imbatranirea nu modifica specific fiziopatologia

multifunctionala a atsmului ea ramanad aceeasi de la patogenia adultului. La orice varsta, diagnosticul
clinic de astm se bazeaza pe tetrada simptomatica reprezentata de wheezing, tuse, dispnee si constrictie
toracica. La varsta a treia astmul este cu dispnee continua dificil de echilibrat sau uneori
corticodependent.
Maladia asmatica la individul varstnic se mai poate traduce si prin simptome indirecte extrarespiratorii,
senzatie de proasta dispozitie, tulburari de somn, depresie, limitarea activitatii cotidiene.
Procesul normal de senescenta aduce unele elemente care maresc dificultatea diagnosticului si
particularizeaza structura tratamentului. Administrarea tratamentului trebuie facuta cu multa precautie,
tinindu-se cont de anumite realitati pe care le intalnim la acest segment de populatie, deoarece intalnim:
cresterea incidentei reactiilor adverse datorate alterarii metabolismului medicamentelor si a eliminarii

acestora, interferenta cu alte medicamente utIlizate in tratarea bolilor concomitente.

Medicatia aferenta bolilor concomitente poate induce exacerbari astmatice. Mai exista un grad ridicat
de noncomplianta generat de tulburari neuropshice, probleme financiare, izolare sociala sau
disfunctionalitati fizice (artrita). Disfunctionalitatile inerente varstelor inaintate se pot repercuta asupra:
manipularii flacoanelor, dificultati in citirea materialului informative despre astm (scaderea acuitatii
vizuale in caz de cataracta senile ). Tulburarile de memorie, auz vor agrava si mai mult autonomia.
Depresia este o trasatura de caracter a multor varstnici, iar tratarea corecta a acesteia va crea un psihism
pozitiv capabil sa amelioreze evolutia astmului. Atentie insa la medicatia psihotropa care poate
influenta negativ starea centrilor respiratori, nivelul endorfinelor, neutropeptidelor, clearance-ul
mucociliar .
Cauze de esec a tratamentului
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.

Noncomplianta;
Persistenta expunerii la alergeni domestici adesea subestimati la acesta varsta;
Tehnica deficitara de administare a medicamentelor;
Tratament inadecvat stadiului de severitate;
Interferente medicamentoase aspirina si AINS, beta-blocanti;
Reflux gastro-esofagian;
BPOC;
Insuficienta cardiaca congestiva.

Criza se declanseaza brusc, ziua sau noaptea in plin somn sau dupa o perioada prodromala. Bolnavul se
trezeste cu o stare de anxietate, opresiune toracica, are sete de aer ia o pozitie verticala, apar cianoza si
exoftalmia. Accesul dureaza aprox. 30-60 minute dar se poate prelungi pina la 2-3 ore. Dispneea este
bradipneica, expiratorie, zgomotoasa; respiratia este activa, toracele este imobil globulos, destis, cu
coastele orizontalizate si spatii intercostale marite. In momentul in care criza trece in faza a douaumeda, subiectiv apare diminuarea dispneei, tusea devine productiva cu o expectoratie caracteristica,
putin abundenta, mucoasa gelatinoasa. Concomotent apare o secretie lacrimala si nazala abundenta.
Evolutia este variabiala si imprevizibila, se poate infecta ducand la bronsiolita spastica sau poate duce
la insuficienta respiratorie de tip obstructiv cu evolutie spre cord pulmonar cronic.
Complicatiile ce pot apare pot fi: hemoptizii, condensari pulmonare, emfizem pulmonar, pneumotorax
spontan, hernii, mai ales la batrani prin cedarea punctelor slabe ale peretelui abdominal si ale orificiilor
herniene.

Cap. IV PATOLOGIA CARDIOVASCULARA A

PERSOANEI DE VARSTA A TREIA
Ateroscleroza
Ateroscleroza este cauza principala de deces si invaliditate in tarile dezvoltate. Numele, derivat
din limba greaca, se refera la ingrosarea intimei arteriale (stratul cel mai intern al peretelui arterial care
vine in contact cu sangele) si acumularea de lipide. Desi multi factori sistemici si generali predispun la
dezvoltarea sa, aceasta boala afecteaza preferential anumite regiuni ale circulatiei.
Ea produce manifestari clinice distincte in functie de patul circulator afectat si de caracteristicile
leziunilor individuale. De exemplu, ateroscleroza arterelor coronare produce angina pectorala si infarct
miocardic, ateroscleroza arterelor ce iriga sistemul nervos central provoaca frecvent ischemie cerebrala
tranzitorie si accidente vasculare cerebrale.
Ateroscleroza se dezvolta focalizat atit in timp cat si in spatiu si are loc tipic in decurs de mai
multi ani, de obicei mai multe decade. Cresterea placii aterosclerotice e mai degraba discontinua decat
liniara, cu perioade de liniste relativa punctata de episoade de evolutie rapida. Dupa o perioada
deliniste, in general prelungita, ateroscleroza poate deveni clinic manifesta.

Angina pectorala
Angina pectorala este un sindrom clinic datorat ischemiei miocardice caracterizat prin discofort
sau presiune precordiala, care este in mod tipic precipitat de efortul fizic si ameliorat de repaus sau
nitroglicerina sublingual. Cauza este reprezentata de obicei de obstructia critica a arterelor coronare
datorita aterosclerozei.
Angina pectorala apare atunci cand travaliul cardiac si necesarul miocardic de oxigen depasesc
capacitatea arterelor coronariene de a asigura aportul de sange oxigenat. Frecventa cardiaca, tensiunea
sistolica sau presiunea arteriala si contractilitatea sunt factorii determinanti majori ai necesarului
miocardic de oxigen. O crestere a oricaruia din acesti factori in conditiile unui flux sangvin coronarian
scazut o poate induce. Astfel, la un pacient cu un grad critic de stenoza coronariana, efortul fizic induce
angina ameliorata de repaus.
Disconfortul din angina pectorala nu este de obicei perceput ca durere. Poate fi o jena surda, vaga,
putin ingrijoratoare sau poate deveni rapid o senzatie severa, intensa, de presiune precordiala. Are
localizare variabila, dar cel mai frecvent este resimtita langa stern. Poate iradia in umarul stang si in jos
pe marginea interna a bratului stang, chiar si in degete, drept in spate, in gat, maxilare si dinti, si
ocazional in jos pe marginea interna a bratului drept. Poate fi de asemenea resimtita in abdomenul
superior. Angina pectorala este in mod tipic declansata de activitatea fizica si de obicei nu persista mai
mult de cateva minute, disparand la repaus. Diagnosticul se bazeaza pe acuzele caracteristice de
disconfort toracic declansat de efort si ameliorat de repaus.
Principiul major al tratamentului este de a preveni sau de a reduce ischemia si de a diminua
simptomele. Boala subiacenta, de obicei ateroscleroza, trebuie delimitata si principalii factori de risc
trebuie eliminati.

Aritmiile
Inima este un muschi ce functioneaza asemenea unei pompe. Ea este divizata in patru camere:
doua superioare -atrii si doua inferioare -ventricule. Inima se contracta atunci cand este strabatuta de un
impuls electric generat de stabilizatorul natural al inimii -nodulul sinusal sau sinoatrial (NS). In cazul
ritmului cardiac normal, numit si ritm sinusal, impulsul pleaca din atriul drept, se propaga in tot atriul si
in nodul atrioventricular (AV). De aici, impulsul (stimulul) este condus printr-o retea de fibre
specializate (sistemul His-Purkinje) la toate celulele ventriculelor. Acest traseu trebuie urmat cu
exactitate pentru ca inima sa functioneze normal. Atat timp cat stimulul electric este transmis normal,
inima pompeaza sange si se contracta intr-un ritm normal (intre 60 -100 ori pe minut).
Termenul de aritmie se refera la orice modificare a ritmului normal al impulsurilor electrice,
determinand un ritm cardiac neregulat. Unele aritmii dureaza atat de putin (de exemplu, o pauza
temporara sau o contractie prematura) incat ritmul cardiac nu este afectat. Dar daca aritmiile dureaza
mai mult, ritmul cardiac poate fi prea rapid, prea lent sau neregulat.
Termenul de tahicardie se refera la o frecventa cardiaca de peste 100 batai pe minut.
Frecventa cardiaca creste in timpul activitatii fizice si scade in timpul somnului. Facand exceptie
de aceste variatii zilnice, toate persoanele prezinta la un moment dat episoade pasagere de aritmie.
Prevalenta aritmiilor atriale si ventriculare tinde sa creasca odata cu varsta, chiar si in cazul persoanelor
care nu sufera de boli cardiace.
Bolile cardiace dobandite sunt cel mai important factor de risc pentru aritmie. Cauzele principale
sunt ateroscleroza, hipertensiunea arteriala si afectiunile inflamatorii sau degenerative. Cicatrizarile sau
depozitele anormale prezente la aceste afectiuni pot provoca bradicardia, inhiband activitatea nodului
sinusal sau conducerea atrioventriculara. In mod asemanator, ele pot provoca tahicardie (cu origine
atriala sau ventriculara) datorita activitatii anormale a celulelor sau prin crearea unor insule de tesut
inert din punct de vedere electric. Numerosi agenti chimici pot provoca aritmii, uneori cu consecinte
grave. Printre factorii cunoscuti se numara concentratiile mari sau mici de minerale (precum potasiu,
magneziu si calciu) din sange sau tesuturi. Aceste minerale au un rol esential in producerea si
conducerea normala a impulsurilor la inima. Substantele care creaza dependenta, precum alcoolul,
tigarile si drogurile pot provoca aritmie, la fel ca si unele medicamente pentru inima. Chiar si
medicamentele pentru tratarea aritmiei pot provoca aritmie.
Aritmia sinusala se refera la schimbarile ciclice ale ritmului cardiac in timpul respiratiei. Este mai
putin frecventa la pacientii de varsta a treia.
Bradicardia - frecventa cardiaca scade sub 55-60 batai/minut. O frecventa cardiaca prea lenta poate
provoca oboseala, stari de ameteala, slabiciune si lesin. Aceste simptome pot fi inlaturate prin
implantarea unui pacemaker electronic pentru a accelera ritmul cardiac.
Extrasistole atriale - contractiile premature sau extrasistolele provoaca frecvent un ritm cardiac
neregulat. Cele care se produc in camerele superioare sunt numite extrasistole atriale.
Extrasistolele ventriculare -contractiile premature ale inimii care se produc in camerele inferioare
sunt numite extrasistole ventriculare.
Extrasistolele sunt frecvente la copii si adolescenti si se intalnesc la majoritatea persoanelor la un
moment dat. De obicei cauza lor nu este identificata. Extrasistolele dispar cu timpul si nu necesita
tratament special. Ocazional extrasistolele sunt cauzate de boli sau de leziuni ale inimii. Medicul poate
recomanda efectuarea de teste suplimentare pentru a se asigura ca inima este sanatoasa.
Fibrilatia artriala - mai multe parti ale atriilor (camerele superioare ale inimii) incep sa genereze
impulsuri electrice necoordonate. Atriile pompeaza sangele prea repede si neregulat si nu se contracta
suficient. De fapt,ele se pot contracta de 5-7 ori mai repede decat normal -pana la 300-400 batai pe
minut. Nu toate impulsurile ajung la ventricule, astfel incat acestea pot pompa sangele, desi cu un ritm
neregulat.

Fibrilatia arteriala reprezinta cea mai frecventa tulburare gravade ritm cardiac, ea nu este un pericol
in sine, dar poate conduce la alte tulburari de ritm, oboseala cronica, insuficienta cardiaca congestivasi,
cel mai grav, la accident vascular cerebral (AVC).
Atunci cand atriul drept pompeaza prea repede si neregulat, sangele nu se varsa complet in
ventriculul stang. In schimb, sangele stagneaza in atriu si formeaza cheaguri. Daca un cheag patrunde
in sange si circula spre creier, poate bloca o artera si provoca un AVC. Acest lucru nu se intampla la toti
pacientii cu fibrilatie arteriala, dar sansele de a suferi de un AVC sunt de cinci ori mai mari daca aveti
FA. Aproximativ 15-20% din cazurile de accident vascular cerebral se produc la persoanele cu FA.
Fibrilatia atriala (FA) survine deseori la persoanele care sufera sau au suferit de boli coronariene,
de stop cardiac, sau de insuficienta cardiaca. Apare si la pacientii cu afectiuni ale valvelor inimii
(valvulopatii), cu inflamatie a miocardului (miocardita) sau a endocardului (endocardita), sau in urma
unei interventii chirurgicale cardiace. Pacientii cu ateroscleroza sau angina pectorala pot suferi de
asemenea de fibrilatie atriala. Uneori aceasta este legata de anomalii congenitale ale inimii.
O boala a plamanilor poate de asemenea sa afecteze inima. De aceea FA survine la pacientii cu boli
pulmonare cronice, trombembolism pulmonar, emfizem pulmonar sau astm.
Varsta si sexul influenteaza riscul aparitiei FA si gravitatea sa. Barbatii prezinta un risc usor mai crescut
de a dezvolta FA, dar femeile diagnosticate cu aceasta afectiune prezinta un risc mai mare de moarte
prematura. Varstnicii sunt mai predispusi la FA decat persoanele tinere. Alti factori de risc sunt
afectiunile tiroidei, diabetul, hipertensiunea arteriala, consumul excesiv de alcool, fumatul sau
consumul de stimulante (inclusiv cafeina).
Fibrilatia ventriculara este - o afectiune in care, datorita activitatii electrice necontrolate a inimii,
ventriculele se contracta rapid, nesincronizat si necoordonat. In acest caz, inima pompeaza putin sange
sau isi intrerupe complet activitatea de pompa. Fibrilatia ventriculara poate provoca un colaps cardiovascular sau moarte subita daca pacientul nu primeste ingrijiri de urgenta.
Tratata din timp, tahicardia ventriculara si fibrilatia ventriculara se pot converti la ritm normal prin soc
electric. Tahicardia poate fi controlata cu ajutorul medicamentelor sau prin identificarea si distrugerea
focarelor ectopice generatoare ale ritmului anormal. O metoda eficienta de corectare a tulburarilor de
ritm este si folosirea unui dispozitiv electronic numit defibrilator implantabil.
Flutter atrial - apare atunci cand impulsurile generate intr-un ritm rapid determina contractii frecvente
ale muschiului cardiac, determinand un ritm cardiac rapid si regulat.
Blocul cardiac de grad 1- (blocul cardiac sau atrioventricular-AV) se produce atunci cand impulsurile
din camerele superioare ale inimii (atrii) nu se transmit catre camerele inferioare (ventricule). Aceasta
nu inseamna ca vasele sanguine sunt blocate.
Blocul cardiac de grad 1 - se instaleaza atunci cand impulsul electric traverseaza nodul AV mai incet
decat normal. Ritmul si frecventa cardiaca sunt normale, iar inima poate sa fie sanatoasa. Unele
medicamente pentru inima pot incetini conducerea impulsurilor de la atrii la ventricule si provoca bloc
cardiac de grad 1.
Blocul cardiac de grad2 - se produce atunci cand impulsurile din camerele superioare ale inimii (atrii)
nu se transmit catre camerele inferioare (ventricule). Aceasta nu inseamna ca vasele sanguine sunt
blocate.
Blocul cardiac de grad 3 - (bloc cardiac complet) impulsurile electrice nu mai ajung de la atrii a
ventricule, provocand bradicardia (frecventa cardiaca scazuta).
Blocul cardiac complet este cauzat de unele cardiopatii sau poate sa se instaleze ca efect advers al unui
medicament.

Hipertensiunea arteriala
Hipertensiunea arteriala (HTA) reprezinta o crestere a valorilor tensiunii arteriale peste limita
normala, bazata pe media intre cel putin doua determinari realizate in doua sau mai multe vizite dupa
screeningul initial. Valorile normale ale TA au fost stabilite de catre foruri internationale: TA < 130/80
mmHg, iar tensiunea arteriala optima fara risc cardiovascular este < 120/80 mmHg.
Cei mai multi pacienti hipertensivi nu au simptome specifice ce pot fi atribuite cresterii tensiunii
arteriale si sunt identificati numai in timpul examenului fizic. Simptomele care pot apare sunt atribuite:
tensiunii arteriale crescute insasi, bolii vasculare hipertensive si bolii de fond, daca aceasta exista.
Evaluarea pacientului hipertensiv cuprinde:
1. istoricul familial de HTA; cresteri intermitente ale TA in trecut; afectiuni sau tratamente
anterioare efectuate de pacient;
2. existenta factorilor de risc: fumat, diabet zaharat, dislipidemia, istoric familial de decese
premature datorate bolilor cardiovasculare;
3. evaluarea stilului de viata al pacientului in aspecte privind dieta, activitatea fizica, statutul
familial, profesia , nivelul de educatie;
4. examenul fizic;
5. investigatii de laborator.
Hipertensiunea arteriala este de doua tipuri: esentiala (a carei cauza nu se cunoaste, fiind si cea
mai frecventa) si secundara (care are cauza cunoscuta); aceasta din urma poate fi de cauza renala,
endocrina, neurologica sau alte cauze variate.
Consecintele hipertensiunii au rasunet in intreg organismul: cele mai importante efecte sunt cele
asupra cordului, neurologice si renale.
Tratamentul isi propune sa scada mortalitatea si imbolnavirea de cauza cardiovasculara si renala,
iar TA sa atinga valorile tinta de 140/90 mmHg pentru populatia generala si, respectiv, 130/80 mmHg
pentru cei cu diabet sau boli renale. O componenta majora a tratamentului HTA o constituie
modificarea stilului de viata, la care se adauga la nevoie tratamentul farmacologic. Acesta din urma
poate contine unul sau mai multe medicamente, in functie de valorile TA si bolile asociate.
Hipertensiunea arteriala este o boala cronica care nu se vindeca si trebuie tratata toata viata
(necesita administrarea zilnica a tratamentului medicamentos in cazul in care acesta este instituit).

Infarctul miocardic
Infarctul miocardic se produce atunci cand muschiul inimii -miocardul- nu este irigat
corespunzator. Acest lucru se datoreaza faptului ca una sau mai multe artere coronare care hranesc
miocardul sunt obstruate datorita depunerilor de grasimi (placi de aterom) - proces numit ateroscleroza.
Placa se poate rupe sau perfora, ducand la formarea unui cheag de sange, care blocheaza artera. Astfel
se produce infarctul miocardic, numit uneori si tromboza coronariana sau ocluzie coronariana.
Daca circulatia sangelui este intrerupta timp de mai multe minute, celulele musculare sunt
afectate permanent si mor. Pacientul poate muri sau poate suferi leziuni ireversibile, in functie de
masura in care este afectat miocardul.
Uneori un spasm coronarian poate fi cauza producerii infarctului miocardic. O artera coronara se
contracta temporar si se ingusteaza determinand scaderea sau oprirea irigarii unei parti a miocardului.
Cauzele producerii spasmelor nu se cunosc. Spasmul se poate produce pe vasele sanguine normale, ca
si pe vasele obstruate partial de ateroscleroza. Un spasm sever poate provoca infarct miocardic.

Uneori infarctul miocardic debuteaza brusc si cu intensitate. Dar, de cele mai multe ori, debutul
este lent, cu durere usoara si disconfort. Pacientii nu inteleg ce se intampla si asteapta prea mult inainte
de a cere ajutor.
Semnele producerii unui infarct miocardic:
1. Durere toracica - n majoritatea cazurilor, pacientii acuza dureri (senzatii de apasare, presiune) in
piept, care pot sa dureze cateva minute sau pot sa dispara si sa apara din nou;
2. Dureri in partea superioara a corpului - simptomele includ durere sau disconfort la unul sau
ambele brate, spate, gat, falca sau stomac;
3. Respiratie dificila;
4. Alte semne: transpiratie rece, varsaturi sau stare generala de slabiciune.
Cel mai frecvent simptom al infarctului miocardic este durerea toracica sau disconfortul, atat la
barbati cat si la femei. Dar la femei se intalnesc mai des unele simptome, in special respiratia dificila,
starile de greata/ varsaturi si durere in piept si spate.
Persoanele care au suferit un infarct miocardic trebuie sa efectueze o serie de teste diagnostice.
Importanta acestora consta in posibilitatea de a determina cauza infarctului miocardic, portiunea de
miocard afectata si tipul de boala coronariana. Infarctul miocardic poate fi primul simptom al unei boli
coronariene.
Testele contribuie de asemenea la alegerea unui tratament adecvat si a unui stil de viata care sa previna
aparitia altor probleme de sanatate.
Testele diagnostice pot fi invazive sau neinvazive. Testele neinvazive sunt efectuate fara a se introduce
ace, instrumente sau fluide in corp. Testele invazive variaza de la o simpla intepatura pentru un test de
sange, inserarea unei sonde sau a unui dispozitiv si pana la interventiile chirugicale complexe precum
operatia pe cord deschis.
Teste non-invazive:electrocardiograma (EKG sau ECG), electrocardiograma ambulatorie (numita si
monitorizare ambulatorie sau Holter), radiografie toracica, ecocardiografie (ecocardiograma),
imagistica computerizata.- CT (Tomografie Computerizata), RMI (Rezonanta Magnetica Nucleara),
EBCT (Electron Beam Computer Tomograph), PET (tomografie computerizata cu emisie de pozitroni),
SPECT (tomografie computerizata cu emisie de fotoni), DCA (angiografie cardiaca), CAT (tomografie
computerizata axiala),testul de efort.
Cand se produce un infarct miocardic, miocardul nu mai este hranit iar celulele sale incep sa
moara. Portiunea afectata a muschiului cardiac depinde de marimea zonei hranite de artera obstruata si
de intervalul de timp dintre instalarea infarctului si inceperea tratamentului. Pe masura ce inima se
vindeca, pe portiunea miocardului afectata de infarctul miocardic se formeaza o cicatrice. De obicei,
procesul de vindecare a inimii dureaza intre o luna si sase saptamani, in functie de marimea infarctului
si de timpul necesar fiecarei persoane. Inima este un organ foarte rezistent: chiar daca o portiune a sa
sufera leziuni permanente, restul continua sa functioneze. Dar, datorita leziunilor provocate de infarctul
miocardic, inima este slabita, iar functia sa de pompa este diminuata. Cu toate acestea, cu ajutorul unui
tratament adecvat si adoptand un stil de viata sanatos, se pot preveni producerea altor leziuni.
Procesul de vindecare al muschiului inimii incepe imediat dupa infarct si dureaza aproximativ opt
saptamani. Portiunea afectata de infarct, unde se formeaza o cicatrice, nu se contracta si nu pompeaza
sangele la fel de eficient ca cea sanatoasa. Aceasta echivaleaza cu o diminuare a functiei de pompa a
inimii, care depinde de marimea si localizarea infarctului. Majoritatea persoanelor care supravietuiesc
unui infarct miocardic dezvolta o boala coronariana si trebuie sa-si schimbe radical stilul de viata sau sa
ia medicamente pentru a preveni alte infarcturi si pentru a duce o viata normala si activa.
Durerea toracica nu este intotdeauna un semn al infarctului miocardic O forma frecventa de
durere toracica este angina pectorala. Se manifesta printr-o durere care dureaza cateva minute. Apare
atunci cand miocardul nu primeste sangele si oxigenul de care are nevoie. Angina se deosebeste de

infarctul miocardic prin faptul ca nu provoaca leziuni permanente miocardului. Angina se produce
deseori in timpul exercitiilor sau a starilor emotionale de stres atunci cand frecventa cardiaca si
presiunea sangelui cresc, iar miocardul are nevoie de mai mult oxigen.

Insuficienta cardiaca
Insuficienta cardiaca poate afecta partea stanga a inimii, partea dreapta sau ambele. De obicei,
partea stanga este afectata prima. Fiecare parte este compusa din doua camere: atriul, camera
superioara si ventriculul, sau camera inferioara. Atriul primeste sangele, in timp ce ventriculul
pompeaza sangele in corp. Insuficienta cardiaca apare atunci cand oricare din aceste camere isi pierde
capacitatea de a asigura debitul sanguin in conditii normale.
Insuficienta cardiaca stanga afecteaza ventriculul stang (VS) sau camera inferioara a inimii.
Sangele incarcat cu oxigen circula de la plamani la atriul stang, apoi in ventriculul stang, care il
pompeaza in corp. Intrucat aceasta camera pompeaza cea mai mare cantitate de sange, el este cel mai
voluminos si este vital pentru functionarea normala a inimii.
Daca ventriculul stang isi pierde capacitatea de a se contracta normal (insuficienta cardiaca sistolica),
inima nu mai poate pompa suficient sange in circulatia arteriala. Daca muschiul inimii devine rigid,
ventriculul stang nu se mai relaxeaxa normal (insuficienta cardiaca diastolica) si inima nu primeste
suficient sange in timpul diastolei (starea de relaxare dupa fiecare contractie).
Aceasta distinctie dintre IC sistolica si IC diastolica este foarte importanta, deoarece tratamentul
medicamentos difera.
In ambele cazuri, sangele care patrunde in VS din plamani, poate stagna, cauzand trecerea plasmei
sanguine in plamani (edem pulmonar). De asemenea, pe masura ce scade capacitatea inimii de a pompa
sangele, scade fluxul sanguin, determinand acumularea de lichid in tesuturi (edem).
Atriul drept primeste sangele folosit (incarcat cu dioxid de carbon) care se intoarce in inima
prin vene. Ventriculul drept trimite sangele la plamani pentru a se incarca cu oxigen. Insuficienta
cardiaca dreapta apare de obicei ca urmare a unei insuficiente a ventriculului drept. Atunci cand functia
ventriculului stang se deterioreaza, creste presiunea in vasele pulmonare, afectand in cele din urma
cordul drept iar cand ventriculul drept isi pierde functia de pompa, sangele stagneaza in vene,
determinand aparitia edemelor la gleznele pacientilor.
Insuficienta cardiaca este de obicei o boala cronica, adica de lunga durata si cu o evolutie lenta.
Pana a fi diagnosticat pacientul, inima acestuia isi pierde incetul cu incetul functia de pompa. La
inceput, inima incearca sa compenseze prin:
1. Dilatare - atunci cand inima se dilata, contractiile sunt mai puternice, deci si cantitatea de sange
pompat va fi mai mare;
2. ingrosarea fibrelor musculare, datorita maririi celulelor care se contracta din inima - acest lucru
ii permite inimii sa creasca forta de contractie.
3. accelerarea ritmului, pentru a pompa mai mult sange in circulatie;
4. Organismul incearca sa compenseze si prin alte metode - vasele de sange se micsoreaza pentru a
mentine presiunea ridicata; sangele este deviat de la tesuturile si organele mai putin importante
si directionat spre organele vitale, inima si creierul.
Aceste masuri temporare ascund insuficienta cardiaca, dar nu o vindeca. Asa se explica faptul ca
numerosi pacienti nu sunt constienti de boala lor decat dupa deteriorarea inimii. De aceea controlul
medical periodic este foarte important. In cele din urma, inima nu mai rezista si pacientul acuza
oboseala, dispnee (greutate in respiratie) si alte simptome care il determina sa consulte un doctor.

Pe masura ce inaintam in varsta, inima isi pierde capacitatea de a pompa sange. Dar in cazul
insuficientei cardiace se adauga si alti factori care afecteaza inima sau care o suprasolicita. De fapt, toti
factorii de risc cardiovasculari - hipertensiunea arteriala, fumatul, supraponderabilitatea, consumul de
alimente bogate in grasimi si colesterol, sedentarismul si diabetul zaharat sunt si cauze ale insuficientei
cardiace. In unele cazuri insa, stilul de viata al pacientilor nu este responsabil pentru aparitia
insuficientei cardiace. De exemplu, unii pacienti cu insuficienta cardiaca prezinta malformatii
congenitale ale inimii, iar la altii muschiul inimii a fost afectat de un virus.
Cauzele insuficientei cardiace:
1.
2.
3.
4.
5.

boli coronariene;
stop cardiac (infarct miocardic);
tensiune arteriala mare (hipertensiune);
afectiuni ale valvelor cardiace;
afectiuni ale miocardului (cardiomiopatie dilatativa, cardiomiopatie hipertrofica) sau inflamatii
(miocardita);
6. orice afectiune a miocardului cauzata de consumul de alcool sau droguri, infectii virale sau din
cauze necunoscute mareste riscul de insuficienta cardiaca;
7. boli cardiace congenitale;
8. boli pulmonare severe;
9. diabet zaharat;
10.numar scazut de globule rosii (anemie severa) ;
11.glanda tiroida marita (hipertiroidism);
12.tulburari de ritm cardiac (aritmie).
In toate aceste situatii, pacientul poate prezenta simptomele insuficientei cardiace pana cand
adevarata problema este identificata si tratata.
Tabelul de mai jos prezinta semnele si simptomele cele mai comune, cauza aparitiei lor si modul
in care pot fi recunoscute.
SIMPTOM

CAUZA

DESCRIERE

Greutate in
Sangele stagneaza in venele pulmonare (vasele prin care
respiratie (dispnee) sangele circula e la plamani la inima) deoarece inima nu
reuseste sa pompeze sangele in mod corespunzator,
cauzand acumularea plasmei sanguine la nivelul plamanilor.

Jena respiratorie in timpul efortu

mai frecvent), al repausului, sau
cand poate
surveni brusc si trezi pacientii. A
dificultati de respiratie in pozitie
aceea isi sprijina capul sau parte
corpului cu perne. Se plang dese
oboseala, de stari de anxietate si

Tuse persistenta sau Acumularea plasmei sanguine in plamani (vezi mai sus).
respiratie gomotoasa

Tuse cu expectoratie (mucus sau

rozate).

Acumularea de
lichid in tesuturi
(edem)

Odata cu scaderea circulatiei sangelui in artere, sangele care Umflaturi la gambe, glezne, abd
se
ingrosarea taliei. Pacientii obser
intoarce la inima prin vene stagneaza, determinand
ii strang pantofii.
acumularea lichidului in tesuturi. Capacitatea rinichilor de a

elimina sodiul
si apa scade, cauzand de a semenea retentia lichidelor in
tesuturi.
Oboseala si
slabiciune

Inima nu mai pompeaza suficient sange pentru a hrani

tesuturile. Sangele este deviat de la tesuturile si organele
mai putin importante (muschii) si directionat spre organele
vitale: inima si creierul.

Senzatie de oboseala in permane

Dificultati
de a efectua activitatile zilnice (c
urcatul scarilor, caratul sacoselo
pe jos).

Lipsa poftei de
mancare, greata

Sistemul digestiv primeste mai putin sange, ceea ce

provoaca probleme ale digestiei.

Senzatie de satietate sau greata.

Dezorientare,
Modificarea nivelului unor substante (sodiu) din sange
dificultati de gandire poate provoca dezorientare.

Pierderi de memorie si stari de d

Rudele sau asistentele medicale
care
observa aceste simptome.

Tensiune arteriala
mare

Palpitatii, care dau senzatia ca in

piept.

Pentru a compensa pierderea capacitatii de pompare, inima

bate mai repede.

Tipurile de insuficienta cardiaca sunt clasificate deseori in functie de severitatea simptomelor.

Mai este prezentat cel mai utilizat sistem de clasificare, numit Clasificarea Functionala NYHA (New
York Heart Association), care incadreaza pacientii in una din cele patru categorii in functie de limitarea
activitatilor fizice.
Clasa I - pacientul nu prezinta simptome, iar activitatea fizica zilnica nu este limitata.
Clasa II -simptome usoare, activitatea fizica este limitata moderat. Fara acuze in repaus.
Clasa III - limitare accentuata datorita simptomelor, prezente si in timpul activitatilor uzuale.
Disconfortul dispare doar in repaus.
Clasa IV - limitare severa. Simptomele persista si in repaus.

Factori de risc in bolile cardiace

Studiile clinice si statistice au identificat diversi factori care pot mari riscul aparitiei de boli
cardiace. Factorii de risc majori sunt cei care maresc in mod considerabil riscul bolilor cardiovasculare
(ale inimii si vaselor sanguine). Ceilalti factori determina o crestere a riscului de boli cardiovasculare,
dar importanta si prevalenta lor nu a fost inca stabilita cu exactitate. Acestia din urma sunt numiti si
factori de risc minori.
American Heart Association a identificat cativa factori de risc, dintre care unii pot fi controlati, iar
altii nu. Cu cat prezentati mai multi factori de risc, cu atat posibilitatea de a dezvolta o boala
coronariana este mai mare. In plus, aceasta posibilitate creste odata cu cresterea nivelului pentru fiecare
factor de risc. Astfel, o persoana cu un colesterol total de 300 mg/ dl prezinta un risc mai mare decat o
alta cu 245 mg/ dl, desi toate persoanele al caror colesterol total depaseste 240 mg/ dl prezinta un risc
foarte crescut.

Factorii de risc majori nemodificabili: varsta, sexul (masculin), mostenirea genetica (inclusiv rasa).
Factorii de risc majori modificabili: fumatul, hipercolesterolemia, hipertensiunea arteriala,
sedentarismul, obezitatea, diabetul zaharat.
Alti factori care maresc riscul de boli cardiace: stresul, consumul de alcool.
Factorii de risc majori nemodificabili:
1. Varsta peste 83% din persoanele care decedeaza din cauza bolilor coronariene au peste 65 de
ani;
2. Sexul barbatii prezinta un risc mai mare de stop cardiac decat femeile. La femei rata deceselor
cauzate de bolile cardiace creste dupa menopauza, dar totusi nu o egaleaza pe cea a barbatilor;
3. Mostenirea genetica - majoritatea pacientilor cu un istoric familial pozitiv pentru o boala
cardiaca, prezinta si alti factori de risc. Asa cum nu puteti modifica varsta, sexul si rasa, nu va
puteti schimba nici istoricul familial. De aceea, e mai important sa tratati si sa modificati ceilalti
factori de risc.
Factorii de risc majori ce pot fi modificati, tratati sau controlati prin schimbarea stilului de viata sau
cu ajutorul medicamentelor:
1. Fumatul - riscul la care se expun fumatorii este de 2-4 ori mai mare decat cel al nefumatorilor.
Fumatul este un factor de risc major si poate provoca moartea subita la pacientii cu boli
coronariene. Persoanele care fumeaza trabucuri sau pipe prezinta un risc ridicat de deces din
cauza bolilor coronariene (si chiar a accidentului vascular cerebral), dar acest risc este si mai
mare la fumatorii de tigari. Inhalarea fumului de tigara (fumatul pasiv) creste riscul aparitiei
cardiopatiilor si in cazul nefumatorilor.
2. Nivelul ridicat al colesterolului - odata cu cresterea nivelului de colesterol din sange, creste si
riscul aparitei bolilor cardiace. Asocierea acestui factor de risc cu altii (fumatul si
hipertensiunea) determina o crestere suplimentara a riscului;
3. Hipertensiunea arteriala este un factor de risc pentru accidentul vascular cerebral (AVC), stopul
cardiac, insuficienta cardiaca congestiva si insuficienta renala. Cand hipertensiunea arteriala se
asociaza cu obezitatea, fumatul, nivelul ridicat de colesterol sau diabet, riscul producerii unui
stop cardiac sau AVC creste de cateva ori;
4. Sedentarismul - ctivitatea fizica moderata si regulata previne bolile cardiace si cardiovasculare,
contribuie la controlarea nivelului de colesterol din sange, a diabetului si obezitatii;
5. Obezitatea - persoanele supraponderale si in special cele cu un surplus de grasimi in jurul taliei
sunt mai expuse riscului de aparitie unei cardiopatii si accident vascular cerebral chiar daca nu
prezinta si alti factori de risc. Excesul de grasime mareste activitatea inimii, creste tensiunea
arteriala, nivelul colesterolului din sange si a trigliceridelor si scade nivelul HDL-colesterolului
(colesterolul bun). El poate sa creasca si posibilitatea aparitiei diabetului;
6. Diabetul zaharat - mareste in mod considerabil riscul aparitiei bolilor cardiovasculare. Chiar
daca glicemia este mentinuta sub control, diabetul creste riscul de boli cardiace si de accident
vascular cerebral. Aproximativ trei sferturi din persoanele care sufera de diabet decedeaza in
urma unei boli cardiace sau cardiovasculare.
Alti factori care maresc riscul de boli cardiace
1. Stresul - reactia persoanelor la stres poate fi un factor de risc. Oamenii de stiinta au observat
existenta unei legaturi intre aparitia unei cardiopatii, stres, deprinderile de igiena si statutul
socioeconomic al indivizilor. Acesti factori se pot asocia factorilor de risc stabiliti: persoanele
supuse stresului pot manca in exces, se pot apuca de fumat sau pot sa fumeze mai mult decat in

mod normal.
2. Alcoolul - onsumul excesiv de alcool poate mari tensiunea arteriala, poate declansa un stop
cardiac sau un accident vascular cerebral. Este responsabil si pentru aparitia unor boli precum
hipertrigliceridemia, cancerul sau aritmia. Riscul de cardiopatii la persoanele care consuma
bauturi alcoolice cu moderatie (doua pahare pe zi la barbati si unul la femei) este mai mic decat
la cele care nu consuma deloc alcool.

Prevenirea cardiopatiilor
Un stil de viata sanatos este cea mai buna aparare impotriva bolilor de inima si a accidentelor
vascular cerebrale si anume: renuntarea la fumat, alcool, reducerea nivelului colesterolului din sange
prin diete, evitarea sedentarismului, evitarea situatiilor stresante, controlul HTA prin medicatie si
evitarea consumului de sare.
Valorile normale ale colesterolului sunt:
1. Colesterol total: sub 200 mg/dl
2. LDL-Colesterol (colesterol rau):
Risc scazut de cardiopatii: sub 160 mg/dl
Risc mediu de cardiopatii: sub 130 mg/dl
Risc ridicat de cardiopatii : sub 100 mg/dl
1. HDL-Colesterol (colesterol bun): peste 40 mg/dl la barbati si peste 50 mg/dl la femei
Trigliceride: sub 150 mg/dl

Colesterolul si bolile cardiovasculare

Colesterolul poate fi atat bun cat si rau. Pentru a controla nivelul colesterolului, trebuie
consumate alimente sarace in grasimi saturate si colesterol, sa sa mentina o greutate adecvata, evitarea
sedentarismului.
Colesterolul este o substanta ceroasa, asemanatoare grasimii ce se gaseste in sange si in toate
celulele corpului si este un element important al unui organism sanatos intrucat foloseste la producerea
membranelor celulare, a unor hormoni si indeplineste si alte functii. Dar cand cantitatea de colesterol
din sange este prea mare, acesta reprezinta un factor de risc major de boli coronariene, poate declansa
un stop cardiac sau un accident vascular cerebral (AVC). Hipercolesterolemia este termenul medical
pentru nivelul ridicat de colesterol in sange.
Colesterolul se poate obtine in doua moduri. O parte este produs de organism, iar restul provine
din produsele de origine animala, precum carnea rosie, de pui sau de peste, oua, unt, branzeturi si lapte
integral. Produsele vegetale (fructe, legume, cereale) nu contin colesterol. Unele produse vegetale pot
sa contina grasimi trans, care determina organismul sa produca mai mult colesterol.
Colesterolul si alte grasimi nu se dizolva in sange, ci sunt transportate de la si spre celule de catre
lipoproteine. Lipoproteinele LDL (cu densitate mica) sunt numite si colesterol rau, deoarece pot
bloca arterele, crescand riscul de stop cardiac sau AVC. Lipoproteinele HDL (cu densitate mare), sau
colesterolul bun elimina colesterolul din artere. Studiile efectuate arata ca HDL-colesterolul reduce
riscul de stop cardiac.

Rolul si responsabilitatile asistentului medical in ingrijirea

bolnavilor cardiovasculari
Asistentii medicali au un rol important in educarea si sprijinirea pacientilor cu afectiuni
cardiovasculare. Acesta este un fapt recunoscut de numeroase studii ale metodelor de preventie si de
imbunatatire a speantei de viata pentru bolnavii de boli cardiovasculare.
Asistentii mediacali lucreaza in diferite medii, cum ar fi spitalele, cabinetele de familie, cabinetele
private, clinicile, acasa la pacienti, adica oriunde trebuie tratate bolile cardio vasculare.
Insuficienta cardiaca este o boala cronica, asemenea diabetului sau astmului, asociata cu manifestari
violente-puternice ce variaza cu perioade in care afectiunea si simptomele sunt tinute sub control.
Rolul si responsabiltitatile asistentului medical fata de bolnavii cardiovasculari sunt multiple:
1. sa ofere sprijin moral si sfaturi atat pacientului cat si familiei acestuia, incluzand informarea
despre autoingrijire si monitorizare a bolii;
2. sa fie o punte de legatura intre comunitatea medicala si serviciile sociale;
3. sa ofere sprijin emotional, sa informeze si sa administreze tratamentul medicamentos;
4. sa asiste pacientul in refacere;
5. sa aibe capacitatea de a tria cazurile in functie de gradul de urgenta.
Rolul asistentului medical in tratarea bolilior cardiovasculare se concentreaza in cinci zone cheie:
promovarea unui stil de viata sanatos, prevenirea bolilor, tratarea episoadelor acute si a bolilor cronice,
alinarea suferintei bolnavilor si recuperarea lor.
Relatia asistent medical/pacient este ghidata de trei concepte fundamentale. Acestea sunt
ingrijirea, parteneriatul si calitatea vietii.
Ingrijireaeste o parte integranta a asistentei medicale cardiovasculare. Asistenta medicala
cardiovasculara are ca principiu al ingrijirii ca asistentul sa fie alaturi de pacient pentru a cladi o relatie
bazata pe incredere. Ingrijirea implica si sustinerea pacientului, luandu-i in considerare statutul social,
emotional si spiritual cand acesta se afla in situatii medicale dificile. Asistentul medical trebuie sa
mobilizeze resursele emotionale si fizice ale pacientului si trebuie sa caldeasca convingerea acestuia ca
rezultatul tratamentului va fi cel dorit.
Parteneriatuldintre asistent si pacient este bazat pe relatia lor de ajutor-incredere. Asistentii
medicali cladesc relatia cu pacientul bazandu-se pe respect reciproc, comunicare autentica, cooperare si
confidentalitate. Ambii parteneri contribuie la relatie si au drepturi si responsabilitati complementare.
Impreuna asistentul medical si pacientul se straduiesc sa indeplineasca toate criteriile pentru a ajunge la
o stare de sanatate optima.
Parteneriatul este indirect sustinut de identificarea barierelor care stau in calea obtinerii starii optime de
sanatate. Depistarea timpurie si tratarea afectiunilor cardiovasculare este o deprindere esentiala a
asistentului medical.
Calitatea vietii este o valoare si viziune personala, bazata pe convingeri personale, factori
cluturali si socio-economici. Are o natura dinamica si reflecta alegerile personale ale pacinetului.
Asistentii medicali trebuie sa respecte diversitatea alegerilor individuale ale pacientilor.
Asistentul medical :
1. identifica aspectele sanatoase ale stiului de viata al pacientului;
2. incurajeaza pacientul sa continue stiul de viata sanatos si sa-i convinga si pe cei din jur sa o
faca;
3. ajuta pacinetii sa isi dezvolte anumiteri deprinderi care sa le consolideze cunostintele pentru a
avea un sistem cardiovascular sanatos;

4. promoveaza un stil de viata sanatos;

5. sustine actiunile pe care le intreprinde comunitatea pentru a prezerva sanatatea cardiovasculara
si pentru a preveni aparitia unor astfel de boli;
6. propune pacientilor resurse si programe care sa le permita obtinerea si mentinerea unui stil de
viata sanatos.
Asistentul medical determina in parteneriat cu pacientul care este strategia de a reduce riscul de
boli cardiovasculare. Preventia implica trei nivele ale interventiei, in functie de starea de sanatate si
experientele medicale ale pacientului:
Preventia primara. Pacientul prezita factori de risc sau alte caracteristici care maresc
posibilitatea de a intampina probleme cardiovasculare in viitor.
Asistentul medical:
1. identifica pacientii cu factor de risc cardiac care poate fi modificat prin schimbari ale stilului de
viata, interventii sau modificari ale mediului inconjurator;
2. incurajeaza pacinetii sa ia in considerare modificarea stilului de viata;
3. informeaza asupra modalitatilor de reducere a riscului cardiovascular, mai ales asupra factorilor
care sunt asociati cu sanatatea cardiovasculara;
4. identitfica modalitatile de reducere a factorilor de risc;
5. colaboreaza cu pacientii pentru a atinge scopul de reducere a factorilor de risc;
6. informeaza pacientii asupra semnelor si simptomelor bolilor cardivasculare.
Preventia secundara. Atunci cand pacientul are sau a avut boli cardivasculare, activitatea
asistentului medical se axeaza pe prevenirea unui alt eveniment cardiovascular si promovarea unui stil
de viata sanatos.
Asistentul medical:
1. Asista pacientii in depistarea si tratarea problemelor cardiovasculare sau recurente;
2. Informaeaza pacientului asupra modalitatilor de a isi imbunatati starea de sanatate;
3. Identifica care sunt barierele care stau in calea tratamentului si cauta modalitati de a facilitata
progresul pacientuli - imbunatatierea situatiei pacientului;
4. Ajuta pacientul sa adopte un stil de viata care sa ii imbunatateasca sanatatea cardiovasculara.
Preventia tertiara - Pacientul care se recupereaza dupa un eveniment-accident cardiovascular si
se afla in stadiile initiale ale recuperarii.
Asistentul medical:
1.
2.
3.
4.

Motiveaza pacientul sa mentina sau sa adopte un stil de viata sanatos;

Incearca sa previna recidivarea bolii;
Optimizeaza capacitatea de reabilitare a pacientului;
Ajuta pacientul sa isi finalizeze recuperarea.

Asistentii medicali specializati pe boli cardiovasculare folosesc cunostintele pentru a ingriji

competent pacientii care sufera de manifestari acute sau cronice sau accentuari ale afectiunii
cardiovasculare existente. Natura bolilor cardiovasculare impune ca asistentul medical sa fie in
permanenta alerta pentru modificari in starea pacientului, deoarece pot aparea modificari bruste,
neprevazute. Aceste mdificari pot duce la dizabilitati tranzitorii-temporare sau permananete, sau chiar
la moartea pacientului.

Asistentul medical:
1. Foloseste cunostintele de anatomie cardiace si fiziologie pentru a lua decizii critice privitoare la
stabilitatea hemodinamica si rezultatele prognozate;
2. Isi foloseste cunostintele pentru a evalua starea pacientilor, cu ajutorul interpretarii
electrocardiogramelor, prin ascultarea inimii si a plamanilor si evaluarea principiilor
hemodinamice bazice;
3. Ia in considerare toate efectele posibile, prevazute sau neprevazute, ale tratamentului
medicamentos asupra pacientului, fie ca e vorba despre stadii acute sau cronice ale bolii;
4. Informeaza pacientul asupra desfasurarii procedurilor invazive ce trebuiesc efectuate;
5. Interpreteaza rezultatele testelor de laborator si actioneaza in consecinta;
6. Monitorizeaza pacientul in timpul episoadelor critice si initiaza interventii de urgenta daca este
cazul;
7. Sprijina pacientul in administrarea tratamentului;
8. Implementeaza strategii pentru optimizarea confortului;
9. Tine cont de turnurile prevazute sau neprevazute pe care le poate lua starea pacientului si
incearca sa le anticipeze;
10.Tine cont de indicatiile pacientului in tratamentul pe care il acorda;
11.Acorda suport moral pacientilor care se confrunta cu o stare proasta de sanatate, care se
concretizeaza prin dizabilitati permanente sau decesul iminent.
Recuperearea este un proces contiunuu de revenirea la starea de sanatate optima a sistemului
cardiovascular.
Fazele recuperarii se impart in faza in care pacientul este internat, faza in care acesta este externat si
controlarea pe termen lung a afectiunii pe care o are.
In faza internarii, rolul asistentului medical in recuperarea pacintului:
1. Implementeaza standardele curente pentru terapia recuperatorie;
2. Determina care sunt riscurile medicale pe care le intampina pacientul;
3. Initierea procesului de recuperare imediat dupa un eveniment cardiovascular acut, identificand
factorii de risc si mobilizand moral pacientul.
Recuperarea pacientilor care au fost externati:
1. Evalueaza factorii de risc si statuslui psiho-social al pacientului;
2. Monitorizeaza progresul pacientului si il compara cu nivelul la care (statistic) ar trebui sa se
afle;
3. Reevalueaza planul de ingrijire, consultandu-se cu echipa medicala in grija careia se afla
pacientul;
4. Identifica piedicile care pot surveni in calea terapiei planificate si cauta modalitatile prin care se
poate facilita progresul tratamentului.
Controlarea pe termen lung:
1.
2.
3.
4.

Ii permite pacientului sa isi evalueze progresul;

Incurajeaza pacientul sa isi atinga telurile;
Asista pacientul in adoptarea schimbarilor necesare in stilul de viata;
Acorda interventiile medicale in concordanta cu nevoile si stilul de viata a pacientului.

Asistenta medicala in bolile cardiovasculare incorporeaza modalitati de alinare si usurare a

suferintei bolnavului. Starea pacientului poate varia intre dizabilitati permanete, pana la iminentul
deces.
1.
2.
3.
4.

Coreleaza terapia medicamentoasa cu posibilele reactii fiziologice;

Sustine bolnavul si il consulta in toate deciziile care trebuiesc luate;
Implementeaza strategii pentru a optimiza confortul pacientului si calitatea vietii acestuia;
Anticipeaza nevoile pacientului tinand cont de posibila traiectorie a bolii cardiovasculare de
care sufera;
5. Asculta dorintele pacientului si incearca sa le includa in tratamentul acordat;
6. Respecta neviole spirituale ale pacientului.

Cap. V PATOLOGIA DIGESTIVA A PERSOANEI DE

VARSTA A TREIA
1. Patologia gastroenterologica
Procesul de imbatranire, de atrofie, afecteaza si tubul digestiv. Edentatia, atrofia glandelor
salivare si a mucoasei gastrice si esofagiene, aclorhidria, sunt frecvente. Mai caracteristice sunt
tulburarile vasculare digestive.

Refluxul gastro-esofagian si boala de reflux gastro-esofagian

Refluxul gastro-esofagian (RGE) reprezint fenomenul de pasaj al coninutului gastric n esofag,
fenomen fiziologic, care devine patologic cnd mecanismele antireflux sunt depite. Boala de reflux
gastro-esofagian (BRGE) cuprinde totalitatea simptomelor produse de refluxul coninutului gastric n
esofag.
La persoanele varstnice apar frecvent tulburari de deglutitie, disfagie si regurgitari . Alteori apar
pirozis, epigastralgii cu iradieri in umarul stang, ceea ce se cheama pseudoangor. Dintre entitatile
clinice mentionam: diverticulii esofagieni, spasmele esofagiene, dar mai ales refluxul gastro esofagian.
Acesta din urma consta in intoarcerea continutului gastric in esofag, din cauza insuficientei functionale
a cardiei. Refluxul gastro-esofagian este un fenomen specific vrstnicilor, iar boala se dezvolta mai ales
n caz de aciditate mai sporita n antecedente.
Obezitatea, stenoza pilorica cu dilatatie gastrica consecutiva, sunt cauze favorizante. Consecinta
refluxului este esofagita peptica cu pirozis, regurgitatii acide si varsaturi.
Tratamentul vizeaza indepartarea medicamentelor favorizante (anticolinergice, beta blocante,
morfina, teofilina), indepartarea grasimilor, alcoolului, cafelei, tutunului etc. cimetidina si
metoclopramidul (Reglan, Primperan) au efecte favorabile.
Boala de reflux gastroesofagian (BRGE) constituie o entitate clinica independenta, cauzata de
mecanisme complexe de perturbare a motilitatii tractului digestiv superior cu refluarea continutului
gastric n esofag.
Semne si simptome
Pirozis, arsura" retrosternala postprandiala, n deosebi dupa ingestia de cafea, alcool, alimente

fierbinti, citrice, suc de rosii, produse mentolate etc.; este favorizata de clinostatism;
Regurgitatie - refluarea continutului gastric / esofagian n faringe si cavitatea bucala, fara efort,
fara greata sau contractura abdominala; de obicei, regurgitatia este acida;
Odinofagie - durere la deglutitie, care indica instalarea unei esofagite severe;
Disfagie (deglutatie dificila) se constata rar (20-30%) si denota prezenta stenozei peptice ;
Alte fenomene - faringiene, laringiene, bronhopulmonare, cardiace etc. (dispnee expiratorie,
tuse nocturna, distonic matinala, dureri precordiale, etc.).
Cauze

Incompetenta sfincterului esofagian inferior (SEI): - relaxarea tranzitorie a SEI; cresterea

presiunii intraabdominale; - reflux liber" fara modificarea tonusului SEI (sfincter esofagian
inferior).
Afectarea clearance-ului acid al esofagului: - activitatea motorie a esofagului (undele
peristaltice); - forta gravitationala; - secretia salivara; - secretia glandelor esofagiene (mucoase
sau nemucoase).
ntrzierea evacuarii gastrice: motilitatea antrala anormala; - reflux duodenogastric.
Cresterea factorilor de agresiune (acidul clorhidric, pepsina).
Asociearea refluxului duodenogastric (sarurile biliare, enzimele pancreatice active).
Factori de risc
Exogeni: alimente (grasimi, ciocolata, suc de citrice etc.); medicamente (anticolinergice
nonselective, nitrati, agonisii P- adrenergici, derivati xantinici, blocante ale ionilor Ca2, AINS);
alcool; tutun; suprasolicitari fizice.
Endogeni: hernia hiatala; obezitate; stomacul operat; diabet zaharat; sclerodermie; sindromul
Sjogren etc.
Ca masuri generale ce pot fi luate in caz de BRGE, se recomanda:somn cu perna ridicata,
reducerea presiunii intraabdominalc prin regim hipocaloric (n caz de obezitate), renuntarea la braie,
curele stranse, corsete, combaterea constipatiei, combaterea consumului de medicamente iritante
(AINS) sau care relaxeaza sfincterul esofagian inferior (blocante de calciu, anticolinergice, aminofilina
etc).
Educatia pacientului
Informarea pacientului despre refluxul gastroesofagian, despre factorii care l pot provoca;
Propagarea modului sanatos de viata prin evitarea supraalimentatiei si a meselor nainte de
somn.
Pacientii, care sunt predispusi sa dezvolte reflux gastro-esofagian, necesita instructiuni despre
modificarea conditiilor de viata si unele remanieri pentru regimul alimentar.
Complicatiile posibile care pot apare sunt sindromul Barrett, ulcerul esofagian, hemoragia
digestiva superioara, stenoza peptica esofagiana, anemie feripriva.
Daca BRCE este depistata la timp si raspunde la medicatia obisnuita, prognosticul este favorabil ;
persistenta BRCE de lunga durata poate duce la complicatii.

Patologia ischemica digestiva

Bolile digestive vasculare ischemice sunt destul de frecvente la varsta a treia. Se datoreaza
aterosclerozei arterelor viscerale abdominale, au mecanism de producere ischemic (tromboze,
infarctizari, embolii) si prezinta dureri de tipul claudicatiei intermitente.
Infarctul mezentericeste cel mai spectaculos accident. Este o drama abdominala. Apare brusc, cu
semne de abdomen acut, cu durere violenta, uneori sincopala, continua si tenace, iradiata in intregul
abdomen, cu exacerbari paroxistice, rezistenta la calmante si cu agitatie extrema. Se poate insoti de
diaree sanguinolenta, varsaturi alimentare, bilioase sau sanguinolente, colaps, gangrena intestinala si
peritonita. Pulsul este slab, hipotensiunea este obisnuita, iar hiperleucocitoza prezenta. Se datoreaza
ocluziei totale, prin embolie, a arterei mezenterice. Uneori este precedatade angor intestinal. Apare,
intotdeauna, la varstnici cu ateroscleroza in diferite teritorii.
Ischemia intestinala cronicaapare la persoane in varsta de peste 50 - 60 de ani, cu ateroscleroza
arteriala mezenterica, cu semne de insuficienta circulatorie, similara localizarii aterosclerozei la inima,
creier sau membre inferioare. Fluxul sanguin diminuat este suficient pentru pranzuri mici, dar devine
insuficient pentru pranzuri abundente. Durerea apare la 10 - 15 minute dupa mese si dureaza 1 - 3 ore.
Se percepe si un suflu supraombilical. Durerea abdominala este difuza, iar tabloul clinic al anginei
abdominale este caracterizat prin crize dureroase abdominale, descrise ca ischemie paroxistica
intestinala, claudicatie intermitenta a intestinului, arterita mezenterica etc. Angina abdominala este
manifestarea clinica a ischemiei intestinale cronice. Semnul major este durerea abdominala, care apare
postprandial, proportional cu volumul alimentelor ingerate, este localizata abdominal, epigastric,
hipogastric si nu iradiaza in afara ariei abdominale. Uneori durerea este violenta, are caracter de
crampa, iar distensia abdominala care o insoteste, se asociaza cu greturi si varsaturi. Expresia
tulburarilor de tranzit intestinal apare la bolnavi trecuti de 50 de ani si mai adesea de 60, cu semne
evidente de ateroscleroza in diferite teritorii. Diagnosticul este de obicei tardiv, iar prognosticul foarte
rezervat.
Alte boli digestive sunt: colecistitele si angiocolitele acute, ocluziile intestinale (ocluzia
colonului descendent, de obicei, prin carcinom de colon), de obicei interesand sigmoidul, cancerul de
colon-stenozant, ocluzia mezenterica, de obicei depistata necroptic si colita ischemica. Aproape toate
aceste afectiuni apar mai frecvent la varstnicii obezi. Pot fi originea unui abdomen acut (cand
diagnosticul se pune de obicei tardiv). Prognosticul este foarte rezervat, iar tabloul clinic este initial
estompat, sters. Din patologia inflamatoare a peritoneului, mai frecvent se intalneste apendicita (letala,
de obicei, la varstnic), cu evolutie si semne atipice, deseori conducand la peritonita. Alte cauze de
abdomen acut la varstnici sunt: ulcerele gastro-duodenale, hemoragiile prin ruptura arterei epigastrice,
fisurarea unui anevrism de aorta. in toate bolile digestive ale varstnicului, ca si in celelalte, modificarile
psihice dau o coloratura speciala si pot fi un obstacol serios in calea vindecarii, conducand adesea la
exitus.

Incontinenta anala
Este o infirmitate frecventa, cu repercusiuni grave psiho-sociale, fiind, alaturi de incontinenta de
urina, escarele de decubit si de dementa, una dintre marile probleme ale ingrijirilor si asistentei
varstnicului. Ea consta in pierderea involuntara a materiilor fecale si a gazelor prin orificiul anal. Se

asociaza, de obicei, cu incontinenta de urina si cu deteriorarea psihica avansata. Apare in demente,

accidente vasculare cerebrale, afectiuni ale maduvei, polinevrite, diabet, abcese rectale, hemoroizi,
fisuri anale, cancere recto-sigmoidiene si constipatie cronica. Cea mai importanta incontinenta anala
este cea neurogena, in geriatrie. Aceasta duce la pierderea controlului sfincterian. Tratamentul este
descurajant si se reduce la incercari de reeducare si la ingrijiri generale.

Leziuni digestive induse de medicatia

Medicatia antiinflamatorie nonsteroidiana are o lunga istorie, in care beneficiile utilizarii nu pot fi
separate de riscurile aparitiei reactiilor adverse.
AINS sunt folosite pentru proprietatile lor antialgice, antiinflamatorii si antitermice, iar aspirina
este folosita din ce in ce mai mult si pentru profilaxia evenimentelor cardiovasculare. Leziunile
digestive induse de consumul de AINS variaza de la hemoragii subepiteliale, eroziuni mucosale (care
se pot incadra intr-o forma de gastrita acuta eroziv-hemoragica sau gastrita cronica reactiva) si ulcere
pana la complicatii ale acestora - sangerari, obstructii si perforatii, unele chiar cu risc vital. Clinic,
manifestarile acestor leziuni pot lipsi, se pot incadra intr-un sindrom dispeptic sau pot sa apara - initial
sau in evolutie - semne de hemoragie digestiva, perforatie, obstructie.
Studiile epidemiologice au aratat ca AINS sunt raspunzatoare de 25 % din toate iatrogeniile
depistate, majoritatea fiind legate de tractul digestiv. Prevalenta acestor leziuni este foarte dificil de
apreciat din multiple motive: varietatea leziunilor digestive induse, diferentele intre grupurile de
consumatori, tipurile de medicatie, dozele folosite, durata administrarii. In general, cel putin 10-20 %
dintre pacienti acuza manifestari dispeptice aparute in timpul tratamentului cu AINS, cu limite variind
intre 5 si 50 %, iar pe parcursul a sase luni de administrare este de asteptat ca 5-15 % dintre pacientii
cu artrita reumatoida sa renunte la tratament din cauza dispepsiei.
Frecventa leziunilor enterale aparute nu poate fi bine cunoscuta din cauza lipsei unor metode
diagnostice adecvate; s-a observat ca 10-15 % dintre pacienti prezinta diaree ca manifestare a
enteropatiei AINS-induse. Leziunile colonice sunt rare, dar exista, examenul colonoscopic deceland
ulcere plate si stricturi, predominant la nivelul colonului drept.
Rata aparitiei complicatiilor gastrointestinale grave ale administrarii de AINS a scazut in ultimii
ani, acest fapt datorandu- se unei educatii medicale mai bune, atat a pacientilor (stoparea
automedicatiei), cat si a medicilor (recomandarea cu precautie a unor doze minime suficiente, asocierea
gastroprotectiei, folosirea unor clase de medicamente mai sigure, evaluarea corecta a raportului
risc/beneficiu)
Aparitia iatrogeniilor digestive consecutive consumului de antiinflamatorii este favorizata de mai
multi factori clinici, validati in multiple studii. Factorii de risc dovediti cert sunt:
varsta avansata, factor de risc primar, riscul crescand linear o data cu varsta. Explicatia este data
de unele modificari aparute la persoanele peste 60 de ani, cum sunt scaderea functiei
scavengerilor de radicali liberi, diminuarea integritatii vasculare, scaderea sintezei de
prostaglandine la nivel gastric, cu cresterea fragilitatii mucoasei; coexista conditii premorbide
si, eventual, alte terapii cu potential toxic;
istoricul de ulcer gastric/duodenal sunt prezente in antecedente ale unui episod de hemoragie
digestiva;
folosirea concomitenta a unei medicatii corticosteroide sau anticoagulante;
tipul si doza AINS folosit - cea mai mare toxicitate gastrointestinala o au aspirina si
piroxicamul, iar cel mai mic risc a fost gasit la ibuprofen;
comorbiditati sistemice grave;

 alti factori de risc posibil implicati sunt: prezenta concomitenta a Helicobacter pylori, fumatul,
consumul de alcool.
Este important de subliniat ca asocierea mai multor factori de risc duce la cresterea marcata a
complicatiilor gastrointestinale. Astfel, daca sunt luati in calcul 4 factori de risc (varsta peste 75 de ani,
istoricul de boala ulceroasa, istoricul de sangerare digestiva, boli cardiovasculare coexistente), riscul
aparitiei complicatiilor digestive in 6 luni de terapie cu AINS este de 0,4 % daca nu exista nici unul din
factorii enumerati, 0,9 % daca exista unul dintre ei si 9 % daca exista toti cei patru factori.
Simptomatologia digestiva indusa de consumul AINS, incluzand pirozisul, epigastralgia, greata,
varsatura, meteorismul, diareea, hematemeza /hematokezia /melena, este prezenta la peste 25 % dintre
pacienti, fiind suficient de severa pentru a impune modificarea terapiei la 10 % din acestia. Prezenta
dispepsiei impune regandirea indicatiilor si contraindicatiilor terapiei cu AINS, personalizarea acesteia
si completarea ei cu o evaluare endoscopica a leziunilor erozive.
Complicatiile digestive ale terapiei antiinflamatorii nonsteroidiene pot sa apara la orice nivel al
tractului gastrointestinal, si anume:
esofag - eroziuni, ulceratii, ulcere. Mecanismul de producere implica contactul direct intre drog
si mucoasa esofagiana, factorii favorizanti fiind legati de prezentarea tabletelor si de tranzitul
esofagian:
ingesta in pozitie culcata;
administrarea cu o cantitate mica de apa;
stenoze intrinseci sau extrinseci;
tulburari functionale, cu intarzierea evacuarii continutului esofagian.
stomac - leziuni erozive, erozivhemoragice, petesiale, ulceratii, ulcere . In primele 1-2 ore dupa
ingestia a 600 mg aspirina apar leziuni acute - petesii (hemoragii subepiteliale) si eroziuni
(break-uri mucosale superficiale). Daca ingestia de aspirina continua, aceste modificari dispar
datorita unui proces de adaptare.
duoden - eroziuni, ulcere .Ulcerul duodenal are un risc relativ de aparitie de 4,3 ori mai mare la
consumatorii de AINS fata de populatia generala, fiind mai putin frecvent decat ulcerul gastric
(1:4), cu rata mai mare de complicatii decat nisele cu alte etiologii.
intestin subtire - ulceratii, stricturi . Unele AINS afecteaza acut mucoasa intestinului subtire, cu
aparitia de ulceratii intestinale asociate cu inflamatie activa, pierdere cronica de sange si risc de
perforatie. In ultimii ani au fost propuse teste non-invazive pentru diagnosticul enteropatiei
AINS-induse, si anume markerii de permeabilitate capilara si testul fecal al calprotectine.
colon - ulcere plate, de obicei solitare, stricturi, exacerbari ale bolilor inflamatorii colonice.
AINS cresc permeabilitatea mucoasei colonice, permitand dezvoltarea inflamatiei si favorizand
recaderile in colita ulceroasa; rar pot cauza aparitia unor ulcere colonice si contribuie
semnificativ la perforatia diverticulara. In majoritatea cazurilor, sunt superficiale si autolimitate,
dar uneori se pot exacerba, complicandu- se cu hemoragie digestiva, perforatie sau ocluzie
Tratamentul optimal al pacientilor cu leziuni gastrointestinale induse de consumul de AINS
trebuie sa inceapa cu eliminarea oricaror factori de potentare a leziunilor deja existente. Se recomanda
evitarea continuarii utilizarii acestor medicamente, neasocierea medicamentelor toxice digestiv,
folosirea celei mai putin toxice clase de AINS, administrarea dupa un orar corespunzator si intr-o doza
minim- suficienta. Pentru tratamentul efectiv al leziunilor se folosesc agenti de protectie mucosala
(Sucralfat, prostaglandine) si antisecretorii (blocanti de H2-receptori, inhibitori ai pompei de protoni).
Sucralfatul, sare de aluminiu a sucrozei octosulfatate, are activitate citoprotectiva directa si
mediata prostaglandinic si eficacitate similara blocantilor de H2- receptori in vindecarea ulcerelor

duodenale, dar nu s-a dovedit a avea un beneficiu clar in tratamentul sau preventia ulcerelor gastrice
AINS-induse.
Prostaglandinele isi exercita efectele terapeutice atat prin cresterea calitatilor de aparare
mucosale, cat si prin inhibarea secretiei acide gastrice, dar rolul lor este mai degraba de prevenire decat
de vindecare a leziunilor gastroduodenale.
Blocantii de H2-receptori - administrati in dozele standard - au determinat o protectie duodenala,
nu si gastrica, chiar la administrarea de doze duble de famotidina. Inhibitorii pompei de protoni pot
determina un pH intragastric de minimum 4-5, benefic pentru prevenirea leziunilor gastrice si
duodenale AINS-induse.
Pentru prevenirea aparitiei leziunilor digestive in cursul tratamentului cu antiinflamatorii
nonsteroidiene se pot asocia medicamente cu rol protector (sucralfat, prostaglandine, blocanti de H2receptori, inhibitori ai pompei de protoni) si se incearca dezvoltarea unor noi clase de medicamente cu
acelasi efect antiinflamator, dar cu mai putine efecte toxice.
Terapia asociata tratamentului AINS cu scop profilactic are cateva dezavantaje insa, si anume:
prescrierea si administrarea a inca unui medicament;
lipsa certitudinii efectului protector;
prezenta reactiilor adverse proprii.

Gastritele
Gastritele reprezinta un grup de afectiuni simptomatice sau asimptomatice, produse de variati
factori etiologici si definite prin leziuni inflamatorii ale mucoasei gastrice. Conceptul de gastrita este un
concept morfologic (si nu clinic) ce o delimiteaza de dispepsia functionala (nonulceroasa).
Clasificarea
gastrite acute - au o evolutie tranzitorie avnd histologic un infiltrat inflamator de tip acut ;
gastrite cronice - formele cele mai frecvent ntlnite, caracterizate prin evolutie ndelungata,
uzual progresiva de la forme non-atrofice la forme atrofice pe fundalul infiltratului inflamator
cronic ;
forme specifice de gastrita (gastrita granulomatoasa, limfocitara, eozinofilica).
Clasificarea endoscopica

gastrita eritemato-exsudativa
gastrita maculo-eroziva
gastrita papulo-eroziva
gastrita atrofica
gastrita hemoragica
gastrita de reflux enterogastric
gastrita cu pliuri hipertrofice

Gastrita atrofica autoimuna reprezinta o forma ereditara de gastrita metaplazica definita de

agresiunea imuna directa mpotriva celulelor parietale si a factorului intrinse.
Gastrita se ntlneste la toate vrstele, dar peste 60 % la persoanele dupa 60 ani si afecteaza n
egala masura ambele sexe.

Ca semne si simptome :
Sindrom dispeptic (disconfort abdominal, dureri abdominale, senzatie de plenititudine
postprandiala, balonari abdominale, cruciatii , satietate precoce, anorexie, greata, pirozis,
regurgitatii) ;
Sindrom anemic (anemie megaloblastica), digestiv si neurologic n gastrita atrofica autoimuna.
Cauzele gastritelor pot fi: agenti inefectiosi (Helicobacter pylori), mecanisme autoimune,
medicamente (nesteroidiene, aspirina), agenti fizico-chimici cu potential eroziv (alcool, produse
picante), dereglari motorii (n caz de stres si patologii ale organelor adiacente) manifestate prin reflux
duodeno-gastric, stresul (hipovolemic sau hipoxie), hipertensiunea portala.
Ca factori de risc se pot enumera :alimentarea haotica, irationala, varsta peste 60 ani, consumul de
medicamente, agenti chimici, alcool, fumatul, factorii profesionali nocivi, dereglari motorii ale tubului
digestiv superior, hipovolemia, hipoxia (n starile de soc, combustii), insuficienta renala cronica.
Ca tratament si masuri generale
Respectarea unui regim corect de viata, lucru si odihna ;
Alimentarea regulata (de 4-5 ori /zi la ore fixe) ;
Evitarea abuzului de condimente, grasimi, bucate fierbinti sau reci, picante si preparate la gratar,
bauturi alcoolice ;
Excluderea alimentarii n conditii nesatisfacatoare - vibratii, zgomot, conditii nocive ;
Evitarea suprasolicitarii fizice, dar si a repausului absolut postprandial ;
Sistarea utilizarii preparatelor antiinflamatorii nesteroidiene sau administrarea Misoprostolului ;
In caz de vome si deshidratare - administrarea fluidelor ;
Regim alimentar normocaloric, crutator, functional echilibrat, vitaminizat si fragmentat. Se
exclud produsele sucogene, iritante, picante, greu digerabile, bauturile alcoolice. Se limiteaza
consumul de lapte gras integral si smantana, ceaiul si cafeaua concentrate, painea proaspata,
precum si sarea de bucatarie.
Educatia pacientului
Informarea pacientului despre caracterul bolii, evitarea factorilor care pot provoca acutizarea
gastritei cronice;
Controlul regimului alimentar ;
Evitarea factorilor nocivi ;
Masuri de prevenire a exacerbarilor

Excluderea factorilor de risc (alcool, tabagism, medicamente, cafeaua);

Alimentarea rationala ;
Respectarea tratamentului antirecidivant ;
Pacientii predispusi la hipovolemie si hipoxie (activitate fizica intensa, sau n medii cu
temperaturi elevate) trebuie sa urmeze tratamente antirecidivantc frecvente (sezoniere).

Dintre complicatiile posibile ce pot apare in cazul gastritelor se pot enumera : hemoragie
digestiva superioara n caz de gastrita eroziva sau hemoragica; anemie megaloblastica sau feripriva ;
evoluare n ulcer gastric sau duodenal; evoluare n cancer gastric.

Prevalenta sporita a starilor intermediare (gastrita cronica superficiala, gastrita atrofica), fata de
incidenta redusa a atrofiei gastrice sugereaza un proces lent al bolii n cursul evolutiei sale.
Fara a constitui o afectiune invalidizanta n sine, gastrita cronica este periculoasa prin cortegiul
sau de suferinte, prin consecintele aclorhidriei la care poate duce, prin riscul cancerigen.
Cele mentionate justifica un program rational de profilaxie a bolii. Profilaxia primara urmareste
prevenirea bolii prin combaterea factorilor de risc. Profilaxia secundara vizeaza prevenirea puseelor.
Profilaxia tertiara se adreseaza urmarilor aclorhidriei si ale carentei de factor intrinsec.

Cancerul gastric
Cancerul gastric afecteaz n principal vrstnicii, 80 % din tumori fiind diagnosticate n intervalul
de vrst 60-80 de ani. n ultimele trei decade, distribuia cancerului gastric s-a modificat. Dac n
trecut predominau neoplasmele cu localizare antral, n prezent neoplasmele antrale i cele cu
localizare proximal (n apropierea jonciunii eso-gastrice) au o inciden relativ egal. Nu se cunosc cu
exactitate cauzele care stau la baza modificrii topografiei CG, ns scderea incidenei infeciei cu H.
pylori, alturi de creterea incidenei bolii de reflux esogastric, par a reprezenta elemente cheie.
Raportul brbai: femei este de 2:1. Neoplasmul gastric face parte din neoplasmele nsoite de un
prognostic extrem de rezervat.
Ca i n cazul altor neoplazii, etiologia este necunoscut. Sunt incriminate:
Consumul de alimente conservate. S-au gsit corelaii cu cancerul gastric dup consumul de
amidon, murturi, pete srat, carne i alte alimente afumate;
Consumul de sare. Scderea recent a ratei mortalitii prin cancer gastric a coincis cu scderea
ratei mortalitii prin accidente vasculare cerebrale, ambele fiind legate de consumul de sare;
Nitraii sunt un constituent comun n dieta noastr i sunt gsii n vegetale, carne sau n apa de
but. Acetia sunt convertii n nitrii care vor deveni nitrosamine sau nitrosamide (componente
nitrozo) prin combinare cu amine sau amide. Aceste substane au fost demonstrate a fi
carcinogene gastrice la animale. Concentraia crescut de nitrii n sol sau n apa de but a fost
constatat n zonele cu mortalitate crescut prin cancer gastric. Nivele crescute de nitrii sau
nitrozamine au fost demonstrate la persoanele ce au suferit o rezecie gastric,chiar pentru o
leziune demonstrat a fi benign. Temperaturile joase inhib conversia nitrailor n nitrii, de
unde s-a ajuns la concluzia c meninerea la temperaturi sczute a alimentelor sau congelarea ar
putea reprezenta o explicaie a scderii incidenei cancerului n rile dezvoltate.
Factori protectori
Vitamina C poate inhiba nitrozarea, iar substanele bogate n vitamina C coreleaz invers cu
incidena cancerului gastric (nivel C de eviden). Studii recente au sugerat c vitamina C este
activ secretat printr-un mecanism independent de secreia acid i acest proces este ntrerupt de
patologia gastric cum ar fi gastrita. Nivele gastrice sczute ale vitaminei C au fost observate la
persoanele cu hipoclorhidrie din alte cauze.
Consumul de fructe i vegetaleconstituie principalul factor dietetic protector mpotriva
cancerului gastric. Incidena cancerului gastric ar putea fi redus prin creterea consumului de
fructe i legume proaspete (grad C de eviden). Numeroase studii publicate au demonstrat o
asociere ntre consumul crescut de legume i fructe proaspete i reducerea incidenei cancerului
gastric, independent de ali factori dietetici. Mecanismul protector exact nu este precizat, dar au
fost propuse rolul vitaminei C, a vitaminei E, al carotenilor (mai ales beta-caroten) i al

seleniului.

Colonul iritabil

Exista situatii in care tubul digestiv nu prezinta nici o leziune, nici o inflamatie. Nu este vorba de
nici o tumora si, cu toate acestea, aparatul digestiv functioneaza schiopatat. Medicina denumeste astfel
de situatii ca tulburari functionale digestive. Profesor dr. Alexandru Oproiu spune ca apar, cum zice
poporul, "nervi la stomac" sau tulburari neurovegetative. Adica sunt tulburate functiile principale ale
tubului digestiv, functia motorie care impinge materialul de-a lungul tubului digestiv. Se perturba insa
si functia de sensibilitate, adica se dau peste cap senzatiile de dilatare a tubului digestiv, senzatiile
dureroase, senzatiile de aciditate sau alcalinitate.
Una din tulburarile functionale des intalnite este asa-zisul sindrom de colon iritabil. Bolnavii se
plang de durere abdominala in zona ombilicului sau sub buric. Uneori, durerile merg si in dreapta, si in
stanga, dar radiaza si anal. Aceste dureri apar cu cateva momente inaintea defecatiei, apoi se
diminueaza si dispar. O treime din cei cu colon iritabil sunt constipati. O alta treime sufera de diaree.
Alta treime prezinta alternante de constipatie si diaree.
In colonul iritabil, suferindul se plange si de balonari. Foarte adesea, aceste simptome se leaga de
stari emotionale. Daca, insa, aceste simptome apar la barbatii de peste 55 de ani, trebuiesc facute
investigatii atente, caci la cei de aceasta varsta sindromul de colon iritabil poate ascunde boli
complicate, cum ar fi cancerele rectocolonice. Simptomele de colon iritabil apar doar ziua, niciodata
noaptea. Daca scaunul se insoteste de sange, diagnosticul de colon iritabil e pus sub semnul intrebarii,
caci poate fi un cancer de colon.
Daca sindromul se manifesta prin diaree, trebuie sa fie evitate dulciurile concentrate. Daca are
constipatie, suferindul trebuie sa manance multe vegetale cu fibre nedigerabile. La dureri mari se
recomanda medicamente antispastice, de genul Scobutil sau Probantin, dupa cum alaturi se prescriu si
tranchilizante usoare.
Constipatia frecventa, este determinata de una din urmatoarele cauze: alimentatia saraca in fibre
vegetale, indispensabile tranzitului intestinal si/sau se abuzeaza de grasimi din branza, oua si carne;
sedentarismul; consum scazut de lichide; abuz de laxative, narcotice sau tratamente pentru tensiunea
arteriala, boala Parkinson; medicamente antiacide gastrice care contin aluminiu si calciu, antispastice,
antidepresive, anticonvulsive sau suplimente de fier; varsta a treia un metabolism mai lent duce la
scaderea motilitatii intestinale si intestinele imbatranesc.

Prevenirea cancerului colo-rectal

Cea mai frecventa cauza de deces dintre toate cancerele digestive este reprezentata de cancerul
colo-rectal.
Profilaxia primara, prevenirea aparitiei cancerului colo-rectal la populatia asimptomatica, se poate
realiza prin doua modalitati:
dieta protectiva cu diminuarea consumului de grasimi animale, care in anumite conditii

favorizeaza aparitia de substante cancerigene, si cresterea consumului de alimente bogate in

fibre dietetice (legume, fructe, cereale), care scad timpul de contact dintre mucoasa colonului si
eventualele substante carcinogenetice care se gasesc in lumenul colonului.
cel de al doilea mijloc de preventie primara este chimic. S-a observat ca aspirina, consumata in
dozele utilizate pentru afectiunile cardiace timp de 10 ani, scade foarte mult incidenta
cancerului colo-rectal in populatia generala. Un alt medicament utilizat in acest scop este
sulindacul.
Profilaxia secundara este o masura ce depisteaza foarte precoce leziunile precanceroase (polipi,
boala Crohn, rectocolita ulcerohemoragica) pe care le trateaza sau le eradicheaza. Tot in aceasta
categorie se situeaza si depistarea anomaliilor genetice la rudele de gradul I ale pacientilor cu cancere
ereditare sau familiale. Acesti indivizi sunt considerati ca au risc crescut de a face cancer colo-rectal.
Sunt considerati pacienti cu risc usor toti indivizii peste 50 de ani, deoarece 90 % din cazurile de
cancer colo-rectal survin la pacientii peste aceasta varsta. La acestia se recomanda detectarea
hemoragiilor oculte in scaun anual, rectoscopie sau irigiscopie la interval de 5 ani, sau colonoscopie la
interval de 10 ani.
Din categoria de pacienti cu risc moderat fac parte rudele de gradul I (frati, surori, parinti, copii)
ai pacientilor cu cancer colo-rectal descoperit dupa varsta de 50 de ani, sau rude de gradul I a
bolnavilor cu polipi colonici diagnosticati la varsta tanara. La acestia se cerceteaza anual prezenta
sangelui in scaun Proba Adler (hemoragiile oculte in scaun) si periodic la 4-5 ani colonoscopie.
Pacientii cu risc foarte crescut sunt reprezentati de cei care au in familie cancere ereditare sau
neereditare la rudele de gradul I, dar care au aparut la o varsta mult mai tanara. La acestia se recomanda
testarea moleculara pentru depistarea anomaliilor genetice, tehnica care din pacate nu a intrat inca in
investigatiile curente nici in tarile occidentale dar care reprezinta indici foarte valorosi in depistarea
cancerului precoce, verificarea prezentei sangelui in scaun si colonoscopii la interval de 1-2 ani.
O alta categorie de bolnavi care au risc mare pentru cancer colo-rectal sunt cei operati de cancer
colo-rectal, care au sanse mari de a face fie o recidiva fie un al doilea cancer colonic. La acestia se
efectueaza examinari anuale pentru un marker tumoral, antigenul carcino-embrionic (ACE),
colonoscopii initial la 6-12 luni, apoi anual sau mai rar. Tot in aceasta categorie se situeaza si bolnavii
cu rectocolita ulcerohemoragica si boala Crohn de colon cat si cei cu polipi colonici care se pot
maligniza si necesita ablatie endoscopica. Acesta supraveghere va permite depistarea precoce a
cancerului, operatia-rezectia in timp util. Atunci cnd nu exista metastaze si extinderea cancerului este
limitata supravietuirea este foarte mare.

2. Patologia ficatului si cailor biliare

Ficatul, cel mai mare organ uman, este esential pentru mentinerea adecvata a functiilor
organismului. El elimina sau neutralizeaza toxinele din sange, sintetizeaza anticorpi pentru a controla
infectiile si elimina microorgansimele din circulatia sangvina; sintetizeaza proteine care regleaza
circulatia sangvina si produce bila, care ajuta la absorbtia lipidelor si a vitaminelor liposolubile.

Colecistita acuta
Colecistita acuta este o afeciune a veziculei biliare, caracterizat anatomopatologic prin
inflamatia organului, iar clinic printr-un sindrom dureros abdominal acut, insoit de febra si modificri
locale. Se intalneste la orice varsta, raportul femei/barbai este de 3/1, iar frecventa in randul populatiei

adulte aproximativ 10-15 %.

In 95 % din cazuri, starea inflamatorie a veziculei biliare este determinata de litiaza biliara, iar pe
masura prelungirii duratei medii de viata ea devine tot mai frecventa la decade avansate (50-70 de ani),
exprimand si prin aceasta raportul direct de cauzalitate cu litiaza biliar.
Colecistita acuta poate fi si la varstnici la originea unui tablou clinic de abdomen acut.
Interventiile chirurgicale de urgenta pentru colecistita acuta la varstnici constata in 20 % din cazuri
necroza colecistului ; la persoanele de peste 70 de ani, incidenta necrozei este de trei ori mai mare.
Gravitatea colecistitei acute este direct proportional cu forma anatomopatologica, cu intensitatea
procesului obstructiv si infectios, cu varsta precum si cu dezechilibrele electrilitice si metabolice
secundare. In prezent, numarul de colecistectomii este de dou ori mai mare ca cel al
apendicectomiilor.
Durerea abdominala este declansata de obicei de ingerarea unor alimente colecistokinetice:
grasimi, tocaturi, prajeli, mezeluri, maioneza sau de produse celulozice: mazare, fasole, varza. Relaia
cronologic cu masa este de mare valoare in diagnostic, deoarece masa declaneaz colica n peste 93
% din cazuri, n timp ce stresul psihofizic numai n 3 %.
Un alt simptom este greata insotita de varsaturi. Initial se elimin alimentele consumate, stagnate
obisnuit intragastric, dupa care apare continutul bilios, uneori in cantitatea mare. Eforturile mari de
voma cu evacuari explizive pot duce la ruptura mucoasei esogastrice. Starea de disconfort abdominala
se amplifica prin senzatie de balonare epigastrica sau difuza datorita parezei intestinale. Eliminarea de
gaze poate fi suprimata si constipatia frecvent.
Dac predomina infectia cailor biliare, pacientul prezint frison, insotit sa nu de hipertermie.
Frisonul domina in general tabloul clinic la bolnavul varstnic. Intensitatea febrei reflecta proportiilesi
extinderea inflamtiei la caile intra si extrahepatice.
Complicatiile colecistitei acute sunt, in ordinea frecventei: colecistopancreatita acuta,
coloperitoneu (perforatie) localizat sau generalizat, plastronul colecistic (peritonia plastica localizata),
hemoragia peritoneal prin invadarea arterei cistice, supuratii pericolecistice (abcese in jurul
colecistului), inclavarea calculului in duoden (sindromul Bouberet) sau ileonul terminal (ileus biliar),
fistule biliare.
Letalitatea creste cu varsta si in conditiile existentei unor boli sistematice.In colecistita
gangrenoas mortalitatea se apropie de 100 % daca nu se intervine de urgenta chirurgicala. In perforatia
veziculara prognosticul depinde si de intervalul de timp dintre debutul crizei si momentul interventiei
chirurgicale: cu cat acesta este mai scurt cu atat prognosticul este mai favorabil.
Tratamentul colecistitei acute este: medical, dietetic, chirurgical si profilactic. Internarea este
obligatorie pentru orice bolnav, atat pentru stabilirea diagnosticului exact, cat i pentru urmrirea
evolutiei bolii de baza si aplicarea tratamentului adecvat. Primul obiectiv al tratamentului este calmarea
durerii abdominale care se face, la indicatia medicului, prin administrarea de injecii i.m. cu Scobutil ,
Algocalmin sau Fortral 1/2 fiol in criza. In formele hiperalergice sub stricta supraveghere se poate
administra 100-150 mg Mialgin. Spasmul cailor biliare si al duodenului, invariabil prezent, contribuie
si el la intensificarea durerii provocate de procesul inflamator. Pentru combaterea spasmului cailor
biliare se administreaza: Papaverina, Nitroglicerina, Sulfat de atropina.
Un alt obiectiv al tratamnetului este echilibrarea hidroelectrolitica i calorica. In formele uoare
hidratarea bolnavului se face oral cu ceai slab de musetel sau sunatoare iar in formele medii si grave
aportul hidric, electrolitic, caloric i vitaminic se face n primele 3-5 zile numai parenteral, prin perfuzii
cu soluii glucozate 5-10 %, tamponate cu insulina. Se mai adaug vitaminele B1, B6, C precum i
soluii de electrolit (Na+, K+, Ca2+) n raport cu rezultatul ionogramei serice.
Prevenirea si tratamentul infeciei biliare si peritoneale sunt deosebit de importante. Cel putin n
faza initial a colecistitei acute calculoase sau necalculoase dar obstructiv, infectia lipseste. Pe masur
ce procesul inflamator evolueaz, vezicula biliara se poate infecta de cele mai multe ori cu E. Coli si
enterococ.

Cand nu exist semne de perforaie, antibioticul de elecie este ampicilina administrata i.v.
Avantajele ei: se elimin prin bila, realizand concentratii considerabile in caile biliare, este activa
asupra germenilor gram (+) penicilino-sensibili (enterococi) si asupra bacililor gram (-), cu exceptia
piocianicului.
In prima zi dup criza acuta se administreza regim hidrozaharat: ceai slab de musetel sau
sunatoare. A doua si a treia zi, daca fenomenele dureroase cedeaza, se adaug paine prajita i supa
mucilaginoasa de orez. Din a patra zi se introduc alimente usor digestibile, neiritabile, cu valoare
calorica ridicata: supa de zarzavat cu fidea, crema de legume, cartofi copi, carne de vit preparata rasol
sau perisoare, unt, compot, peltea sau mere.
Dupa externare bolnavul va ine un regim de crutare 6 luni - 1an cu: legume cu celuloza fina,
fructe coapte (exclus cele cu coaja groasa), iaurt, branz de vaci, cartofi, cereale fierte, ulei vegetal (de
masline) 30-40 g/zi, pui, pete rasol, bor. Sunt interzise carnea grasa de orice fel, afumaturile, branza
grasa i fermentata, ouale prjite, varza, guliile, ceapa, nucile, condimentele iuti, rantasurile, faina
prajit si uleiul preparat termic.
Sunt recomandate sucuri de drenaj biliar, administrate fracionat i in doze crescute progresiv (de
exemplu: 300 ml morcov + 30 ml sfecla+ 90 ml castravete).
In toate cazurile care apar pe fondul unei litiaze biliare si in acelea care nu au tendinta de a ceda
in 24 ore la tratamentul medical, tratamentul principal al colecistitei acute este operatia de indepartare a
veziculei biliare (colecistectomie). De obicei operatia se realizeaza printr-o incizie usoara in abdomen
(colecistectomie laparoscopica), rareori necesitind o operatie mai extinsa. Medicii vor incerca sa reduca
inflamatia si iritatia veziculei inainte de a o indeparta.
In timpul spitalizrii si la externare asistenta va explica faptul c pentru prevenirea aparitiei
complicatiilor si a recaderilor el trebuie s detin o sum de cunostinte care ii vor permite sa se
ingrijeasc singur si sa-i rezolve astfel problema de sanatate.
Iniial asistenta va evalua cunostintele pe care le are pacientul in momentul respectiv, discutand
cu acesta. Apoi va evalua motivatia pe care o are bolnavul si va gsi un moment propice pentru
realizarea unui plan de educatie.
Asistenta medical va stabili cu pacientul obiective foarte precise pe care, pana la iesirea din
spital, acesta le va atinge in intregime.
Pacientul cu colecistita acuta va cunoaste:
evolutia, tratamentul si complicatiile bolii;
regimul dietetic in cursul spitalizrii;
regimul dietetic de crutare dup externare cu durata de 6 luni -1 an si necesitatea unei cure de
balneoterapie de 2 ori/an;
respectarea unui program de odihna de 8 ore/noapte;
evitarea efortului fizic prelungit;
renuntarea la fumat si la alcool;
revenirea la control de dou ori/an i ori de cate ori starea lui o necesit:

Colecistita cronica
Colecistitele cronice sunt afectiuni inflamatorii cronice ale veziculei biliare, de obicei secundare
unor focare cronice aflate la distanta.
Cauzele incriminate in etiologia colecistitelor cronice sunt variate: infectioase, chimice, alergice,
neuro-hormonale, distrofice. Infectiile sunt adesea factori determinanti iar existenta litiazei biliare este
un factor important in aparitia colecistitei cronice. Afectiunile digestive (colita, apendicita, boala

ulceroasa) pot provoca colecistite secundare. Printre factorii chimici incriminati mentionam refluarile
de suc pancreatic in colecist, sarurile de aur, dozele mari si repetate de barbiturice, abuzul de antibiotice
cu eliminare biliara etc.
Boala se manifesta in general cu fenomene de dispepsie biliara si gastro-intestinala. Bolnavul se
plange de "gust rau" in gura, de digestii greoaie, senzatie de plenitudine postprandiala, balonari
abdominale, uneori arsuri epigastrice; se simte obosit, cu capacitatea de munca scazuta, acuza adesea
cefalee sau fenomene de tip migrenos. Greturile sunt frecvente si se pot insoti de varsaturi. Alteori,
predomina diareea postprandiala, cu usoare crampe abdominale. Cateodata, simptomatologia imbraca
aspectul unei nevroze astenice, cu astenie fizica si psihica, insomnie sau somn agitat cu cosmaruri,
cefalee rebela. Dureea veziculara poate sa fie moderata, aparand dupa mese mai bogate in grasimi sau
sa atinga intensitatea unei colici veziculare.
Diagnosticul diferential se face cu ulcerul duodenal, pancreatita cronica, gastrita cronica, cu
hepatita cronica. Evolutie este lent-cronica, dar poate fi intretaiata de puseuri subacute sau chiar acute.
Respectarea regimului de viata si de alimentatie poate asigura o evolutie favorabila si sa previna
complicatiile. Boala se poate complica prin colecistita acuta, prin angiocolita acuta sau cronica, prin
litiaza coledociana, prin oddita sau vezicula poate sa se cancerizeze. La nivelul ficatului, complicatiile
intalnite sunt supuratiile hepatice, hepatitele cronice (mai frecvent colestatice) si ciroza hepatica.

Ciroza hepatica
In ciroza hepatica, tesutul cicatriceal (nodulii) iau locul tesutului sanatos, blocand circulatia
sangvina prin organ, impiedicandu-l sa isi exercite functia normala. Ciroza este a 12-a cauza de moarte
prin boala, ucigand aproximativ 26.000 de oameni anual. De asemenea, cheltuielile pacientilor cu
ciroza ca si ale spitalelor care ii trateaza, sunt ridicate.
Exista multe cauze de aparitie a cirozei hepatice, dar cea mai frecventa este alcoolismul cronic.
Alte cauze, nu mai putin importante, sunt si urmatoarele: hepatita cronica C, hepatita cronica B si
D, hepatitele autoimune, steatohepatita nonalcoolica, blocarea cailor biliare, medicamente, toxine
si infectii.
Multi pacienti cu ciroza nu au nici un fel de simptom in stadiile timpurii ale bolii. Cu toate
acestea, pe masura ce tesutul necrotic (cicatriceal) il inlocuieste pe cel normal, functia hepatica devine
ineficienta si apar urmatoarele simptome: oboseala excesiva, fatigabilitate, inapetenta, greata,
slabiciune, dureri abdominale, stelute vasculare (angioame vasculare in forma de stea care se dezvolta
pe piele).
Pe masura ce boala progreseaza, pot aparea complicatiile. In unele cazuri, ele pot fi primele
semne de boala. Cele mai frecvente complicatii sunt urmatoarele: edemele si ascita, echimozele si
sangerarile, icterul, pruritul la nivelul pielii, calculii biliari, encefalopatia hepatica, sensibilitatea
la medicamente, hipertensiunea portala, varicele esofagiene, rezistenta la insulina si diabetul
zaharat de tip II , cancerul hepatic, tulburari la nivelul altor organe . Ciroza poate determina
disfunctii - impotenta, insuficienta renala si osteoporoza.
Diagnosticul se pune pe baza simptomelor, testelor de laborator, antecedentelor patologice
ale bolnavului si a examenului fizic
Afectarea hepatica din cadrul cirozei nu este reversibila, dar tratamentul poate incetini sau opri
progresia bolii si ameliorarea complicatiilor. Tratamentul depinde de cauza cirozei si de tipul de
complicatie. De exemplu, in cazul cirozei alcoolice, tratamentul este interzicera consumului de bauturi
alcoolice de orice fel. Tratamentul pentru cirozele posthepatitice consta in medicamente folosite in
tratamentul diverselor hepatite, cum ar fi interferonul in cazul hepatitelor virale sau corticoizii in
hepatitele autoimune. Acestea sunt doar cateva exemple. In toate situatiile, indiferent de cauza
cirozelor, o dieta sanatoasa si abstinenta de la alcool sunt esentiale, deoarece organismul are nevoie

de toti nutrientii pe care ii poate procura, iar alcoolul nu face altceva decat sa accelereze distructia
hepatica. Activitatea fizica usoara este de asemenea importanta. Tratamentul se adreseaza si
complicatiilor. De exemplu, pentru ascita sau edeme se recomanda o dieta saraca in sare sau
medicamente diuretice. Antibioticele se folosesc in infectii si o multime de medicamente sunt
disponibile pentru prurit (din pacate nu sunt foarte eficiente). Ingestia de proteine determina
acumularea de toxine in sange si creier, deci o dieta saraca in proteine este foarte folositoare. Se pot
prescrie de asemenea, laxative (de exemplu Lactuloza) care absorb toxinele si le elimina din intestine.
Tratamentul pentru hipertensiunea portala consta in medicamente antihipertensive, cum ar fi
betablocantele (de exemplu Propranolol).
In cazul sangerarilor variceale, se injecteaza un agent coagluant sau se poate face ligatura sau
bandarea varicelor (se fixeaza un inel care sa nu mai permita sangelui sa curga).
Pentru supravegherea atenta a bolnavului cu ciroza hepatica, asistenta medicala va avea in vedere
urmatoarele obiective:
asigurarea repausului fizic si psihic in perioada acuta a bolii, pacientii vor fi convinsi cu mult
tact si amabilitate de catre asistenta medicala, sa respecte repausul absolut fizic si psihic pentru
ca o activitate intensa atat psihic cat si fizic, poate provoca recidive sau agravare (pacientii nu se
vor ridica din pat fara recomandarea medicului, vor respecta cu strictete pericolele de
mobilizare zilnica, vor evita lecturile sau studiile mai dificile). Pozitia cea mai buna care asigura
buna irigare a ficatului este decubitul dorsal. In cirozele ascitogene, pacientul trebuie lasat sa-si
aleaga singur pozitia cea mai comoda, dictata de volumul ascitei. Repausul va fi obligatoriu la
pat, in cirozele decompensate. In cirozele compensate, repausul va fi relativ, de 14 ore pe zi,
cate o luna repaus complet la pat.
Asigurarea dietei alimentatia se va face in doze mici, dese, pentru favorizarea drenajului biliar
permanent.
Dieta trebuie sa asigure un regim alimentar complet, bogat in vitamine. Proteinele se vor da in
proportie de 1,5 g/kgcorp/zi, aportul fiind redus in encefalopatia portala. Glucidele se vor da in
cantitate de 400 g/zi, iar lipidele limitate la 60-80 g/zi, in special cele de origine vegetala care in ciroza
biliara se pot creste pana la 120 g/zi sub forma de ulei.
Se interzic afumaturile, conservele, mezelurile, branzeturile, alcoolul. In ascita se reduce aportul de
lichide si regimul va fi hiposodat.
In caz de complicatii asistenta va actiona in modul urmator, urmarind prescriptiile medicului:
In hemoragiile digestive superioare se aplica gheata pe abdomen, hemostatice (Adrenostazin,
Trombina, Venostat), tamponamente prin esofagoscop ale varicelor rupte, microtransfuzii, iar
chirurgical: ligatura arterei gastroepiploice drepte sau anastomoze porto-cave tronculare ;
In eventualitatea unei tromboze si tromboflebite portale se vor administra antibiotice,
anticoagulante, (sub controlul timpului de protrombina) ;
Asigurarea igienei bolnavului si prevenirea infectiilor. Bolnavii cu ciroza hepatica fiind sensibili
la infectii nu vor fi asezati in saloane cu bolnavii cu angine, stafilococii cutanate, infactii
pulmonare. Pielea edematiata necesita atentie deosebita, fiind sensibila. Unghiile vor fi taiate
scurt, pentru a evita leziunile tegumentare in prurit, prin grataj, gustul amar va fi indepartat prin
toaleta cavitatii bucale.
Deoarece bolnavii cu afectiuni hepato-biliare pot avea etiologie infectioasa, se va tine cont de
prevenirea infectiilor intraspitalicesti.
Asistenta va urmari functiile vitale (respiratie, puls, tensiune arteriala, temperatura), culoarea
sclerelor, tegumementele. Se urmareste culoarea scaunelor, urinei, edemele, modificarile de

comportament, aportul de lichide, greutatea.

Prognosticul bolii este sever iar in actualul stadiu al terapiei nu se poate vorbi de vindecari.
Educatia sanitara a bolnavului cu ciroza hepatica.Asistenta medicala va sfatui si va da explicatii
bolnavului pe toata perioada spitalizarii si la externare, cum trebuie sa respecte toate recomandarile :
sa respecte cu strictete odihna (repausul impus) ;
sa respecte cu strictete dieta regim hiposodat ;
sa nu consume alcool, tutun, cafea sau alte toxine ;
sa se observe cu atentie si la orice modificare spontana sa ia legatura cu medicul de familie sau
cu medicul specialist;
sa accepte dispensarizarea si sa se prezinte periodic la control.

Cancerul hepatic
Sub denumirea de cancer hepatic sunt cunoscute tumorile maligne ale ficatului: epiteliomul
primitiv si secundar si sarcomul primitiv si secundar. Frecvena cancerului hepatic este din ce n ce mai
mare in ultimii ani iar varsta la care apare cel mai des este dupa 50 de ani. Sexul masculin predomina.
Etiologia cancerului hepatic primitiv este necunoscuta, ca si a cancerului in general, iar factori
favorizani (cancerigeni si cocancerigeni) in apariia cancerului hepatic, se remarca: litiaza biliara,
unele substante chimice, paraziti, carente nutritive, tulburri endocrine, ciroza postne-crotica.
Cancerul hepatic pe fond de ciroza, este greu de diagnosticat. Pledeaz pentru acest diagnostic
evoluia grava si ireductibila a cirozei, icterul care se accentueaz progresiv, durerile intense in
hipocondrul drept, ascita hemoragica, revarsatul pleural hemoragie, i hiperleucocitoza nejustificata.
Forma febrileste rar ntlnit, greu de diagnosticat n absena hepatomegaliei. Orice febr prelungit,
fr cauz precizat oblig medicul s se gndeasc i la un cancer visceral de obicei hepatic. Exist i
o form cu hepatomegalie discret.
Diagnosticul pozitivse bazeaza clinic pe prezena hepatomegaliei dure, cu sau fara icter i febra,
pe prezena alfa 1 fetoproteinei, pe alterarea rapida a starii generale cu pierdere severa n greutate, pe
absena splenomegaliei. Scitingrafia i puncia biopsica confirma diagnosticul.
Evoluiaeste foarte rapida, moartea survenind n cateva luni (3 - 5), iar in formele de
adenocarcinom cu ciroza, chiar n 2 - 3 saptmani. In cursul evoluiei, cancerul primitiv hepatic poate
sa produc metastazari. Metastazele se fac pe cale hematogena (hepatomul) sau limfatica
(colangiomul). Primul organ afectat de metastaze este plamanul. Pentru a se produce metastazari la
distana, se vor forma mai intai metastaze pulmonare, de unde embolii pulmonari pot raspandi prin
marea circulaie metastaze n diferite organe: creier, oase, rinichi, suprarenale. Prognosticuleste fatal.
Tratamentulchirurgical poate fi incercat in formele localizate, facandu-se hepatec-tomii selective.
Rezultatele nu sunt incurajatoare. Chimioterapia nu s-a dovedit eficienta. Aurul coloidal radioctiv a fost
incercat, dar fara rezultate. Tratamentul simptomatic se face cu antialgice (Antidoren, Algocalmin), cu
barbiturice, cu asocieri de barbiturice cu Fenotiazina. Cand durerile sunt pronunate, se trece la opiacee:
Sintalgon (2-3 comprimate/zi), tinctura de opiu (10 - 20 de picturi de 2-3 ori/zi), injecii cu Mialgin,
Hidromorfon-atropina, Hidromorfon-scopolamina.
Cancerul hepatic secundar este mult mai frecvent decat cancerul primitiv i consta in prezenta n
ficat a unor metastaze prevenite de la diferite neoplasme. De obicei in ficat metastazeaza cancerele
situate in stomac, vezicula biliara, pancreas, intestin, urmand apoi n ordine: san, rinichi, prostata, uter,
ovare. Aspectul clinic este asemanator cu cel al cancerului hepatic primitiv, forma nodulara.
Depistarea localizrii primare va putea da certitudinea cancerului secundar. In acest scop se vor

face toate investigaiile posibile. Hepatomegalia este mai mare dect n cancerul primitiv nodular,
ocupnd aproape tot abdomenul. Suprafaa este acoperit de noduli de mrimi i consistene diferite.
Icterul este frecvent n circa 70 % din cazuri, avand caracter de icter mecanic. Durerile sunt
permanente, localizate in hipocondrul drept sau in regiunea epigastrica. Ascita insoteste frecvent
cancerul secundar si are un caracter hemoragie. Evolutia nefavorabila, este mai rapida decat in cancerul
primar.

3. Patologia pancreasului
Pancreatita acuta
Pancreatita acuta este o urgenta medico-chirurgicala, ce se caracterizeaza prin inflamatia acuta a
pancreasului, prin activare enzimatica n cascada ca un raspuns monomorf la numeroase cauze si care
determina revarsarea de enzime pancreatice activate n tesutul pancreatic, n zonele vecine si, de
asemenea, n circulatia sistemica, ducnd uneori la autoliza fermentativa si necroza tesutului
pancreatic.
Pancreatita acuta este considerata o mare drama a cavitatii abdominale, o afectiune medicochirurgicala care este bine sa fie internata si tratata per primam in sectia de terapie intensiva.
Cauzele cele mai frecvente ale pancreatitei acute sunt reprezentate de litiaza biliara si de
consumul excesiv de alcool si/sau alimente. In urma unor festinuri alimentare (in cazul unor persoane
mai sensibile, chiar la ingerarea unor cantitati mici de alimente greu de digerat, ca icrele sau
afumaturile), enzimele pancreasului pot fi secretate in exces si apare fenomenul de autodistrugere a
pancreasului. Cu o frecventa mult mai mica, pancreatita acuta poate fi declansata si de virusul urlian,
de consumul unor medicamente sau, intraoperator, prin leziuni de vecinatate etc. In general, pancreatita
acuta apare dupa posturi prelungite, cand se face o trecere brusca de la o alimentatie vegetariana la una
bogata in alimente grele (miel, porc etc.).
Din punct de vedere al simptomatologiei, bolnavul observa o destindere a abdomenului in
portiunea supraombilicala, cu durere, de obicei "in bara", imposibilitatea emiterii de gaze si materii
fecale, greata sau chiar varsatura alimentara. Daca aceasta varsatura alimentara se produce, in general
evolutia este mai blanda.
Pancreatita acuta se prezinta sub doua forme anatomopatologice: pancreatita acuta edematoasa si
pancreatita acuta necrotico-hemoragica. O complicatie a acestor doua forme este pancreatita purulenta
(flegmonul pancreatic), dar aceasta poate debuta si per primam.
In sectia de terapie intensiva se urmaresc trei principii de baza: suprimarea alimentatiei si
introducerea unei sonde nazogastrice pentru degajarea continutului stomacal; reechilibrarea
hidroelectrolitica si volemica a pacientului (eventual vlaguit de varsaturi) si terapia durerii (cu
antialgice majore sau prin efectuarea unei anestezii peridurale, care blocheaza durerea si permite,
totodata, o mai buna motilitate a tubului digestiv).
In mod normal, sub tratament medicamentos corect condus, evolutia este favorabila. In spital se
aplica protocoale moderne, cu administrare de somatostatin, ca antisecretor, administrarea de antibiotic
de electie, adica de Tienam, pentru a preintampina evolutia nefavorabila a pancreatitei acute.
Daca la 48 de ore evolutia este nefavorabila, daca au aparut deja complicatii, daca exista calculi
in vezicula biliara si/sau calea biliara principala, daca anumite analize sau probe paraclinice neinvazive
nu pot fi efectuate (deci in situatia unui abdomen acut de etiologie neprecizata), in aceste patru situatii
sperantele se indreapta catre chirurg.
Principalii pasi ai interventiei chirurgicale in pancreatita acuta: tratarea sferei biliare (atunci cand

este cazul, constand in colecistectomie, coledocolitotomie, cu drenaj biliar extern), decolare

duodenopancreatica, lavaj abundent si intens al cavitatii abdominale, precum si alte manevre care fac
degajarea zonei pancreatice. Anatomia topografica a pancreasului poate complica foarte mult evolutia
bolii, dar si interventia chirurgicala. Acest organ are raporturi intime cu elemente vasculare foarte
importante: artera aorta, arterele si venele renale, vena lienala, toate acestea putand fi fistulizate in
evolutia agresiva a pancreatitei acute. In literatura chirurgicala sunt citate cazuri de hemoragie interna
cataclismica, cu exitus. Alte complicatii ale pancreatitei sunt dezvoltarea de fistule cu organele
invecinate: colon, intestin subtire, stomac, formarea de sechestre, necroze, abcese, dezvoltarea de
chisturi sau pseudochisturi etc. De asemenea, foarte multe enzime eliberate in sange prin distructia
pancreasului, ataca organele puternic irigate, conducand la insuficienta de organ: insuficienta renala
acuta apare prima, si poate fi urmata de insuficienta hepatica si chiar respiratorie. In general, evolutia
pancreatitei acute poate fi controlata prin terapie medicamentoasa si/sau chirurgicala, insa nu putine
sunt cazurile in care evolutia este fulminanta, independent de varsta pacientului.
Chiar in conditiile unui tratament medicamentos corect condus, in conditiile efectuarii terapiei
chirurgicale de catre un medic experimentat, dupa toate protocoalele, pancreatita acuta poate avea o
evolutie catre exitus.
Pancreatita acuta poate fi prevenita printr-o alimentatie echilibrata, iar, odata declansata, cel mai
important element al tratamentului il reprezinta prezentarea precoce la medic.
Interventia chirurgicala nu este un gest obligatoriu. Sunt patru indicatii mari (pe care le-am
enumerat). Dupa interventia chirurgicala trebuie efectuat, saptamanal, controlul ecografic si
tomografic, si, in principiu, externarea pacientilor se face dupa 21 de zile. Majoritatea bolnavilor vin la
control la 6 luni.
La pacientii de varsta a treia pancreatita acuta adesea se asociaza cu complicatii cardiovasculare
(insuficienta cardiovasculara), crescnd rata mortalitatii.
Ca profilaxie se recomanda: combaterea obezitatii si a alcoolismului; evitarea pranzurilor
copioase, a bauturilor reci; tratamentul infectiilor cailor biliare, al litiazei biliare, al bolilor gastroduodenale (ulcer, diverticuli); tratamentul infectiilor acute sau cronice pancreatotrope.

Pancretatita cronica
Pancreatita cronica este o afectiune a pancreasului care uneori este asimptomatica find
diagnosticata intamplator la un examen ecografic abdominal dar, de cele mai multe ori, prezinta
simptomatologie dureroasa. Semnele clinice ale pancreatitei cronice sunt:
durere la nivelul etajului abdominal superior, cunoscuta ca "durere in bara"; poate fi constanta
sau sa apara cu intermitente in relatie cu consumul de alcool sau cu alimentatia ;
malabsorbtia apare dupa 10-20 de ani de evolutie si se manifesta prin scadere in greutate si
steatoree (scaun gras, nedigerat)
Tardiv (10- 20 ani), datorita afectarii pancreasului, care are si functie endocrina ( secreta
insulina) apare si diabetul zaharat .

Primele investigatii care se pot face pentru diagnosticul pancreatitei cronice sunt ecografia
abdominala si determinarea in sange a enzimelor pancreatice (lipaza in primul rand).
Avand in vedere ca principala cauza a acestei boli este consumul de alcool trebuie inteles ca
intreruperea completa a consumului de alcool este absolut obligatorie. In cazul pancreatitei cronice
produsa de o litiaza biliara tratamentul se va adresa rezolvarii litiazei biliare sau a cailor biliare.
Daca exista dureri, in functie de intensitatea lor se vor administra antalgice: de la Paracetamol si
Piafen pana la Tramadol. Substitutia enzimatica consta in administrarea in timpul meselor a enzimelor
pe care pancreasul bolnav nu le mai poate screta iar instalarea diabetului zaharat necesita administrarea
de insulina.
Indicatii de regim alimentar in bolile pancreatice

Pancreatita acuta este o urgenta medicochirurgicala si necesita in toate cazurile internarea in

spital. In pancreatita cronica semnele clinice cardinale sunt reprezentate de durere, diaree cu steatoree,
scadere in greutate, semne ale diabetului zaharat. Deficientele resorbtiei vitaminelor liposolubile (A, D,
E, K) si a vitaminei B12 sunt nesesizabile.
Reguli generale privind dieta
in pancreatita acuta de cele mai multe ori este necesara suprimarea alimentatiei orale; reluarea
acesteia se face dupa 34 zile si numai sub supraveghere medicala; de aceea recomandarile
dietetice se vor referi in special la pancreatita cronica;
este cu desavarsire interzis consumul de alcool sub orice forma ar fi acesta;
se vor servi de 45 mese pe zi, mese aproximativ egale ca volum ;
nu se vor consuma prea multe alimente celulozice (cruditati), avand in vedere efectul fibrelor
alimentare asupra enzimelor pancreatice (adsorbtie, sechestrare) ;
se va evita consumul de lichide in timpul mesei pentru a nu dilua enzimele digestive ;
in lipsa altor afectiuni asociate consumul de sare va fi normal ;
regimul alimentar trebuie adaptat fiecarui caz in parte, dar in linii mari va fi hipercaloric (2500
3000 de calorii) si va contine 30 % proteine, 30 % lipide si 40 % glucide.
cantitatea de proteine variaza intre 100150 grame/zi, din care 6575 % vor fi proteine de
origine animala -se prefera carne slaba, usor digerabila - peste, vaca, vitel, pui, ficat - fiarta sau
gratar (carnea fripta are avantajul ca la un volum mic aduce un aport proteic substantial), la care
se adauga branza de vaca, oua fierte moi.
se recomanda un regim sarac in grasimi (hipolipidic); se admite insa ca 40 % din grasimi se
absorb totusi chiar in conditiile existentei deficitului enzimatic. Fara a exagera, se accepta ca
administrarea unor cantitati ceva mai mari de lipide, in special in asociere cu preparate
enzimatice (Nutrizim, Triferment, Festal, Kreon, etc.), fapt ce va evita scaderea in greutate si va
oferi o sansa suplimentara organismului de a ajunge la valoarea calorica necesara. Bine tolerate
sunt untul proaspat de vaca , branzeturile cu mai putin de 50 % grasimi, laptele ecremat, uleiul
de floarea soarelui, porumb sau soia.
se recomanda un regim hiperglucidic (in medie 400 g glucide/zi), ceea ce asigura un aport
caloric crescut. Se va administra paine alba veche sau prajita, fierturi de cereale (mai putin
cartofi), legume fierte in abur, fructe proaspete bine coapte sau in compot, suc sau gelatina de
fructe, miere. In caz de diabet concomitent, se va echilibra acesta, dar la o cantitate mai mare de
glucide.

Cap. VI INGRIJIRI ACORDATE PERSOANELOR DE

VARSTA A TREIA CU BOLI METABOLICE SI DE
NUTRITIE
Nutritia si persoanele varstnice
Alimentatia varstnicului prezinta numeroase dificultati: populatie heterogena, mod de viata, stare
de sanatate si varsta variabila, obiceiuri alimentare, resurse, activitate fizica, stare psihica. Toti acesti
factori sunt necesari a fi cunoscuti.
In raport cu adultul de 40-50 ani, trebuie tinut seama ca, la varstnici, cheltuielile energetice scad,
iar bilantul energetic (rezultatul diferentei intre valorile aportului alimentar si cheltuielile energetice) se
modifica. In consecinta aportul caloric trebuie diminuat. Masa slaba si forta musculara se diminueaza
rapid dupa varsta de 50 ani, mai ales fibra musculara de tip II.
Necesarul energetic al varstnicului scade cu 25 % in raport cu cel al adultilor tineri de acelasi sex
si greutate.Aceasta reducere se datoreste scaderii cu 15 % a masei slabe, cu 30 % a termogenezei
postprandiale si cu 50 % a activitatii fizice.
Tulburarile de hidratare sunt frecvente la varstnici, la fel cele de deshidratare.
Cu varsta apr unele modificari in metabolismul apei si electrolitilor:
1. Scade apa totala corporala, aceasta reprezentand 73 % din masa slaba a adultului tanar;
2. Inaintand in varsta scade senzatia de sete, corectia completa a hiperosmolalitatii prin bauturi
este mai lenta;
3. Debitul filtrarii glomerurale scade, rezulta o diminuare a fluxului plasmatic renal, a debitului
cardiac si o repartitie diferita a vascularizarii.
Ingestia de lichide la varstnici se apreciaza la 1700 ml/zi sau 30 ml/kg corp greutate dupa 65 ani.
Trebuie sa existe un minim de 1,5- 2 l aport hidric/zi, o parte prin lichidele ingerate, o parte provenind
din alimente. Aportul minim nu trebuie sa scada, la bauturi, sub 0,7 l/zi (restul provenind din alimente)
si va creste cu temperatura.
Deshidratarea este frecventa la varstnici si rezulta din reducerea aportului hidric sau cresterea
pierderii de apa. Cresterea pierderii de apa, datorita febrei, temperaturii exterioare, unui tratament
diuretic sau imposibilitatii de a avea o sursa de bautura (se insoteste adesea de hipernatremie- peste 145
mmol/l si de hiperosmolalitate- peste 300 mmol/l) poate fi adesea la originea spitalizarii a 7 % dintre
batrani.
Prevenirea deshidratarii inseamna un aport adecvat de lichide. Varstnicii trebuie incitati sa bea lichide
fara sete (supe, ceaiuri, cafea, sucuri de fructe) si sa consume alimente bogate in apa (legume verzi,
fructe, branzeturi). Trebuie vazut mediul in care traieste, ambianta.
La varsta a III a catabolismul postprandial al proteinelor creste, in consecinta cresc necesitatile
proteice fiind necesar un aport de 1g proteine/kgcorp/zi. Trebuie tinut seama ca excesul de proteine
animale este nociv, preferand proteinele vegetale.
Odata cu inaintarea in varsta se observa o modificare a echilibrului metabolic
prooxidant/antioxidant fapt care duce la cresterea stresului antioxidant. Rezulta o alterare a structurii
membranare la care se supraadauga perturbari imunitare.

Pentru a face fata acestui declin al apararii endogene se poate recurge la suplimente alimentare cu rol
antioxidant. Deficientele alimentare, malnutritia, dezechilibrul creat prin tehnologia alimentara ca si
polimedicatia reduc , dupa varsta de 60 ani, cantitatea si raportul elementelor nutritive antioxidante; de
aici nevoia de asa zisele suplimente. Dintre suplimentele alimentare cu rol deosebit antioxidant
mentionam vitaminele E, C, grupul vitaminelor B, -carotenul, glutationul, coenzima Q10, etc., iar
dintre minerale si oligoelemente cele mai importane sunt Ca, Mg, Zn, Cr, Se, s.a.
Persoanele varstnice trebuie sa acorde o deosebita atentie regimului alimentar, reiesind din faptul
ca la ei capacitatile functionale ale organelor digestive sunt micsorate. Mesele se vor servi la ore fixate,
se va evita abuzul de hrana si intervalele lungi ntre mese.

Diabetul zaharat
Diabetul zaharat insulinoindependent este o boala destul de frecventa la persoanele de varsta a III
a, apare in special la femei si are dupa diferite statistici o incidenta ntre 4-10 % la populatia > 65 ani.
La varstnici se intalnesc doua forme clinice de diabet:
1. Diabetul zaharat imbatranit, adica diabetul de maturitate, care a debutat la varsta de 40 ani si
care nu este specific varstnicului,
2. Diabetul zaharat senil (tardiv), cu debut la varsta de 65 - 70 de ani (forma clinica specifica
geriatrica), care in cele mai multe cazuri este un diabet noninsulinic.
Factorii de risc ai diabetului zaharat la persoanele varstnice sunt: intoleranta glucozei, insulinemia
2h < 621 pmol/l, trigliceridemia < 2,5 mmol/l, colesterol HDL < l,0 mmol/l, indexul masei corporale <
30 kg/m2, insulinemie la dejun < 124 pmol/l, hipertensiune arteriala, antecedente familiale.
Diabetul zaharat tardiv se caracterizeaza prin lipsa legaturii cu factorul ereditar, rolul patogen
dominant fiind atribuit sclerozei pancreatice. Se manifesta prin debut insidios si se depisteaza
intamplator cu prilejul unui episod infectios intercurent. Nivelul glicemiei pentru aceasta forma de
diabet la dejun este de l44 mg/l (8mmol/1) la cel putin doua determinari succesive si/sau o glicemie
postprandiala egala sau mai mare de 200 mg/1 (11 mmol/1). Ceea ce este specific varstnicului in raport
cu adultul tanar nu sunt criteriile diagnostice, ci decizia de a institui tratament sau nu. Pacientii cu
varsta > 80 ani care sunt asimptomatici si prezinta o glicemie de 200 mg/l nu necesita tratament.
Debutul insidios la diabeticul tardiv poate declansa hiperglicemii severe, cu deshidratare, coma
hiperosmolara, inainte ca boala sa fie diagnosticata.
Evolutia diabetului tardiv comporta riscul metabolic major: coma hiperosmolara, practic specifica
diabetului varstnic, si hipoglicemia prin exces terapeutic (tratamente indelungate cu diuretice tiazidice
sau corticosteroizi) al diabetului zaharat tardiv.
Particularitatile evolutive sunt determinate de antecedentele si afectiunile asociate ale varstnicului
si se caracterizeaza printr-o variabilitate individuala a complicatiilor, care sunt mai rare la ei decat s-ar
fi asteptat. De aici rezulta si particularitatile complicatiilor diabetului zaharat tardiv. Microangiopatia
este mai rara, decat macroangiopatia (care predomina la varstnici cu diabet zaharat tardiv) cu afectarea
vaselor coronare si cerebrale. Hipertensiunea arteriala nu are paralelisme cu diabetul zaharat. Surditatea
(cauzata aici de neuropatia nervului acustic) si glaucomul sunt mai frecvente la varstnicii diabetici
dect la nediabetici. Complicatiile cronice degenerative ale diabetului la varstnici, in special
macroangiopatiile, sunt importante ca frecventa si gravitate si determina prognosticul vital.
Manifestarile cardiace ale macroangiopatiei diabetice la varstnici sunt: angorul pectoral, infarctul
de miocard (care evolueaza atipic n forma silentioasa sau cu manifestari digestive si un prognostic
nefavorabil) diverse forme de disritmii si insuficienta cardiaca. Macroangiopatia diabetica se asociaza

aterosclerozei arterelor membrelor inferioare si favorizeaza aparitia sindromului de ischemie periferica

cu o simptomatologie mai frusta (lipsa claudicatiei intermitente si a picioarelor reci", parestezii mai
putin accentuate, prezenta pulsului palpabil), dar progreseaza spre gangrena, care, de obicei, se
limiteaza spontan. Manifestarile renale ale macroangiopatiei sunt similare cu cele ale adultului.
Manifestarile cerebrale sunt mai ample si mai frecvente la varstnicii cu diabet zaharat asociat cu
hipertensiunea arteriala - accidente vasculare cerebrale prin tromboza cu localizare predominanta n
teritoriul arterei cerebrale posterioare. Accidentele ischemice se declanseaza rapid din cauza
hipoglicemiilor si sunt in cele mai multe cazuri tranzitorii (se manifesta prin caderi), mai rar
permanente (care induc sindromul de encefalopatie). Varstnicii cu diabet zaharat pot avea uneori si
come acidocetozice sau come cu acidoza lactica.
Complicatiile infectioase sunt mai frecvent cele urinare (in special, la femei), care pot agrava
insuficienta renala.
Tratamentul diabetului zaharat la varstnici este de obicei dificil si imperfect, mai ales n conditiile
imposibilitatii unui control si a unui autocontrol adecvat, pericolul major constituind hipoglicemia si
coma hiperosmolara.
Obiectivele tratamentului la acesti pacienti sunt: combaterea simptomatologiei, prevenirea
complicatiilor, prevenirea, depistarea precoce si tratamentul adecvat al infectiilor intercurente,
obtinerea unei calitati cat mai bune a vietii, mai degraba decat o echilibrare cu orice pret (spre
deosebire de pacientii tineri cu diabet zaharat).
In programarea tratamentului dietetic la varstnici trebuie considerat faptul ca regimul
hipoglicemic sever le este contraindicat. Ratia alimentara trebuie sa asigure o balanta rationala intre
necesitatile individuale si cele de activitate, o greutate corporala optima.
Diabetul zaharat tardiv este o boala severa si scurteaza speranta de viata, care este numai de 5 ani
pentru pacientii cu diabet zaharat depistat dupa varsta de 65 ani.

Dieta in diabetul zaharat

Indicatiile rigide si greu de respectat folosite in trecut au fost nlocuite cu o dieta orientata pe
evaluarea nutritei si pe scopul terapeutic, luand in cosiderare si obicieiurile alimentare si alti factori de
viata. Foarte importantante in aceste conditii sunt monitorizarea glucozei sangvine, hemoglobinei
glicozilate, lipidelor, tensiunii arteriale, greutatii corporale.
Se recomanda persoanelor varstnice un aport caloric de 25-30 kcal/kg.corp/zi.
Necesarul minim de proteine este de 0,9g/kg.corp/zi si trebuie scazut la 0,8g/kg.corp/zi n cazul
dezvoltarii insuficientei renale.
Distributia caloriilor intre hidratii de carbon si grasimi trebuie individulizata. Pentru pacintii
nonobezi si la cei fara hiperlipidemie este recomandata o cantitate de grasimi egala sau mai mica de 30
% din aportul caloric, cu mai putin de 10 % grasimi saturate. n cazul pacientilor cu
hipercolesterolemie aportul de colesterol trebuie sa fie mai mic de 200 mg/zi, iar a grasimilor saturate
mai mic de 7 % din calorii. Frecvent se recomanda un aport crescut de grasimi polinesaturate. Dupa
alegerea continutului in proteine si grasimi, caloriile ramase se raporteaza la carbohidrati. Este
recomandata cresterea continutului de fibre din dieta.
Este important ca dieta stabilita sa fie respectata pe termen lung, iar placerile speciale trebuie sa
fie exceptii acceptate n numar redus. O astfel de ntelegere a respectarii dietei aduce o cooperare mai
buna dect pretentiile rigide chiar si la adulti.
La pacientii aflati n tratament cu insulina repartitia caloriilor trebuie realizata astefel incat sa se
evite hipoglicemia. Un astfel de regim prevede distributia a 20 % din calorii la micul dejun, 35 % la
prnz, 30 % pentru cina si 15 % pentru a se consuma seara mai tarziu. Pentru regimurile cu injectii
multiple cu insulina caloriile se mpart astfel: 20 % la micul dejun, respectiv la cina, 30 % la prnz, iar

cele 30 % ramase sunt rezervate gustarilor de la mijlocul diminetii, mijlocul dupa-amiezei si seara
tarziu, n functie de nivelul glicemiei din timpul zilei.
La pacientii cu diabet zaharat tip II respectarea dietei trebuie sa fie mai stricta datorita rezervei
diminuate de insulina, in timp ce compozitia dietei nu este de importanta critica la pacientii cu diabet
zaharat tip I deoarece ajustarile insulinei pot acoperi variatii mari ale ingestiei de alimente.

Obezitatea
Pe masura inaintarii in varsta, persoanele devin tot mai putin active. In plus, masa musculara
tinde sa diminueze la varstnici, ducand la scaderea metabolismului. Aceste modificari au drept
consecinta reducerea necesarului caloric. Dar, daca aporturile calorice nu sunt reduse corespunzator,
persoana se expune riscului de obezitate.
Obezitatea se manifesta printr-o crestere a masei tesutului adipos, rezultata in urma unor aporturi
calorice mai mari decat cheltuielile energetice. Factorii care pot provoca un dezechilibru intre
aporturile calorice si consumul de calorii sunt mostenirea genetica, aporturile alimentare excesive,
consumul de alimente bogate in grasimi si sedentarismul. Aportul caloric excesiv si activitatea fizica
insuficienta sunt principalele cauze ale obezitatii, in special atunci cand acestea doua apar in
combinatie.
Obezitatea este o problema majora de sanatate publica, atat datorita numarului mare de persoane
afectate cat si a riscurilor asociate cu aceasta boala. Obezitatea este un factor de risc pentru unele boli
cardiace, diabet de tip 2, hipertensiune arteriala, accident vascular cerebral si unele forme de cancer.
Chiar si o scadere usoara in greutate poate reduce tensiunea arteriala, micsora riscurile
cardiovasculare, regla nivelul de glucoza din sange, reduce simptomele de osteoartrita si apnee in somn
si riscurile de cancer. Pentru aceasta este nevoie de o reducere a greutatii corporale cu 5 10 %.
Cea mai sigura cale de slabire si de mentinere a greutatii este slabirea treptata, cu 1 kg pe
saptamana. Pierderea excesului ponderal poate fi realizata prin adoptarea unei diete sanatoase,
practicarea activitatii fizice (daca persoana varstnica poate, si daca poate aceasta trebuie facuta la
indicatia medicului) si modificarea comportamentului. Alte tratamente pentru obezitate constau in
administrarea de medicamente si in chirurgie.
Obiceiurile alimentare gresite din punct de vedere cantitativ si/sau calitativ sunt un factor de risc
pentru obezitate. Consumul alimentelor bogate in calorii (produse fast-food, bauturi carbogazoase,
produse zaharoase, exces de grasimi) constituie o cauza a luarii in greutate si a obezitatii.
Persoanele sedentare sunt predispuse la obezitate, deoarece lipsa activitatii fizice echivaleaza cu o
scadere a cheltuielilor energetice, ceea ce duce la un bilant energetic pozitiv.
Antidepresivele triciclice, tranchilizantele, somniferele, corticosteroizii si medicamentele
antihipertensive pot fi cauze ale luarii in greutate. Aceste medicamente incetinesc metabolismul,
stimuleaza apetitul si determina retentia de apa, de aceea trebuie luate doar la indicatia medicului.
Unele boli duc la luarea in greutate si la obezitat si anume: hipotiroidismul, sindromul Cushing,
sindromul ovarului polichistic etc.
Obezitatea reduce durata de via a varstnicului si poate conduce la urmtoarele afeciuni:
cardiopatii, hipertensiune arteriala, accidente vasculare cerebrale, hernie abdominal, varice, picior
plat, bronite, sindromul de apnee in somn, steatoza hepatica, osteoartrite ale genunchilor, soldurilor i
coloanei lombare. Poate duce la diminuarea reflexelor motorii, raspunzatoare fiind de caderile pe
gheata sau pe suprafete alunecoase. Obezitatea conduce la o mare uzura i distrugere a ntregului sistem
vascular i n consecina dubleaza riscul de atac de cord sau de accident vascular cerebral. De asemenea
cauzeaz daune rinichilor. Produce boli metabolice, cum ar fi: guta, hipercolesterolemie,
hiperlipidemie, litiaz biliara , diabet zaharat tip II

Obezitatea este asociata si cu o incidenta mai mare a unor tipuri de cancer. Barbatii care sufera de
obezitate prezinta riscuri de aparitie a cancerului colo-rectal sau de prostata, in timp ce femeile sunt
expuse riscului de aparitie a cancerului uterin, cervical sau ovarian
Adoptarea unei diete cu continut mic de calorii este o conditie esentiala pentru tratarea obezitatii.
Numarul de calorii necesar pentru mentinerea greutatii depinde de numerosi factori, printre care varsta
si nivelul de activitate fizica. Aportul caloric pentru slabire trebuie stabilit de medic sau nutritionist.
Pentru ca slabirea sa fie de durata, pacientul trebuie sa consume cu moderatie alimente bogate in
principii nutritive, dar cu continut mic de grasimi si calorii. Dietele reduse caloric sunt eficiente,
determinand scaderi in greutate de aproximativ 1,5 kg pe saptamana. Ele sunt recomandate in cazurile
de obezitate severa, drept tratament initial (dieta de atac), doar pe perioade limitate de timp, atunci cand
obezitatea reprezinta un pericol iminent. Restrictia calorica va tine cont de aportul obisnuit si de
cheltuielile energetice, ajungand la un sfert sau o treime din aportul inainte de inceperea dietei (intre
800 si 2200 cal/ zi).
Un alt element necesar in tratamentul obezitatii, scaderea ponderala si in mentinerea greutatii este
cresterea activitatii fizice (daca varstnicul poate si nu prezinta boli care interzic activitatea fizica).
Pentru ca reducerea ponderala sa fie de durata, nu este nevoie numai de modificarea dietei si de
practicarea exercitiilor fizice, ci trebuie modificat radical stilul de viata.
Numerosi factori din societatea actuala contribuie la adoptarea unor comportamente alimentare
gresite, astfel incat este normal ca pacientul sa intampine greutati in incercarea de a slabi.

Guta
Guta este o boal metabolica, de nutritie, n care se aduna n exces acidul uric n sange. Apare ca o
deficienta de metabolizare n ficat si de eliminare a sa prin rinichi-urina in conditiile unei alimentatii
bogate n aceast substanta. In mod normal acidul uric se gaseste in cantitati mici in sange, mai corect
spus in plasma.
Guta apare adesea pe un teren mostenit care presupune incetinirea proceselor de transformare pana la
capat ale acidului uric din sange si eliminarea lui din cauza ficatului si rinichiului.Sub denumirea de
guta, n antichitate, erau cuprinse toate manifestrile reumatice. Pana in secolul al XVII-lea era
considerata o tulburare a umorilor (diateze) traduse prin dureri articulare (podagra).
Guta se datoreaz depunerilor de urati (saruri ale acidului uric) la nivelul articulatiilor in tesuturile
osoase si in cele moi (tendoane, cartilagii, teci musculare si n rinichi). Este boala varstei mature si
loveste mai ales barbatii, la femei fiind foarte rara. Accesul de guta incepe cu durere violenta la degetul
mare al piciorului, de obicei noaptea si mai ales iarna, dureaza pna dimineata cnd dispare tot asa cum
a aparut. In timpul puseului dureros degetul are aspectul unei inflamatii locale, este eritematos
(rosiatic), cald, pielea este lucioasa si este deosebit de sensibila la orice atingere. Crizele se pot repeta
in noptile urmatoare, fiind nsotite de febra, astenie si lipsa poftei de mancare. Cateva zile de tratament
sunt suficiente pentru ca simptomele atat de neplacute ale acceselor de guta sa dispara. Daca insa
cauzele se mentin (aceeasi alimentatie, lipsa efortului fizic - factor stimulator al imbunatatirii
metabolismului organismului, nivelul ridicat al acidului uric n sange cat si lipsa tratamentului specific)
guta se cronicizeaza. In situatia cronicizarii gutei, accesele sunt mai putin violente, intinse la mai multe
incheieturi (genunchi, glezne, coloana cervical, maini), fara febra si stare de rau generalizata, cu
durata lunga. Semnul cel mai important al gutei cronice il constituie aparitia tofilor gutosi, depuneri de
saruri de acid uric in articulatii si n jurul lor, stramband si deformand degetele. Daca un tof gutos se

sparge, este intepat sau incizat, apare continutul sau, o materie groasa, albicioasa, grunjoasa, care poate
fi confundat cu puroiul ranilor sau articulatiilor infectate. Dar continutul tofului gutos nu este infectat.
Vindecarea tofului gutos operat este greoaie intrucat toate tesuturile locale sunt afectate, invadate de
sarurile acidului uric.
In tratamentul gutei trebuie urmarita periodic uricemia (nivelul acidului uric in sange) si trebuiesc luate
masurile de dietoterapie. Cand valorile depasesc pragul normalitatii, se vor administra medicamente
specifice.
Trebuie abordat un stil de viata sportiv, cu exercitii fizice rationale, mers, sporturi adaptate varstei si
combaterea sedentarismului. Acest lucru va imbunatatii metabolismul organismului, permitand o mai
buna si completa eliminare a deseurilor, printre care si acidul uric.
Tratamentul medicamentos al acceselor gutoase cu medicamente specifice si eficiente cum ar fi:
colchicina, comprimate de 0,5 sau 1 mg luate n doza de 1 mg/zi, seara, timp de 2-6 luni. In crizele
acute gutoase se ncepe tratamentul cu 1 mg de colchicina, apoi se iau cte 0,5 mg la interval de 3 ore.
In raport cu nivelul uricemiei, se administreaza alopurinol comprimate de 100 mg n doza de 3
comprimate pe zi.
Catratament naturist se recomanda ceaiurile depurative, diuretice sau chiar diureticele usoare.

Cap. VII PATOLOGIA RENALA A PERSOANEI DE

VARSTA A TREIA
Parametrii functiilor renale se diminueaza progresiv cu varsta. Dupa 50 de ani, deficitul
functional ajunge la 35-40 % fata de valorile varstei adulte. Scad filtratul glomerular, fluxul plasmatic
renal eficace, fractiunea filtrata, capacitatea maxima de excretie tubulara. Excretia si reabsorbtia
tubulara sunt de asemenea influentate. Reabsorbtia glucozei scade de la 350 mg/minut cat este la 25 de
ani, la 220 mg/minut la 85 de ani. Reabsorbtia tubulara a apei nu sufera modificari importante, in
schimb excretia de Ca2+ Na+, K+, Mg2+, se reduce progresiv. In ciuda importantelor modificari
morfo-functionale, posibilitatile adaptative renale se mentin si la longevivi.

Infectiile tractului urinar

Infectiile tractului urinar se definesc prin prezenta bacteriuriei semnificative cu leziuni ale
tractului urinar la diferite nivele, cu sau fara manifestari clinice, n conditiile examinarii urinei imediat
dupa colectarea ei. Bacteriuria este apreciata ca fiind semnificativa n cazul unui titru de 100000
microorganisme/ml de urina.
Infectiile tractului urinar pot fi complicate si necomplicate.
1. cele necomplicate - se dezvolta n lipsa anomaliilor functionale si anatomice ale cailor urinare si
rinichi, n urma unor manopere urologice recente sau a unor interventii chirurgicale.
2. iar cele complicate - apar pe fondul litiazei urinare, anomaliilor congenitale renale sau a cailor
urinare, n contextul disfunctiilor vezicale neurologice, adenomului do prostata sau a altor
factori obstructivi, sau dupa efectuarea unor investigatii instrumentale urologice.
Cauzele infectiilor tractului urinar:
1. microorganisme patogene ca: Echerichia coli (80 %), cel mai des intalnit germen la varstnici,

2.
3.
4.
5.
6.

Proteus, Pseudomonas, Klebsiella, Enterobacter, Staphylococcus (saprophyticus, aureus) -515% ;

manopere instrumentale urologice;
aport insuficient de lichide, care deregleaza ritmicitatea mictiunilor si golirea vezicii urinare ;
obstructia cailor urinare;
disfunctia neurogena a vezicii urinare;
incontinenta urinara, golirea insuficienta a vezicii, scaderea diurezei, diabetul zaharat
( glicozuria fiind un mediu de cultura prielnic infectiilor urinara), scaderea imunitatii.

Infectiile tractului urinar intraspitalicesti (se dezvolta dupa 48 ore de tratament n stationar),
infectiile nozocomiale avand o evolutie mai grava si sunt provocate de specii bacteriene rezistente la
multe dintre preparatele antibacteriene.
Sexul feminin este mai predispis la infectiile tractului urinar, datorita unor factori
predispozanti:uretra scurta, deschiderea orificiului uretral n vagin, unde salasluieste o flora abundenta
polimorfa, care poate patrunde n uretra n timpul actului sexual sau a unei igiene precare;
Semne si simptome
1. polakiurie; disurie; mictiuni imperioase; jet urinar fortat, intrerupt, lent; usturime
postmictionala; hematurie; disconfort suprapubian, durere suprapubiana in cistite; durere
suprapubiana, perineala, lombo-sacrala in prostatite (e necesar tuseu rectal); dureri uretrale la
mictiune, inflamatia meatului uretral, eliminari;
2. aparitia simptomelor sistemice (afectarea starii generale, febra), dureri lombare, puncte costovertebrale dureroase - semne caracteristice pielonefritei.
Educatia pacientului de catre cadrul medical, cuprinde:
1.
2.
3.
4.

asigurarea igienei personale, inclusiv a regiunii perineale;

asanarea focarelor infectioasc ginecologice sau altor focare cronice infectioase;
tratamentul bolilor intestinale, combaterea coprostazei;
cunoasterea importantei fluxului urinar adecvat si golirea ritmica a vezicii urinare n eradicarea
infectiei;
5. dietoterapie - limitarea produselor picante, aport abundent de lichide (cate l litru in 2-3 ore)
pentru urinari frecvente.
Complicatii posibile - pielonefrite acute sau cronice, septicemii, artrite reactive, dereglari sexuale,
incontinenta de urina.

Incontinenta urinara
Incontinenta urinara este pierderea de urina pe cale naturala la timp nepotrivit si in loc
nepotrivit, scurgerea involuntara si inconstienta a urinii. Aceasta arata ca rezervorul vezical isi pierde
capacitatea de inmagazinare a urinii, iar aceasta curge necontrolat, imposibil de stapanit, in repaus sau
la efort, complet sau incomplet.
Incontinenta urinara determina probleme de sanatate sau sociale. Desi este o problema care nu
este de obicei discutata cu medicul, ea afecteaza aproape jumatate din femeile tinere sau de varsta
mijlocie, iar frecventa ei creste cu varsta. La barbati, incontinenta urinara este asociata hipertrofiei

benigne sau maligne de prostata.

Mai putem defini incontinenta ca pierderea controlului constient si voluntar al continentei urinare
sau ca pe o pierdere involuntara, temporara sau permanenta, de urina. Conform statisticilor, peste 15 %
dintre varstnici au aceasta problema.
Incontinenta urinara poate fi tranzitorie si cronica. Cea tranzitorie este determinata de cauze
reversibile: infectii urinare, vaginite si uretrite atrofice, unele medicamente (diuretice, antihipertensive,
antihistaminice, sedative, decongestionante nazale cu efedrina) alcoolul, unele boli (insuficienta
cardiaca, insuficienta venoasa), constipatia.
Dintre cauzele incontinentei urinare cronice, cea mai frecventa la varstnici este tulburarea de
contractie a muschiului vezicii urinare, secundara unor afectiuni neurologice (accidente vasculare
cerebrale, boala Parkinson, boala Alzheimer), sau altele (cistite, cancere vezicale, obstructie uretrala).
Incontinenta urinara de stres este a doua cauza de incontinenta la femeile varstnice si consta in
pierderea de urina prin manevre ce cresc presiunea intraabdominala (tuse, stranut, ridicatul de grutati)
fiind o consecinta a slabirii planseului pelvin prin imbatraniri si nasteri multiple. La barbati principala
cauza a pierderii de urina o constituie afectiunile prostatei (adenomul sau cancerul de prostata). In 5 %
dintre cazuri incontinenta urinara este secundara neuropatiei diabetice, deficitului de vitamina B12 sau
este idiopatica. La toate aceste cauze se adauga modificarile fiziologice de varsta (scaderea capacitatii
vezicii urinare, cresterea eliminarii lichidelor consumate ziua in timpul noptii). Mobilitatea redusa a
varstnicului, tulburarile de mers, pierderea echilibrului contribuie la aparitia incontinentei urinare.
Consecinte ale acestei afectiuni sunt: medicale (leziuni locale, ulceratii, micoze, infectii urinare),
psihosociale (jena, izolare sociala, depresie), economice (deseori se ajunge la spitalizarea batrnilor cu
costuri foarte mari).
Varstnicul cu incontenenta urinara trebuie sa se prezinte la aparitia primelor simptome la medic.
Identificarea cauzei determina o anumita conduita terapeutica. Tratarea infectiilor urinare prin
antibiotice, atrofiei vaginale prin terapie hormonala, eliminarea unor medicamente, tratamentul
constipatiei pot rezolva aceasta problema.
In incontinenta urinara de stres alaturi de modificarea stilului de viata (scaderea greutatii
corporale la obezi, oprirea fumatului, exercitii de intarire a planseului pelvian), tratamentul factorilor
precipitanti (tuse, vaginite), un rol important il au tratamentele farmacologice si chirurgicale.
Pentru incontinentele urinare care nu au raspuns la aceste masuri un rol major il are educarea
pacientului. Golirea vezicii urinare la anumite intervale de timp, reducerea consumului de lichide dupa
ora 18.00 (fara insa sa-si restrictioneze consumul de lichide in cursul zilei), golirea vezicii urinare
inainte de culcare, au un efect benefic. Toaleta locala riguroasa previne aparitia infectiilor bacteriene,
micotice, leziunilor. Purtarea condoamelor, tampoanelor, pampersilor, montarea sondelor urinare
temporar sau definitiv devin necesare in incontinentele urinare refractare la masurile terapeutice.
Incontinenta urinara este o problema delicata si grava prin consecintele sale putnd duce la
izolarea varstnicului si dependenta sa de casa. Prezentarea in timp util la medic determina tratarea si
deseori vindecarea acestei afectiuni.
In situatia persoanelor cu incontinenta urinara refractara la tratament, pierderea necontrolata a
urinei genereaza probleme serioase de ingrijire curenta: miros neplacut pentru anturaj, schimbarea
frecventa a lenjeriei sau utilizarea unor absorbante speciale costisitoare, precum si riscul aparitiei
escarelor sacrate in conditiile n care acest important punct de sprijin este asezat pe un asternut umed n
permanenta. in trecutul nu prea ndepartat, ingrijirea acestor persoane, era foarte greu de realizat, din
cauza dificultatilor tehnice la indemana pentru realizarea unui drenaj (scurgeri) al urinei din vezica
urinara prin uretra la exterior, intr-un sistem inchis, etans. Progresele tehnologiei medicale, ne-au pus la
indemana mijloace pe cat de simple pe atat de eficiente pentru ajutorarea acestor pacienti, reusindu-se
pentru multi dintre ei o reintegrare aproape completa in viata familiala si sociala. Mai simplu spus, un

om cu incontinenta urinara nu trebuie sa se mai simta jenat si complexat in fata prietenilor care-l
viziteaza, din cauza mirosului neplacut de urina, pentru ca acest inconvenient este astazi usor de evitat
printr-un mijloc devenit curent in practica medicala - sonda vezicala zisa "a demeure" (sonda lasata pe
loc). Purtatorul acestei sonde se poate deplasa si poate desfasura orice activitate in limita posibilitatilor
lui motorii.
Sonda urinara trebuie montata de catre un medic sau un cadru mediu cu experienta in efectuarea
acestei manevre si in conditii perfecte de igiena (asepsie): igiena riguroasa a regiunii uro-genitale,
folosirea de: manusi sterile, sonda Foley sterila, pungi colectoare.
Ingrijirea persoanaei cu sonda "a demeure" presupune:
1. Schimbarea obligatorie a sondei o data pe luna;
2. Inainte de extragerea sondei se injecteaza in vezica o fiola de gentamicina 80 mg sau 100 ml
solutie apoasa de clorhexidin 0,02%, lasata n vezica timp de 30 minute ;
3. Daca apar semnele unei infectii urinare (febra, frisoane, usturimi) este indicat tratamentul cu
antibiotice (la indicatia medicului) de tipul norfloxacin, gentamicina sau biseptol. Daca
simptomele nu cedeaza dupa 3 zile de tratament, trebuie schimbata sonda ;
4. Trebuie scoasa sonda cand nu mai functioneaza: exista urina n vezica, dar nu se evacueaza pe
sonda din diverse motive (sonda nu este n vezica, sonda este obstruata); cand pe sonda se
scurge sange; cand exista semnele unei infectii urinare severe;
5. Purtatorul sondei urinare va fi ncurajat sa consume cantitati cat mai mari de lichide (minim 3
litri pe zi), mai ales ca sunt indepartate neajunsurile incontinentei.
Trebuie mentionat ca sonda urinara "a demeure" aduce nu doar un confort fiziologic, dar are un
impact psihologic extrem de pozitiv, redandu-i pacientului increderea prin eliberarea de neplacerile
cauzate de incontinenta.
Cateterele uretrovezicale sunt de multe ori o solutie comoda, in cazul bolnavilor cu incontinenta
urinara sau retentie de urina. Instalarea unei sonde vezicale a demeure are insa marele dezavantaj ca
poate duce rapid (uneori in cateva zile) la aparitia bacteriuriei, mai ales la bolnavii spitalizati.
Din bolnavii sondati si spitalizati, 32 % dezvolta bacteriurie si cu timpul toti bolnavii cu catetere
urinare mentinute prelungit dezvolta bacteriurie.
Factorii predispozanti, privind infectia urinara la bolnavii cu cateter, sunt: sondajul prelungit peste
7 zile, insertia cateterului dupa 6 zile de spitalizare, tratamentul anterior cu antibiotice, mediul de
spitalizare, sistemul de drenaj, nerespectarea conditiilor de asepsie la efectuarea tehnicii de catre medic
sau asistenta medicala.
Desi, in majoritatea cazurilor, bacteriuria la bolnavii sondati ramane asimptomatica, poate
produce totusi manifestari clinice, unele fiind legate de complicatii locale (epididimite, prostatite,
pielonefrita cronica) sau chiar complicatii sistemice severe (sepsis, endocardite, soc septic). Astfel, intrun studiu, s-a demonstrat o afectare a parenchimului renal la 38 % din bolnavii cu cateter vezical, la
care, majoritatea deceselor au fost legate de bacteriemii cu punct de plecare urinar.
Diferitele tipuri de cateterism urinar au risc de infectie diferit. Se pot considera 3 tipuri de
cateterism:
1. Cateterismul uretral de scurta durata (30 zile), cel mai frecvent folosit (monitorizari de diureza,
postchirurgical, in retentia acuta de urina), prezinta un risc mic al infectiei (5 % pe zi); numai
10-30 % dintre acesti bolnavi fac bacteriurie.
2. Cateterismul uretral pe termen lung (in retentia cronica de urina), prezinta un risc maxim de
bacteriurie (100 %).
3. Cateterismul intermitent (folosit in vezica neurogena) are initial un risc de infectie scazut, care
creste insa cu numarul cateterismelor (1- 3 % pe cateterism).

Orice cateter reprezinta un corp strain, care produce inflamatie mecanica si chimica la nivelul
mucoasei uretrale sau vezicii urinare. De asemenea, tubul cateterului ofera atat in portiunea luminala,
cat si in portiunea endogena, o suprafata care permite bacteriilor sa se multiplice, generand un
"biofilm" protector fata de mijloacele de aparare ale organismului si chiar fata de actiunea
antibioticelor. Germenii implicati in aceste infectii au de obicei origine exogena (din mediul de spital)
si poseda de multe ori adezine specifice pentru fixarea pe epiteliul urinar endogen. Izolarea la bolnavii
cateterizati a anumitor germeni ca Serratia marcescens sau Pseudomonas cepacia, care nu colonizeaza
in mod normal intestinul, sugereaza sursa exogena de infectie, spre deosebire de izolarea altor germeni,
ca E. coli, Proteus, Enterococcus, alte specii de Pseudomonas, Enterobacter, Klebsiella, Candida.
Infectiile urinare la bolnavii cu cateterism urinar se pot produce pe 2 cai:
1. prin ascensiunea extraluminala (de-a lungul suprafetei externe a cateterului) a germenilor
endogeni din mucoasa uretrala;
2. prin ascensiunea intraluminala a germenilor exogeni (catetere nesterilizate) sau prin ascensiunea
intraluminala a germenilor endogeni, proveniti din portiunea distala a uretrei (introdusi in
momentul instalarii cateterului).
In cateterismul intermitent, germenii care pot fi introdusi intermitent in vezica pot persista din
cauza golirii incomplete a acesteia (vezica neurogena).
La bolnavii cu cateter urinar, infectia urinara se produce ascendent, in special cu bacili
gramnegativi (Enterobacteriaceae), in principal Escherichia coli si mai rar cu coci (Staphylococus
epidermidis, enterococi) sau cu fungi (atunci cand sunt folosite antibiotice). Cu timpul, etiologia devine
polimicrobiana, iar germenii capata rezistenta la antibiotice. Cel mai mare risc il prezinta germenii,
care pot produce frecvent bacteriemie postbacteriurie, si anume: E. coli, Enterococcus, Psedomonas
aeruginosa.
Etiologia infectiei urinare se modifica, in functie de durata cateterismului si acest lucru trebuie sa
influenteze optiunea terapeutica. La bolnavii cu cateterism de scurta durata, se produc in general
bacteriurii asimptomatice, iar flora este monomicrobiana. Germenii cel mai frecvent intalniti sunt : E.
coli, Ps. aeruginosa, Klebsiella pneumoniae, Enterobacter, Serratia marcescens, Staph. epidermidis,
Enterococus. La bolnavii cu cateterism de lunga durata, se produc infectii urinare polimicrobiene, care
stau la baza altor complicatii sau sunt intretinute de acestea (obstructii , litiaza, infectii periurinare,
insuficienta renala, neoplasm al vezicii urinare). Germenii cel mai frecvent intalniti sunt E.coli si
Providencia stuartii. Se mai pot intalni: stafilococi coagulazonegativi, Ps.aeruginosa, Proteus mirabilis,
Morganella morganii, Acinetobacter si uneori fungi. In practica, cel mai frecvent fung care este izolat
este Candida albicans. Se considera ca o candidurie >10 000/ml poate sa aiba o semnificatie patologica.
Totusi, la bolnavii cu sonda a demeure, candiduriile superioare sau egale cu 100 000 /ml pot fi
obisnuite si fara valoare patologica. Candiduria asimptomatica sugereaza de obicei o contaminare, in
timp ce infectiile urinare fungice sunt insotite de simptomatologie urinara.
Sonda a demeure" trebuie pe cat posibil evitata. Aceasta combate retentia de urina sau
inconvenimentul incontinentei urinare, dar prezinta mari riscuri. Se poate justifica la batrani cu scurta
durata de viata (accidente vasculare cerebrale, boala Alzheimer), daca amelioreaza suferinta.
Intretinerea corecta a sondei previne relativ infectia urinara si obstructia sondei. Irigatiile vezicale cu
antibacteriene (Neomicina, Polimixina, Metenamin, Nitrofurantoin) au efect temporar. Impregnarea
sondei cu antibiotice nu diminua riscul infectiilor.

Retentia de urina.
Este o tulburare a mictiunii, frecventa varstei a treia, constand in imposibilitatea eliminarii urinei
din vezica. Se insoteste de glob vezical si poate fi acuta sau cronica. Retentia acuta apare brusc si este
pasagera. Dispare dupa tratament sau sondaj vezical. Retentia cronica apare la varstnici, datorita, in
special, hipertrofiei de prostata. Retentia cronica de urina apare lent si progresiv, dupa o perioada de
tulburari de mictiune (polakiurie, disurie). Se poate instala dupa o faza de retentie cronica incompleta.
Complicatia obisnuita este infectia urinara, care poate favoriza formarea de calculi intraveziculari si
care se poate propaga ascendent la rinichi si anexe. Pot aparea retentii acute de urina si in boli
infectioase sau in stari toxice. Tratamentul consta in cateterism evacuator, cu o sonda de tip Foley cu
carje. La femei se poate utiliza si o sonda metalica sau o sonda Nelaton corect sterilizata si manevrata.
Cateterismul prezinta riscuri importante, de aceea bolnavii trebuie investigati preventiv.
Printre medicamentele care pot perturba mictiunea enumeram: anticolinergicele, neurolepticele,
anxioliticele, antihistaminicile si chiar unele siropuri de tuse cu atropina.

Adenomul de prostat
Adenomul de prostata este o afectiune frecventa a sexului masculin, intalnita intr-un procent de
20 % la barbati in jurul varstei de 40 de ani, 70 % la 60 de ani si 90 % la 80 de ani. Aceasta afectiune
poate prezenta manifestari clinice evidente, specifice sau poate evolua multa vreme asimtomatic.
Diagnosticul se stabileste pe baza unor semne clinice, care aduc de cele mai multe ori pacientul la
medic, a tuseului rectal si a unor analize de laborator - antigenul specific prostatic (PSA), in anumite
situatii fractiunea sa libera, free-PSA, examenul sumar de urina (pentru o posibila infectie urinara
supraadaugata).
Ca simptomatologie sugestiva, sunt de mentionat semne urinare iritative: nicturie (mictiuni
nocturne), senzatie imperioasa de a urina, polakiurie, disurie; incontinenta si semne de obstructie: forta
scazuta a jetului, jet ezitant, golire in doi timpi, efort la urinare.
Tuseul rectal permite evaluarea dimensiunilor, formei si consistentei prostatei, palparea
eventualilor noduli.
Valoarea crescuta a PSA poate da informatii cu privire la evolutia adenomului de prostata, dar singura
nu poate transa diagnosticul.
Complicatiile adenomului de prostata sunt datorate accentuarii obstructiei cailor urinare, constand
in retentie acuta de urina cu glob vezical, infectii la diferite niveluri ale tractului uro-genital (uretrite,
cistite, pielonefrite, prostatite, epididimite), insuficienta renala progresiva.
Pana de curand, chirurgia urologica reprezenta singura modalitate de abordare terapeutica realista
a adenomului de prostata. Diversele tehnici chirurgicale utilizate sunt destul de laborioase, necesita o
pregatire atenta a pacientului in perioada preparatorie, se soldeaza adeseori cu tulburari de dinamica
sexuala, tulburari de ejaculare. Uneori, datorita conditiilor asociate, interventia chirurgicala poate sa fie
contraindicata. In prezent, exista alternative medicale de tratament, aplicabile mai ales in tratamentul
formelor usoare si medii ale acestei afectiuni. Aceasta presupune o mai mare implicare a retelei
medicale primare in diagnosticul cat mai precoce (anamneza corecta, tuseu rectal, investigatii
paraclinice) si orientarea terapeutica.

Tratamentul medicamentos este reprezentat de doua clase de medicamente care se adreseaza celor
doua tipuri de simptome, iritative sau obstructive: blocantele se adreseaza pacientilor cu
simptomatologie moderat-severa. Acestea au o eficacitate superioara in adenoame de dimensiuni medii
(sub 50 cm3), la care predomina fenomenele iritative. Scopul tratamentului este remisia
simptomatologiei. Volumul prostatic nu este influentat de acesta. Toate -blocantele (tamsulosin,
alfuzosin, doxazosin, terazosin) pot determina, mai mult sau mai putin, hipotensiune (efect despre care
pacientul trebuie avertizat); inhibitorii de 5 reductaza (dutasterid sau finasterid) inhiba transformarea
testosteronului in dihidrotestosteron (componenta activa asupra receptorilor adrenergici) si duce la
diminuarea cu 20-30 % a volumului prostatic. Se adreseaza pacientilor cu simptomatologie moderatsevera, cu adenoame de peste 30-40 cm3. Tratamentul cu inhibitor de 5 reductaza duce la reducerea
libidoului si, foarte important, scade nivelul PSA. De aceea este bine sa se recolteze PSA inainte de
initierea tratamentului si sa se tina cont ca valoarea este fals diminuata pe parcursul tratamentului.
Pacientul trebuie sa fie avertizat asupra faptului ca tratamentul medicamentos este de lunga durata, el
durand toata viata sau pana cand se impune interventia chirurgicala. Tratamentul combinat -blocant inhibitor de 5 reductaza pare a fi mai eficient decat monoterapia, insa este destul de costisitor.
Extractele de plante nu pot fi recomandate pentru tratamentul adenomului de prostata. Pana acum nu
sunt studii care sa le dovedeasca eficienta. Tratamentul chirurgical de prima linie este reprezentat de
electrorezectia transuretrala a prostatei (TURP), care se adreseaza adenoamelor de pana la 60-70 cm3.
De notat ca recidiva adenomatoasa este evaluata la 15 % dintre pacienti la 8 ani postoperator. Pentru
adenoamele mai mari, indicatia este de adenomectomie transvezicala (chirurgie deschisa). Trebuie
mentionat ca varianta chirurgicala este aleasa dupa principii medicale riguroase si nu este optiunea
pacientului decat in foarte putine situatii. Alternative chirurgicale mai putin utilizate sunt: incizia
transuretrala a prostatei (ITUP) pentru prostate sub 30 cm3; prostatectomia indusa cu laser (TULIP);
divulsia prostatei cu balonet dilatator; montarea de proteze endoprostatice. Tratamentul chirurgical este
indicat atunci cand sub tratament medicamentos pacientul prezinta: retentie completa de urina, repetat;
reziduu vezical peste 100 ml; reziduu vezical infectat; infectii urinare repetate secundare adenomului;
hematurie repetata de la nivelul adenomului; rasunet inalt al obstructiei subvezicale; litiaza sau
diverticuli vezicali secundari adenomului.
Educatia pacientului cu adenom de prostata
Anumite schimbari ale stilului de viata pot adesea controla simptomele unei prostate marite si preveni
agravarea bolii
1. Limitare consumului de lichide seara - dupa ora 7 p.m. pentru a reduce nevoia de a merge la
toaleta in timpul noptii. In mod particular, bauturile care contin cafeina cresc producerea de
urina si pot cauza iritarea vezicii si agrava simptomele;
2. Golire vezicii urinare evitatare umplerii la maxim a vezicii urinare. Pacientul sa incerce sa
urineze cat de mult poate de fiecare data cand merge la toaleta. Pentru anumiti barbatii, urinarea
cu asezare pe toaleta este mai eficienta decat din picioare;
3. Limitarea consumului de alcool. Alcoolul creste producerea de urina si irita vezica;
4. Atentie la folosirea decongestionantelor nazale. Aceste medicamente pot cauza contractia
muschiului care controleaza curgerea urinei din uretra (sfincterul uretral ) , facand urinarea si
mai dificila;
5. Evitarea inactivitatii fizice Inactivitatea produce retentie urinara. Chiar si efortul fizic moderat
poate reduce problemele urinarare cauzate de marirea prostatei;
6. Evitarea frigului si umiditatii. Vremea rece poate duce la retentie urinara si poate creste
urinarea imperioasa.

Cancerul de prostat
Liga Romana de Cancer estimeaza ca in Romania sunt diagnosticate anual 177 de cazuri noi de
cancer de prostata si ca aproximativ 7,3 % din barbati mor anual din aceasta cauz. Cancerul de
prostata reprezinta a doua cauza de deces prin cancer dupa cancerul pulmonar.
Cancerul de prostata este in principal o boala a persoanelor in varsta, si este rar diagnosticat
inainte de 45 de ani. a crete rapid o dat cu varsta, si global, trei sferturi din cazuri apar la barbatii
peste varsta de 65 de ani. Si cum populatia lumii imbatraneste, cancerul de prostata va deveni o
problema de sanatate extrem de importanta.
Mecanismul specific care duce la aparitia cancerului de prostata este inca necunoscut dar au fost
identificati anumiti factori de risc ca: varsta, prezenta bolii in familie, alimentatia bogata in carne rosie,
grasimi si produse lactate.
Antigenul specific prostatic (PSA) este cel mai bun instrument disponibil pentru detectarea
cancerului de prostata in stadii precoce, deci curabile. Celulele prostatice neoplazice produc n exces
aceast proteina, determinand cresterea nivelului PSA in sange. Totusi metoda nu poate diferentia
cresterile PSA datorate cancerului de cele de alte cauze cum ar fi infectiile sau ejacularea recenta.
Cancerul de prostata evolueaz lent si fara simptomatologie in stadiile initiale. Semne de alarma
pot fi dificultatea sau durerea la urinare, urinarea frecventa, mai ales nocturna, prezenta sangelui in
urina sau sperma. Durerile lombare, toracice, pelviene sau la nivelul coapselor pot semnaliza ca a
aparut diseminarea la nivelul coastelor, pelvisului sau altor oase. Toate aceste simptome pot totusi avea
si alte cauze cum ar fi infectia sau adenomul de prostata sau cresterea de volum a prostatei, rezultat
firesc al procesului de imbatranire.
Medicul va suspecta prezenta cancerului de prostat daca la tuseul rectal va descoperi prezenta
unui nodul sau a altor neregularitati prostatice, iar daca se verifica prezenta acestora va indica o
biopsie.
Societatea Americana de Cancer recomand efectuarea anual a tuseului rectal la barbatii peste 50
de ani si de asemenea efectuarea anual a unui test PSA.
Cancerele localizate pot fi tratate cu hormoni antitumorali sau medicamente citostatice, care reduc
tumora prostatica si suprim capacitatea acesteia de metastazare. Anumite medicamente pot incetini
evolutia cancerului dupa ce a depasit glanda prostata.
In multe cazuri prostatectomia este frecvent asociata cu radioterapia. Totusi aceast operatie poate
determina impotenta i incontinent urinara. O alternativa a acestui tratament este brahiterapia sau
terapia cu implante radioactive, in care o sursa cu iod radioactiv este inserata in prostata. Procedeul,
efectuat sub anestezie, protejeaza tesuturile sanatoase si invecinate si pare a fi la fel de eficient ca si
interventia chirurgicala in stadiile precoce de cancer.
La barbatii de peste 70 de ani boala progreseaza adesea atat de lent incat decesul e determinat de
alte cauze inainte ca simptomele cancerului de prostata sa devin importante. Din acest motiv unii
medici considera ca la pacientii din aceasta grupa de varsta se poate renunta la interventia chirurgicala
sau la tratamente

Cap. VIII PATOLOGIA OSTEO-ARTICULARA A

PERSOANEI DE VARSTA A TREIA

Reumatismul (de la cuvantul grec rheuma = curgere) este o afectiune care intereseaza
predominant articulatiile. Termenul vrea sa sugereze caracterul curgator, fluxionar sau chiar migrator al
manifestarilor articulare. Manifestarile reumatice sunt foarte variate si sunt determinate de cauze
diferite: cunoscute (microbiene sau nemicrobiene) si necunoscute inca. Desi in acceptia larga si curenta
a notiunii termenul de reumatism a devenit aproape sinonim cu suferinta articulara", trebuie sa
spunem totusi ca exista si forme de reumatism nearticulare, acolo unde este tesut conjunctiv (ex.
muschii). De aici si cea mai acceptabila clasificare, care imparte reumatismul ca boala, in doua mari
categorii, si anume: articular si nearticular sau abarticular.
Reumatismul articular cuprinde doua grupe mari, si anume:
1. artrite (adica reumatism inflamator si infectios);
2. artroze (reumatism degenerative)
Reumatismele degenerative pot apare dupa decada a patra a vietii si sunt consecinta uzurii
cartilajelor articulare sau a discurilor intervertebrale, cauzate de alterari biochimice consecutive
nerespectarii fiziologiei si a mecanicii normale aparatului locomotor.
Prin artroza intelegem forma de reumatism degenerative care se localizeaza la nivelul
articulatiilor membrelor inferioare sau superioare.
Spondiloza este cea mai raspndita boala artrotica, fiind localizata la nivelul coloanei vertebrale.
Exista mai multe tipuri de spondiloza, dupa zona coloanei vertebrale care este afectata. Astfel, putem
vorbi despre spondiloza cervicala, lombara si toracica. n cazul acestor tipuri de artroze, constatam
deplasarea inelelor coloanei vertebrale n zona cervicala, lombara, respectiv toracica. De cele mai multe
ori, sunt prezente dureri care sunt resimtite n alte zone, ceea ce deruteaza persoana bolnava. Astfel, n
cazul spondilozei cervicale apar dureri n zona umerilor si a bratelor, n cazul celei lombare apar
nevralgii lombare sau sciatice (aceste dureri sunt cunoscute si sub numele de lumbago), iar n cazul
celei toracice - dureri intercostale. In toate situatiile avem de-a face cu uzura discurilor intervertebrale
din zonele respective si alterarea cartilajelor articulare. Atunci cnd spondiloza este definitiv instalata,
individul are dificultati importante de miscare.
Alterarile biochimice ale cartilajelor articulatiilor nu se datoserc in exclusive imbatranirii
tesuturilor. Marea majoritate apar in urma tulburarii in mecanica articulatiilor declanasate de obezitate,
scaderi ale tonusului muschilor scheletici, sau pozitiei vicioase in timpul muncii. Nutritia cartilajului
articular, asemuit cu un burete, se face sub influenta jocului presiune-decompresiune exercitat pe
aceasta cu ocazia miscarilor. Pozitiile vicioase creeaza zone persistente depresive pe suprafata
articulara, unde nu mai poate patrunde lichidul sinovial, cu rol nutritiv si lubrifiant. Cartilajul din
aceasta zona isi pierde cu timpul elasticitatea si devine friabil. La marginea acestor zone se produc
reactii periostale, care se vad la examenul radiografic sub forma de mici excrescente denumite
osteofite, care nu reprezinta leziunea de baza in artroza si spondiloza, ele fiind reactii secundare in
urma degenerarii cartilajului articular sau a discului intervertebral.
Persoanele varstnice au un factor de risc mai mare fata de imbolnaviri reumatice degenerative
prin reducerea activitatii musculo-articulare dar si prin modificari inerente metabolice ale organismului.
Astfel, varstnicii au tendinta de deshidratare a tesuturilor care devin mai friabile. De asemenea se
produc unele modificari biochimice la nivelul acestora, prin scaderea produsilor sulfurati
(condroitinsulfati), factori care asigura elastcitatea tesuturilor. Singura posibilitate de a intarzia sau opri
aceste procese ste mentinerea unei functii articulare prin miscare.
Primele semne clinice de avertisment sunt consecinta suprasolicitarii musculare si se traduc prin
dureri in regiunea cervicala si occipitala si prin contracturi musculare care blocheaza intermitent
miscarile gatului si care pot fi insotite de dureri nevralgice iradiate in brate sau amorteli la nivelul
mainilor. Cu timpul se instaleaza si suferinta discala care produce iritarea nervilor cervicali, la nivelul
orificiilor de emergenta , datorita scaderii in inaltime a discurilor prin pierdera fortei elastice a acestora.

Aceasta etapa a suferintei discale (discopatia) este reversibila daca se asigura restabilirea unei bune
nutritii a discului intervertebral si restaurarea lordozei coloanei cervicale prin reeducarea musculaturii
cefei. De obicei , in momentul aparitiei semnelor de suferinta discala, curbura coloanei vertebrale se
inverseaza, lordoza fiziologica fiind inlocuita cu cifoza.
Tratametul se axeaza pe repausul coloanei cervicale cu capul in hiperextensie suprimand pernele.
In modul acesta se restabileste curbura normala (lordoza). Pentru a usura refacera lordozei se
recomanda folosirea unui sul, burete din material plastic invelit in panza, care sa fie introdus sub ceafa,
intre occiput si torace, bolnavul odihnindu-se cu fata in sus pe un pat dur. Concomitent se urmareste
restabilirea tonusului normal si al musculaturii cervicale, pentru a reface mecanica coloanei si a
depovara discul.
Gimnastica medicala se va axa pe miscarile de hiperextensie pentru refacera lordozei fiziologice,
se urmarete restabilirea tonusului normal al musculaturii cervicale, in vederea refacerii mecanicii
coloanei si consta in rotatia si flexia gatului, miscari de hiperextensie. Cei afectati trebuie sa execute
periodic miscari de redresare a coloanei cervicale (extensie, flexie, rotatie) pentru a favoriza nutritia
discurilor intervertebrale si a preveni oboseala musculara. Automasajultrebuie practicat cu blandete, de
sus in jos, de-a lungul musculaturii posterioare a gatului, de la nivelul regiunii occipitale spre umeri.
Durata masajului va fi de 5-10min. si va fi precedat de miscari de flexie-extensie si rotatie a capuli,
pana dispar senzatiile de crepitatii.
Tratamentul medicametos consta in infiltratii cu Procaina, Xilina sau Telox la nivelul emergentei
nervului Arnold. Medicamentul utilizat pentru combaterea cantracturei musculare este Clorzoxazin,
administrat sub prescriptie medicala. Ameteala si durerile precordiale sunt bine influentate de
tranchilizante (hidroxizin,diazepam).
Tratamentele balneare sunt deosebit de utile dupa trecerea simptomelor zgomotoase, provocate de
iritarea arterei vertebrale si simpaticului cervical.
Baza tratamentului profilactic si curative o asigura gimnastica zilnica executata cu perseverenta si
corectarea precoce a pozitiilor vicioase ale coloanei cervicale in timpul si la sfarsitul activitatii
profesionale.
In ultimele decenii reumatismele degenerative apar in primul plan al preocuparii populatiei. Am
putea afirma ca artroza si spondiloza sunt considerate destul de importante in patologia reumatismala,
constituie preocupari in randul populatiei cu varsta peste 40 ani. Desi nu pun viata individului in
pericol, simptomele majore a reumatismelor degenerative, totusi sunt printre maladiile care preocupa
cel mai mult pe omul societatii contemporane.
Artroza se declanseaza atunci cand anumiti constituienti proteici, ai cartilajului articular, se
modifica, in timp ce altii isi maresc numarul sau dimensiunea. Este de fapt o incercare a organismului
de a se repara prin proliferarea celulelor cartilajului, dar rezultatul acestui balans intre actiunea de
distrugere si aceea de regenerare este un cartilaj care face sa dispara netezimea suprafatei de legatura a
oaselor si care le permite acestora sa alunece. Acest proces este insotit de o producere in masa a
enzimelor care de obicei se afla in celulele cartilajului. Actiunea acestor enzime cauzeaza o inflamare
locala, care mareste deteriorarea tesutului. In curand, apar mici eroziuni pe suprafata cartilajului, care
pare acum a fi plin de mici cratere. Astfel, osul vecin va fi deteriorat, prezentand fisuri si chisturi. In
acelasi timp, in incercarea organismului de a-si dezvolta suprafata de contact dintre oase si de a obtine
astfel o mai mare stabilitate, osul creste. Dar acest os nu mai este unul normal, ci este mai teapan si mai
susceptibil la microfracturile care au loc mai ales cand articulatiile suporta o greutate neobisnuit de
mare. Din cauza procesului inflamatoric, fiecare element al articulatiei se hipertrofiaza: tendoanele,
muschii,ligamentele, si capsula articulara.
Evolutia acestei boli difera de la pacient la pacient. Aceasta afectiune poate sa se dezvolte pana la
distrugerea totala a articulatiei, sau poate sa se stopeze la un moment dat. Exista pacienti cu degete
deformate dar care nu simt nici o durere, pe cand altii pot sa invoce dureri mari in acelasi timp cu o
deformare evidenta a articulatiilor

Artroza mai poate afecta atit articulatiile periferice, cum sint articulatiile mici ale miinilor, soldul
si genunchiul - cestea din urma coxartroza si gonartroza sint nu numai frecvente, ci si deosebit de
suparatoare.
Artorzele sunt boli reumatismale degenerative, cauzate de deteriorarea articulatiilor. Daca n cazul
artritelor avem de-a face cu o inflamare a articulatiilor, n cazul artorzelor este vorba despre uzura
acestora. La vrsta a treia, boala apare din cauza uzurii ridicate a cartilajelor articulare, supuse de-a
lungul ntregii vieti unor procese precum presiunea si frecarea, articulatiile pierzandu-si astfel
elasticitatea. Un alt factor este reprezentat de micsorarea drastica a mobilitatii. Sedentarismul atrage
dupa sine micsorarea tonusului muscular, iar consecinta este reducerea rolului pe care muschii l
exercita n mod normal asupra articulatiilor, facilitnd aparitia unei forme de reumatism degenerativ
Dupa localizare, artrozele se mpart n trei mari categorii: coxartoza - artroza soldului, gonartroza
- artroza genunchiului si spondiloza - artroza coloanei vertebrale. Principalele cauze care duc la artroza
sint anomaliile congenitale si traumatismele.
Factori de risc: in cazul artrozelor primare, la care nu se pot identifica anumite cauze, pot fi totusi
precizati asa-zisii factori de risc care favorizeaza aparitia: suprasolicitarile determinate de anumite
profesii, virsta, traumatismele - fie ca este vorba de microtraumatisme prin suprasolicitare, fie de
traumatisme care genereaza luxatii, entorse, eventual fracturi. Daca traumatismele afecteaza o anumita
articulatie, aparitia artrozei este relativ frecventa. Unul din factorii de risc in aparitia artrozelor la sold,
la genunchi si la nivelul coloanei lombare (aceste articulatii sint numite, in general, articulatii de
sprijin), este excesul ponderal (plusul de greutate). Acesta reprezinta o solicitare permanenta atit pentru
coloana lombara (segmentul inferior al coloanei vertebrale), cit si pentru articulatiile soldului si ale
genunchiului.
Specialistii au impartit bolile reumatice in trei categorii : reumatisme inflamatorii, reumatisme
degenerative si reumatisme periarticulare ( acestea din urma se refera la suferinta unor tendoane si
muschi in vecinatatea articulatiilor).
Bolnavii de artroze trebuie sa se fereasca de frig si de umezeala, deoarece n aceste conditii
climatice durerile li se intensifica, in timp ce caldura le amelioreaza. De asemenea, fizioterapia,
reflexoterapia, masajul, sunt adesea recomandate n atroze, pentru ameliorarea simptomelor. Ceaiurile
au si ele efecte benefice pentru bolnavi, curele cu plante trebuie urmate timp ndelungat. n general,
sunt recomandate ceaiurile din plante depurative si analgezice. Se pot face cure cu ceai de patrunjel sau
de telina, iar pentru ameliorarea durerilor sunt indicate ceaiurile din flori de soc (cte patru cani de
infuzie pe zi). Exista remedii naturiste si pentru dizolvarea ciocurilor sau a pintenilor care apar
adeseori n artroze. Sucurile de lamie sau grapefruit au un continut ridicat de acid salicilic, ce are ca
proprietate dizolvarea depunerilor de calciu. Pentru refacerea cartilajelor afectate este benefic sucul de
morcovi. Cataplasmele si baile de abur ajuta si ele la ameliorarea simptomelor bolii. Se pot aplica, de
exemplu, cataplasme cu foi de varza pe zonele afectate. Sau se pot face bai de abur cu un decoct de
frunze de nuc sau tarte de gru. Trebuie sa avem nsa grija ca zona dureroasa supusa acestui procedeu
sa fie acoperita cu un prosop.
Atrozele membrului toracic sunt mai rare. Explicatia consta in functionalitatea respectiva,
adaptata la presiune, suferind mai mult din acest punct de vedere formatiunile periarticu-lare, de unde
si existenta periartritelor. In situatii mai deosebite de solicitare, de obicei profesionala, pot aparea:
Artroza umarului- ste foarte rara. Unele profesiuni o favorizeaza: pictori, zugravi etc. Ii sunt
caracteristice durerea, limitarea miscarilor, indeosebi abductia si retroproiectia. Evolutia poate merge
spre blocaj articular, reversibil. Examenul radiologie arata modificari cunoscute: osteofitoze,
osteoporoze, os-teoscleroze cu depuneri calcare.
Artroza cotului are un caracter mai mult profesional, aparand mai ales la cei ce lucreaza cu
perforatoarele pneumatice, strunguri etc, deci supusi microtraumatismelor permanente, ca si la cei care
au suferit traumatisme (fracturi, luxatii ale cotului etc).
Artroza mainii- este cea mai frecventa artroza a membrelor toracice.Etiologic,tulburarile metabolice si

endocrine (menopauza) si unele profesiuni manuale (spalatorese, croitorese, pianisti, violonisti) isi au
importanta lor.
Artroza falangelor. Caracterul clinic cel mai important al acestor artroze este formarea unor noduli la
extremitatea distala a falangelor (III - II), numiti nodulii Heberden si intre falangele II si I, numiti
nodulii Bouchard.

Gonartroza
Este artroza care afecteaza genunchii si poate sa apara numai la unul dintre genunchi sau la ambii.
Repercusiunile sunt neplacute pentru bolnav: are dificultati la mers, mai cu seama la urcarea si
coborarea treptelor, cand se deplaseaza se aud zgomote la articulatia afectata, are dureri mari si
persistente n zona genunchiului. Zgomotele sunt consecinta ingustarii si tocirii articulatiei. Oasele
ajung sa se frece unele de altele, producand acest gen de zgomote, numite si crepitatii. Durerile dispar
de obicei n starea de repaus, dar aceasta nu este o solutie deoarece imobilitatea conduce adesea la
cresterea n greutate peste limitele normale, iar obezitatea favorizeaza cronicizarea reumatoida,
spondilita anchilozanta si alte boli cu procese inflamatorii cronice.
Artrozele pot fi si ele impartite in doua mari clase: artroze primare sau ideopatice (la acest tip de
artroze nu se cunosc prea bine cauzele) si artroze secundare (cauzele sint bine identificate).
In cazul surplusului de greutate, exista doua masuri terapeutice: dietetic si medicamentos. Cei
care sufera de artroza la genunchi sau sold sa nu stea prea mult in picioare sau sa mearga mult pe jos,
mai ales pe scari sau pe drumuri cu urcus. In cazul in care o persoana are artroza intr-o singura parte,
fie la genunchi, fie la sold, ar fi bine sa poarte baston in mina opusa, tocmai pentru a echilibra greutatea
intre articulatia afectata si mina care sprijina bastonul. De asemenea, foarte importanta este dieta. In
cazul bolnavilor obezi, dieta trebuie sa fie hipocalorica, pentru ca, prin scaderea greutatii, sa fie redusa
solicitarea suplimentara a articulatiilor. Scaderea in greutate la persoanele obeze care au deja artroze la
genunchi sau la sold este foarte greu de obtinut, pentru ca efortul fizic nu mai este posibil din cauza
durerilor la articulatii. Daca cineva vrea sa slabeasca, trebuie sa aiba activitate fizica intensa si sa
reduca aportul de alimente. In cazul in care bolnavii au dureri mari la deplasare, pentru a obtine o
scadere in greutate trebuie ca aportul alimentar sa fie si mai mult redus.
Foarte importanta este si kinetoterapia (gimnastica medicala). Daca bolnavii cu artroze nu au si
suferinte cardiace sau respiratorii, care sa reprezinte contraindicatii, curele balneare in statiuni cu profil
de reumatologie sint deosebit de utile si de binevenite.
Tratamentul nu vindeca definitiv artroza. Orice om poate insa supravietui cu artroza multi ani.
Statisticile arata ca, dintre persoanele care au in jur 60 de ani, cel putin 35 % au suferinte de tip
artrozic. Specialistii sustin ca procentul ajunge la 80 - 90 % la cei cu virste mult mai inaintate. Aceste
cifre se intilnesc peste tot in lume

Coxartroza
Este artroza localizata la nivelul soldurilor. Boala poate sa aiba cauze ereditare, poate fi provocata
de tulburari statice sau poate fi urmarea unui accident sau consecinta imbatranirii articulatiilor. Un prim
simptom este mersul schiopatat, la inceput neinsotit de vreun fel de durere. Atunci cand se confrunta cu
primele simptome neplacute, bolnavul poate fi indus in eroare fiindca durerea nu apare la nivelul
soldului, ci iradiaza n zona genunchiului sau n zona fesiera. Astfel, aceste manifestari pot fi cu
usurinta confundate cu simptomele de sciatica. Este neaparata nevoie de investigatii medicale de
specialitate pentru a se stabili cu exactitate un diagnostic

Coxartroza numita si artroza coxofemurala, este poate cea mai importanta dintre toate artrozele,
pentru ca afectarea sa duce la deficiente serioase in stabilitatea si mobilitatea bolnavului. Dupa cum
aceste doua functii sunt mai mult sau mai putin alterate, formele de coxoza mai frecvent intalnite sunt:
1. senila, numita si datorita involutiei senescente a articulatiei, dar la care intalnim si alti factori,
mai frecvent metabolici (obezitate, diabet) sau profesionali (ortostatism prelungit) etc;
2. forma traumatica, care este explicata fie printr-un traumatism major (fractura de sold etc.) - si
mai putin prin actiunea unor microtraumatisme, fie prin unele anomalii congenitale preexistente
- luxatii sau subluxatii congenitale, coxa plana, coxa vara, coxa valga.
Coxozele mai pot aparea, ceva mai rar, si datorita unor procese necrotice aseptice, primitive, de
cap femural, probabil printr-o obstructie vasculara la acest nivel, sau datorita unor factori inflamatori,
cu localizare la nivelul articulatiei soldului (ex. coxite - coxalgie, care in final determina constituirea
procesului artrozic).
Toate cauzele amintite mai sus determina alterari profunde ale capului femural si ale colului
femural, care nu mai au o captare articulara, din aceasta cauza urmand distrugerea cartilajului articular
si, in ultima instanta, deteriorarea articulara, cu rezultat imediat in cele doua functii principale. Semnele
clinice sunt aceleasi durerea si limitarea miscarilor. Interesant este ca bolnavul nu poate face cateva
miscari uzuale; astfel, de exemplu, nu poate sta picior peste picior, nu se poate incheia la pantof
(semnul pantofului") si nu poate incrucisa picioarele. Cu aceasta ocazie mentionam ca abductia este
poate cea mai limitata, urmandu-i rotatia si adductia coapsei.
Coxoza, o data instalata, are un caracter progresiv. Duce la deformarea bazinului, scurtarea
membrului inferior, alterarea si a celeilalte articulatii coxo-femurale prin suprasolicitare, la
impiedicarea mersului si imobilizarea individului. Dintre toate artrozele, ea are caracterul cel mai
ireversibil si cel mai invalidant, de unde si prognosticul rezervat

Poliartrita reumatoida
Poliartrita reumatoida este o boala de sistem caracterizata printr-o inflamatie cronica a sinovialei
articulare. Femeile fac aceasta boala de 2-3 ori mai des ca barbatii. Ea atinge mai multe articulatii
simultan, mai ales degetele si ncheietura pumnului si evolueaza pe mai multi ani.
Debutul bolii este lent si se manifesta prin oboseala, pierdere ponderala, mialgii, redoare matinala
prelungita, poliartralgii. Manifestarile articulare sunt rezultatul inflamatiei sinovialei si se manifesta
prin tumefactie, durere si limitarea miscarilor. Tegumentele pot prezenta noduli reumatoizi, elemente
purpurice, tulburari trofice. Vasculita reumatoida a arterelor mici si mijlocii poate determina
polineuropatii, ulceratii cutanate. Simptomele respiratorii sunt urmarea afectiunii pleurale, a fibrozei
interstitiale, nodulilor pulmonari. Simptomele neurologice sunt de tipul parestezii, paralizii, areflexie.
Tratamentul poliartritei reumatoide are drept obiective reducerea inflamatiei si durerilor articulare,
oprirea evolutiei leziunilor distructive ale osului si cartilajului, corectarea mecanicii si functiei
articulare.
Cele mai utilizate medicamente sunt antalgicele, medicamentele antiinflamatorii (nesteroidiene si
cortizonice), imunosupresive (ciclofosfamida, metotrexat).
Tratamentele locale pot fi practicate oricand in evolutia bolii, iar cele ortopedice-chirurgicale in stadiile
avansate ale bolii.
Un rol important n etiologia bolii il joaca factorii de mediu; dintre acestia cei mai importanti sunt
factorii infectiosi (Clostridium perfringens, micoplasme, virusuri). Exista si factori endogeni cu rol
agresiv si anume: colagenul si moleculele de Ig G.

Markerii inflamatiei sunt: viteza de sedimentare a hematiilor si proteina C reactiva. Susceptibilitatea

genetica este argumentata de studii familiale si de corelari cu antigenele de histocompatibilitate.

OSTEOPOROZA
Osul se formeaza prin acumularea unei proteine moi, numite colagen, care devine dura dupa
impregnarea cu saruri minerale, coninand mai ales calciu. Calciul determina n principal duritatea
osului, iar reteaua proteica elasticitatea sa, osul matur putand fi comparat cu betonul armat. Desi
numeroase organe i tesuturi din corpul uman necesita calciu pentru a functiona normal, cea mai mare
parte a calciului din organism se acumuleaz n oase si dinti. Scheletul este alcatuit din dou tipuri de
tesut osos: spongios (numit si trabecular) si compact (numit si cortical). Osul spongios are aspect de
burete, i se afla in interiorul vertebrelor, de exemplu. Osul compact are un aspect stratificat si acopera
toate oasele, formand si un segment important din oasele lungi. Prin urmare osul cortical este
preponderent, reprezentand un procent de 80 % din scheletul osos, osul trabecular reprezentand restul
de 20 %.
Pentru a intelege mai bine ce inseamn osteoporoza, trebuie sa vorbim mai ntai de remanierea
osoas. Oasele sunt tesuturi vii, care cresc continuu si se adapteaz la fortele mecanice la care sunt
supuse. De-a lungul vietii, osul este inlocuit in mod constant, proces numit remodelare osoasa. Acest
proces este impartit n doua faze: resorbia si formarea osoasa. Resorbtia are loc prin activitatea unor
celule numite osteoclaste, care dizolva mici portiuni din os, cu formarea unei cavitati microscopice.
Aceasta faza este urmata de faza de formare osoasa, in care celule numite osteoblaste umplu cavitatea
cu os nou. Intregul proces dureaza cateva luni si are loc in permanena in diverse puncte ale scheletului,
astfel incat in orice moment circa 5 % din esutul osos se afla n proces de remaniere si nu-si
indeplineste funcia de sprijin. Metabolismul osos este controlat de diversi factori, cum ar fi hormonii,
aportul de calciu si exercitiul fizic. Acesti factori regleaza activitatea celulelor de pe suprafata osului i
declanseaza ciclul de remodelare. Osul trabecular este mult mai activ metabolic: dei reprezint numai
20 % din masa osoasa, la acest nivel are loc 80 % din remanierea osoasa. Echilibrul dintre resorbtie i
formare determin bilantul osos. Dac osul distrus prin resorbtie este inlocuit complet, atunci cantitatea
totala de os din corpul uman, numita si masa osoasa, nu se schimba si rezistenta scheletului ramane
nemodificata. In osteoporoza bilantul osos este negativ, adica resorbtia depaseste formarea, fie printr-o
resorbtie excesiva, fie printr-o formare insuficienta. Ambele situaii reduc cantitatea de tesut osos si
rezistenta scheletului.
Osteoporoza este o afectiune cronica menifestata prin reducerea densitatii minerale a structurilor
osoase din organism. Este afectata in primul rand structura interna a osului. Oasele devin poroase si
fragile, crescand astfel riscul de fracturare la eforturi minime sau chiar in timpul miscarilor normale in
cazurile avansate.
In functie de indicele densitatii osoase s-au indetificat trei stadii ale afectiunii: osteopenie,
osteoporoza si osteoporoza manifesta ( insotita de prezenta unei fracturi).
Desi ambele sexe pot suferi de osteoporoza, ea afecteaza mai ales femeile de a treia generatie,
fiind unul din efectele instalarii menopauzei. Schimbarile hormonale specifice acestei perioade
determina dezechilibre in asimilarea mineralelor si implicit scaderea rezistentei sistemului osos.
Pana la varsta de 25 de ani densitatea sistemului osos creste, apoi dupa varsta de 35 de ani aceasta
incepe sa scada cu aproximativ 0.3 0.5% pe an ca urmare a inceperii procesului de imbatranire.
Ritmul poate fi accelerat in unele conditii:
1. Sexul: femeile au o structura osoasa mai putin densa decat barbatii;
2. Rasa: caucazienii au o structura osoasa mai putin densa decat negrii;

3. Instalarea menopauzei inainte de 45 de ani;

4. Dereglari hormonale si scaderea nivelului de estrogen din organism ( in cazul femeilor ca
urmare a instalarii menopauzei / indepartarii pe care chirurgicala a ambelor ovare sau a
uterului);
5. Amenoree lipsa menstruatiei determina valori anormale de estrogen;
6. Structura osoasa fragila;
7. Consumul excesiv de alcool;
8. Fumatul;
9. Stil de viata sedentar fara exercitii fizice;
10.Regim alimentar cu aport scazut de calciu;
11.Chimioterapia datorita efectului nociv asupra ovarelor poate cauza menopauza precoce;
12.Tratament indelungat cu corticoizi;
13.Mobilizarea la pat ca efect al unor afectiuni si lipsa totala de miscare ( ex: paralizii);
14.Afectiuni ale glandei tiroide: hipertiroidism, hiperparatiroidie, etc.;
15.Afectiuni gastro-intestinale: ciroza hepatica, sindrom de malabsorbtie, etc.;
16.Afectiuni ale maduvei osoase: leucemie, anemie hemolitica, carcinom diseminat, limfom.
Deoarece instalarea osteoporozei nu este insotita de manifestari care sa deranjeze pacientul este
recomandat ca dupa varsta de 35 de ani sa se efectueze cel putin 2 analize de specialitate pe an. Starea
densitatii structurii osoase poate fi stabilita prin osteodensitometrie sau prin termografie computerizata
de contact.
In primii ani de evolutie boala nu prezinta simptome care sa alarmeze pacientul, iar in marea
majoritate a cazurilor bolnavul nu simte nici un disconfort pana la producerea primei fracturi. In
cazurile grave sistemul osos pierde masiv substante minerale. Apar dureri in zona oaselor atat in timpul
zilei cat si in timpul noptii, dureri ce nu cedeaza la tratament prin analgezice. Fracturile apar in general
in zona mainii, a bazinului, a soldului, a coloanei vertebrale, a coastelor si a humerusului. Recuperarea
este dificila avand in vedere deficitul de asimilare a mineralelor. Fracturile in zona vertebrala se
manifesta prin tasarea acestora si apar in urma unor eforturi minime ( stranut, aplecari, ridicari a unor
greutati mici). Durerea apare imediat in zona afectata si se diminueaza in cateva saptamani. In timp
bolnavul pierde din inaltime ca urmare a modificarii formei coloanei. Modificarile pot fi insotite de
dureri acute de spate. Impreuna cu tasarea vertebrala apare si discartroza sclerozarea discurilor
intervertebrale.
De-a lungul timpului, s-a observat ca la cauzele ce determina osteoporoza, mentionate mai sus se
adauga stresul, dereglarile hormonale, obezitatea si un regim de viata si dieta dezechilibrata.
Stresul deregleaza echilibrul energetic al corpului si in timp afecteaza activitatea sistemului
endocrin. Obezitatea are la baza dezechilibre endocrine foarte puternice. Un stil de viata haotic si o
dieta nesanatoasa duc in timp la aparitia dezechilibrelor metabolice si endocrine.
In afara de imbunatatirea capacitatii de absorbtie a intestinelor, receptorii de calciu din organism
trebuie sa fie capabili sa primeasca cantitatile necesare de calciu. In marea majoritate a cazurilor de
osteoporoza acestia sunt blocati de alte substante sau de toxine, ceea ce duce la imposibilitatea
asimilarii mineralelor in corp chiar daca acestea sunt prezente. In acelasi timp se normalizeaza si
activitatea transportorilor de calciu, pentru a imbunatatii ritmul procesului de absorbtie si de asimilare a
mineralelor si a vitaminelor. Etapa reglarii metabolice presupune resorbtia calciului din zonele
neadecvate in care s-a depus si redistribuirea aporturilor noi in zonele din corp care necesita calciu.
Osteoporoza comuna este clasic impartita in: osteoporoza de tip I, care se manifesta prin dureri,
iar radiologic prin tasari vertebrale, si osteoporoza de tip II, care este osteoporoza fiziologica a
senescentei, ce se exprima prin imbatrinirea normala a scheletului si se intilneste la toti subiectii
virstnici. Cea de tip I afecteaza femeile aflate la 15-20 de ani dupa menopauza, iar cea de tip II se
intilneste la ambele sexe, insa dupa virsta de 70 de ani. Semnele clinice sint: dureri de tip mecanic,

calmate de repaus, cele vertebrale (tasari) sau date de fracturi (antebrat, col femural). Alte semne sint:
deformarea rahisului (cifoza accentuata, hiperlordoza lombara) si limitarea mobilitatii segmentului
interesat. Radiologic, se constata cresterea difuza a transparentei osoase, tasari vertebrale. Diagnosticul
se pune pe seama prezentei simptomelor clinice (dureri osoase locale sau generalizate) si prin metode
cum ar fi radiografia simpla, metode imagistice complexe, tomografia computerizata cantitativa.
Depistarea precoce a bolii este o conditie importanta a succesului terapeutic. Exista doua strategii
de depistare:
1. strategia factorilor de risc: identificarea persoanelor cu risc inalt de boala
2. ulterior diagnosticarea bolii in principal prin DEXA.
ASPOR, ca asociatie de reprezentare a bolilor cu OP, considera strategia factorilor de risc
oportuna de a duce la o depistare precoce. In conditiile particulare ale tarii noastre, ASPOR ia in
considerare anumite postulate necesare depistarii precoce:
1. informarea populatiei si personalului medical asupra importantei factorilor de risc;
2. importanta anamnezei si examenului clinic, efectuate periodic la medicii de familie;
Subliniem eroarea supralicitarii (in practica medicala din Romania) a ultrasonometriei in absenta
unui examen clinic riguros;
Standardul de aur in diagnosticul OP ramane dubla absorbtiometrie cu raze X DEXA, dar
trebuie facuta o distinctie clara intre diagnostic si decizia terapeutica. Decizia terapeutica trebuie luata
numai dupa analizarea tuturor datelor anamnestice si clinice si in relatie directa cu riscul de fractura.
Osteoporoza la barbai. Osteoporoza nu apare numai la femei. Osteoporoza la barbati este mai
rara, deoarece barbatii acumuleaza mai mult os decat femeile n timpul adolescentei i al maturitatii.
Odata atinsa masa osoasa de varf, barbatii pierd apoi mai putin os decat femeile. Cu toate acestea
osteoporoza se constata si la barbati. Hormonii sexuali par sa joace de asemenea un rol n pierderea de
tesut osos. Ca si la femei, varsta intervine n pierderea de masa osoasa. Hipogonadismul i declinul
treptat al hormonului sexual numit testosteron poate duce la aparitia de oase fragile la barbat. Femeile
pierd din masa osoasa mai ales pe seama unei resorbtii excesive iar barbatii par sa piarda masa osoasa
mai ales ca urmare a unei formari osoase deficitare. Cei mai muli dintre barbatii care fac osteoporoza
devreme n viata o fac datorita unor cauze cum ar fi: aport excesiv de alcool, fumat, lipsa activitatii
fizice, aport redus de calciu, o forta si un nivel de activitate reduse de catre o alta boala, emaciere sau
talie redusa, tratament care interfereaza cu metabolismul osos, de exemplu utilizarea ndelungatade
corticosteroizi.
Osteoporoza la barbat este un subiect mai putin cunoscut si multe eforturi in cercetarea osteoporozei
sunt ndreptate in aceastadirectie.
Femeile si osteoporoza. Femeile au o probabilitate de doua ori mai mare de a face osteoporoza
dect barbatii. Masa osoasa de varf este atinsa atunci cand oasele au atins cea mai mare rezistena.
Femeile, indiferent de rasa, ating aceasta masa osoasa de varf la circa 20-24 de ani. Barbatii continua sa
acumuleze os pana la varsta de 30 de ani. In medie barbatii sunt mai masivi decat femeile si au o
densitate osoasa de varf mai mare. In jurul varstei de 40 de ani atat barbatii cat si femeile ncep sa
piarda ceva din tesutul osos din scheletul lor. Dar in urmatorii 10 ani femeile pierd mult mai mult os
datorita apropierii menopauzei, prin reducerea nivelului de estrogeni. Hormonul estrogen joaca un rol
deosebit de important n resorbtia osoas. Dup menopauza (n jurul vrstei de 51 de ani) femeile incep
sa piarda os intr-un ritm sustinut. O femeie poate pierde 2-5 % din masa ei osoasa pe an n cei 5-10 ani
corespunzatori menopauzei i perioadei imediat urmatoare.

Aportul de calciu este foarte important pentru prevenirea si stoparea osteoporozei n special n
prima parte a vietii. Este vital ca tinerii sa aiba un aport adecvat de calciu. Osul pierdut mai tarziu nu
mai poate fi recuperat oricat s-ar creste aportul de calciu. Pentru persoanele adulte se recomanda un
aport de cca. 800 mg calciu/zi, iar pentru barbatii trecuti de 65 de ani si pentru femeile n
postmenopauza 1500 mg/zi. Laptele degresat, pasteurizat sau fiert este bogat n calciu, dar acesta se
absoarbe n cantitate redusa. Produsele vegetale bogate n calciu sunt cerealele integrale, semintele,
legumele de culoare verde nchis. Daca dieta este saraca n calciu, se poate folosi un supliment.
Lumina solara este necesara pentru formarea vitaminei D la nivelul pielii. Aceasta vitamina creste
absorbtia calciului din intestin. In intervalul martie - octombrie, o expunere de 15 minute a pielii fetei si
mainilor de 3-4 ori/saptamana este suficienta pentru a obtine intregul necesar de vitamina D. In schimb,
in perioada noiembrie - februarie, n tara noastra lumina solara este prea slaba pentru a acoperi
necesarul. Avand in vedere ca vitamina D se gaseste numai n alimente de origine animala, in acest
interval aportul din aceasta vitamina va fi asigurat fie din produse lactate (un pahar de lapte degresat
asigura 50 % din necesarul zilnic), fie din suplimente vitaminice.
Exercitiul fizic regulat - orict de putin chiar - ajuta la mentinerea densitatii osoase si n plus
ntareste sistemul muscular si scade astfel riscul caderilor. Cele mai indicate sunt exercitiile
antigravitationale, care presupun purtarea unor greutati - de ex. mersul pe jos, urcarea scarilor, chiar si
simpla ridicare din pat si statul n picioare cteva ore pe zi. Inotul este mai putin eficient, dar e oricum
mai bun dect nimic. Cei ce sufera de osteoporoza, nu trebuie sa efectueze exercitii care cresc riscul de
fractura. Trebuiesc evitate exercitiile care suprasolicita coloana vertebrala, cum este gimnastica
aerobica intensa, saritul cu coarda, sau joggingul. Nu trebuiesc facute nici genoflexiuni, exercitii de
flexie a trunchiului pe coapse sau alte exercitii care arcuiesc spatele. Trebuie evitat saritul pe saltele
elastice, exercitiile pe suprafete alunecoase pentru a preantampina caderile. Se va evita miscarea de
adductie a picioarelor, intrucat ea poate duce la fracturarea unui col femural slabit.
Tratamentul hormonal si medicamentos
Se folosesc mai multe medicamente pentru tratamentul sau prevenirea osteoporozei. Numai
medicul poate decide daca este sau nu nevoie de unul sau altul din aceste medicamente.
1. Estrogenii- femeile care au trecut de menopauza pot sa-si reduca riscul de fractura la jumatate
cu ajutorul terapiei de substituie estrogenica. Reversul medaliei este ca la unele femei acest
tratament poate creste usor riscul de cancer.
2. Calcitonina-injectarea acestui hormon pe o perioada de timp poate stopa sau ncetini pierderea
de os si alina durerea produsa de fracturile osoase. Dezavantajul este ca tratamentul se poate
administra numai injectabil si este destul de costisitor.
3. Alendronatul- acest medicament nu este un hormon, ci face parte dintr-o clasa de substane
numite bifosfonati. Ca si estrogenul, alendornatul este indicat att pentru prevenirea ct si
pentru tratamentul osteoporozei.
4. Raloxifenul- este un medicament aprobat recent de autoritatile sanitare din SUA. Se foloseste
pentru prevenirea osteoporozei. Face parte dintr-o clasa noua de medicamente numite
modulatori selectivi de receptori estrogenici (SERMS din initialele din engleza). Avantajul lor
pare a fi prevenirea pierderii de os fara cresterea concomitenta a riscului de cancer la femei.
Osteoporoza slabeste oasele si acestea se fractureaza mult mai usor. Iata cteva masuri de
prevenirea a caderilor:
1. Reducerea riscului de cadere la domiciliu prin montarea de balustrade solide la toate scarile,
precum si manere de sprijin la baie; acoperirea podelei alunecoasa cu covoare sau mocheta; casa

trebuie tinuta in ordine si se inlatura obiectele cazute pe jos, mai ales bucatile de sfoara, ata,
cabluri electrice, de telefon, etc.
2. Bolnavul se va echipa cu imbracaminte si incaltaminte care confera siguranta maximaincaltaminte care sprijina bolta plantei si cu talpi nealunecoase, fara talpile din cauciuc (tenisi)
pentru ca sunt atat de aderente si-l pot dezechilibra. Hainele, capoatele si paltoanele sa fie
suficient de scurte ca sa nu se impiedice cand urca scarile.
3. Pastrarera echilibrului in timpul mersului folosind un baston. Articolele de bucatarie sa fie puse
cat mai la indemana.
4. Pacientul sa-si controleze auzul si vederea prin folosirea de ochelari si aparat auditiv; casa sa fie
cat mai bine luminata.

Fracturile colului femural

Fracturile de col femural sunt mai frecvente la femeile cu osteoporoza, cu varste peste 50-60 de ani.
Apar ca urmare a slabirii rezistentei osului (in urmare osteoporozei, iradierii sau a tumorilor), sau,
evident, ca urmare a actiunii unui agent traumatic cu energie mare.
Clasificare fracturilor de col femural este urmatoarea:
1. In functie de localizarea fracturii fata de capsula articulata, pot fi intra sau extra-capsulare.
2. Clasificarea Delbet: anatomica, in functie de nivelul traseului de fractura: subcapitale;
mediocervicale; bazicervicale (sunt fracturi extracapsulare, cu prognostic mai bun).
3. Clasificarea Bhler: prin abductie (stabile); prin adductie (instabile).
4. Clasificarea Pauwels: dupa unghiul dintre traiectul de fractura si orizontala: sub 30; intre 30-50;
peste 50.
5. Clasificarea Garden:
1.
2.
3.
4.

tip I: incomplete, angrenate in abductie

tip II: complete fara deplasare
tip III complete cu deplasare partiala
tip IV

Prognosticul este bun in fracturile Garden I si II, rezervat in Garden III, prost in Garden IV.
Simptomele care apar sunt: durerea, impotenta functionala, pozitie vicioasa in fracturile cu deplasare:
scurtare, rotatie externa, adductie.
Diagnosticul pozitiv se pune prin examinare clinica si imagistica iar diagnosticul diferential se face cu
alte leziuni traumatice ale soldului.
Complicatiile pot fi:
1. generale: metabolice, pulmonare, cardiovasculare, digestive, renale, boala tromboembolica,
escare de decubit.
2. tardive: pseudartroza, necroza aseptica de cap femural, coxartroza posttraumatica.
Ca tratament in urgenta se imobilizeaza soldul si se corecteaza rotatia externa, iar apoi se hotaraste tipul
tratamentului in functie de mai multi factori. Ca posibilitati de tratament:

1.
2.
3.
4.

tratament functional Lucas-Championniere

tratament ortopedic repaus prelungit la pat
osteosinteza cu brose filetate Knowles, suruburi de compresiune
artroplastie cu endoproteza cimentata sau necimentata

Factorii implicati in decizia terapeutica sunt:

1. starea pacientului
2. calitatea osului
3. tipul de fractura in fracturile Garden I si II: osteosinteza si tratament ortopedic (daca tolereaza
imobilizarea); in fracturile Garden III si IV (artroplastie cu endoproteza)
Complicatiile ce pot apare :
1. complicatiile osteosintezei: deteriorarea montajului, pseudartroza, migrare, necroza aseptica.
2. complicatiile artroplastiei: cotiloidita, luxatia protezei, infectia profunda, boala tromboembolica,
calcifieri heterotope cu reducerea mobilitatii soldului.

Cap. IX PATOLOGIA PSIHIATRICA PERSOANEI DE

VARSTA A TREIA
Acceptarea imbatranirii si a consecintelor sale reprezinta un moment de rascruce in viata
individului, de care va depinde, ulterior, armonia insertiei sociofamiliale a acestuia. Dupa perioada de
adult urmeaza perioada de declin a istoriei de viata a individului denumita varsta a treia care se
diferentiaza, de celelalte etape de viata, prin particularitati biologice si psihologice. Se evidentiaza ca si
modificari biologice, scaderea in greutatea creierului cu aproximativ 17 % la 60 de ani la ambele sexe,
diminuarea fluxul sangvin cerebral si oxigenarea creierului.
Din punct de vedere psihiatric este perturbat procesul de invatare, timpul necesar pentru invatarea
unui material fiind crescut, dar este posibila invatarea totala. Coeficientul de inteligenta ramane stabil
pana spre 80 de ani, mentinandu-se abilitatea verbala si scazand viteza de reactie. Memoria si atentia
prezinta modificari in sensul ca scade distributivitatea atentiei, putand sa se modifice functia de
concentrare a atentiei. Este afectata functia de fixare a memoriei atat pentru memoria de scurta durata
cat si pentru memoria de lunga durata. Poate sa scada evocarea mnezica. Functiile cognitive se pot
deteriora progresiv, ajungand pana la o degradare cognitive masiva si ireversibila de tipul dementei.
Imbatranirea nu implica numai modificarea corporala, ea va determina momentul in care
individul iese din viata profesionala, pensionandu-se, odata cu pensionarea pierzandu-si statutul,
importanta si relatiile sociale. Adaptarea la noul statut pare sa fie mult mai dificila la barbati, femeile
gasindu-si ocupatii partial compensatorii. In absenta versantului profesional care pentru unii indivizi a
fost la fel de important si chiar mai important decat viata familiala, poate aparea un sentiment de
abandon, generat de faptul ca individual nu mai este util, ca nimeni nu mai are nevoie de experienta sa.
Relatiile interpersonal-sociale se reduc, reteaua de suport social scade. In primul rand, ele se limiteaza
o data cu parasirea statutului profesional (in urma pensionarii) si prin disparitia treptata a persoanelor
care faceau parte din istoria de viata a subiectului (rude, prieteni, cunostinte traditionale). Dificultatea
de a se adapta la situatii noi impiedica formarea de noi cunostinte. Aceasta izolare reprezinta un factor
ce potenteaza anxietatea si depresia.

Singuratea, sentimentul apropierii mortii, constiinta scaderii massive a capacitatii personale de

rezolvare a problemelor curente ale vietii, reducerea functiilor cognitive si ale imaginatiei participa la
constituirea profilului psihologic specific varstei, precum si la instalarea tulburarilor psihopatologice.
Incheierea ciclului profesional poate fi perceputa ca extrem de dureroasa, pentru oamenii activi, si
din cauza resurselor materiale mult mai mici. De aici apar preocupari pentru economisirea resurselor ce
pot merge pana la restrictii nejustificate, izvorate din avaritie. Preocuparea legata de resursele materiale
necesare asigurarii vietii genereaza nu numai un comportament corespunzator avaritiei ci si idei de
prejudiciu material pana la idei delirante de prejudiciu, adesea combinate cu delir paranoid.
Dimensiunea existentiala a lui a avea capata proeminenta fata de alte dimensiuni precum a face, a
parea, a fi. Propriul avut este inventariat si tinut sub control, aparand manifestari de tipul
zgarceniei, colectionarismului.
Pe masura ce se apropie de varsa a treia individual isi restrange diversitatea campului de interese,
de preocupari si de actiune. Batranii prefera un domeniu de existenta si de preocupari bine definit,
controlabil cu cat mai putine necunoscute si schimbari. In perioda varstei a treia se inregistreaza o
reducere a mobilitatii psihice, a diversitatii orientarilor, o tendinta de ancorare intr-un univers habitual
cunoscut, intr-un spatiu familial. Schimbarile si nevoile de adaptare la nou sunt refuzate sau induc
anxietate si dezorientare, constituind o sursa de manifestari negative. Comutarea atentiei se produce pe
corpul care, prin pierderea performantelor de odinioara, devine un centru de atractie al preocuparilor.
Acest lucru se produce pentru ca se resimt consecintele imbatranirii corporale si pentru ca este varsta la
care se pot suprapune frecvent suferinte somatice uneori de o gravitate care devine amenintatoare
pentru viata. Grija excesiva pentru sanatate, consulturile medicale repetate, regimurile alimentare,
renuntarea la mici placeri (cafea, fumat, dulciuri, etc) restrang si mai mult preocuparile in jurul
corpului. Preocuparea centrata pe trairea corporala poate conduce spre idei hipocondriace si delir
hipocondriac.
Nu numai corpul intervine la ingustarea campului de preocupari, ci si scaderea performantelor
intelectuale. Memorarea devine mai dificila si mai lenta concentrarea atentiei slabeste, de asemenea
scade si dispersia atentiei. Declinul biologic al fiintei umane nu este neaparat insotit de un declin
intelectual bine exprimat. Sa nu uitam ca in urarile care se fac in anumite ocazii, cele de sanatate sunt
un prim plan, cu cat se apropie mai mult varsta a treia. Exista in acest caz si considerentul ca numai
omul bolnav stie sa aprecieze starea de sanatate la adevarata ei dimensiune. Uneori, handicapul furnizat
de afectarea senzoriala in special vederea, contribuie si el la restrangerea preocuparilor.
Omul, in general, lupta pentru viata. Odata cu inaintarea pe panta imbatranirii, scazand forta
fizica, aparand mai des starea de oboseala, scazand perioada necesara de somn, creste timpul de
meditatie. Incetul cu incetul, oricat ar fi evitat-o inainte, apare problema mortii ca perspective fatalista.
Ca un memento mori revine leitmotivul mortii, fata de care nu poate sa nu apara sentimentul de frica.
Ca expresie a depresiei, sinuciderile la varstnici sunt frecvente (25- 35 % din totalul sinuciderilor de
toate varstele). Sucidul la varstnici este mai frecvent decat se crede, grupele cu risc crescut fiind:
persoanele varstnice cu bolii cronice traind in izolare si lipsuri, depresivii, cei cu crize emotionale
(moartea partenerului, pierderea legaturilor afective, internarea in unitati de asistenta), refuzul de
adaptare. O forma particulara o reprezinta sinuciderea tacuta, intalnita la batranii care pierd dorinta
de a trai. Printre cauzele suicidului, OMS a stabilit, in ordine: izolarea sociala, pierderea unui rol social,
incetarea activitatii profesionale, intreruperea unui mod de viata obisnuit (spitalizarea, de ex.), moartea
partenerului conjugal, lipsuri materiale.
Un aspect deosebit, care merita un comentariu este acela al tristetii existentiale cu care se
confrunta omul in istoria sa de viata. La varsta a treia se poate vorbi de o tulburare a timpului trait,
asemanatoare melancoliei. Daca replierea pe trecutul istoriei de viata reprezinta o pondere mare in viata
batranului, prezentul este si el un timp important, trait cu framantari, griji, anxietati, tristeti, viitorul
parand destul de vag, fara prea multe proiecte, cu un punct terminal moartea.
Tristetea existentiala a batranului exacerbata de o boala somatica sau de o pierdere, poate conduce

la o suferinta depresiva de diferite intensitati, adesea cu simptome psihotice congruente (delir de

inutilitate, de culpabilitate, de depreciere), sau necongruente (delir de persecutie, prejudiciu).
Un ultim aspect este cel legat de pierderile care au loc la varsta a treia, altele decat cele ale
statutului socioprofesional si material. Este vorba despre pierderea partenerului de viata, a rudelor, a
prietenilor, a cunoscutilor de aceeasi varsta sau de varste apropiate.
Anxietatea este un simptom frecvent la varsta a treia, putand insoti o seama de tulburari sau fiind
de sine statatoare si de intensitati diferite.
Dintre tulburarile afective, cel mai frecvent la varsta a treia apar tulburarile de tip depresiv, in proportie
de 15 % din cei ce apartin acestei perioade.
Tulburarea depresiva poate sa fie reactiva la o situatie de pierdere sau imbolnavire sau cu
determinism endogen, cu aparitia mai multor episoade depresive cu intervale libere intre ele.
Tulburarea depresiva recurenta poate apare frecvent la varsta a treia. Episodul depresiv nu se
deosebeste foarte mult de cel al varstelor tinere. Totusi, exista cateva particularitati legate mai ales de
continutul productivitatii delirante. Riscul suicidar este mai mare la batrani, iar intensitatea depresiei
este variata. De obicei, la varsta a treia depresia este insotita de anxietate. Frecventa depresiei pare sa
creasca cu varsta; de asemenea si rata de recadere; si frecventa sinuciderilor. Pe de alta parte exista
dovezi cu privire la descresterea o data cu varsta a unora dintre elementele depresiei si anume obsesiile si fobiile. Trebuie stiut ca saracia vorbirii, lentoarea mersului, aplatizarea afectiva si
descresterea interesului si implicarii in activitati sociale si personale, indica dementa incipienta la
pacientul varstnic, daca nu exista o disforie afectiva constituita.
Tulburarea depresiva majora, in forma ei clasica de la adult poate sa coexiste cu dementa si poate
sa constituie o asociere frecventa in stadiile initiale ale bolii Alzheimer. Atunci cand simptomele
depresive apar in contextual bolii Alzheimer, ele fac frecvent parte din spectrul simptomelor
comportamentale si psihologice ale dementei (SCPD), care include tulburarea caracteristica a
somnului, suspiciozitate, anxietati si agitatie. In cadrul sindromului SCPD din boala Alzheimer pot, de
asemenea, sa apara si alte simptome care, in alte contexte, ar sugera depresia, incluzand plansul facil,
acuzele somatice si comportamentele obsesive. Bolnavii cu boala Alzheimer si depresie nu manifesta
decat rar, aproape niciodata, comportament suicidar. Afirmatiile manieriste de felul as vrea sa mor
sunt frecvente in boala Alzheimer, ele nefiind insa insotite de planuri, gesture sau actiuni suicidare.
Din punct de vedere clinic, multa vreme s-a utilizat conceptual de melancolie de involutie. Acest
concept este azi putin comentat; el este inclus, conform ICD-10, in episodul depresiv sever, cu
simptome psihotice.
Caracteristicile clinice ale melancoliei de involutie constau in prezenta depresiei si anxietatii, ambele
severe ca intensitate, centrate pe delir Cotard (delir de negatie, enormitate si imortalitate), uneori,
asociat cu delir de culpabilitate si pedeapsa. Pot fi prezente halicinatii auditive cu caracter amenintator
si injurios, care intretin si agraveaza anxietatea pana la aparitia unor stari de agitatie psihomotorie. La
varste mai inaintate (peste 70-75 ani) melacolia de involutie are un caracter inhibat. Evolutia, dupa
primul episod, este, in general, favorabila. Urmatoarele episoade se lungesc, intervalul liber se
scurteaza, remisiunea fiind adesea incompleta. Pe parcursul episoadelor depresive se pot produce si
sindroame confuzionala. Pe termen lung, evolutia este nefavorabila, ducand la dementa.
Tulburarea afectiva bipolara debuteaza rar la varsta a treia si se caracterizeaza prin alternanta
de episoade maniacale si depresive. Episodul maniacal este caracterizat prin dezinhibitie psihomotorie
care, la aceasta varsta, are un caracter caricatural. Tonusul afectiv este euforic, dar adesea el poate fi
dominat de iritabilitate, insotita de agresivitate; imposibilitatea autocenzurii, nerecunoasterea bolii si
agitatia psihomotorie ca la varste mai tinere. Evolutia pe termen lung a tulburarilor afective bipolare
este, in general, nefavorabila, cu alternanta frecventa de episoade, cu scurtarea intervalelor libere pana
la disparitia acestora, ducand la forma circulara de boala bipolara. Mai este posibila o alternanta rapida
a episoadelor de cateva zile sau chiar de cateva ore.
Tulburarile delirante la varsta a treia se caracterizeaza prin prezenta delirului de mica amploare

privind rudele, vecinii sau cunostintele apropiate. Temele delirante cele mai frecvente sunt: delir de
persecutie, de urmarire, de otravire, de prejudiciu material. Adesea delirul este insotit de halucinatii
auditive, in special cu continut injurios, comentativ sau apelativ, halucinatii vizuale, olfactive si
gustative. Tulburarea deliranta poate fi precipitata de situatia de viata a pacientului (pierderea
pacientului, izolare, dificultati materiale, imbolnavire somatica, etc). Ea evolueaza in general spre
cronicizare, cu structurarea structurarii psihotice. Pot fi ameliorari partiale doar dupa primele episoade
de boala, alteori tulburara deliranta poate apare ca debut al unei demente.
Dementele reprezinta un grup de afectiuni caracterizate prin tulburare intelectuala globala,
progresiva si ireversibila care se datoreaza unor procese organice cerebrale incurabile, cu etiologie
multifactoriala. Dementa este mai frecventa la varsta a treia datorita uzurii progresive a neuronilor care
fiind limitati si neinmultindu-se pot avea o rata crescuta de moarte. Diverse agresiuni pot conditiona o
degradare intelectuala, cu atat mai mult cu cat de-a lungul vietii s-au cumulat traumatisme repetate,
toxicomanii, boli prelungite sau cronice care au necesitat tratament cu substante ce afecteaza sistemul
nervos central.
Dementele varstei a treia se diferentiaza in dementele vasculare si dementele abiotrofice.
Dementa vasculara, numita de tip aterosclerotic, prezinta, in mod tipic, o istorie de atacuri
ischemice tranzitorii, cu afectarea de scurta durata a campului de constiinta, pareze temporare si
pierderea vederii. Dementa poate urma de asemeni, unei succesiuni de accidente cerebro-vasculare
acute mici al caror efect se cumuleaza in timp; la varstnici, debutul este abrupt, devenind apoi
manifesta o anumita afectare a memoriei si a gandirii.
Dementele vasculare au la baza o insuficienta a circulatiei si, deci, a oxigenarii cerebrale in
contextual hipertensiunii arteriale, aterosclerozei si a accidentelor vasculare. Uneori, dementa se poate
instala in urma unui accident cerebral acut, cu hemiplegie sau alte manifestari neurologice, ca o
consecinta a unei hemoragii, embolii sau tromboze.Totusi, dupa accidente acute se pot produce
remisiuni importante atat in directia recuperarii motorii a eventualelor deficiente instrumentale, cat si
intelectuale. Insa, atunci cand fondul de suferinta este important si distructia cerebrala masiva se ajunge
de la un prim accident vascular cerebral la dementa. Mai importanta este dementa multi-infarct care
evolueaza prin microinfarcte diseminate repetate. Uneori, acestea se produc periodic determinand stari
confuzive care se remit in mare masura, dar lasa in urma lor deficiente intelectuale si neuromotorii
progresive. Se instaleaza progresiv apatia sau dezinhibitia, egocentricitatea, iritabilitatea. Deteriorarea
cognitiva este progresiva, evoluand spre pierderea fondului mnestic, dezorientare si deficienta de
autoadministrare.
Ca si demente abiotrofice la varsta presenila se pot aminti:
Dementa din boala Pick este o dementa progresiva care apare la varsta mijlocie, de obicei, intre
50-60 de ani, caracterizata prin schimbari de caracter cu progresie lenta si deteriorare sociala, urmate
de deteriorari ale intelectului, memoriei si functiilor de vorbire, cu apatie, euforie, si ocazional cu
fenomene extrapiramidale.
Dementa din boala Huntington este o dementa care apare ca parte a unui proces sever de
degenerare cerebrala. Intr-un numar de cazuri primele simptome pot fi depresia, anxietatea sau o
tulburare paranoida clara, insotita de schimbari de personalitate. Miscarile coreiforme involuntare, in
mod tipic ale fetei, mainilor si umerilor, sau ale mersului, sunt si el manifestari timpurii ale bolii. Boala
progreseaza lent, ducand la deces in 10-15 ani.
Dementa din boala Parkinsons este o dementa care se dezvolta pe parcursul bolii Parkinson, in
special in formele grave ale bolii.
Dementa din boala Alzhimer.

Boala Alzheimer
Dar dintre dementele abiotrofice cea mai importanta este boala Alzheimer care poate fi presenila
(inainte de 65 de ani) si senile (dupa 65 de ani), aceasta din urma avand o incidenta mai mare. Aceasta
boala a fost descrisa pentru prima data in anul 1906 de medical german Alois Alzheimer, pentru ca in
1911 Bleuler sa denumeasca aceasta boala dupa numele lui.
Exista o deteriorare relativ rapida cu afectare multipla si marcata a functiilor corticale superioare.
In majoritatea cazurilor, in evolutia dementei, apar relativ devreme fenomene ca afazia (pierderea total
sau partiala a facultatii de a vorbi si de a intelege limbajul articulat), agrafia (pierdere sau tulburare a
functiunii de exprimare a gandurilor prin scris), alexia (incapacitate de a citi) si apraxia (incapacitate de
a executa miscari coordonate). In boala Alzheimer, cauza cea mai frecventa, in 80 % din cazuri, este
degenerescenta primara a tesutului cerebral. Debutul este insidios si progresiv in decurs de mai multi
ani.
Din punct de vedere epidemiologic, se estimeaza ca 5 % din populatia de peste 65 de ani si 20 %
din cea de peste 85 de ani este atinsa de o determinare dementiala. In Romania, boala Alzheimer atinge
proportii ingrijoratoare peste 150.000 de persoane suferind de tulburari de memorie si limbaj, depresii
sau halucinatii, simptome ce caracterizeaza cel mai intalnit tip de dementa din tara noastra. Potrivit
ultimelor statistici ale OMS, boala Alzheimer afecteaza peste 24,3 milioane de persoane din intreaga
lume, iar specialistii estimeaza ca pana in 2025, numarul suferinzilor se va dubla. In Romania, datele
detinute de Societatea Romana Alzheimer (SRA) evidentiaza ca 150.000 de persoane sufera de aceasta
maladie, insa avand in vedere ca o mare parte a bolnavilor nu sunt inca diagnosticati, se estimeaza ca
numarul total al acestora ar putea ajunge la 350.000. Statisticile SRA arata ca gradul de risc al bolii
Alzheimer creste odata cu inaintarea in varsta, persoanele cele mai predispuse afectiunilor specifice
maladiei, fiind cele trecute de 60 de ani.
In etiologia bolii Alzheimer sunt implicate doua categorii principale de factori, genetici si de
mediu. In ceea ce priveste aspectele genetice, au fost deja identificate o serie de gene a caror implicare
este bine determinata.
Referitor la factorii de mediu, se pare ca alimentatia, aluminiul si a infectiile virale au o
contributie la producerea dementei Alzheimer. De asemenea, o activitate fizica si intelectuala peste
medie in perioada adulta reprezinta aparent un important factor de reducere a riscului de aparitie a
bolii. S-a observat ca nivelul scazut de educatie, statusul socio-economic redus (deci nutritia
necorespunzatoare) si traumatismele cranio-cerebrale se coreleaza cu aparitia dementei Alzheimer.
Dieta bogata in lipide creste in general riscul de a face boala. Unii acizi grasi din alimente se asociaza
cu prezenta tulburarilor cognitive la vartnici, in timp ce altii (cum sunt de exemplu cei din uleiurile de
peste) au un rol protector. Colesterolul este cunoscut ca fiind un factor de risc pentru dementa
Alzheimer inca de la inceputul anilor '90. Aluminiul este de asemenea cunoscut ca fiind neurotoxic
(dupa cum s-a observat la bolnavii cu insuficienta renala cronica supusi timp indelungat dializei).
Unele studii au evidentiat cresterea cantitatii de aluminiu din creier la pacientii cu boala Alzheimer,
insa implicarea exacta a aluminiului in etiologia dementei Alzheimer este inca discutata. Dintre agentii
patogeni virali, s-a observat ca anumite tipuri de virusuri herpetice sunt prezente in stare latenta in
sistemul nervos central al multor persoane, reactivandu-se in conditii de stres si de deprimare a
sistemului imun si determinand inflamatia tesutului cerebral. Este posibil ca aceste virusuri sa detina un
rol in aparitia bolii Alzheimer. Factorii genetici nu actioneaza izolat, ci interactioneaza cu factorii de
mediu. Genele nu au doar un efect direct, ci si unul indirect.
Izolarea sociala, singuratatea reprezinta factori majori de risc pentru varstnici, contribuind la

aparitia bolii Alzheimer. Aceasta boala are o frecventa ingrijoratoare, care devine alarmanta pe masura
ce se inregistreaza o crestere a sperantei de viata. Pana acum numeroase studii au aratat importanta
activitatii intelectuale, a exercitiilor fizice, a prevenirii tulburarilor fizice si cerebrale in diminuarea
riscului bolii Alzheimer. Dar Revista Archives of General Psychiatry publica o ancheta care
demonstreaza ca lupta contra singuratatii in cazul varstnicilor ar putea fi o arma contra bolii Alzheimer.
Cercetatorii si-au pus intrebarea fireasca. Este singuratatea o cauza sau o consecinta a bolii Alzheimer?
Concluzia: singuratatea este factorul de risc al bolii Alzheimer, si nu boala este cea care conduce la
izolare. Sentimentul de singuratate este asociat cu declinul functiilor intelectuale si cu aparitia unei
demente.
Modificarile cognitiei sunt printre cele mai frecvente si mai importante conditii medicale legate
de varsta. Barry Reisberg descrie sapte stadii clinice majore de la normalitate la boala Alzheimer cea
mai severa:
Stadiul 1 - normal fara dvezi obiective sau subiective de deteriorare cognitive. Datele
epidemiologice actuale arata ca numai o minoritate a persoanelor varstnice se incadreaza in aceasta
categorie, poate peste 20 % pana la 40 % din persoanele de peste 65 de ani.
Stadiul 2 - normal pentru varsta acuze subiective de deteriorare cognitiva.
Stadiul 3 - declin cognitiv usor dovezi subtile de deteriorare obiectiva a functionarii cognitive
sau executive. Bolnavii pot sa prezinte dificultati manifeste in gasirea cuvintelor sau in reamintirea
numelor, poate sa manifeste tendinta de a uita ceea ce tocmai s-a spus sau de a se repeta; deficientele de
concentrare pot sa fie evidente pentru membrii familiei. In unele cazuri, simptomele sunt rezultatul
unor leziuni cerebrale, cum ar fi unele accidente vasculare mici care pot sa nu fie evidente in istoricul
medical. In multe cazuri, simptomele constituie manifestarile cele mai precoce ale bolii Alzheimer si
poate sa dureze pana la sapte ani. Totusi, diagnosticul bolii Alzheimer in acest stadiu nu poate fi pus cu
certitudine decat in mod retrospectiv. Anxietatea este o asociere psihiatrica frecventa a pierderilor
cognitive ale subiectilor cu decline cognitive usoare.
Stadiul 4 - Boala Alzheimer usoara deficiente manifeste de concentrare, memorie, orientare
sau capacitate functionala. Memoria recenta poate sa fie afectata in asa masura incat bolnavul sa nu-si
mai aminteasca anumite evenimente majore ale saptamanii trecute, el putand gresi data cu zece zile sau
mai mult. In acest stadiu, boala Alzheimer poate fi diagnosticata cu certitudine. Durata medie a
stadiului a fost estimata la doi ani, simptomele putand sa se opreasca temporar in platou in acest stadiu.
Elemetele psihiatrice cele mai proeminente ale acestui stadiu tin de interesul descrescut al bolnavului
pentru activitatile personale si sociale, insotit de o aplatizare afectiva, putand fi insotite si de simptome
depresive. Bolnavii pot sa locuiasca singuri, daca li se pune la dispozitie asistenta sau indrumarea
necesara in activitatile complexe, cum ar fi plata chiriei si managementul contului bancar.
Stadiul 5 - Boala Alzheimer moderata deficiente destul de mari pentru a impiedica
supravietuirea fara asistenta a bolnavului. In acest stadiu pacientii nu-si mai pot aminti aspecte
relevante majore ale vietii (de ex. adresa lor, anul curent). Pe langa incapacitatea de a face fata
activitatilor complexe ale vietii cotidiene, bolnavii au, in general, dificultati in alegerea hainelor care se
potrivesc cu anotimpul si ocazia. Simptome ca negarea si aplatizarea tind sa devina mai evidente; pot
sa apara simptome depresive, fiind frecventa, de asemenea, mania. Pentru a supravietui in continuare in
comunitate, bolnavii in acest stadiu care locuiesc singuri necesita cel putin asistenta cu timp partial.
Bolnavii care locuiesc cu partenerul marital se opun adesea asistentei aditionale pe care o percep ca pe
o invazie. Daca asistenta comunitara nu este fezabila sau disponibila poate sa fie necesara
institutionalizarea.
Stadiul 6 - Boala Alzheimer moderat severa deficiente suficient de mari pentru a necesita
asistenta in privinta traiului cotidian. Pacientii care au ajuns in acest stadiu pot, ocazional, sa uite
numele partenerului marital de care depind pentru a supravietui. Pe parcursul acestui stadiu care
dureaza aproximativ doi ani si jumatate, deficientele de imbracare si imbaiere cresc progresiv, pentru ca
in ultima parte a acestui stadiu toaleta si continenta sa fie compromise. Problemele emotionele si

comportamentale ca agitatia, mania, tulburarile de somn, violenta fizica si negativismul devin cele mai
manifeste si mai perturbatoare. Bolnavii necesita asistenta permanenta in cadru comunitar.
Stadiul 7 - Boala Alzheimer severa deficiente care necesita asistenta continua pentru
activitatile traiului cotidian. Capacitatea de a vorbi este limitata sever inca de la inceputul acestui stadiu
si, in cele din urma, se pierde. De asemenea, se pied capacitatea de deplasare si alte capacitati motorii.
Agitatia devine o problema la unii pacienti, managementul incontinentei si alte activitati de baza
devenind alte surse majore de probleme.
Tulburarile de memorie si limbaj, incapacitatea de a efectua diferite acte motorii (bolnavul nu mai
stie cum sa se imbrace, cum sa manance etc.), ca si incapacitatea de a recunoaste diferite persoane
apropiate, nelinistea motorie - ce determina adesea comportamente precum plimbatul fara scop,
plecatul de acasa si tendinta de a se rataci, agresivitatea, halucinatiile vizuale, ori ideile delirante, iata
numai cateva dintre principalele simptome ale bolii Alzheimer.
Simptome cognitive:
tulburari de memorie (imposibilitatea de a retine informatii noi si de a-si reaminti informatii
anteriorare; in dementa de tip Alzheimer, primele care se pierd sunt evenimentele recente
pacientii pastreaza destul de mult timp amintirile vechi, pot de exemplu sa povesteasca despre
casa in care au copilarit desi nu pot spune ce s-a intamplat cu o zi inainte; ei pot uita de
asemenea numele sau numerele de telefon ale prietenilor, vecinilor, chiar rudelor, fara a si le
putea aduce aminte ulterior sau fara a le putea retine daca le sunt repetate de mai multe ori);
tulburari de limbaj (nu isi mai gasesc cuvintele, uita chiar si cuvinte simple; pot sa inlocuiasca
cuvinte, astfel ca propozitiile devin practic de neinteles);
incapacitatea de a efectua diferite activitati motorii, desi functia motorie este intacta (bolnavul
nu mai stie cum sa se imbrace adecvat, cum sa isi pregateasca masa, cum sa descuie usa cu
cheia, etc.);
imposibilitatea de a recunoaste si identifica obiectele din jur, desi functiile senzoriale sunt
intacte (pacientului i se arata spre exemplu un stilou sau un alt obiect, pe care il vede, dar nu il
poate denumi si nici nu poate preciza la ce foloseste);
tulburari ale functiilor de planificare, organizare a activitatilor, incapacitatea de a lua decizii,
chiar si in situatii dintre cele mai simple;
probleme legate de gandirea abstracta, rationament (spre exemplu, calculul unei note de plata
poate fi dificil atunci cand suma este mai complicata; un pacient cu boala Alzheimer poate uita
complet ce reprezinta numerele si ce trebuie facut cu ele).
Aceste simptome se caracterizeaza printr-un debut gradat, declinul cognitiv fiind progresiv. De
asemenea, deficitele cognitive determina tulburari semnificative ocupationale sau in viata sociala si se
asociaza cu modificari initial relativ imperceptibile ale dispozitiei, personalitatii, comportamentului.
Cele mai timpurii semne ale alterarii cognitive sunt in mod inevitabil subtile si se suprapun
aparent in mare parte cu normalitatea, cu toate ca exista diferente fata de tulburarile de memorie
caracteristice varstei inaintate. De obicei, pacientul este doar partial constient de amploarea problemei.
Semnele precoce ale dementei se incadreaza cel mai frecvent in doua categorii: pierderea
memoriei si diminuarea activitatii socio-profesionale. Manifestarile pierderii memoriei pot fi
reprezentate de cresterea numarului de liste cu activitati de rutina. Uita fete cunoscute, omit intalniri
deja fixate, in stadiu incipient, acestea devenind stanjenitoare pentru pacient care-si va restrange aria
sociala, alunecand incet pe panta depresiei.
Aceste persoane obosesc mult mai usor, se enerveaza mai repede sau devin apatice. Apar

dificultati in a face fata schimbarilor, in stadiile avansate, se pot rataci chiar pe propria lor strada.
Deficitele cognitive sunt frecvent mascate, bolnavii le neaga existenta si dau adesea vina pe evenimente
sau oameni. Cum pierderea memoriei se accentueaza, ei ajung sa repete de mai multe ori aceeasi
intrebare, deasemenea, pot sa devina furiosi atunci cand membrii familiei incearca sa ii ajute in
activitatile obisnuite precum calculul sumei din carnetul CEC sau completarea formularelor pentru
plata diferitelor impozite.
Conducerea automobilului devine periculoasa, intrucat pacientii nu mai pot reactiona rapid si
corespunzator in situatiile care apar in trafic (cu toate ca nu intotdeauna constientizeaza faptul ca au
dificultati si ca pot reprezenta un pericol pentru ceilalti soferi sau pentru pietoni).
Trasaturile de personalitate sufera si ele modificari care depasesc cadrul procesului normal de
imbatranire. In boala Alzheimer se pot remarca de asemenea schimbari uneori dramatice, pacientul
devenind extrem de confuz, suspicios sau temator.
Un alt aspect observat la persoanele cu acest tip de dementa este pierderea initiativei. Varstnicii
pot intr-adevar sa oboseasca mai repede din cauza serviciului, treburilor din casa sau obligatiilor
sociale, dar in mod normal isi recapata initiativa, ceea ce nu se intampla in boala Alzheimer, pacientii
devenind foarte pasivi, necesitand sa fie sugestionati sau determinati pentru a se implica in orice tip de
actiune.
Simptome noncognitive:
agitatia (este vorba despre un grup de simptome inrudite incluzand anxietatea, iritabilitatea,
nelinistea motorie, care determina adesea comportamente precum plimbatul fara un scop
anume, plecatul de acasa si tendinta de a se rataci, agresivitatea, tipatul si tulburarile din timpul
noptii);
psihoza (se refera la trei categorii principale de simptome: halucinatii, de obicei, vizuale, idei
delirante, de obicei, idei simple referitoare la furt sau la faptul ca persoanele din jur vorbesc
despre pacient si false recunoasteri ale persoanelor din anturaj sau ale imaginilor din oglinda sau
de la televizor);
tulburari ale dispozitiei (in principal depresie si anxietate, desi este posibil sa apara uneori si
hipomania);
alte simptome (dezinhibitie sexuala, tulburari ale comportamentului alimentar, strigate, tipete,
solicitarea atentiei anturajului).
Uneori, simptomele psihologice si comportamentale sunt primele remarcate de anturaj (care poate
sa nu sesizeze de la inceput declinul cognitiv).
Agresivitatea si agitatia Agresivitatea si agitatia se intalnesc frecvent la pacientii cu dementa de
tip Alzheimer internati in sectiile de psihiatrie, reprezentand de altfel unele dintre cele mai obisnuite
cauze de spitalizare a acestor bolnavi, care sunt adusi de familia aflata in imposibilitatea de a-i linisti.
Exista mai multe tipuri de asemenea comportamente, ele putand fi clasificate in doua categorii
principale:
comportamente neagresive, care pot fi la randul lor fizice (agitatia generalizata, plimbatul
continuu fara scop, ascunderea lucrurilor, imbracatul sau dezbracatul necorespunzator) si
verbale (pacientul este continuu nemultumit, se plece mereu, solicita atentia celor din jur, repeta
intruna aceleasi intrebari sau afirmatii);
comportamente agresive, fizice (loveste, musca alte persoane, este autoagresiv, distruge diverse
obiecte din camera) sau verbale (tipa, striga, injura, insulta persoanele din jur, face zgomote
ciudate).

Simptomele psihotice. Ideile delirante. Ideile delirante sunt convingeri, idei false, de
nezdruncinat, in care pacientul crede indiferent de dovezile contrare care i se aduc. Cele mai frecvent
intalnite sunt:
ideea ca persoanele din jur vorbesc despre pacient;
idei de furt, bolnavul este convins ca lucrurile ii sunt furate sau ascunse; de multe ori, astfel de
convingeri apar ca urmare a tulburarilor de memorie (pacientul uita complet unde si-a pus
lucrurile si ii acuza pe ceilalti ca i le-a luat);
chiriasul fantoma- ideea ca in casa mai locuiesc si alte persoane poate sa apara din cauza
halucinatiilor vizuale reprezentand oameni;
convingerea pacientului ca este persecutat, ca i se vrea raul;
idei de abandon - bolnavul crede ca urmeaza sa fie parasit de familie, alungat din propria casa;
exista insa si situatii care asemenea idei au o baza reala (este vorba despre cazurile de abuz al
varstnicilor);
idei delirante de gelozie - convingerea ca sotul/sotia are o legatura extraconjugala; ele pot sa
apara si datorita halucinatiilor vizuale (bolnavul vede oameni straini casa). Pentru a considera o
astfel de idee a pacientului ca fiind deliranta, este nevoie ca ea sa fie repetata in mai multe
ocazii si pe o perioada mai lunga de timp. Este necesar ca ideile delirante sa fie diferentiate de
afirmatiile pe care pacientii cu dementa le fac pentru a masca faptul ca uita (care li se pare
stanjenitor).
Halucinatiile. Halucinatiile reprezinta perceptii anormale, care apar in absenta unui obiect real,
de exemplu pacientul vede pe peretele gol imaginea unui om, spre deosebire de iluzii, care sunt
perceptii anormale ale unor stimuli care exista in realitate pacientul priveste un tablou de pe perete si
afirma ca persoana din tablou se misca. In demente, halucinatiile sunt cel mai frecvent de doua tipuri,
vizuale si auditive. Pacientii vad de obicei imagini de oameni sau animale, dar pot afirma ca vad si pete
de diverse culori (in absenta unor tulburari de vedere), litere sau cifre, iar ca si halucinatii auditive
sustin ca aud diverse zgomote.
Falsele recunoasteri. Pacientii pot sa afirme ca sotul/sotia sau un alt membru al familiei a fost
inlocuit de o alta persoana, asemanatoare din punct de vedere fizic (bolnavul vizitat la spital de sotie ii
spune acesteia: Tu nu esti sotia mea, semeni cu ea dar nu esti sotia mea. Unde este ea? Unde au duso? Vreau sa vina sa ma vada). O asemenea identificare deliranta trebuie deosebita de situatiile in care,
din cauza pierderii memoriei, bolnavii nu isi mai amintesc identitatea persoanelor apropiate si nu le
recunosc (un alt pacient isi intreaba sotia: Cine esti? ulterior, vizitat de cumnata sa, o intreaba: Tu
esti sotia mea?). Astfel de identificari delirante se pot referi si la obiecte, nu doar la persoane: Unde
este cana mea? Ati inlocuit-o cu alta, asta nu e a mea de acasa).
Bolnavii cu dementa pot sa nu isi mai recunoasca propria imagine din oglinda, crezand ca este
vorba de o persoana diferita. Intrucat multi dintre ei au tendinta de a pleca de acasa, existand riscul de
accidente sau ratacire, o oglinda montata pe usa din hol impiedica de multe ori astfel de evenimente
(pacientii considera ca mai este cineva in hol si se intorc din drum). In mod similar, acesti bolnavi pot
considera drept reale imaginile pe care le vad la televizor.
Tulburarile de dispozitie. Depresia. Pacientii cu dementa Alzheimer pot prezenta in cadrul bolii
si depresie. Este posibil ca acesti bolnavi sa devina nelinistiti, agitati (mai ales daca au si anxietate
intensa), sa nu mai manance sau sa inceapa sa isi paraseasca din ce in ce mai putin camera, petrecandusi cea mai mare parte a timpului singuri. Adesea, ei se trezesc dimineata foarte devreme, plang des si isi
pierd interesul pentru activitatile pe care le faceau totusi anterior (de exemplu, nu mai sunt interesati sa
se uite la televizor sau sa si petreaca timpul cu familia sau prietenii).
Hipomania. Apare mult mai rar decat depresia la pacientii cu boala Alzheimer, acestia devenind

euforici, iritabili, exagerat de activi (se plimba tot timpul, nu pot sta intr-un loc), dormind mult mai
putin; este de asemenea posibil sa aiba un comportament social, sexual inadecvat, dezinhibat,
deranjandu-i pe cei din jur.
Alte simptome noncognitive. Tulburarile comportamentului alimentar Exista mai multe tipuri de
modificari ale comportamentului alimentar in boala Alzheimer, spre exemplu:
reducerea sau cresterea exagerata a apetitului (conducand la pierderi importante in greutate,
malnutritie, sau dimpotriva la obezitate). Pacientii uita ca au mancat si manca de mai multe ori
decat este necesar sau uita sa mance;
consumul de substante non-alimentare (de unde si riscul de intoxicatii);
la acestea se pot adauga si dificultati legate de actul motor al alimentatiei (de exemplu bolnavii
fac foarte multa mizerie atunci cand manca sau se pot ineca cu alimentele solide).
Dezinhibitia sexuala. Dezinhibitia sexuala poate reprezenta un alt motiv pentru care bolnavii
sunt adusi la spital pentru a fi internati, desi ea apare mult mai rar la pacientii cu dementa de tip
Alzheimer decat alte tipuri de dementa. Poate fi vorba despre comentarii cu tenta sexuala sau despre
gesturi care au o astfel de conotatie. De multe ori insa asemenea gesturi pot fi gresit interpretate,
semnificatia lor fiind cu totul alta.
Societatea Romana Alzheimer, in parteneriat cu o companie farmaceutica a organizat, in anul
2006 , incepand cu 21 septembrie - ziua internationala Alzheimer - pe parcursul lunilor septembrienoiembrie, o ampla campanie de informare, la nivel national, ce a cuprins 5 judete (Craiova, ClujNapoca, Iasi, Tragu-Mures si Constanta), precum si municipiul Bucuresti. Desfasurata sub titlul
"Caravana Memoriei" aceasta manifestare face parte din campania "Sa nu-i uitam pe cei ce uita" care
are ca scop educarea publicului roman cu privire la boala Alzheimer. Societatea Romna Alzheimer
este o organizatie umanitara, non-guvernamentala, non-profit, care functioneaza n domeniul asistentei
comunitare a varstnicilor. Societatea si propune sa contribuie la asigurarea ngrijirii batranilor cu
tulburari psihice, n special de tip deteriorativ, sa ajute familiile acestora si sa creeze sisteme moderne
de asistenta si ngrijire. Familia reprezinta factorul vital fundamental, de aceea resursele familiei
trebuie valorificate intotdeauna.
Pe masura inaitarii in varsta, ca urmare a unor grave invaliditati dementa, incontinenta,
pierderea autonomiei si a capacitatii de autoservire la care se adauga factori sociali ca diminuarea
veniturilor, lipsa familiei sau imposibilitatea acesteia de a asigura supravegherea si ingrijirea, apare
cresterea solicitarilor de spitalizare pe termen lung. In fapt, institutionalizarea integrarea in institutii
specializate pentru varstnici nu este decat o forma mascata de izolare a batranului pe care o
promoveaza familia si societatea. Ca in orice situatie de schimbare de mediu ca pensionarea, mediul de
viata, mediul locuibil, apar crizele de adaptare; acestea se caracterizeaza prin: tulburari cardiovasculare,
modificari de nutritie precum scaderea in greutate (bolnavul se topeste vazand cu ochii), adinamie,
escare prin imobilizare si simptome psihice ca anxietate, insomnie, depresie, agitatie, negativism.
Integrand familia in tratamentul bolilor psihice se poate evita precipitarea deteriorarii.

Mituri si realitate in boala Alzheimer

1. Pentru ca cineva din familie are dementa Alzheimer, cu siguranta ma voiimbolnavi si eu.
In realitate: Cu toate ca factorii genetici au un rol in aparitia dementei Alzheimer, doar o mica parte
dintre cazuri (3 %) sunt familiale. De cele mai multe ori insa, nu se poate identifica o singura cauza a

bolii. Cat de importanti sunt factorii genetici este o intrebare la care se cauta inca raspuns.
2. Dementa Alzheimer este o boala care afecteaza doar batranii. In realitate cu toate ca varsta
este cel mai important factor de risc pentru dementa Alzheimer, nu toate persoanele afectate sunt foarte
in varsta. Uneori, boala se manifesta si la 40-50 de ani. Cel mai important lucru pe care trebuie sa il
intelegem este ca dementa Alzheimer nu este o consecinta normala a imbatranirii.
3. Dementa Alzheimer se poate vindeca. In realitate nu exista in prezent nici un tratament
disponibil care sa poata vindeca dementa Alzheimer. Exista insa o serie de medicamente care pot fi
foarte eficiente in a ameliora simptomele si in a reduce ritmul de progresie a bolii, imbunatatind
calitatea vietii persoanelor afectate si a familiilor acestora.
4. Tulburarile de memorie inseamna dementa Alzheimer. In realitate multe persoane au
tulburari de memorie, dar aceasta nu inseamna in mod obligatoriu ca este vorba despre boala
Alzheimer. Tulburarile de memorie pot avea foarte multe cauze si trebuie ca bolnavul sa se adreseze
medicului atunci cand ele afecteaza viata de zi cu zi si se insotesc de probleme ale gandirii si
rationamentului sau de modificari ale capacitatii de comunicare.
5. Dementa Alzheimer este cauzata de aluminiu. In realitate cu toate ca legatura dintre
aluminiu si dementa Alzheimer este intens studiata, nu se poate spune cu certitudine ca exista o relatie
cauzala clara. Boala este de fapt rezultatul asocierii mai multor cauze, genetice si de mediu.
6. Putem preveni dementa Alzheimer? In realitate intrucat cauza exacta a dementei Alzheimer
nu este inca cunoscuta, nu se poate spune cu certitudine ca boala poate fi prevenita. Exista insa dovezi
in ceea ce priveste anumite masuri care pot fi luate pentru a reduce riscul aparitiei ei. Aceste masuri se
refera in primul rand la un mod de viata cat mai sanatos si activ, atat fizic cat si intelectual.
7. Suplimentele vitaminice si medicamentele care imbunatatesc memoria pot preveni
dementa Alzheimer?. In realitate eficienta unor substante precum vitamina E, vitamina D sau gingko
biloba in prevenirea bolii Alzheimer a fost evaluata in cadrul a numeroase studii. Rezultatele nu sunt
insa deocamdata foarte concludente.
8. Daca am boala Alzheimer, viata mea nu mai are nici un sens. In realitate multe persoane cu
boala Alzheimer au o viata activa si nu se simt ca si cum rolul lor s-ar fi incheiat. Stabilirea
diagnosticului si inceperea tratamentului cat mai devreme pot fi de ajutor in acest sens. Este de
asemenea important sprijinul acordat de catre persoanele apropiate pe parcursul progresiei bolii.
9. Toti bolnavii cu dementa Alzheimer devin violenti si agresivi. In realitate dementa
Alzheimer nu se manifesta in mod identic la toate persoanele afectate. Tulburarile de memorie si
confuzia pe care acestea o provoaca sunt adesea frustrante sau inspaimantatoare pentru bolnav.
Invatand mai multe despre boala, adaptand mediul in care traieste persoana respectiva si modul de
comunicare cu aceasta, reactiile agresive pot fi prevenite.
10. Persoanele cu dementa Alzheimer nu pot intelege ce se intampla in jurul lor. In realitate
unele persoane cu dementa Alzheimer sunt capabile sa inteleaga ceea ce se intampla in jurul lor, altora
le este insa mai dificil acest lucru.
Este adevarat ca boala Alzheimer afecteaza capacitatea de a comunica si de a intelege semnificatia
lucrurilor si evenimentelor, dar nu afecteaza in mod identic toti bolnavii. Atunci cand presupunem ca ei
nu isi dau seama de ceea ce se intampla in jurul lor, ii putem jigni, desi nu avem aceasta intentie. Nu
trebuie sa uitam ca un bolnav cu dementa Alzheimer ramane o persoana care are dreptul la demnitate si
respect.

Incidenta si prevalenta tulburarilor comportamentale in

dementa
La un moment dat in evolutia bolii, aproximativ 90 % dintre pacientii cu dementa ajung sa

prezinte tulburari comportamentale semnificative. Comportamentele nedorite apar de altfel pe intreg

parcursul bolii, indiferent de gradul de afectare cognitiva. Tulburarile de comportament (sinonime cu
agitatia in majoritatea studiilor) se intalnesc la pana la 75 % dintre pacientii institutionalizati; din acesti
75 %, cei mai multi au dementa si mai mult de jumatate prezinta cel putin doua tipuri de
comportamente-problema.
Agresivitatea verbala/amenintarile ( 54 %) si agresivitatea fizica/agitatia reprezinta cele mai
frecvente tulburari non-cognitive la pacientii cu boala Alzheimer, prevalenta crescuta a acestor
comportamente subliniind importanta pe care ele o au atat pentru familie si ingrijitori cat si pentru
specialisti.
Alte manifestari precum tulburarile de somn ( 38 %), nelinistea ( 38 %) si tendinta de a pleca ( 30
%) sunt de asemenea destul de frecvente. Ideile delirante ( 30 %), halucinatiile ( 24 %) si depresia ( 30
%) reprezinta sindroame psihiatrice majore care pot sta la baza multor tulburari de comportament.
Manifestarile verbale non-agresive apar cel mai adesea in dementa cu grad moderat de severitate,
cand abilitatile verbale sunt inca pastrate, dar nu mai pot fi folosite adecvat si eficient. In dementa
severa insa, data fiind pierderea aproape completa a capacitatii de comunicare verbala,
comportamentele agresive tind sa devina mai frecvente.
Tulburari comportamentale specifice
Singuratatea.O solutie a problemei poate fi contactul pacientului agitat cu persoana de care
acesta este cel mai apropiat si care interactioneaza cu bolnavul intr-un mod prietenos, manifestandu-si
afectiunea. Alte interventii sunt reprezentate de utilizarea casetelor video sau audio cu membrii
familiei, contactul cu animalele, terapia prin masaj.
Plictiseala. Este necesara stimularea pacientului prin activitati structurate sau nestructurate.
Stimularea senzoriala include muzica (adecvata pacientului), aromaterapia, terapia prin atingere.
Bolnavilor li se pot da carti cu poze, ziare pe care sa le rasfoiasca sau halate de casa cu nasturi,
cordoane cu care sa se joace in loc sa isi strice propria imbracaminte.
Psihoza.In contextul dementei, pacientii pot prezenta trei tipuri principale de elemente psihotice:
idei delirante (de obicei simple, nesistematizate), halucinatii si identificari de tip delirant ale
persoanelor din jur. Manifestarile psihotice pot fi indicatori ai unei rate crescute de progresie a
dementei.
Cel mai frecvent intalnite sunt ideile de referinta (persoanele din jur vorbesc despre pacient),
convingerile pacientului ca este persecutat, ca i se vrea raul, ca i se fura lucrurile personale, ideile de
abandon (bolnavul crede ca urmeaza sa fie parasit de familie, alungat din propria casa (exista insa si
situatii in care asemenea idei au o baza reala) si ideile delirante de gelozie (convingerea ca sotul/sotia
are o legatura extraconjugala; ele pot sa apara si datorita halucinatiilor vizuale - bolnavul vede oameni
straini in casa). Pentru a considera o astfel de idee a pacientului ca fiind deliranta, este nevoie ca ea sa
fie repetata in mai multe ocazii si pe o perioada mai lunga de timp.
Este necesar ca ideile delirante sa fie diferentiate de un anumit tip de comportament pe care unii
pacientii cu dementa il adopta pentru a masca faptul ca uita (care li se pare stanjenitor).
In demente, halucinatiile sunt cel mai frecvent vizuale, cu un continut reprezentat de obicei de
persoane din trecutul pacientului (de ex. parintii decedati), persoane necunoscute, animale, scene
complexe sau obiecte.
Halucinatiile auditive pot fi simple (zgomote) sau mai complexe (de ex. voci ale unor persoane
cunoscute). Aparitia halucinatiilor poate fi facilitata de tulburarile de vedere sau auz. Cele mai
frecvente false identificari sunt cele ale propriei imagini din oglinda (considerata ca apartinand altei
persoane) sau ale imaginilor de la televizor (considerate ca fiind reale). Pacientul mai poate avea
convingerea ca un obiect sau o persoana apropiata au fost inlocuite de o dublura sau ideea chiriasului
fantoma (si anume ca in casa mai locuiesc si alte persoane; poate sa apara din cauza halucinatiilor
vizuale reprezentand oameni).
Depresia. Aproximativ jumatate dintre pacientii cu dementa prezinta episoade depresive majore

sau minore. Frecventa depresiei nu creste neaparat proportional cu gradul de severitate a dementei si
ramane adesea nediagnosticata la acesti bolnavi din cauza tulburarilor comportamentale si agresivitatii
ca manifestari in cadrul dementei.
Anxietatea. Se intalneste mai ales in faza initiala a bolii, fiind adesea determinata de anticiparea
situatiilor generatoare de stres; poate fi si o reactie la cresterea progresiva a gradului de dependenta
determinata de declinul treptat al functionalitatii. Accentuarea simptomelor in timpul serii. Prevalenta
crescuta a simptomelor psihiatrice si comportamentale in timpul serii a fost corelata cu tulburarile de
somn (trezire partiala din somnul REM, apneea de somn), tulburarile senzoriale, singuratatea si lipsa de
indicatori temporali. Nu exista medicamente specifice pentru aceasta problema, abordarea ei fiind
nonfarmacologica.
Apatia. Este o importanta sursa de stres pentru apartinatori. Reprezinta o perturbare a motivatiei,
asociata cu pierderea interesului, fatigabilitate, retard motor si aplatizare afectiva. Severitatea acestor
simptome se coreleaza cu severitatea tulburarilor cognitive si a depresiei, precum si cu prezenta
simptomelor psihotice. Raspunsul la medicatia psihotropa actuala este slab, dar se obtin rezultate destul
de bune prin implicarea pacientului in diverse activitati specifice terapiei ocupationale.
Tipetele. Se asociaza cu depresia, disconfortul fizic, unii factori de mediu. In unele cazuri pot
insoti activitati precum mersul la toaleta sau spalatul, alteori pot fi determinate de izolarea sociala.
Posibilitati de interventie: muzica (daca problema este izolarea sociala sau lipsa de stimulare),
recompensarea pacientului pentru pastrarea linistii sau pentru exprimarea unor cereri adecvate (daca
tipetele au scopul de a atrage atentia).
Tulburarile de somn. Apar frecvent in contextul dementei. Modificarile care se produc in mod
normal pe masura inaintarii in varsta (reducerea duratei de somn REM si somn cu unde lente, cu treziri
in cursul noptii si dormit in timpul zilei) sunt accentuate la bolnavii cu dementa. Tulburarile somnului
nocturn sunt proportionale cu severitatea bolii si pot fi determinate de activitatea redusa din timpul zilei
(lipsa de stimulare). De asemenea, in cazul persoanelor cu tulburari cognitive perturbarea somnului
poate fi un indicator de depresie. Abordarea nonfarmacologica a acestei probleme poate include
asigurarea unei atmosfere adecvate somnului in timpul noptii si a unui program de activitati pe
parcursul zilei corespunzator cu capacitatea de efort a pacientului.
Tendinta de a pleca/ratacirea/plimbatul fara scop. Reprezinta o problema atat pentru
apartinatori cat si pentru bolnavi (care se pot pune astfel in pericol). Medicatia psihotropa este
ineficienta si adesea agraveaza situatia (de ex. antipsihoticele clasice precum haloperidolul determina
akatisie, care mimeaza plimbatul fara scop, necesita intreruperea medicatiei si nu cresterea dozei).
Totodata, atunci cand incearca sa plece de acasa si sunt impiedicati sa faca acest lucru, unii
pacienti cu dementa pot deveni agresivi. Cauze posibile ale acestor comportamente pot fi reprezentate
de durere, disconfort sau alte simptome somatice. Printre solutii se numara asigurarea usilor de intrare
din locuinta cu incuietori adecvate, stabilirea unui program de plimbare, distragerea atentiei pacientului
(care uita uneori in scurt timp ca dorea sa plece).
Agresivitatea fizica. Se asociaza cu depresia, psihoza, sexul masculin si utilizarea de
medicamente psihotrope. In cazurile cu severitate redusa-moderata, se recomanda in primul rand
interventiile comportamentale.
Comportamentele autoagresive. Se pot manifesta spre exemplu sub forma unor excoriatii
severe ale tegumentului, ca urmare a ideilor delirante referitoare la o boala parazitara sau a senzatiei de
nisip sub piele.
Colectarea de obiecte inutile. In unele situatii reprezinta un pericol pentru igiena si sanatatea
pacientilor, care pot deveni totodata agresivi daca apartinatorii incearca sa arunce respectivele obiecte.
Aceste manifestari apar de regula la bolnavii la care prevalenta comportamentelor repetitive si a
hiperfagiei este de asemenea crescuta.
Dezinhibitia sexuala. Manifestarile precum exhibitionismul sau atingerea inadecvata a propriului
corp sau a altor persoane trebuie atent evaluate, pentru a determina natura gestului, persoana care a fost

vizata, ce anume a precedat gestul si efectul sau asupra celor din jur.
Delirium. Pacientii cu dementa prezinta mult mai frecvent delirium, manifestat ca o schimbare
brusca a starii de constienta.

Principiile ingrijirii persoanei cu boala Alzheimer

Dementele reprezinta tulburari psihice majore care se agraveaza progresiv, evoluand spre exitus,
ele ridicand mai ales probleme de ingrijire psihosociala. Un lucru esential in ingrijirea unei persoane cu
dementa este intelegerea motivului pentru care acestora le este din ce in ce mai greu sa se ingrijeasca si
ca pot fi depresivi sau anxiosi daca realizeaza ce se intampla cu ei. Ei au patru probleme principale:
Pot suferi de pierderea memoriei, o continua scadere a rationamentului si confuzie generala.
Aceasta le afecteaza capacitatea de a sti ce fac, de ce o fac si cum sa o faca. Drept urmare,
sarcinile pot fi indeplinite incorect sau intr-o maniera periculoasa, pot fi lasate neterminate sau
nici macar incepute;
Bolnavilor le poate veni foarte greu sa poarte o conversatie si sa se exprime. Acest lucru
conduce la incapacitatea de a exprima dificultatile pe care le au si la imposibilitatea de a cere
ajutorul;
Ei isi pot pierde coordonarea fizica, ceea ce conduce la dificultate si periculozitate in
desfasurarea activitatilor pe care le intreprind;
Bolnavii se pot simti stanjeniti si frustrati de pierderea aptitudinilor si pot refuza sa fie ajutati.
Acest fapt duce la incercarea de a-si ascunde dificultatile, la rezistenta in a primi ajutor si la
refuzul de a mai face unele activitati.
Purtati-va normal. Diagnosticul de boala alzheimer nu presupune tratarea pacientului ca pe
un invalid. De fapt, ar trebui sa incercati sa mentineti lucrurile normale cat mai mult timp posibil.
Continuati sa desfasurati impreuna activitatile care ii faceau placere, cum ar fi iesitul in oras, la teatru
sau cinema, sa ascultati muzica, sa dansati, pana cand asta va inceta sa mai fie un lucru placut.
Introduceti noi activitati daca este posibil - persoanele cu dementa se bucura adesea de compania
copiilor sau animalelor.
Mentineti independenta bolnavului. Exista doua motive majore pentru a mentine capacitatea
bolnavului de a-si continua activitatile independent pentru cat mai mult timp cu putinta. In primul rand,
ii ajuta sa isi pastreze sentimental demnitatii si al respectului de sine, evitand frustrarea data de
sentimental de neputinta. In al doilea rand, va elibereaza de eforturi suplimentare - cu cat fac mai multe
lucruri singuri, cu atat este mai putin de facut pentru dumneavoastra. Asa ca, atata timp cat este posibil,
incurajati bolnavul sa isi foloseasca aptitudinile pentru a face singuri unele lucruri. Daca o sarcina
devine prea dificila pentru ei, nu renuntati imediat la ea; dati-i doar o parte mai usoara din ea de
rezolvat. Fiti insa siguri ca recunoasteti cand ceva ii depaseste. Nu-i alungati si nu-i puneti intr-o
pozitie din care sa esueze. Laudati-i cand au rezolvat cu succes o sarcina si aratati-va aprecierea pentru
orice fel de ajutor va pot oferi. Reduceti activitatile care nu-i fac placere bolnavului sau pe care le face

prea incet.
Evitati confruntarile. Vor exista multe ocazii in care veti avea neintelegeri cu bolnavul. Cand
veti considera ca trebuie sa se schimbe, el nu va dori poate sa o faca. Ei cred ca cineva le-a furat banii
din poseta, dumneavoastra stiti ca nu este asa. Ei insista ca este perfect normal sa mearga la
cumparaturi imbracati in pijamale. De fapt, o cearta nu o sa va duca prea departe. In general, conduce
doar la frustrare si la sentimente agresive pentru amandoi. Este mult mai bine sa evitati confruntarea ori
de cate ori se poate. Incercati sa nu ii contraziceti daca spun lucruri ciudate sau prostesti. Distrageti-le
atentia si, daca doresc sa faca ceva nepotrivit, schimband subiectul sau indepartandu-l de sursa
interesului sau absurd, sansele sunt ca in cateva minute sa uite de ceea ce doreau sa faca cu orice pret.
Ingrijitorii cu experienta au numeroase sugestii despre felul in care poate fi convins un bolnav
incapatanat sa renunte la ceea ce vrea sa faca.
Evitati crizele. Vor exista ocazii cand bolnavul va parea brusc mult mai confuz, se va comporta
mult mai rau sau se va plange fara nici un motiv aparent, fara sa fie capabil sa explice de ce. Aceste
evenimente pot fi determinate de crize din viata lor - evenimente care par normale pentru cei neafectati
de boala, dar care sunt alarmante pentru cineva deja confuz. O criza ar putea fi determinata de
necesitatea de a se grabi sa faca ceva la timp, de o intalnire cu mai multi oameni deodata, chiar daca
sunt persoane familiare, sau de mersul in locuri noi, nefamiliare. Unele dintre crize pot fi evitate.
Incercati sa le lasati timp suficient pentru a indeplini o sarcina, pentru a iesi undeva. Asigurati-va ca nu
vin in acelasi timp mai mult de doi-trei prieteni deodata. Insotiti bolnavul in locurile noi. Daca il luati
pe bolnav in vacanta, incercati sa mergeti undeva unde problemele dumneavoastra vor fi intelese. Mai
presus de orice, incercati sa fiti calm. Vor exista situatii cand aceste crize nu vor putea fi evitate, de
exemplu cand bolnavul va trebui sa mearga la centrul de zi sau veti lua o pauza, timp in care va veni o
alta persoana pentru a-l supraveghea. In aceste ocazii, incercati sa-i reduceti dezorientarea, folosind pe
cineva apropiat, din familie sau un vecin. Introducerea intr-un centru de zi sau intr-un spital trebuie de
asemenea facuta treptat. Nu incercati sa nu faceti nici un fel de schimbare sau sa va sacrificati viata
sociala doar pentru a evita crizele bolnavului. Cateodata, acestea sunt inevitabile si pot fi spre binele
suferindului sau al dumneavoastra, pe termen mai lung.
Stabiliti rutine. Rutinele sunt vitale in ingrijirea unei persoane cu dementa. Sa faci acelasi lucru
la aceeasi ora in fiecare zi il ajuta pe suferind sa isi aminteasca, ceea ce va este de ajutor in indeplinirea
activitatilor. Daca viata de zi cu zi este predictibila si familiara, este mai putin probabil sa se produca
confuzie.
Faceti ca lucrurile sa fie cat mai simple. O persoana care deja este confuza va considera ca
luarea unei decizii noi sau lucruri relativ simple sunt extrem de complicate. O baie, de exemplu,
implica mai multe actiuni separate, de la deschiderea robinetelor la dezbracat si asa mai departe.
Incercati sa simplificati aceste lucruri in trei feluri. Nu le oferiti mai multe optiuni - doua sunt de ajuns.
Impartiti sarcinile in cateva actiuni simple, scurte. Daca o activitate devine prea dificila pentru ei,
rugati-i sa faca numai o parte din ea. Faceti ca lucrurile sa fie mai simple si pentru dumneavoastra. Nu
luptati in mai multe batalii deodata, ci incercati sa rezolvati problemele cate una, pe rand. In felul
acesta, veti avea mai multe sanse de reusita.
Pastrati-va simtul umorului. Dementa este o boala tragica. S-ar putea sa existe si situatii in care
ingrijitorul poate vedea si partea mai usoara a lucrurilor, fiind foarte important pentru propria
dumneavoastra sanatate sa va mentineti simtul umorului. Bolnavul poate fi inca capabil sa se bucure de
o gluma sau de o situatie nostima si sa radeti impreuna.
Asigurati un mediu sigur. Dificultatile pe care le are un bolnav cu dementa sporesc riscul
accidentelor din casa, fapt pentru care ar trebui sa aveti mai multa grija ca locuinta sa fie un mediu
sigur. Pierderea coordonarii fizice creste probabilitatea de a cadea, asa ca va trebui sa verificati orice
zona periculoasa precum podele alunecoase, mobila plasata incomod, mochete care nu au fost sigur
fixate. S-ar putea ca bolnavul sa aiba nevoie de niste manere de sprijin la toaleta. Activitatile zilnice au
un risc crescut pentru bolnavi: acestia pot deschide gazul, pot lasa lumina aprinsa sau pot arunca

chibrituri aprinse intr-un cos de hartii, pot atinge oale fierbinti, etc. Unele solutii sunt evidente: cand
iesiti din casa, nu lasati chibrituri la indemana, ascundeti sticlele cu substante nocive. Lista este lunga si
presupune doar atentie si reconsiderarea tuturor situatiilor periculoase din casa.
Mentineti conditia fizica si sanatatea. Starea generala de sanatate a bolnavului ii va afecta
intregul comportament. O sanatate buna, impreuna cu sustinerea morala si incurajarea independentei ii
va ajuta sa isi mentina abilitatile fizice si psihice cat mai mult timp cu putinta. Bolnavul are nevoie de
cineva care sa ii controleze periodic starea, de o dieta echilibrata si exercitii fizice adecvate.
Mentineti canalele de comunicare deschise. Pe masura ce boala progreseaza, vor exista
probleme din ce in ce mai mari de comunicare intre bolnav si ceilalti. Vor exista dificultati pentru
suferinzi in a se exprima, iar pentru cei din jur in a se face intelesi. Exista cateva lucruri care se pot face
pentru a mentine canalele de comunicare deschise. In mod practic, va trebui sa verificati mai intai daca
bolnavul nu este afectat de tulburari de auz, probleme stomatologice, ochelari care nu mai corespund.
In conversatie, amintiti-va sa vorbiti clar, simplu si incet, numai despre un singur subiect. Acordati
persoanei mai mult timp pentru a raspunde. Poate veti fi nevoiti sa repetati un lucru de mai multe ori.
Daca persoana este confuza, amintiti-le cu rabdare informatiile esentiale, folosindu-va de un obiect sau
de o fotografie. Incercati sa nu ii contraziceti sau sa ii jigniti, corectandu-i cu bruschete. Vorbirea nu
este singurul mod de a comunica. In stadiile avansate, privirea si atingerea pot deveni principalele
modalitati de exprimare a sentimentelor, iar ei va pot raspunde in acelasi fel, dandu-va indicii asupra a
ceea ce doresc.
In ingrijirea bolnavului cu dementa Alzheimer se evidentiaza cateva probleme grave dintre care:
1. Comportamentele agresive
Daca aveti in grija o persoana cu dementa, este posibil sa va confruntati uneori cu comportamente
mai agresive ale acesteia. Poate fi vorba de agresivitate verbala, de amenintari, cuvinte jignitoare sau de
agresivitate fizica la adresa dumneavoastra, a altor persoane din jur sau de distrugerea obiectelor din
casa.
Daca se intampla astfel de lucruri, va va fi probabil teama si veti cauta o modalitate de a face fata
comportamentului bolnavului. O persoana cu dementa poate sa reactioneze intr-un mod care sa para
agresiv in conditiile in care se simte amenintata sau umilita sau frustrata din cauza ca nu mai poate sa ii
inteleaga pe ceilalti sau sa se faca inteleasa. De asemenea, comportamentul agresiv sau inadecvat poate
fi o consecinta a leziunilor cerebrale pe care boala le determina.
La un moment dat, pe masura progresiei dementei, pacientul isi pierde capacitatea de judecata si
de autocontrol si nu isi mai aminteste de regulile de comportament in societate invatate anterior.
Comportamentul agresiv poate sa ia uneori forma unei reactii foarte exagerate. Persoana cu
dementa incepe sa tipe, sa strige sau devine extrem de agitata din cauza unor afirmatii pe care le
percepe ca fiind critice, desi intentia dumneavoastra nu este poate aceasta.
Orice forma de agresivitate este foarte suparatoare, insa este important sa tineti cont de faptul ca
bolnavul nu se comporta astfel in mod intentionat, pentru a va enerva sau speria deliberat. De altfel, va
uita destul de rapid incidentul respectiv, chiar daca sentimentul care l-a provocat poate sa persiste.
Cauze care pot declansa agresivitatea
Printre motivele posibile care determina bolnavul sa se comporte agresiv se numara situatiile in
care acesta: se simte frustrat, presat sau umilit din cauza ca nu mai este capabil sa faca fata cerintelor
vietii de zi cu zi.
O persoana cu dementa are nevoie de mai mult timp pentru a interpreta informatiile pe care le
primeste si pentru a raspunde in mod adecvat prin cuvinte sau actiuni. Nu este asadar neobisnuit ca o
astfel de persoana sa se simta presata daca, de exemplu, ii puneti prea multe intrebari sau spuneti prea
multe lucruri deodata sau daca explicatiile si instructiunile pe care i le oferiti i se par prea complicate si
mai greu de inteles. Simte ca independenta si intimitatea sa sunt amenintate intrucat este nevoit sa
accepte ajutorul celorlalti pentru indeplinirea unor actiuni cu caracter foarte personal, precum spalatul,

imbracatul sau mersul la toaleta. Toate aceste aspecte ale vietii sale au fost intime inca din copilarie,
astfel incat nu este deloc surprinzator ca persoana cu dementa se simte foarte stresata in situatiile
respective.
Propria dumneavoastra stare de iritabilitate poate influenta persoana cu dementa. Se simte
incurcat sau speriat din cauza ca este prea mult zgomot sau sunt prea multi oameni in jur sau a avut loc
o schimbare in programul cu care s-a obisnuit. Unei persoane cu dementa ii poate fi foarte greu sa faca
fata unor astfel de modificari.
Persoana cu dementa poate de asemenea sa reactioneze agresiv in situatii in care: se simte
amenintata sau devine anxioasa pentru ca nu mai poate sa recunoasca anumite persoane sau locuri.
Poate fi convinsa ca se afla intr-un loc necunoscut sau ca o persoana apropiata este un strain care a
intrat in casa pentru a-i face rau, se sperie din cauza unui zgomot puternic si brusc, a unor voci
puternice, a unor miscari bruste sau din cauza unei persoane care se apropie de ea fara sa o anunte,
simte un disconfort, durere, se plictiseste sau ii este sete, este obosita din cauza ca nu doarme sau nu se
odihneste suficient, nu poate sa comunice faptul ca nu se simte bine sau o deranjeaza ceva.
Masuri de prevenire
Atentie la semnele de alarma precum comportamentele anxioase sau agitate sau inrosirea
obrajilor, care pot preceda uneori rabufnirile agresive. Daca este cazul, incercati sa linistiti pe cat
posibil bolnavul. Evitati sa vorbiti foarte tare sau pe un ton inalt al vocii. Prea mult zgomot si prea
multi oameni in jur pot accentua confuzia persoanei cu dementa.
Daca bolnavul oboseste in timpul vizitelor, incercati sa limitati numarul si durata acestora. Evitati
confruntarile directe, certurile. Incercati sa distrageti atentia bolnavului daca acesta pare suparat. Gasiti
activitati care sa trezeasca interesul persoanei cu dementa. Asigurati-va ca fac suficienta miscare.
Cum sa faceti fata comportamentelor agresive
Preventia este cea mai buna masura in cazul comportamentelor agresive, insa este posibil sa nu
functioneze intotdeauna. Daca bolnavul devine agresiv, nu va invinovatiti. Concentrati-va mai bine
atentia asupra modului in care puteti face fata situatiei cu calm si cat de eficient este posibil. Cand
persoana cu dementa este agresiva: incercati sa va pastrati calmul si sa nu discutati in contradictoriu sau
sa va certati, oricat de suparat v-ati simti. Plecati un timp din camera daca este necesar. Incercati sa nu
va aratati teama, intrucat aceasta ar putea sa accentueze agitatia persoanei cu dementa.
Daca bolnavul este agresiv fizic, lasati-i suficient spatiu la dispozitie. Inchizandu-l intr-o camera
sau incercand sa-l imobilizati, este posibil sa agravati de fapt lucrurile (cu exceptia situatiilor in care
imobilizarea ramane unica solutie, fiind absolut necesara). Va fi poate nevoie sa parasiti camera sau sa
chemati pe cineva in ajutor. Dupa ce lucrurile se linistesc: nu incercati sa pedepsiti bolnavul ignorandul sau privandu-l de anumite lucruri placute.
Persoana cu dementa nu mai are capacitatea de a invata din experienta si va uita probabil foarte
rapid incidentul. Totusi, este posibil sa persiste o vreme un sentiment general de disconfort. Incercati sa
va comportati cat mai normal si mai linistitor.

2. Probleme legate de alimentatie

Refuzul hranei.
Problemele legate de alimentatie sunt frecvente la persoanele cu dementa, mai ales in stadiile mai
avansate de boala. De exemplu, pot sa refuze sa deschida gura, pot sa nu deschida gura pana nu li se
aminteste sa o faca, pot sa accepte mancarea dar sa o tina in gura fara sa inghita sau pot sa accepte
mancarea si apoi sa o dea afara din gura. Unii bolnavi opun rezistenta persoanei care incearca sa ii
hraneasca si o imping sau intorc capul. Aceste reactii sunt determinate fie de o problema stomatologica
fie de modificarile pe care boala le produce in creier. In nici un caz insa pacientii nu au intentia de a va
incerca limitele rabdarii si nu se comporta astfel in mod deliberat. Aceasta problema este mai dificila

daca bolnavul locuieste singur.

Pe masura ce boala avanseaza, persoanele cu dementa isi pierd pana si abilitatea de a gati mese
simple. Pot manca mancare alterata sau, din cauza lipsei de coordonare a miscarilor, se pot arde sau taia
in ustensilele de bucatarie. Este important sa incurajati bolnavul sa aiba o alimentatie echilibrata.
Persoana cu dementa poate sa devina confuza sau sa se simta rau in cazul in care din alimentatie lipsesc
anumite componente esentiale. Tineti cont de faptul ca, pe masura ce boala progreseaza, mesele pot sa
devina stresante.
Un program regulat si stabil al alimentatiei poate fi foarte linistitor pentru cineva care are
dementa. Mesele trebuie sa fie momente relaxate, sa se desfasoare fara graba. Incercati sa ii acordati
persoanei cu dementa suficient timp pentru a manca si asigurati-va ca atentia nu ii este distrasa de
nimic in perioada mesei. Mancati impreuna cu bolnavul.
Odata cu evolutia bolii, este posibil sa apara modificari ale obiceiruilor si preferintelor alimentare.
Unele persoane cu dementa incep sa doreasca sa consume anumite mancaruri, refuzand altele.
Alimentele cu gust puternic sunt adesea preferate in aceasta perioada, motivul fiind legat de
modificarile cerebrale pe care boala le determina. Va fi poate necesar sa folositi mai multa sare sau
piper sau sosuri pe care bolnavul nu le consuma anterior.
Constipatia poate fi o problema comuna. Asigurati-va ca pacientul consuma suficiente fibre si bea
multe lichide.
Scaderea apetitului
Scaderea in greutate este un simptom obisnuit in stadiile avansate de boala, desi motivul nu este
deocamdata cunoscut cu exactitate. In cazul care bolnavul este foarte nelinistit sau agitat fizic, este
posibil sa consume mai multa energie decat aportul caloric alimentar sau sa aiba o problema medicala.
Exista mai multe motive posibile care pot determina o scadere a apetitului, a interesului pentru
alimente:
Mesele elaborate nu sunt esentiale. Este mult mai util sa faceti eforturi pentru a va asigura ca
bolnavul mananca si ii place ceea ce mananca, pregatindu-i alimente cu aspect, miros si gust
atractiv;
In cazul unei persoane cu apetit scazut sau care este mai agitata, puteti prepara mai multe mese
mici in locul celor trei mese principale;
Aveti grija ca alimentele si lichidele sa nu fie prea fierbinti, persoanele cu dementa pot sa isi
piarda capacitatea de a aprecia temperatura;
Consumul redus de lichide conduce la deshidratare, care, printre alte consecinte, va creste
gradul de confuzie al persoanei cu dementa. Tineti cont de faptul ca aceasta poate sa nu isi
aminteasca sa bea apa, chiar daca ii este sete, sau poate sa nu mai stie cum sa bea apa. Oferiti-i
fie apa fie sucuri de fructe, aproximativ 2l de lichide pe zi;
In stadiul incipient al bolii, unele persoane isi pierd interesul pentru mancare din cauza ca se
simt deprimate;
Este posibil ca persoana cu dementa sa aiba gura uscata, probleme cu dantura, dureri ale
gingiilor sau inflamatii ale mucoasei bucale;
Bolile cronice gastrice, intestinale, cardiace sau diabetul pot fi cauze de scadere a apetitului, la
fel ca si constipatia;
Tulburarile de vedere pot sa contribuie la scaderea interesului pentru mancare. Unele persoane
cu dementa reancep sa manance daca poarta ochelari la masa sau daca li se schimba ochelarii;
Daca persoana bolnava nu este foarte activa in timpul zilei, este posibil sa nu ii fie foame.
Incurajati activitatile fizice, plimbarile;
In stadiile mai avansate de boala, este posibil ca persoana cu dementa sa nu mai inteleaga ca
alimentele din farfuria de pe masa sunt acolo pentru a fi mancate, chiar daca ii este in mod

evident foame. Aceasta se intampla din cauza afectarii creierului, astfel incat informatiile
primite din mediul inconjurator nu mai pot fi interpretate corespunzator. Va fi necesar sa le
amintiti in mod repetat sa manance sau chiar sa le dati dumneavoastra mancarea;
Mestecatul si inghititul alimentelor pot deveni o problema pe masura ce boala avanseaza. Evitati
alimentele ca alunele, floricele de porumb, morcovi care se inghit cu greutate. In locul acestora
folositi alimente macinate si pasate;
Daca persoana cu dementa locuieste singura, este posibil sa descoperiti la un moment dat ca nu
mai mananca ceea ce ii aduceti sau ca incepe sa ascunda alimentele;
Bolnavul poate sa uite sa manance, sustinand ca de fapt a mancat. Acestea sunt semne ca are
nevoie de mai mult ajutor, ca va fi necesar sa fie intotdeauna insotit in timpul meselor.
Reamintiti-i persoanei cu dementa orele de masa, folosind fie un ceas cu cifre mari fie un orar
scris cu cifre si litere vizibile, pe care puneti-l intr-un loc in care sa poata fi usor accesibil.
Consumul excesiv de alimente. Uneori, persoana cu dementa poate sa manance mult mai mult decat ii
este necesar. Aceasta se datoreaza modificarilor pe care boala le produce in creier si reprezinta adesea o
perioada trecatoare. In unele cazuri, mancatul in exces se datoreaza tulburarilor de memorie (pacientul
uita ca a mancat, chiar daca masa tocmai s-a terminat).
Daca persoana bolnava mananca prea mult, este bine sa ii limitati consumul de alimente. Pacientul se
poate simti rau dupa mesele prea bogate si de asemenea poate creste foarte mult in greutate, cu
consecinte importante asupra starii sale de sanatate fizica.
Bolnavii cu dementa prefera adesea alimentele dulci, bogate in carbohidrati. Astfel de schimbari ale
preferintelor alimentare sunt determinate de boala. Este insa foarte important ca o persoana cu dementa
sa aiba o alimentatie sanatoasa si echilibrata. Uneori, veti constata ca pacientul cauta prin casa si
mananca orice are la indemana.
Pe langa faptul ca mancatul excesiv are o serie de consecinte negative, exista si riscul ca persoana cu
dementa sa inghita substante necomestibile sau chiar periculoase:
Puneti la dispozitia bolnavului doar o anumita cantitate de hrana, pentru ca acesta poate sa nu
mai aiba capacitatea de a aprecia cat este nevoie sa manance;
Aveti grija ca tot ceea ce nu doriti ca bolnavul sa manance sa nu se afle la indemana sau la
vederea acestuia;
Incercati sa ii distrageti atentia sau sa gasiti o alta activitate interesanta ca substitut pentru
mancat;
Daca persoana cu dementa cauta in permanenta ceva de mancare, oferiti-i gustari cu putine
calorii precum fructe sau legume;
Daca persoana vrea sa inceapa o alta masa curand dupa prima, lasati niste farfurii in chiuveta
pentru a-i arata resturile ultimei mese.
Mentinerea independentei. Este foarte important sa incurajati persoana cu dementa sa se
hraneasca singura cat mai mult timp posibil.
Comportamentul in timpul mesei se poate schimba. Unii bolnavi nu mai stiu cum sa manance,
uita cum se folosesc tacamurile, au probleme de coordonare a miscarilor si fac multa mizerie. Se pot
juca cu mancarea, fara a-si da seama la ce foloseste. Va fi necesar sa dati dovada de flexibilitate si
rabdare. Incercati sa va modificati propriul comportament si sa va concentrati asupra nevoilor persoanei
cu dementa. Aceasta inseamna sa incercati sa nu va enervati sau sa va ingrijorati din cauza dezordinii
sau mizeriei.
Nu va faceti probleme in privinta manierelor la masa, folositi fete de masa din hartie sau plastic
pentru a va fi mai usor sa curatati si evitati fetele de masa cu modele complicate, care favorizeaza

confuzia si distrag atentia bolnavului. De asemenea, folositi cani cu capace pentru a preveni varsarea
lichidelor si umpleti recipientele doar pe jumatate. Daca pacientului ii este mai greu sa bea singur,
puneti-i la dispozitie un pai.
Reamintiti-i persoanei cu dementa cum se mananca, vorbindu-i in timpul fiecarei etape a mesei
sau aratandu-i ce si cum sa faca, cum sa introduca alimentele in gura, sa mestece incet si sa inghita. Nu
ii criticati obiceiurile si preferintele alimentare si vorbiti clar si rar, repetand instructiunile cu aceleasi
cuvinte de fiecare data. Formulati instructiuni simple si usor de inteles.
Daca este necesar sa hraniti dumneavoastra persoana cu dementa, incercati sa ii puneti in mana
mancarea si sa o directionati catre gura, implicand in mod direct bolnavul in procesul de hranire.
Uneori e nevoie ca pacientul sa fie hranit cu lingurita.
In cazul in care bolnavul este ceva mai agitat si nu poate sta prea mult timp asezat la masa, puteti
sa ii dati feluri de mancare mai putin elaborate si mai usor de manuit, de exemplu mici sandvisuri. Este
bine sa nu incercati sa ii dati de mancare daca este prea confuz, prea agitat sau daca sta intins, pentru ca
exista pericolul sa se sufoce cu bolul alimentar.
3. Incontinenta urinara si fecala
Incontinenta poate fi foarte suparatoare si jenanta pentru persoana cu dementa si stresanta pentru cei
care o ingrijesc. Exista totusi mai multe modalitati de ameliorare a situatiei pentru toate persoanele
implicate.
Incontinenta nu este un simptom inevitabil al dementei. Incontinenta apare atunci cand o persoana
pierde controlul vezicii urinare (incontinenta urinara) sau al intestinului (incontinenta fecala). In
dementa, astfel de probleme pot sa apara si din cauza ca bolnavul uita sa mearga la toaleta, uita unde
este toaleta, nu mai stie ce are de facut atunci cand simte nevoia de a merge la toaleta sau confunda alte
obiecte (precum cosul de gunoi sau o galeata) cu vasul de WC. Aceste situatii pot sa apara ocazional
sau in cea mai mare parte a timpului.
Incontinenta urinara este mult mai frecventa decat incontinenta fecala. Printre afectiunile care pot
determina incontinenta urinara se numara: infectiile urinare , afectiuni ale prostatei la barbati, efectele
adverse ale medicamentelor (de exemplu, sedative, tranchilizante sau diuretice), constipatia severa, prin
presiune asupra vezicii urinare (constipatia severa poate sa determine si incontinenta fecala, o
alimentatie bogata in fibre, consumul unei cantitati suficiente de lichide si activitatea fizica pot ajuta la
rezolvarea problemei), diabetul zaharat, accidentele vasculare cerebrale, boala Parkinson
Masuri utile
Amintiti-i periodic persoanei cu dementa sa mearga la toaleta sau duceti-o la toaleta la intervale
regulate. In caz de incontinenta fecala, puteti duce bolnavul la toaleta la anumite ore daca
cunoasteti bine obiceiurile acestuia. Il puteti stimula sa urineze oferindu-i apa sau punandu-i
picioarele in apa;
Atentie la semnele care pot sugera ca bolnavul are nevoie sa mearga la toaleta: devine mai
nelinistit, se ridica si se aseaza pe scaun de mai multe ori, trage de haine. Este posibil ca
persoana cu dementa sa nu mai stie cum sa spuna ca doreste sa foloseasca toaleta. Incurajati-o
sa va atraga cumva atentia in astfel de situatii;
Asigurati-va ca persoana cu dementa poate sa gaseasca toaleta si ca aceasta este usor de folosit.
Poate toaleta este prea departe pentru bolnav;
Este posibil ca bolnavul sa se teama ca poate cadea sau se poate lovi mergand la toaleta.
Asigurati-va ca nu exista obstacole pe drum (de exemplu mobile plasate in pozitii mai
neobisnuite sau usi care sunt mai greu de deschis). De asemenea, asigurati-va ca este lumina
suficienta. Lasati eventual lumina aprinsa pe hol si in baie sau o veioza aprinsa in timpul noptii;
Imbracati bolnavul cu haine care sunt usor de dezbracat. Puteti inlocui nasturii de la pantaloni

sau fermoarele cu benzi aderente de scai;

Incontinenta poate sa apara doar ocazional, in anumite situatii. De exemplu, atunci cand
persoana cu dementa rade, tuseste, stranuta sau se simte stresata. Tineti cont de faptul ca se mai
intampla si accidente si evitati sa strigati la bolnav, sa il criticati sau sa il certati. Laudati-l
atunci cand reuseste, macar partial, sa se descurce. Asigurati-l de sprijinul dumneavoastra, aveti
rabdare si acordati-i suficient timp pentru a folosi toaleta. Explicati-i pas cu pas ce are de facut,
folosind instructiuni simple si usor de inteles. Ajutati-l atunci cand este cazul;
Evitati consumul de lichide (mai ales ceaiuri cu efect diuretic, cafea sau cola) cu 2-3 ore inainte
de culcare daca bolnavul devine incontinent in timpul noptii. Asigurati-va insa ca acesta
consuma suficiente lichide in timpul zilei;
Asigurati-va ca persoana cu dementa stie unde este toaleta. Puteti pune un semn sugestiv pe
usa ? de preferat un desen si nu un cuvant. Vopsiti usa cu alta culoare decat cea a peretelui;
Daca bolnavului ii vine prea greu sa mearga la toaleta, puteti folosi o plosca sau o oala de
noapte pe care sa le aveti mereu la indemana langa pat (mai ales pe perioada noptii). Daca
amintindu-i in mod regulat persoanei cu dementa sa mearga la toaleta nu reusiti sa rezolvati
problema incontinentei, exista alte masuri pe care le puteti lua pentru a asigura confortul
bolnavului si pentru a proteja hainele sau lenjeria de pat;
Acoperiti salteaua cu un material impermeabil, avand grija ca acesta sa nu vina in contact cu
pielea bolnavului si sa ii provoace iritatii;
Folositi lenjerie din materiale usor de spalat, absorbante;
Daca este necesar, folositi scutece pentru adulti, pe care bolnavul sa le poarte in permanenta sau
doar in timpul noptii, dupa caz. Asigurati-va ca acestea sunt schimbate suficient de des si aveti
grija de igiena intima a persoanei cu dementa, spaland in mod regulat zonele sensibile ale pielii
si utilizand pudra sau unguente. Nu uitati ca incontinenta poate determina iritatii ale pielii si
poate crea un sentiment puternic de disconfort bolnavului.

Comunicarea cu persoanele cu dementa

Persoanele cu dementa trebuie incurajate sa comunice cu cei din jur prin orice mijloace le stau la
indemana. Mentinerea comunicarii le va ajuta sa isi pastreze sentimentul propriei identitati si sa isi
petreaca timpul intr-un mod mai placut. Comunicarea inseamna mult mai mult decat limbajul verbal.
Comunicarea nonverbala are o semnificatie deosebita in cazul persoanelor cu dementa si este bine sa ii
acordati atentie.
Limbajul
Un semn precoce al tulburarilor de limbaj este dificultatea bolnavului de a gasi cuvintele
potrivite, mai ales denumirile obiectelor. Persoana cu dementa poate sa inlocuiasca un cuvant cu altul
incorect sau poate sa nu mai stie deloc ce cuvant sa foloseasca.
Pe masura ce boala progreseaza, persoanei cu dementa ii va fi din ce in ce mai greu sa inceapa o
conversatie, astfel incat este bine sa va obisnuiti sa luati duneavoastra initiativa in acest sens. Incercati
sa evitati intrebarile prea directe, bolnavul se poate simti frustrat daca nu reuseste sa gaseasca
raspunsul. In stadiul incipient de dementa, el va fi capabil sa exprime aceste sentimente, insa ulterior

este posibil sa reactioneze prin iritabilitate sau chiar agresivitate.

O persoana cu dementa incearca sa interpreteze o lume care pentru ea nu prea mai are sens,
intrucat creierul sau ii furnizeaza informatii eronate sau incomplete. Multe dintre dificultatile care apar
sunt rezultatul neintelegerilor si interpretarilor gresite, atat ale bolnavului cat si ale familiei.
Cum sa comunicati cu persoana cu dementa:
Incercati intotdeauna sa ascultati cu atentie ceea ce spune bolnavul si sa il incurajati sa se
exprime. Aveti insa grija ce ton folositi, pentru ca este posibil ca persoana cu dementa sa se
simta jignita si sa reactioneze neplacut daca o tratati in mod evident ca pe un copil;
Daca bolnavul are dificultati in a gasi cuvintele potrivite sau in a termina propozitiile, sugeratile sa se exprime in alt mod. Incercati sa intuiti, atunci cand este posibil, ceea ce vrea sa va
spuna;
Daca vorbirea persoanei cu dementa a devenit greu de inteles, incercati sa comunicati prin
gesturi. Completati dumneavoastra propozitiile neterminate, insa asigurati-va ca intr-adevar ati
inteles despre ce este vorba. Este extrem de iritant pentru oricine atunci cand propozitiile ii sunt
completate incorect de cei din jur. Atrageti-i atentia;
Incercati sa atrageti si sa pastrati atentia persoanei cu dementa inainte de a incepe sa
comunicati;
Asezati-va in asa fel incat bolnavul sa va poata vedea cat mai bine;
Priviti-l in ochi; in acest fel, ii va fi mai usor sa se concentreze asupra a ceea ce spuneti;
Reduceti pe cat posibil zgomotele de fond (radio, televizor, vocile altor persoane) pentru a nu
distrage atentia persoanei cu dementa.
Limbajul nonverbal
Incercati sa fiti calm si sa nu va miscati foarte mult atunci cand vorbiti. Aceasta atitudine ii va
sugera bolnavului faptul ca ii acordati toata atentia dumneavoastra si ca aveti timp pentru el;
Persoana cu dementa va citi mesajele nonverbale pe care le transmiteti. Miscarile agitate sau
expresia tensionata de pe fata dumneavoastra vor face comunicarea mult mai dificila;
Incercati sa gasiti modalitati de a va relaxa, astfel incat atitudinea si postura dumneavoastra sa
comunice calm si incredere;
Va puteti da seama cum se simte persoana cu dementa dupa expresia fetei, dupa pozitia pe care
o are sau dupa felul in care se misca, chiar si atunci cand bolnavul nu se poate exprima prea
bine in cuvinte.
Comunicarea verbala
Vorbiti clar si cu calm, incercand sa nu folositi un ton inalt sau sa strigati, pentru a nu stresa
bolnavul (acesta va simti o senzatie de disconfort, chiar daca nu intelege in totalitate ceea ce
spuneti). Folositi propozitii simple si scurte;
Persoana cu dementa va avea nevoie de mai mult timp decat in mod obisnuit pentru a interpreta
informatiile, astfel incat este bine sa ii acordati suficient timp si sa nu o grabiti sa va raspunda.
Daca atitudinea dumneavoastra ii sugereaza ca il grabiti, bolnavul se va simti presat, chiar daca
nu aceasta va este intentia;
Incercati sa evitati intrebarile directe. Daca nu aveti de ales, formulati intrebari simple si
adresati-le bolnavului una cate una. Incercati sa le formulati in asa fel incat persoana cu
dementa sa poata raspunde prin Da sau Nu;

 Persoanelor cu dementa le vine mai greu sa aleaga intre mai multe variante de raspuns si
confuzia si frustrarea lor se poate accentua daca li se cere sa faca acest lucru;
Daca bolnavul nu intelege ceea ce spuneti, nu continuati sa repetati aceleasi cuvinte. Incercati o
alta formulare.

Alte dificultati
Durerea, disconfortul, bolile sau efectele secundare ale medicamentelor pot de asemenea sa faca
comunicarea mai dificila. Tulburarile de vedere, auz sau stomatologice interfera si ele cu comunicarea.
Asigurati-va ca ochelarii sunt potriviti, ca protezele auditive functioneaza bine si ca nu sunt probleme
cu dantura. Afectiunea va poate ajuta sa ramaneti apropiati chiar si atunci cand conversatiile devin
foarte dificile. Puteti sa ii transmiteti persoanei cu dementa grija si afectiunea dumneavoastra si sa o
linistiti prin tonul vocii sau tinand-o de mana sau imbratisand-o, daca este cazul. Gesturile spun uneori
mai mult decat cuvintele.
Pe parcursul evolutiei bolii, persoana cu dementa Alzheimer poate sa aiba halucinatii sau idei
delirante. Va puteti da seama ca este vorba despre halucinatii atunci cand pacientul vede, aude, simte un
miros, un gust sau are senzatii care nu sunt reale. Ideile delirante sunt convingeri false pe care bolnavul
le sustine fara a putea fi convins de contrariu. Halucinatiile si ideile delirante sunt uneori semne ale
unei afectiuni fizice. In acest caz evitati sa discutati in contradictoriu despre ceea ce persoana cu
dementa sustine ca vede sau aude, incercati sa raspundeti la starile afective pe care aceasta le comunica,
adoptand o atitudine calma, linistitoare. Incercati sa distrageti atentia pacientului catre un alt subiect
sau o alta activitate.

Activitatile din timpul zilei

Ce se poate face in timpul zilei? Uneori nu este deloc usor sa gasiti o activitate pe care persoana
cu dementa Alzheimer sa o poata indeplini si care sa ii trezeasca interesul. Daca va bazati pe ceea ce
pacientul poate inca sa faca, rezultatele sunt de obicei mai bune decat daca incercati sa il invatati
lucruri noi.
Nu va asteptati la prea mult. Activitatile simple sunt adesea cele mai bune, mai ales daca solicita
abilitati pe care bolnavul le are inca;
Ajutati-l sa inceapa ceea ce are de facut. Impartiti o activitate mai complexa in etape simple si
felicitati pacientul pentru fiecare dintre acestea pe care le indeplineste;
Urmariti daca nu cumva pe parcursul desfasurarii unei activitati apar semne de agitatie sau
frustrare. In acest caz, distrageti cu tact atentia persoanei respective catre altceva;
Includeti in rutina zilnica activitatile care ii fac placere pacientului; incercati sa planificati
aceste activitati pentru un anumit moment al zilei (acelasi de fiecare data, pe cat posibil).

Igiena personala
Este un aspect al vietii cu un caracter foarte intim. Multe persoane accepta foarte greu faptul ca au
nevoie de ajutorul cuiva (chiar daca este vorba despre cineva apropiat) pentru a se descurca din acest
punct de vedere, astfel incat incontinenta le determina un disconfort marcat. Incercati sa depasiti
sentimentul de jena sau senzatia de dezgust pe care poate le aveti. Este necesar sa actionati cu mult tact

si sa dati dovada de intelegere atunci cand acordati bolnavului un ajutor atat de intim.
Daca va este greu sa faceti fata sentimentelor pe care le aveti, discutati cu un specialist (medic sau
psiholog) sau cu alte familii aflate intr-o situatie asemanatoare. Nu lasati problemele determinate de
incontinenta sa interfere cu relatia dumneavoastra cu persoana cu dementa.
Batranii reprezinta parintii sau bunicii nostri, fiecare adult poate ajunge un batran, pentru a
onora stima ce se cuvine oricarei persoane umane. Iar acest respect, aceasta stima fata de drepturile,
sau mai bine zis, fata de valoarea intrinseca a persoanei umane se poate testa cel mai bine intr-o
societate umana prin felul in care aceasta se preocupa de bolnavii psihici si de batrani. Iar un batran
bolnav psihic este, poate, cazul extrem pentru examenul de constiinta al unei societati.

Cap X ULCERUL ISCHEMIC DE PRESIUNE- ESCARA

Sunt leziuni ulcerative la nivelul pielii si partilor moi subcutanate aparute in urma compresiunii
zonelor de sprijin ale corpului, datorata imobilizarii prelungite a pacientului. In practica, ele sunt
complicatii suplimentare ale unor boli diverse, care au ca element comun imobilizarea prelungita la pat
a persoanei - paralizii de diverse tipuri si cauze, traumatisme, fracturi, interventii chirurgicale
laborioase, arsuri etc.
In general persoanele varstnice, imobilizate la pat datorita unei anumite suferinte, sunt mai
predispuse escarelor datorita circulatiei sanguine mai deficitare, metabolismului mai slab, deshidratarii
organismului datorat varstei precum si altor boli asociate.
Principalul factor generator de escare este presiunea exercitata asupra pielii si partilor moi la
nivelul zonelor de sprijin ale corpului - ceafa, regiunea omoplatilor, coatelor, calcaielor si in special a
regiunii sacrate; in toate aceste zone sunt proeminente osoase, fara muschi sau grasime subcutanata
astfel incat pielea este "strivita" ntre oasele proprii si planul dur al patului. La acesta se adauga starea
de denutritie datorata bolii de baza care duce la "topirea" grasimii subcutanate si, eventual, umezeala
pielii datorata transpiratiei sau incontinentei urinare, factori care contribuie la macerarea pielii si
aparitia ulceratiilor caracteristice.
Oricare ar fi cauza imobilizarii, inca de la inceput trebuie luate masuri complexe de ingrijire care
sa previna aparitia escarelor, fie ca pacientul se afla intr-un spital, fie la domiciliu. Aceste masuri sunt
pe cat de simple si usor de aplicat, pe atat de eficiente si chiar salvatoare pentru pacientul nevoit sa
depaseasca, uneori o perioada determinata de imobilizare. Astfel de masuri sunt:
1. mobilizarea frecventa si schimbarea pozitiei n pat in limitele permise de boala de baza;
2. lenjeria de corp a bolnavului va fi mentinuta curata si se va schimba de cate ori este nevoie;
3. asternutul va fi permanent uscat (prin montarea unei sonde urinare in caz de incontinenta), bine
intins, fara firimituri sau alte resturi alimentare;
4. bolnavului i se vor oferi la timp si in mod regulat urinarul si plosca, pentru a nu murdari
lenjeria;
5. igiena riguroasa a pielii prin spalare zilnica cu apa si sapun (pe portiuni), uscarea cu un prosop
moale si pudrarea cu talc; sub zonele de sprijin predispuse la escare se vor pune colaci umpluti
moderat cu aer;
6. masajul regulat ajuta la revigorarea circulatiei si implicit la tonifierea tegumentului expus
presiunii ndelungate;

7. mijloace moderne, dar mai greu accesibile: saltea cu apa sau cu rulouri orizontale.
Trebuie precizat ca aparitia escarelor este o nota negativa pentru cel care s-a angajat sa ngrijeasca
un bolnav imobilizat, fie cadru medical, fie ruda a acestuia. Odata aparuta escara, trebuie revazute
masurile de preventie amintite mai inainte si aplicate cu mai mare atentie, pentru a preveni extinderea
lor sau aparitia si in alte zone. O escara simpla neinfectata va fi acoperita cu pansamente sterile,
schimbate zilnic. O escara suprainfectata (fapt certificat de aparitia puroiului) necesita o miniinterventie chirurgicala, care sa ndeparteze pielea necrozata (moarta), spalare abundenta si repetata cu
substante dezinfectante, plus antibioterapie pe cale generala, pentru ca dupa un timp sa se incerce o
grefa cutanata care sa acopere zona escarei. Succesul tratamentului chirurgical depinde in primul rand
de ameliorarea starii de nutritie a pacientului, fapt care se poate realiza printr-o alimentatie completa si
diversificata. In fapt, succesul in ingrijirea bolnavului imobilizat depinde esential de atitudinea mentala
pozitiva si constructiva a celui ce se angajeaza sa-l ajute. Escarele nu trebuie privite ca rele obligatorii,
pentru ca ele pot fi prevenite chiar la cei cu pronostic vital nefavorabil (boli incurabile), asigurand
acestor semeni ai nostri un grad de confort, care sa le faca din suferinta o stare suportabila cu
demnitate.

Cap. XI MENOPAUZA SI ANDROPAUZA

MENOPAUZA
Secretia hormonala ovariana incepe sa scada, oricand dupa varsta de 40 de ani. Menstruatia devine
neregulata si in final se opreste. Estrogenul are un rol important in multe procese, cum ar fi reglarea
temperaturii corpului, formarea osoasa si echilibrul membranelor mucoase ale vaginului. Scaderea
nivelului de estrogen este responsabila de cele mai multe simptome ale menopauzei. Scaderea nivelului
seric de estrogen este mult mai brusca la femeile carora ovarele le-au fost extirpate chirurgical.
Simptomele apar la scurt timp dupa interventia chirurgicala. Multe femei se adapteaza usor la aceste
modificari, dar cele mai multe au unul sau mai multe din urmatoarele simptome.
Femeile ar trebui sa beneficieze de suportul partenerilor. Un pas inainte este intelegerea cauzei
fiziologice a modificarilor prin care trece femeia in aceasta perioada. Alte moduri de a le ajuta
presupun:
1. incurajarea discutiilor despre tulburarile aparute. Comunicarea deschisa este cheia unei bune
relatii, intelegerea motivului pentru care contactul sexual este neconfortabil, chiar dureros;
2. sprijinirea unui regim de viata sanatos. O dieta echilibrata, mai putina cafea, scaderea
consumului de sare, toate acestea fac parte din acest regim. Exercitiile fizice si repausul adecvat
sunt foarte importante pentru evitarea stresului;
3. unele femei au nevoie de ajutor in decizia de a initia substitutia hormonala sau nu. Intelegerea
beneficiilor si riscurilor sunt importante atat pentru femei cat si pentru barbati;
4. iubirea si comunicarea sunt foarte importante pentru a trece mai usor prin aceasta perioada de
tranzitie dificila pentru femeie.
In menopauza fiziologica, dupa ce menstruatia devine neregulata si apoi se opreste, ovarele produc din
ce in ce mai putin estrogen (hormon feminin). Aceasta modificare are loc pe o perioada de 5-7 ani, de
obicei intre varsta de 45 si 55 de ani.
In menopauza chirurgicala (extirparea ovarelor), secretia hormonala este brusc intrerupta. In ambele

cazuri, rezultatul este dat de deficitul de estrogen. Unele femei nu au nici un fel de simptome, in timp
ce altele au o varietate larga de simptome. Cele mai frecvente simptome sunt bufeurile de caldura,
tulburarile dispozitiei, insomniile, uscaciunea vaginala si infectiile urinare. Aceste simptome, riscurile
si beneficiile tratamentului de substitutie hormonala si tratamentele alternative vor fi discutate
in continuare.
Multe femei decid sa foloseasca substitutia hormonala pentru a controla simptomele, dar nu pentru o
perioada de mai putin de 5 ani. Nu exista nici un studiu care sa demonstreze ca substitutia pe termen
scurt (mai putin de 5 ani) creste riscul cancerului mamar, un tip de cancer frecvent intalnit. Nu exista in
schimb nici beneficii pe termen lung. De exemplu, pentru a preveni osteoporoza este necesara
substitutia pe mai mult de 5 ani.
Substitutia cu estrogen creste riscul trombozei venoase si trombozei pulmonare. Acest risc nu depinde
de perioada substitutiei. Cu toate acestea, acest risc este relativ mic la femeile sanatoase. La femeile cu
afectiuni care ar favoriza trombozele venoase, nu este recomandata terapia cu estrogeni. Riscul pentru
afectiune biliare creste lent la femeile substituite. Nici acest risc nu depinde de perioada substitutiei.
Simptome frecvente in perioada de menopauza si premenopauza
Bufeuri de caldura Estrogenii previn, in cele mai multe cazuri, bufeurile de caldura. Cand acestea
dispar, somnul se imbunatateste. Un somn bun conduce la diminuarea tulburarilor de dispozitie. In
unele cazuri, bufeurile dispar de la sine, dar la multe femei netratate persista multi ani.
Tulburari de dispozitie Multe femei raporteaza tulburari ale dispozitiei, ca de exemplu iritabilitate si
depresie. In unele cazuri, acestea sunt rezultatul intreruperii somnului, datorita bufeurilor de caldura si
se vor ameliora odata cu tratarea acestora. Dar unele sunt cauzate de modificarile stimulilor nervosi,
datorate modificarilor hormonale de la menopauza. Daca substitutia estrogenica nu amelioreaza aceste
simptome, care pot fi chiar severe, trebuie avute in vedere tratamente alternative (psihoterapie sau
medicatie).
Tulburari urinare Deficitul de estrogen poate determina incontinenta urinara (pierdere de urina
asociata cu senzatia imperioasa de a urina) si infectii urinare recurente. In cele mai multe cazuri
incontinenta urinara are alte cauze. Adesea, se poate ameliora prin exercitii Kegel regulate (exercitii ale
muschilor pelvieni).
Uscaciunea vaginala Poate cauza jena subpubiana si dureri la contact sexual. Estrogenii (orali sau cu
administrare vaginala) amelioreaza aceste simptome.
Scaderea apetitului sexual Este raportat de 1-3 femei de orice varsta. Cauzele cele mai frecvente
sunt problemele in relatia cu partenerul, oboseala, depresia sau anxietatea, excesul de alcool sau
consumul de droguri. Se stiu foarte putine despre modul in care hormonii sau circulatia sangvina
influenteaza apetitul sexual. Desi stim ca testosteronul este in cea mai mare parte responsabil de
apetitul sexual, nu stim sigur daca administrarea lui ar ajuta la imbunatatirea apetitului sexual.
Tulburari de memorie Multe femei relateaza tulburari de memorie. Nu se stie daca acestea se
datoreaza unui de stil de viata haotic sau modificarilor hormonale. Unele femei raporteaza ameliorari
dupa administrarea estrogenului.
Chestiuni medicale legate de menopauza
1. Osteoporoza Osteoporoza poate determina fracturi, datorita scaderii densitatii si rezistentei osoase.
Multe studii arata ca scaderea densitatii osoase este mai rapida la menopauza, cand nivelul de estrogen
scade. Aceasta scadere poate fi incetinita prin administrarea estrogenului. Cele mai frecvente sunt
fracturile de sold. 85 % din fracturile de sold apar la femei, iar 10-20 % din paciente decedeaza din
cauza complicatiilor. Alte efecte ale osteoporozei sunt scaderea in inaltime, deviatii ale coloanei
vertebrale si dureri dorsale, datorita fracturilor vertebrale.

Exista 2 tipuri de medicamente ca alternativa la substitutia hormonala, in prevenirea osteoporozei. In

functie de problemele si antecedentele personale ale fiecarei femei, aceste noi alternative pot fi sau nu
indicate.
Bifosfonatii: Fosamax (alendronat) si Actonel (risedronat) aceasta clasa de medicamente foloseste,
atat in preventia, cat si in tratarea osteoporozei. Acestia nu sunt hormoni, deci nu influenteaza riscul de
cancer mamar. De asemenea, nu au nici unul din beneficiile estrogenului, cum ar fi scaderea tensiunii
arteriale sau a colesterolului. Sunt cele mai eficiente medicamente, pentru femeile care au o scadere
semnificativa a densitatii osoase. Asociatia nationala a medicamentului a aprobat administarea unei
singure doze crescute de fosamax pe saptamana.
Avantaje:
1.
2.
3.
4.
5.
6.

putine efecte secundare

foarte eficiente
produse nehormonale
fara risc de cancere
fara sangerari vaginale
adminstrare o data pe saptamana

Dezavantaje:
1.
2.
3.
4.

nu amelioreaza bufeurile de caldura

fara beneficii cardiovasculare
rebuie luate cu multa apa
este obligatoriu ortostatismul jumatate de ora dupa administrare

Evista (raloxifene) Este eficient in prevenirea si tratarea osteoporozei si se pare ca scade nivelul
seric de colesterol. Din aceste doua puncte de vedere, efectele sunt identice cu cele ale estrogenului.
Dimpotriva, asupra tesuturilor mamar si uterin nu are aceleasi efecte, ceea ce inseamna ca nu trebuie
luat suplimentar progestin (cycrin sau provera) si nu creste riscul de cancer mamar (de fapt, acesta
chiar scade acest risc). Nu apar sangerari vaginale.
Avantaje:
1.
2.
3.
4.
5.

putine efecte secundare

previne scaderea densitatii osoase
posibile beneficii cardiovasculare
poate scadea riscul de cancer mamar
fara sangererari vaginale

Dezavantaje:
1. poate accentua bufeurile de caldura
2. este un medicament nou cu putina experienta clinica
2. Cancerul endometrial Exista o crestere mica, dar sigura, a riscului de cancer endometrial la
femeile substituite doar estrogenic. Acest risc, poate fi virtual eliminat, prin adaugarea progestinului
(progesteron sintetic). Din aceste considerente, femeile sunt substituite si estrogenic si progesteronic.
Femeile histerectomizate nu trebuie sa ia progestin pentru ca nu au risc pentru cancer endometrial.
3. Bolile cardice Sunt cauza numarul unu de deces la femei, si se inregistreaza de doua ori mai multe

decesuri din cauze cardiace, decat din cauza tuturor cancerelor la un loc. Estrogenul imbunatateste
nivelurile serice de colesterol, prin cresterea nivelului de HDL colesterol (colesterolul "bun") si
scaderea nivelului de LDL colesterol (colestrolul "rau"). Exista motive sa credem ca estrogenul scade
riscul de infarct miocard, dar inca nu se stie sigur. Pe de alta parte, exista alte metode prin care se poate
reduce riscul de infarct miocardic, cum ar fi o dieta saraca in grasimi, exercitii fizice si medicamente.
Femeile cu risc crescut pentru boli cardiovasculare, trebuie sa discute cu medicul curant aceste optiuni
de tratament.
4. Cancerul mamar Cele mai multe probleme din ultimul timp sunt legate de posibilitatea unei
legaturi intre substitutia hormonala si cancerul mamar. Studiile arata o crestere de 30 % a riscului de
cancer mamar dupa o perioada de 10 ani de substitutie estrogenica. De exemplu, o femeie cu un risc de
cancer mamar de 9:100, va avea un risc de 12:100 dupa o substitutie estrogenica de 10 sau 15 ani.
5. Dementa sau boala Alzheimer Desi cateva studii au aratat scaderea ratei de dementa la femeile
substituite, acest lucru inca nu a fost demonstrat. In cazul femeilor cu boala Alzheimer precoce,
estrogenul pare sa amelioreze procesul. In acest moment, nu stim daca substitutia estrogenica scade
riscul de dementa Alzheimer.
Efectele secundare ale estrogenului si progesteronului
Desi unele femei nu relateaza nici un fel de efecte secundare, posibilele efecte secundare sunt:
Estrogenice
1.
2.
3.
4.

greata
balonare
sensibilitate mamara
cefalee (dureri de cap)

Progestinice
1.
2.
3.
4.

retentie lichidiana
tulburari de dispozitie
crestere in greutate
cefalee
Contraindicatiile substitutiei hormonale

Substitutia hormonala nu este recomandata femeilor cu antecedente personale patologice de cancer

mamar sau endometrial. Poate fi sau nu recomandata femeilor cu istoric recent de stop cardiac sau
trombembolism venos. Poate fi recomandatata femeilor cu antecedente de infarct miocardic,
hipertensiune arteriala sau diabet. Femeilor cu antecedente de infact miocardic nu li se recomanda
substitutia estrogenica pentru prevenirea altor infarcte miocardice, ci pentru prevenirea osteoporozei si
a bufeurilor de caldura.
Scheme de tratament
Exista 2 scheme de baza: schema ciclica in care estrogenul se administreaza zilnic, iar progesteronul
timp de 1-12 zile pe luna, si schema continua, in care estrogenul si progesteronul sunt administrati

zilnic. Unii medici folosesc si alte scheme de tratament. Estrogenul se poate administra per os (oral)
sau sub forma de plasture schimbat de 1-2 ori pe saptamana. Plasturii sunt mai scumpi si pot avea ca
efect advers iritatia pielii la nivelul unde a fost aplicat.
Tratamente alternative pentru simptomele menopauzei
Unele femei prefera tratamentele nemedicamentoase ale bufeurilor de caldura si a altor simptome ale
menopauzei. Bufeurile de caldura sunt simptomele cele mai frecvente ale menopauzei. Trebuie
cunoscut faptul ca o metoda terapeutica nu este utila in toate cazurile. Poate fi incercata una dintre
alternativele prezentate pentru 8-12 saptamani si daca aceasta nu functioneaza, poate fi incercata alta.
Unele femei pot inca avea bufeuri de caldura chiar in timpul substitutiei estrogenice. Pentru fumatoare,
abandonatul fumatului este cea mai buna decizie si poate ameliora bufeurile de caldura. Reducerea
stresului, o dieta sanatoasa si un somn adecvat sunt alte metode pentru ca femeia sa se simta bine.
Exista un mic grup de studiu al fitoestrogenilor sau estrogenilor vegetali asupra menopauzei.
Fitoestrogenii sunt denumiti si izoflavone. Se pare ca izoflavonele amelioreaza simptomele menopauzei
daca sunt administrate in cantitatile de mai jos. Se crede ca acestia nu cresc riscul de cancer mamar.
Femeile din Japonia au o dieta bogata in izoflavone si au bufeuri de caldura mai putine si risc de cancer
mai mamar inferior femeilor din America.
Nu se stie daca izoflavonele au un efect pozitiv asupra osului sau daca previn osteoporoza. De
asemenea, nu se cunoaste daca afecteaza riscul bolilor cardiovasculare.
Alimente care contin izoflavone
1.
2.
3.
4.
5.

Boabe de soia 40 mg/cana

Faina de soia 25 mg/cana
Lapte de soia 40 mg/cana
Mancare de soia 30 mg/cana
Branza de soia 4440 mg/cana

Unele femei nu pot consuma zilnic aceste alimente pe baza de soia. Aceste pudre pot fi amestecate cu
mixturi de cereale sau alte alimente, fiind mult mai usor de ingerat. O alta alternativa ar fi consumarea
de produse care contin doar izoflavonele ce au fost extrase din proteine. De exemplu Promensil, o
tableta care contine 40 mg de izoflavone derivate din trifoi, sau Healthy Women, o tableta care contine
50 de mg de izoflavone extrase din soia.

ANDROPAUZA
La barbati, activitatea sexuala descreste progresiv cu varsta. Acest fapt a fost dovedit de reducerea
interesului si a implicarii in probleme sexuale, dificultatea obtinerii erectiei si reducerea satisfactiei
sexuale. Perioada aceasta este cunoscut sub denumirea de andropauza. Nu exista o varsta precisa a
declinului potentei sexuale la barbat dar exista anumiti factori, extrafiziologici, care o pot influenta:
starea sociala, economica, atitudinea partenerei, educatia, starea civila.
Tulburarile se instaleaza, de obicei, lent, rareori brusc. Uneori, perioadele de declin alterneaza cu
reveniri spontane, dar trecatoare. Frecventa raporturilor sexuale scade progresiv. Odata cu avansarea in
varsta, stimulii erogeni trebuie sa fie de mai mare intensitate pentru a produce un raspuns, iar
episoadele de erectie spontana isi reduc frecventa sau dispar. Durata fazei latente creste si erectia nu
mai este completa. Paradoxal, timpul de ejaculare poate fi prelungit, imbunatatind calitatea actului
sexual dar se mareste si timpul necesar pentru a atinge urmatoarea erectie.

Andropauza este o perioada de bulversare in care se rupe echilibrul organismului adult si se restabileste
un altul, cel al varstei a treia. Declinul activitatii sexuale este accelerat in prezenta altor probleme de
sanatate.
Tulburarile de andropauza sant mult mai severe la cei cu patologie asociata (cardiopatie, diabet zaharat,
intervenii chirurgicale de prostata, ateroscleroza) si la cei carora li se administreaza medicamente care
inhibs actiunea androgenilor (hormoni masculini). Consumatorii cronici de alcool pot avea o reducere a
activiatii sexuale suplimentara faa de cea diminuata de varsta.
La aparitia unor tulburari de tipul: potenta scazuta sau absenta, nervozitate, libidou diminuat sau
absent, irascibilitate, oboseala fizica si intelectuala, depresie, scaderea memoriei si a capacitatii de
concentrare, este bine ca barbatul sa se adreseze medicului, pentru a-si ameliora simptomatologia.
Desigur, exista i variante de tratament, in clinici specializate, pentru ca andropauza sa nu se instaleze.
Sant cunoscute cazuri in care batrani de peste 80 de ani au o dorinta si o activitate sexual normala.

Cap. XII PATOLOGIA GINECOLOGICA A PERSOANEI

DE VARSTA A TREIA
Cancerul mamar
Media femeilor care sunt expuse riscului este de una din noua (sau 11 %), varsta variind intre 20 si 80
de ani. Riscul de la 20 la 50 de ani este de 20 %. Dupa varsta de 50 de ani procentul de risc este de 9 %.
Cand o femeie atinge varsta de 50 de ani fara a fi diagnosticata cu cancer la san, riscul mai scade cu
doua procente.
Mai putin de 10 % dintre femeile cu cancer la san l-au mostenit genetic. Deci, intr-un grup de femei in
care mama are cancer, este posibil ca boala sa fie printre factorii ereditari, insa in majoritatea cazurilor
cancerul la san nu se transmite.
Un risc ereditar ridicat al cancerului la san (sau al ovarelor) poate fi transmis atat prin partea tatalui, cat
si prin partea mamei. In unele familii aceleasi mutatii genetice care maresc riscul aparitiei cancerului la
san maresc de asemenea si riscul cancerului la ovare.
Terapia inlocuirii hormonilor la menopauza creste riscul cancerului la san? Studiile terapiei la
menopauza s-au facut pe doua grupuri de femei: cele care luau hormoni si cele care nu luau.
Majoritatea factorilor de risc pentru cancerul la san sunt necunoscuti, prin urmare este greu sa
construim studii de acest tip (doua grupuri, unul ia hormoni iar altul nu). Din acest motiv, cei care se
ocupa cu statistica au aratat diferentele dintre cele doua grupuri. Nu doar hormonii influenteaza riscul
aparitiei cancerului la san. Mai sunt si alti factori de risc. Majoritatea studiilor realizate pe femei care
fac terapie de inlocuire a hormonilor la menopauza arata ca nu exista o marire a riscului aparitiei
cancerului la san sau ca aceasta este foarte mica. La un grup de persoane care folosesc terapia s-au
inregistrat cu 1.5 cazuri mai multe decat intr-un grup care nu a luat niciodata hormoni. Riscurile
prezente la comparatii (de genul: de 1.5 ori mai mare) nu sunt prea folosite fata de aceeasi informatie
prezentata ca un risc actual fara a se compara riscurile dintre grupuri. De exemplu, chiar daca o
persoana presupune ca terapia de inlocuire a hormonilor creste riscul aparitiei cancerului de la 30 % la
50 % (1.3 comparativ cu 1.5) acest lucru ar insemna trei cazuri de femei cu cancer la san la 1000 in
cursul a 10 ani. Studiile asupra terapiei de inlocuire a hormonilor la menopauza ori arata ca nu exista o
crestere a numarului de femei care s-au imbolnavit de cancer la san in general, femeile care au (au

avut) in familie un caz sau cele care au o boala benigna, sau arata o crestere mica a riscului care ar
putea aparea in grupurile femeilor care iau sau nu hormoni.
Majoritatea femeilor cu boli benigne nu are un risc mai mare de cancer la san. Femeile cu un singur tip
de boala benigna, numita atipic hiperplazie au un risc marit. In acest grup, riscul este de aproximativ
0.5 % intr-un an. Odata cu trecerea fiecarui an, riscul se micsoreaza. Deci aceste femei au un risc marit,
dar nu destul de marit.
Pentru majoritatea dintre noi, cancerul se poate raspandi in orice partea a corpului. Carcinomul ductal
nu are insa aceasta proprietate, deci nu este un cancer. Ca si celelalte celule din corp, orice celula poate
deveni celula canceroasa si poate obtine posibilitatea unei metastaze. Cand carcinomul ductal a fost
descoperit, oamenii de stiinta nu au stiut ca aceste celule nu pot intra in metastaza, asa ca au folosit
termenul de cancer pentru a il defini.
Cat de mult scade tratamentul cu Tamoxifen (luat ca masura preventiva de femeile care prezinta
un risc ridicat) riscul unei viitoare aparitii a cancerului la san? Cel mai mare studiu prin care se
compara ratele de risc arata ca femeile care au un risc mai ridicat nu au luat Tamoxifen timp de aproape
sase ani. Cancerul la san s-a dezvoltat cu 7-10 ani inainte de a fi detectat, deci el probabil era prezent
inainte ca femeile sa inceapa sa ia medicamentul. In termeni absoluti, aproape dupa sase ani, diferenta
intre numarul de cazuri de cancer la san dintre femeile care luau si care nu luau Tamoxifen era de 1.8
cazuri la 100 de femei.
Pentru majoritatea femeilor, sansele supravietuirii cancerului la san sunt mult mai importante decat
riscul diagnosticarii. Marimea cancerului la san este cea mai importanta. Folosind examinarea fizica si
mamografiile, femeile se pot asigura ca daca au o forma de cancer de san, aceasta poate fi detectata cat
mai din timp. Femeile la care cancer la san a fost diagnosticat atunci cand tumora are mai putin de
jumatate de centimetru, nu au de obicei cancerul extins in tot sanul. In cazul lor, vindecarea atinge o
proportie de 90 %. Iata de ce femeile trebuie sa puna mare accent pe un program sanatos care sa vizeze
sanatatea sanilor prin includerea examinarilor fizice si mamografii periodice.
Cancerul de san afecteaza una din cinci femei dupa 49 de ani. In prezent, aceasta forma de cancer este
vindecabila, cu conditia sa fie depistat si tratat la timp si corect. Pentru depistarea precoce a cancerului
de san, cat si pentru monitorizarea terapiei anticancer se recomanda mamografia. Acest examen
medical poate depista cancerul cu doi ani inainte ca el sa devina evident din punct de vedere clinic. Cu
alte cuvinte, mamografia permite descoperirea tumorilor foarte mici, incepand de la 3 mm, care nu pot
fi simtite prin palparea sanului. In general, mamografia este utilizata in depistarea cancerului de san in
randul femeilor cu varste intre 49 si 69 de ani, femei aflate la premenopauza si menopauza, perioada in
care prezinta cel mai mare risc de a suferi un cancer mamar.
In tara noastra exista un program national pentru depistarea cancerului de san, prin intermediul caruia
femeile peste 49 de ani au acces la mamografie gratuita. Pe baza biletului de trimitere de la medicul de
familie, adeverintei de salariat sau talonului de pensie, se pot adresa, cu programare, centrelor din tara
unde se fac gratuit mamografii.
Ca metoda complementara exista ecografia. Aceasta este o metoda neinvaziva care foloseste unde
sonore pentru a evidentia consistenta (lichida sau solida) a unui nodul. Mamografia are o eficienta de
100 %, motiv pentru care beneficiile depistarii precoce a cancerului prin mamografie depasesc riscurile
iradierii, care oricum nu sunt mari, pentru ca se folosesc doze mici de raze X. Cu o zi inaintea efectuarii
mamografiei nu trebuie sa folositi deodorante sau lotiuni, pentru ca pot interfera cu razele X, aparand
pe film ca microcalcifieri.
O data pe luna sau la doua luni orice femeie trebuie sa-si autoexamineze sanii. Daca descoperiti un
nodul, este bine sa consultati medicul. De asemenea, se recomanda consultarea de urgenta a medicului,
daca formatiunea de la nivelul sanului a crescut, ca si in situatiile de scurgeri mamelonare sau retractii
cutanate sau mamelonare.

Cancerul de corp uterin

Uterul este un organ situat pe linia mediana la nivelul pelvisului, intre vezica urinara si rect,
continundu-se in partea inferioara cu vaginul. Uterul este tapetat spre cavitatea uterina de o mucoasa
denumita endometru, care contine numeroase glande. In continuarea acesteia se afla miometrul, strat
muscular format din fibre musculare netede. Spre exterior este acoperit de peritoneu.
Uterul este impartit in trei portiuni: colul uterin (portiunea inferioara care se deschide la nivelul
vaginului), corpul uterin (portiunea superioara) si istmul (zona ingusta de legatura intre corp si col).
Din punct de vedere oncologic se pot dezvolta cancere atat la nivelul colului cat si al corpului uterin.
Desi este vorba despre un singur organ, neoplaziile dezvoltate la nivelul corpului uterin au caracteristici
particulare de evolutie si tratament fata de cele ale colului uterin.
Cancerul de corp uterin este numit si cancer de endometru, de la denumirea mucoasei care tapeteaza
interiorul cavitatii uterine si apare mai ales la menopauza. Modificarile acestei mucoase in cursul vietii
genitale a femeii depind de hormoni (in special de estrogeni). Cancerul de endometru este mai rar decat
cancerul de col uterin, desi numarul de cazuri noi pe an este in crestere in tarile industrializate, din
cauza cresterii sperantei de viata.
Rar inainte de 40 de ani, acest cancer se intalneste in principal la femeia in menopauza (80 % dintre
cazuri). Varsta medie de aparitie este intre 60 si 70 de ani. In afara varstei, factorii de risc pentru acest
tip de cancer sunt: - pubertatea precoce si/sau menopauza tardiva; - absenta nasterilor sau sarcinile
tardive; - anumite afectiuni, cum ar fi diabetul si obezitatea, sunt factori predispozanti; - administrarea
in exces a estrogenilor (acesta este motivul pentru care estrogenii nu se prescriu singuri in tratamentul
de substitutie al menopauzei).
Tumora se manifesta prin sangerari: la femeia aflata inainte de menopauza, este vorba de menstruatii
abundente sau, mai ales, de sangerari intre menstruatii. La femeia in menopauza semnalul de alarma
este reaparitia pierderilor de sange. Secretiile vaginale albicioase (leucoree) si purulente sunt uneori
prezente. Mai putin frecvent ca diagnostic (si in special in cazurile avansate) apar simptome vezicale si
rectale. Nu exista, ca in cancerul de col, metode de depistare pentru acest tip de cancer.
Intr-o proportie mare de cazuri cancerul de corp uterin este limitat la uter in momentul diagnosticului.
Odata aparut, se extinde din aproape in aproape spre musculatura uterului (miometru), col uterin si
vagin, vezica urinara sau rect. Pe calea vaselor limfatice poate aparea invazia ganglionilor limfatici
pelvini sau lomboaortici. Metastazele vaginale nu sunt comune in momentul diagnosticului, dar pot
aparea in evolutia bolii sau dupa interventia chirurgicala, in special daca nu se utilizeaza radioterapia
pre sau postoperatorie. Metastazele peritoneale sunt mai frecvente decat in cazul cancerului de col
uterin. Metastazele la distanta (ficat, plaman) nu sunt frecvente si apar in cazuri avansate de boala.
Diagnosticul se pune prin confirmarea histopatologica a prezentei celulelor tumorale in urma efectuarii
chiuretajului biopsic fractionat. Prelevarea de tesut se face separat de la nivelul endometrului si
portiunii interne a colului uterin, pentru a diferentia un cancer endometrial de unul cervical. Dupa
confirmarea malignitatii, evaluarea preterapeutica a cazului necesita efectuarea altor investigatii:
examene uzuale (radiografie toracica, examene de sange, ECG) si alte investigatii complementare utile
pentru aprecierea extensiei loco-regionale a bolii (tomografie computerizata abdomino-pelvina,
urografie, eventual cistoscopie sau rectoscopie daca exista suspiciune de invazie a organelor vecine).
Tratamentul se bazeaza pe chirurgie si radioterapie. Interventia chirurgicala este esentiala pentru
stadiile putin avansate ale bolii. Se practica histerectomie totala cu anexectomie bilaterala (se rezeca
uterul impreuna cu ambele ovare), cu sau fara limfadenectomie pelvina (excizia ganglionilor limfatici
pelvini). Radioterapia este o metoda de tratament utilizata, de obicei, postoperator. In stadii avansate se

face iradiere preoperatorie. Daca exista contraindicatii pentru chirurgie sau pacienta refuza operatia,
radioterapia este folosita ca tratament exclusiv. Se utilizeaza iradierea externa (cu fotoni) si brahiterapia
(sau iradierea intracavitara, adica introducerea de surse radioactive la nivelul uterului sau vaginului).
Cancerul de corp uterin este o boala care poate fi diagnosticata in stadii incipiente, deoarece
simptomatologia (in special sangerarea vaginala) apare precoce in evolutia neoplaziei. Pacienta cu
sangerare vaginala in postmenopauza, hemoragie abundenta si prelungita in perimenopauza sau
hemoragie anormala inainte de instalarea menopauzei trebuie sa se prezinte la medicul de familie sau
specialistul ginecolog pentru completarea investigatiilor.
Tratamentul chirurgical, asociat eventual cu radioterapie in functie de extensia si caracteristicile
tumorii, este eficient in special in cazurile putin avansate ale cancerului de corp uterin, asigurand un
control local si o supravietuire indelungata.

Cap. XIII CATARACTA SENILA, GLAUCOMUL, SI

HIPOACUZIA
Cataracta senila
Reprezinta pierderea partiala sau totala a transparentei cristalinului, modificarile transparentei
fiind legate de varsta sau de variate conditii patologice generale si oculare asociate. Este o
cataracta primitiva, a carei prevalenta creste cu varsta, 50 % la populatia de 65-74 de ani, 70 %
la populatia peste 75 de ani, este cea mai frecventa forma de cataracta, cu evolutie bilaterala
asimetrica
Cristalinul este o lentila biconvexa, transparenta, avasculara, cu indice de refractie mare datorita
continutului crescut de proteine 33 %, cu o convergenta totala de 20-30 D, variabila prin acomodatie.
Situat in plan frontal, centrat in axul optic ocular in spatele irisului, separat de cornee , iar posterior,
situat in camera posterioara a ochiului, in fata vitrosului, este mentinut in pozitie de un ansamblu de
fibrile radiare, ce se insereaza pe muschiul ciliar si pe capsula anterioara a cristalinului, in zona
ecuatoriala, intervenind in mecanismul acomodatiei.
Mentinerea transparentei cristalinului este rezultatul unui echilibru complex pe mai multe planuri:
1. histologic - presupune integritatea capsulei si fibrelor cristaliniene, cu desfasurarea normala a
schimburilor;
2. biochimic - mentinerea homeostaziei celulei cristaliniene, prin echilibrul metabolismelor
proteic, lipidic, glucidic si hidroelectrolitic;
3. biofizic - presupune desfasurarea unor procese biofizice normale legate de dispersia, absorbtia
si transmisia razelor luminoase. Dispersia este minima, 5 %, datorita aspectului neted al
suprafetelor.
Modificarea convergentei cristalinului, prin schimbarea formei si indicelui de refractie, este cel mai
important fenomen al acomodatiei - un fenomen complex senzorial, neuromuscular si biofizic, ce are ca
scop adaptarea puterii de refractie a ochiului pentru obtinerea de imagini clare ale unui obiect apropiat.
Cristalinul absoarbe radiatia solara cu lungime de unda 295-315 = UVB si UVA = 315-400 si in absenta
oxigenului, avand un metabolism anaerob, se produc reactii de oxidare cu formarea radicalilor liberi.

Cromoforii continuti in cristalin: fosfat de riboflavina, triptofanul, tirozina, fenilalanina si metionina,

activati de lumina, determina, de asemenea, formarea radicalilor liberi. In fibrele tinere, in epiteliul
anterior si cortex, exista sisteme enzimatice protectoare cum ar fi: superoxiddismutaza, glutation
peroxidaza, catalaza, glutation redus, vitaminele C si E.

Cu varsta, balanta radicali liberi antioxidanti se dezechilibreaza in favoarea primilor si vor degrada
structura cristalinului astfel:
1. peroxidarea fosfolipidelor plasmatice si mitocondriale;
2. oxidarea gruparilor SH ale proteinelor solubile, cu agregarea lor si formarea de conglomerate
insolubile, cu greutate moleculara mare, ce precipita cresterea proteinelor insolubile - opacitatile
cristaliniene;
3. inactiveaza Na-K ATPaza de la nivelul epiteliului cristalinian anterior, ce scoate activ apa din
celule si Na, determinand hidratarea proteinelor cristaliniene; - oxidarea glutationului redus, cu
scaderea captarii radicalilor liberi;
4. inactiveaza enzimele celulare si ataca acizii nucleici cu formare de proteine anormale; degradarea proteinelor jonctionale, cu dilatarea spatiilor intercelulare.
Consecinta macroscopica este formarea de agregate proteice insolubile - opacitati, inconjurate de lacuri
apoase, cu modificarea indicelui de refractie in diferite zone ale cristalinului, cu scaderea transmisiei
luminii, prin cresterea dispersiei in cristalin, pierderea transparentei, difuzia luminii producandu-se la
interfata dintre agregatele proteice si cortexul lichefiat. Acumularea cromoforilor si colorarea galbena a
nucleului sclerozat scad discriminarea culorilor.
Etiologia cataractei senile este necunoscuta. S-au descris o serie de factori de risc pentru aparitia bolii
cum ar fi: varsta, expunerea la lumina solara, carentele alimentare in antioxidanti, proteine; apare, de
asemenea, mai frecvent la fumatori, tarati, in alcoolismul cronic, in diabetul zaharat, precum si in alte
boli oculare asociate: glaucom, miopie.
Simptomele cele mai frecvent intalnite sunt:
1. scaderea vederii la distanta sau aproape, in functie de localizarea opacitatilor, imposibilitatea de
a citi si privi la televizor;
2. ebluisarea pacientului cand priveste faruri, becuri in lumina puternica;
3. estomparea culorilor;
4. halouri in jurul surselor de lumina;
5. scaderea vederii nocturne, mai ales la condus;
6. scaderea sensibilitatii de contrast, cu incetosarea vederii;
7. miodezopsii fixe (puncte negre fixe in campul vizual);
8. diplopie monoculara;
9. distorsionarea imaginii obiectelor, datorita astigmatismului cristalinian;
10.modificari frecvente in prescriptia ochelarilor.
Examinarea obiectiva a unui bolnav cu cataracta se face pentru a preciza existenta si topografia
tulburarilor de transparenta cristaliniana, concordanta intre densitatea cataractei si gradul scaderii
acuitatii vizuale, prezenta afectiunilor oculare asociate care
determina cataracta sau pot complica operatia, boli sistemice in contextul carora poate aparea cataracta
sau cu impact asupra derularii interventiei chirurgicale.

Preoperator, se efectueaza:
1. masurarea acuitatii vizuale centrale cu si fara corectie;
2. examenul biomicroscopic al segmentului anterior, cu evaluarea corneei, camerei anterioare,
unghiului camerular, irisului;
3. examenul biomicroscopic al cristalinului, cu evidentierea tipurilor de cataracta, din punct de
vedere morfologic si evolutiv;
4. examenul fundului de ochi prin biomicroscopie si oftalmoscopie indirecta, pentru evaluarea
retinei, maculei, nervului optic, cu mare atentie asupra altor afectiuni asociate: glaucom,
retinopatie diabetica, degenerescenta maculara;
5. determinarea tensiunii intraoculare prin tonometrie;
6. aprecierea starii corneei prin masurarea grosimii ei, numarului de celule endoteliale;
7. examinarea refractiei oculare pentru a determina astigmatismul si pentru a planifica corectia
optica postoperatorie;
8. ecografia in mod A ajuta la calcularea puterii dioptrice a lentilei oculare ce se va implanta, prin
masurarea axului globului ocular si cu formule speciale, iar ecografia in mod B, permite
evaluarea dislocarilor cristaliniene sau cand nu se vede FO, pentru a aprecia starea retinei.
Tratamentul medical este ineficient; coliruri anticataractogene ce contin antioxidanti, electroliti, ioduri Rubjovit, Quinax, precum si tratamentul general cu antioxidanti - Adrusen, Mirtilene, Vitalux, sunt
totusi prescrise, cataracta aparand in contextul general al imbatranirii organismului, deci indicatia este
mai curand pentru cataracta incipienta (in cea avansata, modificarile sunt ireversibile).
Tratamentul chirurgical este indicat cand scaderea functiei vizuale evaluata cu cea mai buna corectie
interfereaza cu activitatile zilnice ale pacientului - citit, condus -, in functie de preocuparile fiecaruia.
Ca indicatii medicale, intra aici afectiuni determinate de cristalin: glaucom facolitic, luxatii, cataracta
traumatica, precum si afectiuni ale retinei, ale caror diagnostic si tratament sunt impiedicate de
cataracta: retinopatie diabetica, degenerescenta maculara senila, afectiuni vasculare retiniene tromboze.
In cataractele bilaterale, se opereaza intai ochiul cel mai afectat, cu cea mai scazuta vedere, celalalt
ochi putand fi operat intre cateva zile - 1-2 luni, in functie de optiunea pacientului si de chirurg.
Preoperator, pacientul trebuie informat despre durata, tehnica si riscurile operatiei, despre posibilele
complicatii intra si postoperatorii, conduita terapeutica pre si postoperatorie, durata perioadei in care va
fi scos din activitatile sale obisnuite. Pregatirea preoperatorie consta in:
1. examen oftalmologic preoperator si calcularea puterii dioptrice a cristalinului ce urmeaza a fi
implantat;
2. controlul afectiunilor generale asociate si continuarea tratamentelor bolnavului;
3. profilaxia infectiei postoperatorii prin tratarea infectiilor si inflamatiilor oculare: blefarite,
conjunctivite, dacriocistite; tratarea oricarui focar de infectie din organism, lavajul cailor
lacrimale cu antibiotic, lavajul pleoapelor si al conjunctivei cu betadine 5% si ser fiziologic,
administrarea antibiotic local, cu cateva zile inaintea operatiei;
4. controlul presiunii intraoculare; scaderea ei, daca este crescuta, previne complicatiile;
5. obligatoriu, o buna dilatare a pupilei, prin instilarea de midriatice si cicloplegice, cu o ora
inaintea operatiei.
Tipuri de interventii cihirurgicale
1.Extractia intracapsulara a cristalinului consta in indepartarea cristalinului opacifiat in totalitate, cu

capsula cu tot, cu introducerea unui cristalin in camera anterioara. Datorita gravelor complicatii intra si
postoperatorii, a fost inlocuita azi, aproape in totalitate, de extractia extracapsulara.
2. Extractia extracapsulara a cristalinului: manuala si prin facoemulsificare consta in indepartarea
nucleului si cortexului cristalinian, fara a afecta integritatea capsulei posterioare si vitrosului.
Chirurgia cataractei prin facoemulsificare este cea mai folosita azi in lume. Foloseste incizii mici, putin
astigmatogene, are riscuri intraoperatorii mai mici decat la celelalte, vindecarea este rapida si
recuperarea, la fel, durata operatiei scurta - 20-30 de minute, operatia facandu-se in ambulator.
Tipuri de lentile intraoculare
Lentilele artificiale au o parte optica, centrala, refractiva, formata dintr-un material inert biologic,
PMMA - lentile rigide cu diametrul opticului de 5,5-6 mm si care necesita incizie corneeana de 5-6 mm
sau implanturi foldabile.
De asemenea, implanturile pot fi monofocale, cu un singur punct focal stabilit de obicei pentru distanta,
necesitand ochelari de aproape, sau pot fi multifocale - ReSTOR, ReZOOM, ce asigura o vedere buna
in ambele situatii si la distanta si la citit.
Dupa pozitia lor, implanturile se fixeaza in camera anterioara - in unghi sau pe iris, pupilare - nu se mai
folosesc sau se fixeaza in camera posterioara: in sacul capsular, pe capsula anterioara - in sulcus sau
cand nu mai exista sac, se sutureaza la sclera. Lentilele artificiale permit o vedere optima, nu limiteaza
campul vizual, nu dau aberatii cromatice si de sfericitate, iar unele au filtre pentru UV, protejand astfel
retina.
Ca orice interventie chirurgicala, facoemulsificarea are si riscuri. Intraoperator, pot aparea complicatii
in fiecare timp operator, de la incizii prea largi sau prea scurte, edem corneean, la capsulorexis nereusit,
rupturi zonulare si lezarea capsulei posterioare, cu pierderea de vitros si luxarea posterioara a nucleului.
Postoperator, pot aparea edemul corneean, cresterea tensiunii intraoculare, astigmatismul, infectii
severe, decolare de retina, descentrari de implant, iar tardiv, pot aparea opacifierea capsulei posterioare.
Postoperator, pacientul este trimis acasa, fiind chemat la control a 2-a zi, a 7-a zi, la o luna si la 2 luni,
in functie de caz si de chirurg. Poate acuza un usor disconfort ocular, prurit sau vedere incetosata
datorita edemului corneean, dar care se rezolva cu tratamentul local dat. Pacientul este sfatuit sa nu se
frece sau sa se apese pe ochi si sa urmeze tratamentul. Ochiul se lasa nepansat si trebuie folosit,
pacientul putand citi sau privi la televizor. Urmeaza un tratament local cu antibiotic si antiinflamator
steroidian, 1-2 luni si midriatic 1-2 saptamani, obligatorie fiind insa o igiena locala riguroasa.
Vindecarea se face in 2 luni, la 1 luna se scot firele la cristalinul foldabil sau chiar mai devreme, iar la 2
luni, la cel rigid, cu anestezie locala. Se vor evita eforturile fizice, tusea, constipatia 1-2 luni, iar
ochelarii se vor prescrie dupa un interval de timp - 2 saptamani de la scoaterea firelor.
Datorita tehnologiei foarte avansate, cu aparitia unei aparaturi foarte performante, atat in ceea ce
priveste facoemulsificarea cat si tipurile moderne de implanturi intraoculare - multifocale si
acomodative, prin perfectionarea procedeelor microincizionale si bimanuale, chirurgia cataractei a atins
azi cel mai inalt nivel, peste 98 % din operatiile de cataracta se incheie cu succes, fara complicatii, cu
imbunatatirea acuitatii vizuale la 95 % dintre pacienti.
Ar fi insa o problema de rezolvat, si anume costul operatiei, la noi neputandu- si permite oricine
operatia. In strainatate, costul unei operatii variaza intre 1.500 si 2.500 de dolari, dar interventia este
compensata integral de sistemul de asigurari de sanatate. La noi in tara, chirurgia cataractei, din punct
de vedere financiar pentru pacienti, ramane o problema deschisa in continuare, care asteapta solutii.

Glaucomul
Printre bolile ce conduc la orbire incurabila se numara si glaucomul, care in popor se mai numeste apa
galbena, apa verde. Apare de obicei dupa 40 de ani, dar sunt cazuri de imbolnaviri si la o varsta mai
tanara.
Conditia de baza pentru prevenirea orbirii din cauza glaucomului e tratarea acestei boli la etapa initiala,
incipienta.
In majoritatea cazurilor glaucomul evolueaza ca o afectiune de lunga durata, la inceput fara simptome
pronuntate. Insa treptat starea sanatatii se agraveaza: campul vizual se ingusteaza, desi vederea centrala
ramane neafectata si omul munceste fara dificultati. Putin cate putin aceasta forma afecteaza si vederea
centrala, conducand la orbire.
In alte cazuri glaucomul apare pe neasteptate si intr-o forma acuta, adesea in orele diminetii: omul
simte dureri taioase in ochi; vede ca prin ceata, in jurul surselor de lumina observa niste cerculete
colorate asemanatoare curcubeului. Ochiul este rosu, pupila e mai mare ca la ochiul sanatos, vederea
scade brusc, apar dureri de cap, greturi. Ochiul devine tare ca piatra. In caz ca nu poate fi acordat
ajutorul medicamentos necesar in primele 24 de ore, vederea nu va fi posibil de restabilit. Din fericire,
asa forma de glaucom se intalneste rar.
Fenomenele descrise sunt cauzate de tensiunea intraoculara majorata. Cauzele aparitiei glaucomului
sunt diverse. Incontestabil insa e factorul ereditar. De asemenea, glaucomul e provocat de imbatranirea
organismului, de factorii ce tin de schimbul de substante, de modificari patologice ale sistemului nervos
central.
Medicina moderna dispune de mijloacele necesare pentru tratarea glaucomului. Mai intai bolnavul
trebuie luat la evidenta de catre oftalmolog. Pacientul trebuie sa respecte regimul zilei si sa urmeze
tratamentul prescris. De obicei, trebuie efectuata picurarea solutiei de pilocarpina sau alte preparate de
2-3 ori pe zi.
Bolnavului de glaucom i se recomanda:
1. Sa acorde suficient timp odihnei pentru a-si mentine sanatatea si capacitatea de munca (plimbari in
aer liber, evitand supraincalzirea - cand e soare puternic sa stea in umbra).
2. Sa doarma cu capul ridicat pe perna cel putin 8 ore pe zi. La insomnie vor fi administrate somnifere
sau preparate de brom.
3. Sa respecte regimul alimentar (produse lactate, lichid 1,5 l pe zi (inclusiv supa), se interzic alcoolul,
cafeaua, ceaiul tare, berea). Masa va fi servita de 4-5 ori pe zi, in portii mici.
4. Sa evite baile cu aburi, baile de soare, spalatul corpului cu apa fierbinte, plimbarile la soare cu capul
descoperit. Inainte de a viziona vreun film va fi nevoie de a picura solutie de 1 % de pilocarpina,
televizorul va fi privit cu lumina, nu in intuneric.
5. Majoritatea bolnavilor de glaucom pot lucra, dar nu la munca fizica grea, cu sfortari sau cu capul
inclinat in jos. Este contraindicata supraoboseala, de aceea in timpul lucrului vor fi efectuate pauze.
Chiar si in cazul cand bolnavul de glaucom se simte bine, el va vizita medicul o data la trei luni. In caz
de agravare a bolii va solicita ajutorul urgent. Picaturile prescrise de medic se instileaza zilnic, daca
tensiunea intraoculara nu se normalizeaza, bolnavul de glaucom poate fi supus unei interventii
chirurgicale. Dupa operatie pacientul va respecta toate recomandarile deja mentionate. Eforturile
conjugate ale medicilor si ale populatiei asigura succesul in lupta cu orbirea cauzata de glaucom.

Hipoacuzia - drama unei dizabilitati.

Civilizatie inseamna grija. Lumea civilizata a facut din grija fata de cei cu dizabilitati nu o
misiune nobila, ci o datorie. Datoria de a-i ajuta pe cei mai putin norocosi sa traiasca o viata
normala. De aceea, vedem astazi peste tot in lume oameni care calatoresc peste mari si oceane in
scaune cu rotile, nevazatori care citesc si scriu, surzi care participa la conferinte, oameni carora
alta data nu le-ai fi dat nici o sansa, astazi traiesc alaturi de noi. Civilizatia aduce sanse egale
pentru toti. Intr-o societate in care lupta pentru existenta devine tot mai grea, dizabilitatea nu
mai constituie un handicap.
Surditatea sau pierderea auzului reprezinta una din cele mai grave dizabilitati, mai grava chiar
decat pierderea vederii pentru ca absenta auzului inseamna absenta comunicarii. Surditatea
poate afecta orice varsta de la nou-nascut la varstnic, cu consecinte grave de adaptare sociala.
Preocuparea deosebita pentru recuperarea auzului a inceput initial fata de nou-nascutii surzi,
fiind apoi in cateva decenii extinsa la adultii si persoanele in varsta care sufera de surditate.
Adultii si mai ales varstnicii sunt si ei afectati de pierderea temporara sau definitiva a auzului.
Cercetarile mondiale si progresele tehnicii dezvoltate in paralel au facut ca aceasta boala sa fie de multe
ori rezolvata, daca nu vindecata. Protezele auditive si, mai ales, implanturile cohleare nu mai sunt
astazi un lux. Ele reprezinta mijloace comune de tratament, la indemana chiar si a celor care nu sunt
bogati.
Hipoacuzia bilaterala permanenta este definita ca acea hipoacuzie mai mare sau egala cu 40 dB
obtinuta ca medie a valorilor auzului pe frecventele de 0,5, 1, 2 si 4 KHz.

Urechea este formata din trei parti-mecanisme: urechea

externa - pavilionul si conductul auditiv extern; urechea
medie - timpanul, oscioarele si cavitatea urechii medii;
urechea interna - cohleea. Localul anatomic sau fiziologic
care determina pierderea auzului caracterizeaza defectul.
Hipoacuzia de conducere se refera la afectarea mecanismelor care determina conducerea sunetelor din
spatiu inconjurator la urechea interna. Acest tip de hipoacuzie implica urechea externa si/sau interna.
Hipoacuzia de conducere este de cele mai multe ori corectata cu tratament conservator sau, daca nu,
pacientul va beneficia de o proteza auditiva.
Hipoacuzia neurosenzoriala apare prin afectarea cohleei sau a nervului auditiv. Acest tip de afectare
implica, pe langa reducerea nivelului sunetului sau abilitatea de a auzi sunete inconjuratoare, afectarea
intelegerii vorbirii si a abilitatii de a auzi corect. Acest tip de surditate apare ca urmare a unei boli
preexistente, trauma la nastere, medicamente ototoxice si sindroame genetice. Poate aparea ca rezultat
al expunerii la zgomot, virusuri, traumatisme craniene, cu varsta si ca urmare a prezentei unor tumori.
Hipoacuzia neurosenzoriala nu beneficiaza pana in momentul de fata de tratament medical. Totusi,
pacientii pot beneficia de proteze auditive, implanturi cohleare, terapie de comunicare si educationala.
Reprezinta cea mai grava forma de hipoacuzie.
Alte clasificari ale surditatii se refera la:
1. Pacientii cu hipoacuzie severa - 71-90 dB si profunda > 91 Db sunt considerati surzi;
2. Pacientii cu hipoacuzie moderata - 26-40 dB pana la severa sunt descrisi ca tari de urechi.

Cauze, simptome asociate, factori favorizanti ai pierderii auzului:

1. afectarea izolata a timpanului: inflamatorie; traumatica: corpi straini introdusi in conductul auditiv
extern (agrafe, betisoare igienice, bete de chibrit), lovitura cu palma peste ureche.
2. disfunctia tubara acuta poate fi precipitata de combinatia: altitudine (zborul cu avionul, mers pe
munte), infectie respiratorie superioara acuta (rinita, sinuzita).
3. otite, otomastoidite acute - durerea, secretia auriculara (daca timpanul este perforat), modificari
locale (bombare in spatele pavilionului urechii), starea generala afectata, eventual o infectie respiratorie
superioara recent/concomitenta.
4. traumatisme - contextul instalarii scaderii auditive este evocator: accidente de circulatie, lovituri la
nivelul craniului, urechii; traume sonore acute (explozii, zgomote puternice); barotrauma (modificari de
presiune) - scafandri, piloti; socuri electrice (accidente casnice, profesionale, fulger); boli infectioase virale, bacteriene, parazitare (zona zoster, oreion, scarlatina, toxoplasmoza, sifilis, SIDA etc.).
5. medicamente ototoxice - este afectat auzul la ambele urechi - medicamente: aminoglicozide,
diuretice, citostatice, tuberculostatice, antidepresive.
6. cauza psihogena (isterie).
7. surditatea brusc instalata - de cauza vasculara, virala.
8. dop de cerumen - poate exista in ambele urechi - simptome asociate: senzatia de infundare a urechii,
vocea proprie se aude in cap (autofonie).
9. otite externe.
Efectele medicale si sociale ale pierderii auzului
Indiferent de varsta la care se instaleaza pierderea auzului, consecintele psihosociale sunt devastatoare.
Din programele de tratament si preventie ale hipoacuziei fac parte obligatoriu consilierea psihologica si
de adaptare la mediu a celor surzi.
Pacientii in varsta, atat de afectati de pierderea auzului 40 % peste 65 de ani si pana la 80 % peste 85
de ani (si nu uitati sa luati in consideratie cresterea sperantei de viata in tarile civilizate) beneficiaza de
programe speciale de ingrijire si adaptare avand in vedere riscul vital - accidente, imposibilitatea
atentionarii sonore in caz de urgenta - dar si riscul de aparitie a depresiei si izolarii care duc in final la
scaderea calitatii vietii si evident si costuri suplimentare de ingrijire. In comunitatile de varstnici,
hipoacuzia reprezinta principala problema de ingrijire personala sau asistata in tarile civilizate.
Ca si in cazul pacientilor psihici si cu alte dizabilitati, rolul familiei este crucial in ameliorarea calitatii
vietii acestor pacienti si a integrarii cat mai firesti a lor in societate, mai ales pentru a evita principala
consecinta fireasca, aceea a izolarii.
Cauze specifice de hipoacuzie - Medicatia Ototoxica
Medicina moderna aduce, pe langa beneficiile imense de tratament ale diverselor afectiuni, si o povara
imensa, aceea a patologiei iatrogene. Specialistii in finante si resurse medicale raporteaza permanent
costurile medicinei actuale, iar una din cele mai grave probleme o reprezinta costurile patologiei
iatrogene. Dar nu numai despre costuri este vorba. Medicatia ototoxica determina o dizabilitate grava,
de nerezolvat uneori. Pacientii cu hipoacuzie in urma diverselor tratamente raman condamnati pe viata.
De aceea, este importanta cunoasterea exacta a efectelor adverse ale diverselor tratamente si
informarea, acceptarea informala a pacientului in momentul deciziei de tratament. Medicul curant,
medicul de familie trebuie sa aiba permanent in vedere riscurile tratamentului pentru a putea lua o
decizie corecta in balanta beneficii/riscuri.
Sunt trei sedii majore unde medicatia ototoxica actioneaza:
cohleea - afectarea ei duce la pierderea auzului;
vestibulum;
stria vascularis.

Lista medicamentelor ototoxice cuprinde 130 de nume, insa dintre acestea numai 90 sunt folosite
frecvent.
Principii de tratament in hipoacuzie
Pentru ca reprezinta o problema mondiala de sanatate, se fac eforturi imense pentru a imbunatati
serviciile de tratament ale hipoacuzicilor si de a-i adapta la o viata normala.
In ceea ce priveste tratamentul etiologic, importanta acestuia a crescut, de asemenea, si eficienta sa in
numar de cazuri rezolvate. Tratamentul specific simptomatic cu proteza auditiva sau implant cohlear
raman de multe ori singura metoda eficienta de tratament. In acest sens, s-au facut progrese importante
privind performantele aparatelor auditive si a usurintei montarii si purtarii acestora, a crescut calitatea
sunetelor si, de asemenea, designul aparatelor (se stie ca una din problemele de tratament ale
pacientilor varstnici era complianta scazuta legata de purtarea aparatelor).
Sistemul de implant cohlear cu rata inalta de stimulare are incorporate multe progrese tehnologice care
au fost proiectate pentru a aduce beneficii suplimentare. Studii de cercetare europene au inclus teste si
evaluari amanuntite si au demonstrat rezultatele deosebite inregistrate de implantul cohlear:
1. Auzirea sunetelor cotidiane - implantul cohlear permite auzirea zgomotului traficului, al
claxoanelor, al vehiculelor dotate cu sirene de catre pacient precum si strigarea numelui sau.
2 Auzirea si intelegerea vorbirii.- informatiile sonore primite de pacient usureaza intelegerea vorbirii.
3. Reducerea influentei zgomotului de fond - ca si in cazul unei proteze auditive conventionale,
zgomotul de fond poate ingreuna intelegerea vorbirii. Rata inalta de stimulare a implantului cohlear
permite o discriminare a vocii remarcabila, chiar si in prezenta zgomotului de fond.
Strategia de tratament ramane consilierea si suportul psihologic al pacientilor in varsta. In Romania,
desi totul pare sa fie la inceput de drum, in ultimii ani s-a remarcat un interes deosebit in privinta
integrarii hipoacuzicilor.