Toate Cursurile Culturi de Camp

Sisteme tehnologice
Disciplina:
pentru culturile de câmp
(S.T.P.C.C.)
Titular curs: lector.dr.ing. Luxița

Rîșnoveanu
luxita.risnoveanu@eam.ase.ro
Sisteme tehnologice pentru
culturile de câmp
C2-Tehnologia agricolă: noţiune; biodiversitate
vegetală / agrobiodiversitate; eco- şi
agrosistem
„Sănătatea omului este reflexia
sănătăţii pământului”- Heraclit
Tehnologia agricolă: noţiune; biodiversitate vegetală / agrobiodiversitate;
eco- şi agrosistem
• Agricultura are de rezolvat o problemă esenţială a

dezvol-tării societăţii, ce se referă la
aprovizionarea cu alimente în concordanţă cu
ritmul de creştere a populaţiei şi la preţuri
acceptabile.
• Cererea crescândă de alimente determină, şi la
noi în ţară, necesitatea de a se apela la sisteme
tehnologice moderne de producţie agricolă.
eco- şi agrosistem
Tehnologia agricolă=Tehnologia culturii

plantelor de câmp, face referire la
următoarele etape tehnice:
- prelucrarea terenului;
- cultivarea plantelor;
- valorificarea în mod corespunzător a
produselor rezultate.
*a lucra pământul, *a cultiva plantele,
*a valorifica produsele
eco- şi agrosistem
• Tehnologia agricolă reprezintă studiul

metodelor şi procedeelor folosite în
sectorul culturilor de câmp.
• Tehnica provine din grecescul „techne” şi
înseamnă ansamblul de metode şi
procedee dintr-un sector agricol sau a unei
plante cultivate (culturi) care duce la
îndeplinire principiile (criteriile)
tehnologice.
eco- şi agrosistem
Tehnologia se concretizează pe terenul

agricol prin fluxul tehnologic, care
reprezintă totalitatea metodelor si lucrărilor
în ordinea şi succesiunea lor firească,
începând de la pregătirea terenului pentru
semănat şi până la recoltarea produselor
şi îndepărtarea/încorporarea/ menținerea la
suprafață a resturilor vegetale.
eco- şi agrosistem
• După M.Berca (2005), fluxul tehnologic

agricol, cu componentele sale biotehnice „
stă la baza definirii unei politici agrare
concrete, inteligente, eficiente. De aceea,
agricultura nu este numai teorie şi economie,
ci activitate vie, productivă, care se exprimă
prin tehnologii şi tehnici diverse, care să
polueze cât mai puţin produsele obţinute în
ecosistem”
eco- şi agrosistem
eco- şi agrosistem
• Practicarea agriculturii din punct de vedere

fundamental și tehnic, se ghidază după
anumite criterii/deziderate.
A. Criterii fundamentale:
 criterii energetice;
 criterii economice;
 criterii ecologice.
eco- şi agrosistem
B. Criterii tehnice pentru practicarea unei

agriculturi moderne
• Agricultura tehnică trebuie să aibă în mod obligatoriu
în componența sa și să țină cont de patru tehnologii
(criterii tehnice) specifice în același timp:
-tehnologii pentru fiecare grupă de culturi;
-tehnologii pentru fiecare zonă în parte, adaptate în
permanenţă la schimbările climatice;
-tehnologii în concordanţă cu cerinţele de protejare a
mediului înconjurător;
-tehnologii pentru obținerea de alimente sănătoase.
eco- şi agrosistem
• Agricultura din țara noastra se practică în trei

tipuri:
- Agricultura intensivă- urmăreşte optimizarea
verigilor de bază ale tehnologiilor de cultivare;
- Agricultură integrată- utilizează tehnologii care
contribuie la respectarea mediului înconjurător și
la producerea de alimente sigure și de bună
calitate;
- Agricultura biologică- alternativă la practica
obişnuită a agriculturii intensive, care caută, însă,
să respecte „legile naturii”, „legile vieţii”.
eco- şi agrosistem
• AGRICULTURA INTENSIVĂ
Acest tip de agricultură urmăreşte

optimizarea verigilor de bază ale
tehnologiilor de cultivare:
 – stabilirea unei structuri de cultură
specifice zonei pedoclimatice;
 – alegerea unor soiuri rezistente la
conditiile nefavorabile, adaptate la
temperaturi mai scazute în timpul iernii
sau mai ridicate în timpul perioadei de
vegetatie şi cu durată de maturizare
diferită;
 – semănatul în limitele optime stabilite
pentru fiecare cultură;
 – realizarea conditiilor optime de
crestere şi dezvoltare a plantelor, prin
fertilizare, irigare, combaterea
buruienilor şi agenţilor patogeni.
eco- şi agrosistem
Agricultura modernă, intensivă, foloseşte

pentru sporirea producţiei numeroase
substanţe chimice obţinute pe cale
industrială.
Specialiştii admit că pot fi ingerate cu
alimentele anumite cantităţi din
anumite substanţe folosite ca
pesticide fără ca acestea să aibă vreo
acţiune toxică.
În mod convenţional, acestea se
denumesc „doză zilnică admisibilă”,
(DZA).
eco- şi agrosistem
AGRICULTURA INTEGRATĂ
Obiectivul acestor tehnologii aste acela de
administrare a exploataţiilor de mare
productivitate într-un mod durabil, prin
utilizarea mai bună a mecanismelor
biologice ale sistemelor de culturi.
Agricultur integrată
-nu exclude utilizarea îngrăşămintelor şi a
pesticidelor;
-se bazează mai ales pe limitarea utilizării
substanţelor chimice;
-utilizează metode mai naturale privind
protecţia culturilor.
Agricultura integrată se concentrează pe
aspectele pozitive ale practicilor
agricole.
eco- şi agrosistem
• AGRICULTURA BIOLOGICĂ
Scopul principal al agriculturii biologice constă
în obținerea de produse agroalimentare cu
un conţinut ridicat în substanţe cu rol
biologic activ, astfel încât să nu prejudicieze
sănătatea omului şi mediul înconjurător.
 Principalul motiv pentru care se caută
produsele „bio” este grija consumatorilor
pentru propria sănătate.
 Obţinerea de produse agroalimentare
calitativ superioare se realizează prin
stimularea „forţelor, naturii”, şi se reali-
zează cu intervenţii cât mai puţine din
partea omului, şi mai ales, cu nefolosirea
produselor chimice realizate industrial.
eco- şi agrosistem
Agricultura biologică se bazează, în principiu,
pe ridicarea conţinutului în materie
organică al solului, prin folosirea
îngrăşămintelor organice naturale:
 -gunoi de grajd;
 -compost;
 -îngrăşăminte verzi;
 -must de gunoi de grajd.
În realizarea unei agriculturi biologice
performante şi profitabile un factor
important îl reprezintă condiţiile
economice şi sociale. Pentru aceasta sunt
necesare şi unele adaptări:
- îmbunătăţirea relaţiilor sociale între
fermieri şi comunităţile rurale;
- înzestrarea cu facilităţi pentru a se construi
o puternică infrastructură rurală;
- ameliorarea sărăciei comunităţilor rurale;
- -asigurarea creării de locuri de muncă.
eco- şi agrosistem
Agricultura biologică nu se limitează la

folosirea composturilor, ci se
integrează şi cu alte măsuri tehnice:
– asolamentul multianual cu
leguminoase;
– lucrarea solului cât mai la suprafaţă,
fără întoarcerea brazdei, şi
practicarea periodică a subsolajului;
– renunţarea la îngrăşămintele chimice
obţinute pe cale industrială şi
utilizarea de forme minerale
naturale greu solubile;
– reducerea sau renunţarea la
combaterea chimică a buruienilor,
dăunătorilor şi a bolilor plant
eco- şi agrosistem
Sisteme tehnologice
Disciplina:
(S.T.P.C.C.)

Rîșnoveanu
culturile de câmp
C3-Tehnologia agricolă: factori care

condiţionează producţia culturilor de
camp; sisteme tehnologice convenţionale
şi alternative. Digitalizarea agriculturii.
„Sănătatea omului este reflexia sănătăţii pământului”-

Heraclit
Factorii care condiţionează producţia culturilor de câmp
Alături de climă şi sol la creşterea şi dezvoltarea

plantelor concură şi factorii de vegetaţie.
Factorii de vegetaţie reprezentă acele elemente

constitutive ale mediului natural, care:
-intervin activ în viaţa plantelor creștere și dezvoltare
plantelor agricole;
-delimitează arealul de cultivare al acestora zonarea
culturilor de câmp;
-determină capacitatea de sinteză a materialului vegetal
potențialul genetic productiv.
Principalii factori de vegetaţie sunt :

lumina (radiaţia solară), căldura, apa, aerul,
substanţele nutritive,radioactivitatea, electricitatea.
Relaţiile plantelor cu factorii de vegetaţie
Plantele intră într-o anumită relaţie cu factorii de vegetaţie,

care sunt necesari în toată perioada de vegetaţie, de la
germinat până la maturitate, în diferite cantităţi şi de o
anumită calitate.
Relaţiile dintre factorii mediului ambiant şi plante sunt foarte
complexe, de interdependenţă şi integrare.
Factorii sunt de importanţă inegală în ceea ce

priveşte durata, intensitatea şi calitatea de acţiune
în decursul perioadei de vegetaţie.
Ei se condiţionează reciproc, (este greu de

precizat contribuţia fiecăruia la sporirea producţiei
vegetale), şi nu se pot substitui unul cu altul dar se
pot conjuga şi neutraliza.
Factorii care condiţionează producţia culturilor de
câmp
In unele situaţii factorii de vegetaţie pot deveni

restrictivi pentru procesele de creştere şi dezvoltare
prin aceea că devin nocivi dacă depăşesc anumite
limite, valori sau nu pot satisface în măsura necesară
cerinţele plantelor. In acest caz, plantele răsar,
infloresc, fructifică sub potenţialul lor biologic.
De aceea, toţi factorii de vegetaţie sunt relativ egali în
procesul de creştere şi dezvoltare , insuficienţa unuia
are repercursiuni negative asupra plantelor
Factorii care condiţionează producţia culturilor de
câmp
• Cunoaşterea rapoartelor dintre factorii de

vegetaţie şi plante oferă cultivatorului
posibilitatea ca prin mijloacele tehnice de care
dispune să poată controla, regla şi dirija
acţiunea acestora în anumite limite, să asigure
condiţii optime pentru desfăşurarea normală a
ciclului biologic şi obţinerea recoltelor
scontate.
• Aerul face parte din componentele de viaţă a plantelor; el este un

amestec format din mai multe gaze, fiind prezent în atmosferă şi sol
în spaţiile lacunare.
• Compoziţia aerului este următoarea:
In atmosferă In sol
Oxigen 20,87 % 19,0 %
Azot 78,31 % 79,0 %
Gaze rare 0,76 % 0,76 %
Dioxid de carbon 0,03 % 0,3 – 1,0 %
Amoniac urme - urme
Alte gaze 0,03 % urme
• Oxigenul este elementul care întreţine viaţa. El

este indispensabil în procesul de respiraţie.
Plantele au nevoie de oxigen în toate fazele de
creştere şi dezvoltare. In perioada de încolţire, de
pildă, seminţele respiră intens pentru a furniza
embrionului energia necesară mobilizării
substanţelor de rezervă .
• Se apreciază că întreaga vegetaţie a globului
absoarbe într-un an cca.150 miliarde tone CO2 şi
elimină 400 miliarde tone de O2.
 Dioxidul de carbon , este un gaz toxic pentru plante.
Plantele îl folosesc în procesul de fotosinteză, pentru
creşterea şi dezvoltarea lor. Ziua, plantele absorb CO2 şi
elimină O2 . Pentru o recoltă de 200 tone, plantele
asimilează circa 3-9 tone carbon din aer. CO2 din sol nu
trebuie să depăşească limita de 1 %, el devenind în această
concentraţie toxic pentru plante.
 Azotul din aerul atmosferic şi din aerul solului este un gaz
inert pentru viaţa plantelor (poate fi asimilat de către
plante sub formă de azot elementar gazos doar de către
bacteriile fixatoare de azot -nodozităţile situate pe
rădăcinile plantelor leguminoase).
 Reglarea regimului de aer din sol se poate realiza prin
lucrări agrotehnice ale solului, de afânare sau de tasare , de
drenare şi fertilizare a solului cu îngrăşăminte organice.
Factorii care condiţionează producţia culturilor de câmp- APA
Apa este necesară pentru:
 declanşarea proceselor fiziologice din sămânţă în vederea
germinării,
 în sinteza diferitelor substanţe din plantă
 în circulaţia elementelor nutritive în organele vegetative şi de
fructificare,
 procesul de transpiraţie
 pentru echilibrul mecanic al celulelor şi ţesuturilor (turgescenţa),
 pentru asigurarea echilibrului termic al plantelor.
Nevoia în apă se măreşte odată cu creşterea plantei mărirea

consumului de apă (1g s.u.=200-1000 ml apa= transpirație)
Această cantitate de apă, caracteristică între anumite limite pentru
fiecare specie se numeşte consum specific =coeficient de
transpiraţie. La grâu, consumul specific este de 518 l/kg., la
porumb 368 l/kg iar la sfecla de zahăr 397 l/ kg.
Factorii care condiţionează producţia culturilor de câmp- APA
După consumul specific, plantele de cultură se pot grupa în :

 plante xerofite, cu consum redus de apă ;ele se pot cultiva în zonele de stepă :
sorgul, iarba de sudan, meiul , lintea, ş.a.
 plante mezofite, plante cu consum specific moderat :grâul, secara, floarea-
soarelui,ş.a
 plante hidrofite, plante ce necesită un consum mare de apă : orezul,cartoful,
legumele,ş.a.
Reglarea regimului de apă din sol se poate realiza prin :

 lucrări ale solului, de afânare, de distrugere a scoarţei ce se formează la suprafaţă şi
favorizează evaporarea apei din sol ;
 acoperirea deficitului de apă prin irigaţii ;
 menţinerea stratului de zăpadă uniform prin instalarea de parazăpezi iarna în
zonele bântuite de vânt;
 înlăturarea excesului de apă prin operaţii de desecare şi drenaj .
Factorii care condiţionează producţia culturilor de câmp- Căldura
• Căldura este necesară în tot cursul ciclului biologic( germinare

–coacere).
Temperatura minimă de germinaţie (TMG) stabilirea
perioadei optime de semănat.
TMG: lucerna,trifoiul şi mazărea 1-20C, grâul, secara,orzul,ovăzul
la 2-3 0C, macul, bobul, cânepa la 3-40C, sfecla de zahăr la 4-
50C,floarea soarelui şi rapiţa la 5-60C, cartoful la 7-80C,
porumbul , fasolea şi soia la 8-100C, tutunul la 12-140C.
• In cursul perioadei de vegetaţie , plantele au nevoie de o
temperatură minimă de creştere, denumită zero biologic sau
prag biologic a cărei valoare este de 50C la plantele care
provin din climatul temperat (grâu,secară, orz,mazăre,ş.a.)
sau de 8-100C,la cele originare din climatul cald (porumb,
fasole).
Factorii care condiţionează producţia culturilor de câmp- Căldura
Principala sursă de energie calorică o constituie radiaţia solară a cărei valoare

numită constantă solară este de 1,94 cal /cm2 /minut.
Fiind un factor cosmic, căldura nu poate fi reglată direct (cu excepţia caselor de
vegetaţie, a serelor) ci numai indirect prin următoarele măsuri:
• lucrări ale solului şi anume lucrări de afânare care favorizează încălzirea
solului ;
• administrarea de îngrăşăminte organice în diferite grade de descompunere;
• eliminarea excesului de apă ;
• reţinerea zăpezii în strat uniform (20-30 cm) impiedică pierderile de căldură
din sol ;
• mulcirea solului,prin acoperire cu diferite materiale de culoare închisă
(turbă, mraniţă, gunoi bine descompus, folie de polietilenă), reţine căldura
din sol ;
• cultivarea plantelor pretenţioase faţă de căldură pe versanţi cu expoziţie
sudică .
Factorii care condiţionează producţia culturilor de câmp-
Radiaţia şi lumina solară
• Radiaţia şi lumina solară (RLs) =participă intens şi
direct la procesul de fotosinteză alături de apă şi
dioxidul de carbon.
• RLs condiţionează direct fructificarea plantelor,
conţinutul în zahăr, grăsimi, substanţe proteice.
• Plantele au pretenţii diferite faţă de lumină:
-intensităţi luminoase ridicate (floarea-soarelui, sfecla de
zahăr)
-mai puţin intensă (fasolea, inul pentru fuior).
• Lumina insuficientă determină alungirea tulpinilor
(etiolare), creşterea sensibilităţii la cadere, la
intemperii, la diferiţi dăunători.
• Plantele cultivate în condiţii tehnologice optime au un
coeficient de conversie al energiei solare de 1-3 % .
Radiaţia şi lumina solară
Fiind un factor de vegetaţie de natură cosmică, reglarea regimului de

lumină al plantelor se realizează indirect prin măsuri ca :
• asigurarea unei densităţi optime la semănat în funcţie de pretenţiile

plantelor faţă de lumină ;
• combaterea buruienilor care privează plantele de cultură de un regim
optim de lumină etc;
• orientarea rândurilor la semănat pentru a asigura plantelor lumină pe
parcursul întregii zile ;
• amplasarea speciilor pretenţioase faţă de lumină (floarea-soarelui –
plantă heliotropă) pe versanţii suduci (versanţii cei mai însoriţi).
Substanţele nutritive
Plantele cresc şi se dezvoltă folosind energia solară şi

substanţele nutritive din mediul înconjurător.
Ele absorb O2, CO2 , H din aer şi apă iar celelalte elemente
nutritive N, P, K,Ca, Mg, Fe, Na, Cl, Zn, S, Al, Cu, Mo, Bo,etc,
din sărurile minerale existente în sol (soluţia solului - anioni
şi cationi ai sărurilor minerale).
Substanţele nutritive sunt necesare în tot cursul perioadei de
vegetaţie şi în deosebi în faza de creştere şi de formare a
fructului.
Nevoia de hrană diferă de la plantă la plantă iar rolul
elementelor nutritive este diferit în funcţie de metabolism.
Substanţele nutritive
Pentru reglarea şi îmbunătăţirea regimului nutritiv se

recomandă:
 aplicarea de îngrăşăminte şi amendamente

 executarea corectă a lucrărilor solului
 asolamente şi rotaţii raţionale a culturilor
 combaterea buruienilor
 irigarea culturilor
Sisteme tehnologice convenţionale şi alternative
Sistemul agricol reprezintă un ansamblu de sectoare,

tehnologii, maşini şi agregate tehnologice, în care solul este
folosit ca principala resurse de producţie.
În Europa, în domeniul agricol, în funcţie de tehnologiile

utilizate, de nivelul lor de intensificare, specializare, de
cantitatea şi calitatea biomasei, de raporturile cu mediul
înconjurător, etc. sunt practicate diferite sisteme de
agricultură:
 durabilă;
 convenţională;
 biologică;
 organică;
 de precizie;
 extensive.
Sisteme de agricultură convenţională (AC)
Aceste sisteme sunt caracterizate prin specializarea şi

intensificarea puternică a activităţii agricole şi minimizarea
costurilor de producţie. Îngrăşămintele minerale şi pesticidele sunt
folosite pe scară largă la culturile de câmp.
În asolamente predomină doar anumite plante, cu precădere cele

cerealiere şi tehnice, cea mai răspândită fiind monocultura (de
porumb pentru boabe) şi rotaţia de doi ani porumb şi grâu, cu
aplicarea unor doze mari de îngrăşăminte minerale şi alte
substanţe chimice pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Lucrarea solului este intensivă, fiind adesea folosite

maşini de mare capacitate care, mai ales în condiţii de
irigare, intensifică riscul de degradare şi poluare a
mediului înconjurător.
În astfel de unităţi agricole, scopul major este cel al

obţinerii unui profit maxim, fiind minimizată protecţia
resurselor mediului înconjurător. Sunt organizate
ferme mari, concentrări de terenuri şi procese de
producţie, de capital şi forţă de muncă, condiţiile
sociale de viaţă ale mediului rural sunt în mare măsură
neglijate.
Agricultura de precizie (AP)- cea mai avansată formă de agricultură, care

este practicată chiar şi în cele mai dezvoltate ţări ale Uniunii
Europene şi SUA pe suprafeţe mai restrânse.
Avantajele practicării unei astfel de agriculturi:

A. are la bază cele mai moderne metode de control a stării de calitate a
diferitelor resurse de mediu,
B. aplică în timp optim și în mod riguros, toate componentele
tehnologice asupra posibililor factori care ar determina degradarea
mediului înconjurător.
• Sistemele agricole sunt strâns legate de condiţiile

economice, sociale şi de mediu. Soluţionarea
acestora este cea mai importantă condiţie pentru
introducerea şi promovarea agriculturii durabile.
Alegerea sistemului de agricultură este
condiţionată de nivelul dotării tehnice, nivelul de
cunoştinţe profesionale, dar şi de mentalitatea,
educaţia în general, ca şi de respectul pentru
natură, pentru mediul înconjurător al tuturor care
lucrează în acest domeniu.
C3-Tehnologia agricolă: factori care condiţionează
producţia culturilor de camp; sisteme tehnologice
convenţionale şi alternative. Digitalizarea agriculturii
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREȘTI
Facultatea de Economie Agroalimentară și a Mediului
Disciplina: Sisteme tehnologice pentru

culturile de câmp (S.T.P.C.C.)
Titular curs: lector.dr.ing. Luxița Rîșnoveanu

Sisteme tehnologice pentru culturile de
câmp
C4- Evaluarea calitativă a terenurilor

agricole: resursa de sol; cartarea şi
bonitarea.
„Sănătatea omului este reflexia sănătăţii

pământului”- Heraclit
Resursa de sol
FAZELE ȘI COMPONENTELE SOLULUI
a) FAZA SOLIDĂ
b) FAZA LICHIDĂ
c) FAZA GAZOASĂ
Resursa de sol
FAZA SOLIDĂ
1.Componenta minerală a solului;
2. Componenta organică a solului;
3. Componenta vie (organică).

Resursa de sol
Resursa de sol
1. Componenta minerală a solului
Fragmente de rocă
Minerale
Resursa de sol
Mineralele,
DUPĂ EVOLUȚIA GENETICĂ se clasifică în:
• PRIMARE – Roci eruptive sau metamorfice;
• SECUNDARE – Roci sedimentare sau alterarea
mineralelor primare:
-SILICAȚI
-ALUMINOSILICAȚI.
Resursa de sol
SILICAȚII
Elemente structurale: au în compoziţia lor atomi de Si şi O sau atomi
de Si, O şi H.
ALUMINOSILICAŢII
Sunt alcătuiţi din tetraedre de siliciu şi octaedre de aluminiu, iar
structura lor rezultă din alternativele de suprapunere a foiţelor
de tetraedre de Si cu foiţele de octaedre de Al
Resursa de sol
Modelul unui tetraedru
Modelul unui octaedru

Resursa de sol
2. Componenta organica:
• Resturi de plante și animale;
• Microorganisme și diverși compuși sintetizați
de acestea;
• Substanțe rezultate din secrețiile rădăcinilor și
din descompunerea substanțelor organice;
• Humus.
Resursa de sol
Humusul este compus din:

• Substanțe nehumificate;
• Substanțe humificate;
• Substanțe intermediare.
Resursa de sol
Formarea humusului parcurge 3 etape:

• A. Formarea radicalilor fenolici;
• B. Condensarea cu diverși compuși organici cu
azot;
• C. Polimerizarea produșilor de condensare.
Resursa de sol
Grupe de substanțe care formează humusul:
• Acizii huminici;
• Acizii fulvici;
• Humina.
Resursa de sol
3. Componenta vie
• Bacteriile
• Fungii
• Algele verzi
• Microfauna
• Macrofauna
• Edafonul macroorganic
Proprietățile fizice ale solului
• Textura
• Structura
• Porozitatea
• Insușirile hidrofizice
• Insuțirile termice
• Insușirile mecanice
Textura solului (compoziția granulometrică a solului)
Definiție: Textura solului reprezintă raporturile cantitative
dintre particulele de diferite dimensiuni ale solului.
Pentru definirea texturii solului, particulele elementare de
sol sunt grupate, în funcție de mărimea lor, în mai multe
categorii, denumite fracțiuni granulometrice.
Principalele fracțiuni granulometrice sunt cele de nisip,
praf și argilă.
Clasa texturală, este dată de fracțiunea

granulometrică dominantă dintr-un sol. Astfel, dacă
predomină nisipul (>85%) textura este nisipoasă, dacă
fracțiunile sunt aproximativ egale textura este lutoasă, iar
dacă predomină argila (peste 60-65%) textura este argiloasă.
În general se pot aprecia:
trei clase texturale principale (nisipoasă, lutoasă şi
argiloasă)
patru clase texturale intermediare (nisipo-lutoasă, luto-
nisipoasă, luto- argiloasă şi argilo-lutoasă).
Proprietățile chimice ale solului
• Reacția (pH-ul)
• Capacitatea de reținere
• Capacitatea de oxido-reducere
• Capacitatea de tamponare
• Conținutul de elemente nutritive
Resursa de sol
Reacția solului (pH-ul)

• pH-ul = logaritmul cu semn schimbat al
concentratiei ionilor de hidrogen (pH = - lg
aH+)
Aciditatea actuală sau disociată
Aciditatea potențială sau adsorbită
o aciditate usor schimbabilă

o aciditate greu schimbabilă
Cartarea
Definiție: Cartarea (Studiul pedologic) constituie materialul
ştiinţific prin care se concretizează o cercetare pedologică sau o
activitate de prelucrare a unor date pedologice deja existente
(reambulare) cu sau fără studii de teren în completare.
Acest studiu cuprinde:
-un text cu caracterizare a solurilor şi a condiţiilor în care se
desfăşoară activitatea de producţie agricolă;
-explicarea materialelor;
-protecţia şi ameliorarea resurselor de sol;
-hărţi de soluri, hărţi corelative, cartograme, hărţi interpretative,
diagrame .
Se acordă o atenţie deosebită interpretării şi evaluării datelor
pedologice în scopul bonitării terenului.
Cartarea
Cartarea cuprinde totalitatea observaţiilor şi

studiilor în teren, laborator şi birou, în vederea
-caracterizării aprofundate şi multilaterale a solului
ca suport pentru diverse obiective obiective de
investiţii, ca material de construcţie etc.,
-cât şi a delimitării spaţiale şi separării pe hartă a
solurilor identificate.
Cartarea
Profilul de sol (sau pedonul, dacă este considerat în spaţiu),

constituie unitatea elementară de bază care permite studierea
orizonturilor şi a caracteristicilor morfologice, fizice şi chimice ale
solului, precum şi aspectele genetico-evolutive, geografice, agrosilvo-
productive sau ameliorative.
Pedonul reprezentativ al unei unităţi elementare de sol

considerate ca individ de sol (polipedon), constituie deci obiectul pe
care îl studiem, îl clasificăm sau îl grupăm în diferite moduri.
Cartarea
Scopurile principale ale studiilor pedologice
sunt reprezentate prin:
I. Cunoaşterea ştiinţifică, caracterizarea şi
clasificarea solurilor pe baza însuşirilor lor;
II. Separarea de unităţi cartografice cu soluri
similare;
III. Gruparea unităţilor de teren în unităţi de
pretabilitate (Bonitarea);
Cartarea
Bonitarea terenurilor
5 decembrie= Ziua internațională a solului

C4- Evaluarea calitativă a terenurilor agricole: resursa
de sol; cartarea şi bonitarea
C5/ 27.10.2021
Metode și mijloace de protecție a plantelor de câmp împotriva bolilor și dăunătorilor. Pragul

economic de dăunare.
În natură corpurile materiale nu sunt izolate unele de altele, ci formează ansamble de elemente
aflate în interacțiune, denumite sisteme. Din diversitatea sistemelor existente în natură, acestea sunt
clasate în trei grupe:
-izolate
-închise
-deschise.
Sistemele biologice se caracterizează prin trei însișiri: integritate, echilibru dinamic și autoreglare.
Sistemele biologice sunt erarhizate astfel:
-individ (plante și animale) = particularitate, fiecare individ aparține unei specii;
-populație = o grupare de indivizi din aceeași specie(areal);
-biocenoza (nivel biocenotic)= speciile prin populațiile lor trăiesc în asociație formând astfel
biocenoze *populația oricărei specii este grupată laolaltă cu alte populații ale altor specii, formând
biocenoze*
Așa cum fiecare individ aparține unei specii, tot astfel orice specie aparține unei biocenoze.
Lanțul trofic = un șir de organisme , cu funcții diferite. (substanța, energia și informația decurg
astfel: plantă- insectă fitofagă-insectă zoofagă- pasăre insectovoră- pasăre răpitoare (sau mamifer
carnivor).
Ecosistemul= sistem biologic constituit din biocenoză și biotop (spațiul speciilor ce intră în
componența biocenozei);
Biotopul (habitatul)= locul de tai al speciilor biocenozei și se caracterizează prin condițiile
mediului abiotic (climatic) în dinamica în timp și spațiu.
Clsificarea ecosistemelor:
-naturale (nemodificate de om)
-antropogene (modificate de om- culturi agricole, vii, livezi, grădini de legume etc)
ENTOMOLOGIA
1. Definiţia şi obiectul entomologiei
Producţia culturilor agricole, este influenţată în mare măsură, atât cantitativ şi calitativ, de atacul
diferitelor specii de animale dăunătoare. Dintre aceste specii cel mai numeros grup îl reprezintă
insectele (peste 80 %).
Știinţa care se ocupă cu studiul insectelor în general este cunoscută sub denumirea de
,,Entomologie’’, de la grecescul entomon – insectă şi logos – ştiinţă. Această disciplină, alături de
altele (Helmintologia, Acarologia, Ornitologia etc. ) face parte din ,, Zoologie’’. Aceste specii de
animale fac parte din marea încrengătură Arthropoda, termen care derivă de la cuvintele greceşti
arthron şi poda şi care se referă la animalele cu picioare articulate şi care cuprinde în afară de insecte
şi crustaceele, miriapodele şi arahnidele (păianjenii).
1
Majoritatea insectelor cunoscute în prezent, au un mod de hrănire fitofag. Acestea se hrănesc cu
diferite organe ale plantelor, producând daune la diferite specii cultivate cum ar fi: cerealele, plantele
tehnice, legume, viţă de vie, specii pomicole, specii ornamentale etc.
În afara insectelor (artropode cu 6 picioare – hexapode) dăunătoare, există şi alte specii animale
care produc daune culturilor agricole acestea fiind de exemplu diferite artropode care nu fac parte din
clasa Insecta, cum ar fi acarienii.
De asemenea, există specii de animale dăunătoare culturilor agricole şi care fac parte din alte
încrengături cum ar fi de exemplu încrengătura Molusca sau încrengătura Vertebrata. Din acest motiv,
putem vorbi de o zoologie agricolă. Totuşi, datorită ponderii insectelor (aproximativ 80 %) în
organismele dăunătoare culturilor, s-a acceptat în prezent termenul de Entomologie agricolă.
Entomologia agricolă, studiază într-un sens limitat, din punct de vedere biologic, ecologic şi al
combaterii sau al protecţiei lor, speciile de insecte dăunătoare şi folositoare agriculturii. În sens larg,
această disciplină studiază pe lîngă insecte, care sunt dominante şi alte specii de animale dăunătoare şi
folositoare agriculturii cum ar fi: acarieni, nematozi, moluşte, păsări şi mamifere. Putem spune că că
scopul entomologiei agricole este de a apăra sănătatea plantelor împotriva dăunătorilor.
Pe lângă entomologia agricolă mai există alte două discipline cum ar fi entomologia forestieră
(studiază insectele dăunătoare şi utile din păduri) şi entomologia medicală (studiază insectele care
influenţează viaţa şi activitatea omului şi animalelor, din punct de vedere al stării de sănătate).
2. Pierderile cauzate de dăunători, culturilor agricole
Rolul protecţiei plantelor este acela de a apăra culturile agricole de pierderile provocate de boli,
dăunători şi buruieni. Aceste pierderi sunt estimate pe plan mondial la aproximativ 35 % din
producţia mondială, din care, 13,8 % sunt cauzate de dăunătorii animali. În România, pierderile
provocate de agenţi patogeni, dăunători şi buruieni principalelor culturi agricole sunt apreciate la 30 –
35 % din producţia potenţială..
Pe lângă pierderile provocate în câmp, o serie de dăunători produc pagube producţiei agricole
depozitate, mai ales la cereale şi plante tehnice.
Pierderile provocate de anumite specii de dăunători, au ajuns în anumite situaţii valori deosebit de
mari. De exemplu, aşa s-a întâmplat după ce filoxera a pătruns în Europa în 1863, ceea ce a cauzat,
distrugerea turor plantaţiilor de viţă nobilă. De asemenea, sunt cunoscute în trecut, pagubele provocate
de invaziile de lăcuste, care distrugând toate culturile, luau un aspect de calamitate.
În prezent, există multe specii de dăunători, care în anumiţi ani favorabili, produc pierderi mari,
în absenţa unor măsuri eficiente de combatere. Aici menţionăm de exemplu: gândacul din Colorado,
viermele merelor, răţişoara porumbului, omida păroasă a dudului, acarienii, omida fructificaţiilor,
tripşii etc. În prezent, în ţara noastră se extinde lent, dar sigur, atacul viermelui vestic al porumbului
Diabrotica virgifera virgifera, semnalat în ţara noastră în anul 1996.
2
3. Istoricul entomologiei
Entomolgia, în cursul dezvoltării ei ca ştiinţă a cunoscut petru etape distincte şi anume:

entomologia în antichitate, evul mediu, în timpurile moderne şi în perioada contemporană.
Entomolgia în antichitate. Primele informaţii referitoare la insecte ne-au parvenit de la chinezi,

care menţionează creşterea viermilor de mătase. De la alte civilizaţii antice (egipteni, babilonieni,
asirieni) ne-au rămas informaţii referitoare la pagubele produse de lăcuste, gărgăriţe etc. De
asemenea, evreii menţionează unele insecte dăunătoare (lăcuste, molii etc.)
Entomologia în epoca modernă. În această perioadă, o dată cu descoperirea aparatelor de mărit,

se pun bazele sistematicii şi morfologiei insectelor.
Entomologia epocii contemporane. În perioada contemporană, entomologia agricolă s-a

dezvoltat într-un ritm foarte rapid, au apărut o serie de entomologi care au cercetat numeroase
probleme de biologie, ecologie şi combatere a dăunătorilor plantelor cultivate.
.4. Dezvoltarea entomologiei în România
Primele menţiuni de date entomologice în ţara noastră, se referă la invaziile unor dăunători
(lăcuste), acestea fiind făcute de unii cronicari (Gr. Ureche, Axente Uricariul ş.a.).
După primul război mondial, se organizează în ţara noastră, pe lângă Ministerul Agriculturii şi
Domeniilor primul birou entomologic, care se transformă în anul 1933 în ,,Serviciul de Protecţia
Plantelor’’.
În anul 1967, s-a înfiinţat Institutul de cercetări pentru protecţia plantelor, cu o serie de secţii,
printre care şi secţia de entomologie. De asemenea, în acelaşi an, a fost publicat primul manual de
Entomologie agricolă, pentru învăţământul superior agronomic, acesta fiind elaborat de C. Manolache
şi Gh. Boguleanu.
În România, protecţia plantelor este organizată în două sectoare: un sector operativ şi unul de
cercetare.
Sectorul operativ este coordonat de Autoritatea Naţională Fitosanitară (ANF), ca direcţie

generală în cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale. Această agenţie, are în subordine,
oficiile fitosanitare judeţene (O.F), care controlează activitatea de protecţie a plantelor la nivelul
fiecărui judeţ.
Cercetarea ştiinţifică din domeniul Protecţiei Plantelor este coordonată de Academia de Ştiinţe
Agricole şi Silvice. Această activitate se desfăşoară prin intermediul unor institute de cercetare cum ar
fi:
- Institutul de cercetări pentru protecţia plantelor;

- Institutul de cercetări pentru cereale şi plante tehnice – Fundulea;
- Institutul de cercetări şi producţie pentru pomicultură – Piteşti – Mărăcineni;
- Institutul de cercetări pentru viticultură şi vinificaţie – Valea Călugărească;
3
- Institutul de cercetări pentru legume şi flori – Vidra;
- Institutul de cercetări pentru cultura cartofului – Braşov ş.a.
CARACTERELE GENERALE ALE INSECTELOR
Insectele cuprind cel mai mare număr de reprezentanţi din încrengătura Arthoproda, fiind grupate
în clasa Insecta sau Hexapoda (posedă 6 picioare). Acestea reprezintă aproximativ 70 % dintre toate
speciile cunoscute din regnul animal adică peste 1 milion de specii. Denumirea este de origine latină şi
provine de la cuvântul insectum (intersectum – segmentat), care desemnează animale care au corpul
format din segmente.
Dimensiunile corporale ale insectelor variază între limite foarte mari, de la 0,21 mm până la 150
– 280 mm.
Insectele prezintă corpul alcătuit din 21 de segmente împărţit în trei regiuni distincte: cap (6
segmente), torace (3 segmente) şi abdomen (12 segmente).
-La cap prezintă două antene, de diferite forme, doi ochi compuşi şi piesele aparatului bucal.
-Toracele este alcătuit din 3 segmente: protorace, mezotorace şi metatorace, prevăzute fiecare cu
câte o pereche de picioare, insectele fiind artropode dotate cu 6 picioare. Insectele zburătoare, posedă
pe mezotorace şi metatorace câte două perechi de aripi. Insectele sunt singurele nevertebrate care
zboară.
-Abdomenul este compus dintr-un număr variat de segmente (12 în faza embrionară, putându – se
reduce la 7 – 9 în faza de adult).
Corpul insectelor este acoperit cu un înveliş chitinos care costituie scheletul extern
(exoscheletul).
Tubul digestiv este drept, fiind alcătuit din trei regiuni bine difernţiate: intestinul anterior,
intestinul mediu şi intestinul posterior.
Aparatul respirator este de tip traheal, acesta fiind format dintr-un sistem de tuburi
respiratorii (trahee) ramificate în tot corpul.
Clasa Insecta se împarte în două subclase şi anume: subclasa Apterigota care cuprinde insecte
lipsite de aripi şi subclasa Pterigota – insecte cu aripi.
FITOPATOLOGIA
4
1. Defilniţia, obiectul şi legăturile fitopatologiei cu alte ştiinţe
Fitopatologia sau patologia vegetală este ştiinţa agronomică ce se ocupă cu studiul agenţilor
abiotici şi biotici ce produc boli la plante, cu elaborarea metodelor de prevenire şi combatere a
acestora. Denumirea ei vine de la cuvintele greceşti: phyton-plantă; pathos-boală; logos-ştiinţă,
discurs.
Prin boală se înţelege alterarea funcţiilor unei plante peste limitele sale normale de toleranţă,
fenomen care, de cele mai multe ori, duce la modificări structurale.
Din punct de vedere al practicii agricole se consideră boală orice tulburare fiziologică sau
modificare structurală dăunătoare creşterii sau dezvoltării normale a plantelor, care duce la diminuarea
cantitativă sau la deprecierea calitativă a producţiei.
Între starea normală şi cea patologică a plantei nu există o delimitare precisă, deoarece la începutul
bolii, tulburările suferite de plantă sunt puţin perceptibile şi numai după amplificarea lor apar
modificări vizibile, caracteristice stării de boală.
În cadrul fitopatologiei se disting mai multe capitole:
-etiologia = studiază cauzele bolilor plantelor;
-patogenia = stabilirea modului cum se produc bolile plantelor;
-patografia sau simptomatologia = descrie simptomele sub care se manifestă bolile şi modul cum
acestea pot fi determinate;
-ecologia agenţilor patogeni = interrelaţiile ce se stabilesc între aceştia, plantele gazdă şi condiţiile
de mediu;
-epidemiologia = studiul populaţiilor de agenţi patogeni în culturile agricole ca gazde şi bolile

produse sub influenţa condiţiilor de mediu şi a factorilor antropici;
-profilaxia bolilor = elaborarea şi aplicarea mijloacelor de luptă preventivă a agenţilor patogeni;
-terapia = elaborarea şi aplicarea măsurilor de combatere curativă;
-protecţia integrată a culturilor agricole care realizează îmbinarea mijloacelor de prevenire şi

de combatere în cadrul agroecosistemelor şi aplicarea lor atunci când acestea se justifică din
punct de vedere ecologic, sociologic şi economic (PED).
Urmărirea influienţei factorilor climatici asupra gazdelor cât şi a patogenilor se face cu ajutorul
climatologiei iar elaborarea produselor şi a metodelor de combatere chimică se relizează cu ajutorul
biochimiei şi fitofarmaciei.
Rezultatele aplicării metodelor şi produselor de protecţia plantelor se apreciază prin

disciplinele de management şi de economie agroalimentară.
2. Dezvoltarea fitopatologiei în România.
5
Perioada empirică. Agricultorii români cunosc bolile plantelor chiar din timpul dacilor,
deosebindu-le după simptome şi denumidu-le sugestiv: rugină, tăciune, mălură, făinare, mană, arsură.
S-au păstrat chiar şi unele metode de combatere ca: ,,mălura din grâu se spală la râu’’.
Perioada fitopatologică începe după primul război mondial, mai ales după înfiinţarea Institutului
de Cercetări Agronomice din România (1927) şi a catedrei de Patologie vegetală la Şcoala superioară
de agricultură de la Herăstrău, astăzi Universitatea Agronomică Bucureşti. Tot acum se iniţiază studii
cu privire la biologia, ecologia şi combaterea unor agenţi patogeni importanţi ai principalelor culturi
cum ar fi: cerealele păioase, porumbul, sfecla de zahăr, cartoful, viţa de vie etc.
3. Definiţia, etiologia şi clasificarea bolilor plantelor.
În viaţa plantelor pot surveni diferite tulburări (dezechilibre) funcţionale şi structurale,

determinate fie de cauze externe, fie de factori interni care, uneori, cuprind numai anumite părţi ale
plantelor, iar alteori afectează întreg organismul, periclitând însăşi viaţa plantelor respective.
Prin boală se înţelege orice tulburare a echilibrului funcţional (fiziologic) şi structural

(anatomic, histologic, citologic, morfologic) al unei plante, care se manifestă prin anumite simptome.
Etiologia este ştiinţa care se ocupă de studierea cauzelor ce produc bolile plantelor. Cele
mai multe cauze ale bolilor plantelor sunt de origine externă, modificări ale condiţiilor de mediu sau
prezenţa agenţilor patogeni, dar există şi numeroase cauze interne (genetice, fiziologice) care pot
produce simptome caracteristice de boală la plante.
A. După natura cauzei care le produc, bolile plantelor se împart în două mari categorii:
1- boli neinfecţioase (neparazitare sau fiziologice);

2- boli infecţioase (parazitare).
Bolile neinfecţioase sunt provocate de acţiunea nefavorabilă a factorilor de mediu (căldură, frig,
umiditate, secetă, poluare etc.) şi uneori de o tehnologie de cultură necorespunzătoare (aplicare greşită
de diferite pesticide ce pot produce efecte fitotoxice). Carenţele sau excesul de macro sau/şi micro
elemente pot provoca boli de nutriţie care de asemenea sunt boli neinfecţioase. De exemplu carenţa în
Fe++ poate provoacă la viţa de vie şi la diferite specii de pomi aşa numita cloroză ferică.
Bolile infecţioase pot fi produse de următoarele grupe de de agenţi patogeni:

- virusuri – viroze
- micoplasme – micoplasmoze
- bacterii – bacterioze
- ciuperci – micoze
- antofite (plante cu flori) – antofitoze
B. După modul de nutriţie agenţii patogeni se clasifică în mai multe categorii:
-paraziţii cu mod de nutriţie biotrof ce se hrănesc numai cu ţesuturile vii ale gazdei, aşa
cum este cazul la Erysiphe graminis;
-paraziţii necrofiţi care se hrănesc cu materia organică moartă, ce provine din ţesuturi vii
omorâte de patogeni aşa cum este cazul la Armillariella mellea.
6
-paraziţii facultativi sunt aceia care au în ciclul lor evolutiv un stadiu saprofit şi un stadiu
parazit ca de exemplu Venturia inaequalis la care faza conidiană Spilocea pomi este parazită, în timp
ce faza sexuată este saprofită.
Bolile plantelor au mai fost grupate şi după alte criterii cum ar fi:
-modul de evoluţie şi durata bolii;

-viteza de propagare a agentului patogen şi extinderea bolii;
-după planta gazdă;
-după răspândirea agentului patogen în plantă;
-după organul atacat;
4. Recunoaşterea şi diagnosticarea agenţilor patogeni.
În vederea protecţiei ştiinţifice a plantelor de cultură specialiştii au sarcina de a recomanda metode

eficiente de prevenire şi de combatere. Acest lucru nu este posibil fără o cunoaştere precisă a
agentului patogen, a dăunătorului sau a cauzei care a produs îmbolnăvirea plantelor.
Uneori plantele bolnave se recunosc uşor de la distanţă dar, un diagnostic precis nu se poate
pronunţa decât după studii, deoarece planta nu este atacată de un singur agent patogen iar la apariţia
simptomelor de boală, de regulă contribuie mai mulţi factori.
Planta gazdă va fi examinată de la rădăcină la inflorescenţă după ce a fost vizitat câmpul. În unele
situaţii, anumiţi factori abiotici (poluare, carenţe în macro sau microelemente) pot provoca simptome
asemănătoare cu cele produse de agenţii patogeni. De exemplu carenţa în Fe, poate produce, la pomi,
viţă de vie simptome de cloroză a frunzelor, simptome asemănătoare putând fi provocate şi de unele
viroze. La fel este şi cazul carenţei în Ca, care poate produce simptome de putregai la ardei, simptome
ce sunt asemănătoare cu cele produse de ciuperca Botrytis cinerea.
5. Simptome generale ale bolilor plantelor
Simptomele reprezintă exteriorizarea proceselor patologice şi sunt considerate în mod obişnuit

prima etapă a îmbolnăvirii deşi ele sunt evidente abia după o perioadă mai lungă sau mai scurtă de
boală, în timpul căreia simptomele sunt mascate, o perioadă în care agentul patogen are o evoluţie
lentă.
De asemenea, simptomele prin care se manifestă bolile plantelor, reprezintă principalul criteriu –
macroscopic – de determinare a bolilor, deci cunoaşterea lor cât mai detaliată este absolut necesară.
Paralel cu modificările interne suferite de planta – gazdă încep să apară simptomele exterioare,
evidente, care se modifică pe măsură ce boala evoluează, terminându-se în multe cazuri cu distrugerea
ţesutului sau a organului atacat sau cu moartea întregii plante. Totalitatea modificărilor vizibile,
7
survenite în cursul patogenezei, alcătuiesc caracterele simptomatologice ale bolii, a căror descriere
formează obiectul patografiei.
Totalitatea simptomelor care se succed în timpul unei îmbolnăviri (simptome iniţiale + simptome
caracteristice + simptome finale) constituie sindromul bolii respective.
Simptomele pot fi localizate (tăciunele comun al porumbului) sau generalizate în cazul agenţilor
cu răspândire sistemică (ofilirea bacteriană a tomatelor).
Existenţa unor simptome macroscopice presupune schimbări de culoare, modificări anatomo-

morfologice ale organelor, apariţia anormală de substanţe în ţesuturile atacate, distrugeri parţiale de a
unor părţi ale organelor plantei sau de organe întregi. Diagnosticul trebuie completat şi de observaţii
microscopice,
În vederea determinării corecte a agentului patogen, trebuie însumate atât simptomele

macroscopice cât şi cele microspice pentru a face încadrare sistematică foarte corectă şi pentru a stabili
o metodă de prevenire şi de combatere corespunzătoare.
Criterii și norme de apreciere a atacului de boli și dăunători la culturile agricole......
8
CAPITOLUL II
NOŢIUNI GENERALE DESPRE BOLILE PLANTELOR ŞI
AGENŢII PATOGENI
2.1. Definiţia, etiologia şi clasificarea bolilor plantelor.

În viaţa plantelor pot surveni diferite tulburări (dezechilibre) funcţionale şi structurale,
determinate fie de cauze externe, fie de factori interni care, uneori, cuprind numai anumite părţi ale
plantelor, iar alteori afectează întreg organismul, periclitând însăşi viaţa plantelor respective.
9
Primele clasificări ale bolilor plantelor au fost făcute într-o perioadă în care cunoştinţele
despre etiologia bolilor erau foarte reduse, considerent pentru care, la baza diferitelor clasificări au
stat mult timp îndeosebi caracterele simptomatologice. O dată cu descoperirea cauzelor care produc
boli la plante, clasificarea bolilor se face de regulă, în funcţie de factorul etiologic.
Prin boală se înţelege orice tulburare a echilibrului funcţional (fiziologic) şi structural

(anatomic, histologic, citologic, morfologic) al unei plante, care se manifestă prin anumite simptome.
Etiologia este ştiinţa care se ocupă de studierea cauzelor ce produc bolile plantelor. Cele mai
multe cauze ale bolilor plantelor sunt de origine externă, modificări ale condiţiilor de mediu sau
prezenţa agenţilor patogeni, dar există şi numeroase cauze interne (genetice, fiziologice) care pot
produce simptome caracteristice de boală la plante.
După natura cauzei care le produc, bolile plantelor se împart în două mari categorii:
3- boli neinfecţioase (neparazitare sau fiziologice);

4- boli infecţioase (parazitare).
Bolile neinfecţioase sunt provocate de acţiunea nefavorabilă a factorilor de mediu (căldură,
frig, umiditate, secetă, poluare etc.) şi uneori de o tehnologie de cultură necorespunzătoare (aplicare
greşită de diferite pesticide ce pot produce efecte fitotoxice). Carenţele sau excesul de macro sau/şi
micro elemente pot provoca boli de nutriţie care de asemenea sunt boli neinfecţioase. De exemplu
carenţa în Fe++ poate provoacă la viţa de vie şi la diferite specii de pomi aşa numita cloroză ferică.
Bolile infecţioase pot fi produse de următoarele grupe de de agenţi patogeni:
- virusuri – viroze
- micoplasme – micoplasmoze
- bacterii – bacterioze
- ciuperci – micoze
- antofite (plante cu flori) – antofitoze
După modul de nutriţie agenţii patogeni se clasifică în mai multe categorii:
-paraziţii cu mod de nutriţie biotrof ce se hrănesc numai cu ţesuturile vii ale gazdei, aşa cum
este cazul la Erysiphe graminis;
-paraziţii necrofiţi care se hrănesc cu materia organică moartă, ce provine din ţesuturi vii
omorâte de patogeni aşa cum este cazul la Armillariella mellea.
-paraziţii facultativi sunt aceia care au în ciclul lor evolutiv un stadiu saprofit şi un stadiu
parazit ca de exemplu Venturia inaequalis la care faza conidiană Spilocea pomi este parazită, în timp
ce faza sexuată este saprofită.
Bolile plantelor au mai fost grupate şi după alte criterii cum ar fi:
-modul de evoluţie şi durata bolii;
10
-viteza de propagare a agentului patogen şi extinderea bolii;
-după planta gazdă;
-după răspândirea agentului patogen în plantă;
-după organul atacat;
11
C6- Aprecierea calității lucrărilor
solului
Lucrările solului
LUCRĂRILE SOLULUI - CONSIDERAŢII GENERALE
Lucrările solului reprezintă intervenţii mecanice efectuate

de om, cu unelte sau mașini agricole, pentru a creea
condiţii bune de creştere şi dezvoltare a plantelor de
cultură.
Lucrările agricole influenţează = însuşirile fizice, chimice
şi biologice ale acestuia.
În ecosistemele naturale unde nu s-a făcut prezentă
intervenţia omului (există vegetaţie naturală ierboasă şi
forestieră), prin selecţie naturală se realizează un
echilibru dinamic între însuşirile solului şi cerinţele
covorului vegetal (cerinţele pentru apă şi substanţe
nutritive coincid cu cele existente în sol într-o perioadă
scurtă de timp).
Pentru realizarea de recolte, plantele de cultură au nevoie de

intervenţia omului, concretizată prin lucrări agricole,
fertilizare, combaterea buruienilor, irigare, desecare,
amendare, etc.
Date fiind condițiile specifice din agricultură principala

componentă pentru executarea lucrărilor solului o reprezintă
tractorul (mașină destinată a lucra perioade mari de timp în
natură cu o intreținere minimă).
După destinaţie, tractoarele sunt:
a. tractoare agricole;
b. tractoare industriale;
c. tractoare de transport (rutiere).
a. Tractoarele agricole sunt:

• cu destinaţie generală – sunt tractoare pe roţi sau pe şenile, destinate
executării principalelor lucrări agricole: arat, cultivaţie totală (prelucrare
totală cu cultivatorul), grăpat, semănat, recoltat etc. Se mai numesc şi ,,de
arat” după denumirea lucrării de bază executate;
• universale – pe lângă lucrările efectuate de tractoarele cu destinaţie
specială se utilizează şi la lucrările de întreţinere a culturilor prăşitoare, la
lucrări de transport.
• specializate – sunt destinate executării de lucrări specializate (tractoarele
pentru grădini şi livezi, pentru vii, orezării, plantaţii de ceai).
• altele – pentru regiuni muntoase, pentru lucrări în culturi cu port înalt
figura 1.2), pentru terenuri mlăştinoase
a=ampatamentul (distanța
dintre axe);
e=ecartamentul (distanța
dintre roțile punților–
ecartamentele pe cele doua roți
pot diferi);
d=garda la sol sau lumina.
Tractor cu două punți pe roți
Tractor cu port înalt

Tractor pe roți cu șasiu articulat
Tractor pe șenile
Calităţile agrotehnice.=Influenţează nemijlocit producţia la hectar şi caracterizează

gradul de adaptare a tractorului la cerinţele preducţiei agricole: capacitatea de
trecere și maniabilitatea.
A. Capacitatea de trecere cu următorii indicatori generali:

▪ presiunea pe sol ( cea medie si cea maximă);
▪ garda la sol;
▪ tipul şi parametri sistemului de rulare;
▪ gradul de tasare a solului;
▪ pe zone muntoase – panta maximă;
▪ la lucrările între rânduri (lumina agrotehnică ;ecartamentul ; lăţimea de gabarit).
▪ pomicultură – înălţimea de gabarit.
B. Maniabilitatea:
➢ stabilitatea mişcării rectilinii
➢ manevrabilitatea:
➢ raza minimă de viraj;
➢ coeficientul de utilizare a timpului de deplasare;
➢ mersul liniştit;
➢ posibilitatea de a păstra adâncimea de lucru;
➢ oscilaţii liniare şi unghiulare.
Calităţi tehnico – economice. In această categorie se au

în vedere:
• productivitatea (suprafaţă / timp);

• calităţi de tracţiune (putere, forţă de tracţiune);
• uşurinţa formării agregatelor (număr de trepte,
cuple, comandă, calităţile dispozitivelor de
suspendare);
• economicitate (consum de combustibil, ulei; costul
tractorului);
• fiabilitate şi durabilitate ;
• disponibilitate.
Condiţiile de climă şi sol diferenţiate, impun
obiective diferite de realizat prin lucrările
agricole ca:
▪ reglarea însuşirilor fizice chimice şi biologice (de
exemplu afânare sau tasare);
▪ distrugerea buruienilor, agenţilor patogeni,
dăunătorilor;
▪ încorporarea îngrăşămintelor şi pesticidelor,
amendamentelor, resturilor vegetale;
▪ introducerea seminţelor plantelor cultivate la
adâncimea şi în condiţiile solicitate de acestea.
LUCRĂRILE SOLULUI -PROCESE TEHNOLOGICE
Sistemul de maşini pentru efectuarea lucrărilor
agricole are în vedere folosirea de maşini
complexe pentru a realiza lucrarea terenului
prin puţine treceri.
Principalele lucrări ale solului sunt: arătura,
desfundatul, grăpatul, cultivaţia, tăvălugitul,
trasarea de brazde sau coame, lucrarea cu
freza, etc.
Prin efectuarea acestor lucrări se produc în sol
procese de: afânare, mărunţire, întoarcere,
amestecare, nivelare, tasare, modelare, etc.
PRINCIPALELE LUCRĂRI ALE SOLULUI
Arătura
• Arătura este lucrarea de bază a solului atât ca efect asupra solului,
plantei ce urmează a se cultiva, cât şi al consumului de energie
(carburanţi) pe unitatea de suprafaţă.
• Prin arat se înţelege lucrarea de tăiere, desprindere, comprimare,
întoarcere, deplasare laterală, mărunţire, amestecare şi afânare a
unei fâşii de la suprafaţa solului numită brazdă.
• După arătură solul rămâne afânat cu spaţii necapilare mai mari şi
mai numeroase, volumul solului este mai mare cu 20-30 %.
• Prin lucrarea de arat se încorporează resturile vegetale rămase de la
cultura veche, se îngroapă gunoiul de grajd aplicat şi alte
îngrăşăminte organice şi minerale, se introduce la fundul brazdei
solul de la suprafaţă cu structura stricată şi se aduce la suprafaţă sol
structurat.
• Executarea arăturii pe terenuri normale este recomandat să se facă
atunci când solul este reavăn, moment în care conţinutul de apă din
sol este la 12-25 % (pentru soluri argiloase, conţinutul de umiditate
să fie între 20-22 %.).
• Desfundarea (arătura de desfundare) – este arătura care se
execută la adâncimi foarte mari, de obicei la 50-80 cm, desfundarea
se execută în situații deosebite ( înființarea pepinierelor, plantațiilor,
terenurilor compacte ) ameliorarea crovurilor ( adâncituri unde apa
baltește )
• Odatâ cu efectuarea arăturii de desfundare se încorporeazaă
îngrășăminte organice în cantităț foarte mari.
• Arătura de desfundare este o lucrare limitată deoarece este foarte
costisitoare și greu de executat pe suprafețe mari. Exista riscul de a
aduce la suprafață a orizonturilor cu fertilitate scazută care conțin
săruri, pietriș.
• Prin desfundare se combat în totalitate buruienile. După
desfundare, până la înființarea culturii este necesar să treacă o
perioadă de minim 1-2 luni.
Grăpatul
Lucrarea de grăpat constă în mărunţirea bulgărilor, afânarea
solului, nivelarea arăturii, distrugerea buruienilor sau
spargerea crustei, la întreţinerea culturilor, păşunilor,
fâneţelor, încorporarea îngrăşămintelor şi erbicidelor sau
seminţelor semănate prin împrăştiere.
Cu grapele se execută lucrări superficiale ale solului, înainte
de semănat sau în timpul perioadei de vegetaţie
Adâncimea de lucru variază între 4 şi 12 cm, uneori putînd
ajunge la 18 cm, cum este cazul grapelor cu discuri grele
Cultivația
Lucrarea cu cultivatorul este o lucrare intermediară
între arătură şi grăpat şi se execută la o adâncime
de 5-15 cm.
Prin lucrarea cu cultivatorul, se realizează tăierea
buruienilor şi afânarea solului, deschiderea de
brazde sau rigole, muşuroirea pe zona rândului de
plante. Se pot folosi şi cultivatoare hrănitoare
care execută două operaţiuni odată.
Tăvălugitul
Prin tăvălugire se realizează aşezarea (tasarea) stratului

superior de sol, lucrarea practicându-se în special în zonele
secetoase.
Presarea solului se realizează pe adâncimea de 3-8 cm.
Suprafaţa tăvălugilor poate fi netedă sau ondulată.
• Tăvălugul neted presează bolovanii în sol, astfel că
sfărâmarea lor este mai redusă, din această cauză aceştia se
folosesc în special pe solurile uşoare şi mijlocii.
• Tăvălugii cu suprafaţa neregulată se utilizează mai ales
pentru mărunţirea bolovanilor şi distrugerea crustei.
Lucrarea cu freza
Freza efectuează o lucrare ce lasă solul bine mărunţit,
gata pentru semănat. Este indicat ca aceasta să fie
folosită mai rar, deoarece provoacă mărunţirea
excesivă a solului, fapt ce determină ulterior tasarea
solurilor, în special cele cu structura degradată sau cu
conţinut scăzut de humus.
Lucrarea cu freza este indicată la luarea în cultură a
solurilor mlăştinoase, de luncă şi turboase, pentru
refacerea păşunilor, încorporarea erbicidelor (se
utilizează în legumicultură, în horticultură, la pregătirea
patului germinativ, la întreţinerea culturilor prăşitoare)
În ultima perioadă de timp s-au construit utilaje complexe
care au în componenţă şi organe active de freză și
pregătesc solul prin mai puţine treceri
PROCESE TEHNOLOGICE PRODUSE ODATĂ CU LUCRĂRILE SOLULUI
Afânarea are = intensifică procesele microbiologice,

reduce pierderea apei prin evaporare, îmbunătăţeşte
deci regimul de apă, aer şi căldură.
Mărunţirea = asigură condiţii pentru încorporarea
seminţelor plantelor cultivate, măreşte suprafaţa de
nutriţie prin contactul mai bun cu rădăcinile
plantelor.
Întoarcerea solului (aratul)= realizează încorporarea
seminţelor de buruieni, resturi vegetale,
îngrăşăminte, amendamente, aducând la suprafaţă
sol structurat şi materie organică descompusă.
LUCRĂRILE SOLULUI -PROCESE TEHNOLOGICE
Procesele care se produc în sol odată cu efectuarea lucrărilor
solului:
Amestecarea =omogenizarea solului ca fertilitate, ajută la
repartizarea uniformă în sol a îngrăşămintelor organice şi
chimice, a erbicidelor, a resturilor vegetale.
Tasarea se realizează cu tavalugul când seminţele semănate nu

vin în contact cu particulele de sol (în zonele secetoase
diminuează procesul de aerisire al solului).
Nivelarea reduce pierderile de apă prin evaporare, creează

condiţii bune pentu:
-lucrurile de semănat, îngrijire şi recoltare
-distribuirea uniformă a apei şi îngrăşămintelor.
LUCRĂRILE SOLULUI -ÎNSUŞIRILE FIZICE ALE SOLULUI
Lucrărilor agricole modifică însuşirile fizice ale

solului modificarea însuşirilor chimice şi
biologice.
Proprietățile fizice sunt caracterizate prin indicii:

1. structură;
2. textură;
3. permeabilitate;
4. densitatea aparentă
INDICII CALITATIVI AI LUCRĂRILOR SOLULUI
Indici calitativi ai arăturii :
• epoca de executare
• adancimea si uniformitatea
• gradul de afanare si maruntire
• vălurirea sau uniformitatea suprafetei araturii
• gradul si adancimea de ingropare a resturilor
vegetale
• neastuparea santului ultimei brazde
• lipsa capetelor nearate si a greșurilor
Sisteme tehnologice
Disciplina:
(S.T.P.C.C.)

Rîșnoveanu
culturile de câmp
C7-Sisteme tehnologice pentru
culturi cerealiere (neprășitoare)
Sisteme tehnologice pentru culturi cerealiere
(neprășitoare)
Caracteristici generale şi particularităţi ale cerealelor
gramineae:
Cerealele cultivate în România (cu o singură excepţie, hrişca), fac
parte din aceeaşi familie botanică, familia Gramineae
(Poaceae), ordinul Graminalis, şi prezintă multe însuşiri
comune.
Însuşirile morfoanatomice, biologice, fiziologice, sunt
condiţionate genetic, dar în anumite limite pot fi influenţate
de om în favoarea reclotei scontate.
Sisteme tehnologice pentru culturi cerealiere (neprășitoare )
Gruparea cerealelor este obişnuit să se facă, folosind diferite criterii.
❖ După specificul îngrijirii culturii sunt:
▪ păioase sau neprăşitoare- grâul, orzul, ovăzul, secara, triticale, orezul şa.
▪ prăşitoare- porumbul, sorgul, meiu ;
❖ După epoca de semănat sunt grupate în cereale:
▪ de toamnă care se însămânţează toamna, traversează iarna, fructifică şi se
recoltează în anul următor
▪ de primăvară care se însămânţează şi se recoltează în acelaşi an
calendaristic;
❖ După originea provenienţei sunt cereale:
▪ originare din climat temperat cu cerinţe termice mai reduse- grâul, secara,
orzul, ovăzul, triticalele
▪ originale din climat cald cu cerinţe termice ridicate- orezul, porumbul,
sorgul, meiul;
❖ După familia botanică sunt grupate în cereale
▪ graminee din familia Gramineae
▪ negraminee sau pseudocereale -România este numai hrişca, puţin cultivată.
Sisteme tehnologice pentru culturi cerealiere (neprășitoare)
Caracteristici morfoanatomice la cereale:
Rădăcina este fibroasă, adică este în formă de mănunchi, cu fire cam de
aceeaşi grosime şi de lungimi diferite
Tulpina este un pai (culm), format din internoduri separate între ele
prin noduri şi poate fi, în funcţie de specie: gol pe toată lungimea cu
excepţia nodurilor, cum este la grâu, plin cu măduvă pe toată
lungimea cum este la porumb sau plin cu măduvă numai în partea
superioară, cum este de exemplu la secară.
Frunza este formată din teacă şi limb, porneşte câte una din fiecare nod
al tulpinii, fiind aşezate altern, de o parte şi de alta a tulpinii.
Inflorescenţa, în funcţie de specie poate fi un spic, un panicul, sau
forme modificate ale acestora, şi au în componenţă elemente
caracteristice,rahisul şi spiculeţele.
Florile, sunt în număr de 1÷7 în fiecare spiculeţ, cu învelişuri proprii.
Fructul cerealelor este o cariopsă.
Caracteristici morfoanatomice la cereale
panicul
Sisteme tehnologice-cereale (neprășitoare)
Planta reprezentativă pentru această grupă- grâul.
Tehnologia de cultivare la cerealele neprășitoare
Caracteristica cea mai importantă este faptul că

tehnologia de cultivare este în totalitate
mecanizabilă .
Superioritatea producţiei şi calitatea se asigură
prin procedee tehnice cu lucrări încă de la
înfiinţarea culturii și pe tot parcursul
vegetaţiei prin fertilizări şi lucări de îngrijire.
Ca plantă reprezentativă pentru această grupă, considerăm a
fi grâul.
1. Prima verigă în tehnologie este rotația.
Grâul este caracterizat prin cerinţe deosebite faţă de planta

premergătoare şi rotaţia culturilor în cadrul asolamentului.
De modul cum s-a organizat rotaţia culturilor în cadrul
asolamentului şi asigurarea premergătoarelor, depind toate
celelalte lucrări tehnologice.
Aportul rotaţiei la sporirea producţiei de grâu este apreciat la
15%, fiind superior aportului soiurilor noi şi urmând
imediat după îngrăşăminte situate pe primul loc.
Planta premergătoare, trebuie să elibereze terenul timpuriu.
De ce?
Plante premergătoare indicate:
✓ foarte bune sunt: leguminoasele pentru boabe şi

furajere mazăre, fasole, borceag (obligatoriu în
agricultura ecologică); rapiţa de toamnă, inul de
ulei, inul de fibre; cartoful timpuriu, cînepa de
fibre, trifoiul roşu, semincerii de sfeclă.
✓ bune premergătoare sunt soiurile şi hibrizii ce
eliberează terenul timpuriu, (floarea soarelui,
porumb, soia; cartoful şi sfecla).
Monocultura la cerealele păioase este acceptată
de regulă numai doi ani şi numai la culturile
destinate consumului.
Prima verigă din tehnologia cerealelor neprășitoare-rotația
2. A doua verigă tehnologică este fertilizarea.
Având un aparat radicular caracterizat printr-o
slabă putere de solubilizare a elementelor
nutritive din sol, cultura grâului este de
neconceput fără îngrăşăminte.
Pe plan mondial fertilizarea este considerată
elementul tehnologic de bază pentru grâu, a
cărui aport la sporirea producţiei este de
40÷60%.
Sisteme tehnologice-cereale
(neprășitoare)
Consumul specific de elemente nutritive, adică
consumul de substanţă activă pentru
producerea unei tone de boabe inclusiv
produsul secundar aferent, la nivelul
producţiei soiurilor actuale este:
a) azot 23÷33 kg/t substanţă activă N;
b) fosfor 11÷18 kg/t substanţă activă P2O5;
c) potasiu 19÷37 kg/t substanţă activă K2O.
Dozele optime de îngrăşăminte minerale în
România sunt:
azot 60÷130 kg/ha substanţă activă N;
fosfor 50÷110 kg/ha substanţă activă P2O5;
potasiu0÷80 kg/ha substanţă activă K2O.
În cazul premergătoarelor leguminoase, dozele de
azot se reduc faţă de cele reieşite din calcul în
funcţie de aportul din nodozităţi cu 20÷40 kg/ha
substanţă activă.
Dezbaterea amănunțită despre fertilizare se face la
LP 7!
A doua verigă din tehnologia cerealelor neprășitoare-
fertilizarea
3. Lucrările solului
Lucrările solului au scopul de a asigura un pat germinativ,
care să permită semănatul şi răsărirea în cele mai bune
condiţii.
Grâul manifestă mari exigenţe faţă de calitatea lucrărilor
solului şi este puţin pretenţios faţă de adâncimea
lucrării be bază a solului.
Regula generală este: se ară la adâncimea la care nu se
scot bulgări, cu evitarea compactării solului în
adâncime şi formarea harpanului, prin alternarea
adâncimii arăturii de la an la an.
Lucrările solului la grâu se diferenţiază în primul rând în
funcţie de cultura premergătoare apoi în funcţie de
tipul de sol.
Prima lucrare care se recomandă în majoritatea

situaţiilor din teren, este dezmiriştirea.
Dezmiriştirea = este lucrarea prin care se

mărunţesc resturile vegetale, se împiedică
pierderea apei din sol, se creează condiţii
pentru încolţirea seminţelor de buruieni, ce
vor fi distruse prin arătură.
Agregatul folosit: grapa cu discuri
Lucrările solului -Dezmiriştirea
Sisteme tehnologice la cerealele(neprășitoare)-
Lucrările solului
Lucrarea de bază o constituie aratul, care se face

la 18÷22 cm adâncime, cu plugul în agregat cu
grapa stelată.
Se efctuează fie imediat după eliberarea
terenului, fie după căderea unor ploi, care
îmbunătăţesc umiditatea fapt ce permite o
arătură de calitate.
Sămânţa şi Semănatul
4. Sămânţa şi Semănatul
Sămânţa trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
➢ aparţină soiurilor zonate,
➢ provină din culturi special destinate producţiei de
sămânţă,
➢ facă parte din categoriile biologice bune, superioare: elită
(bază), sau prima şi a doua înmulţire (C1; C2)
➢ aibă Certificat Oficial de Calitate a Seminţei (COCS), cu
valoare culturală ridicată, puritate fizică (P) minim 98% şi
facultate germinativă (G) minim 85%, MMB cât mai mare
➢ să fie tratată împotriva bolilor şi dăunătorilor
transmisibili prin sămânţă sau sol.
Sisteme tehnologice la cerealele(neprășitoare)- Sămânţa şi
Semănatul
Semănatul constitue un element tehnologic decisiv,

deoarece orice defecţiune se poate solda cu mari
pierderi şi poate conduce chiar la desfiinţarea culturii.
Operațiunea de semănat presupune:
stabilirea timpului optim de semănat (1 - 10 octombrie și
25 septembrie -5 octombrie)
stabilirea densităţii (450÷700 boabe germinabile la m2),
norma de sămânţă în prezent este de 200÷250 kg/ha.
distanţei între rânduri, 12,5 cm
adâncimii de însămânţare (4÷6 cm) și calitatea lucrării.
Sămânţa şi Semănatul
Utilajul de semănat este semănătoarea

universală de semănat cereale păioase.
Maşina de semănat direct în mirişte permite şi
fertilizarea grâului pe rândul de semănat
(îngrăşământ starter), are lăţime mare de
lucru (6m), deci randament ridicat.
Lucrările de îngrijire
4. Lucrările de îngrijire
Lucrările de îngrijire complet mecanizate practicate în
prezent sunt numeric foarte variabile.
De regulă numărul lucrărilor de întreţinere este foarte
redus când s-au respectat măsurile fitotehnice, prin
care să se asigure o stare bună a vegetaţiei până la
venirea iernii.
Ele urmăresc în principal protecţia culturii împotriva:
▪ buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor
▪ secetei
▪ căderii
▪ efectelor nefavorabile din timpul iernii.
4.1. Combaterea buruienilor
• Combaterea buruienilor este principala lucrare
de îngrijire, deoarece datorită concurenţei
buruienilor, pagubele în mod curent sunt
semnificative, 10÷20% şi chiar peste, deşi într-o
cultură lucrată corect prezenţa buruienilor nu ar
trebui să se facă remarcată (grâul prin densitate
sufocă buruienile).
• Spectrul de îmburuienare- aparţin în cele mai
multe cazuri grupei dicotiledonatelor (peste 40
de dicotiledonate şi circa 10 monocotiledonate).
Combaterea integrată a buruienilor
Dicotiledonatele cele mai frecvent întâlnitesunt: Galium

aparine –turtiţa; Matricaria inodor –muşeţel;
Papaver rhoes – mac; Chenopodium spp – căpriţa;
Sinapis arvensis – muştar sălbatic; Raphanus
raphanistrum – ridiche sălbatică; Cirsium arvense –
pălămida; Convolvulus arvensis – volbura; Sonchus
arvensis – susai;
Pentru reducerea infestărilor cu buruieni sub nivelul
pragului de dăunare şi a pagubelor produse de
acestea se impun măsuri preventive şi curative, în
contextul sistemului de combatere integrată a
buruienilor.
Combaterea integrată a buruienilor
Combatrea integrată presupune un sistem de
acţiune complex, care include: rotaţia
culturilor, lucrările solului, calitatea
semănatului, fertilizarea, erbicidarea.
Prin utilizarea metodelor agrotehnice se obţine
numai o reducere a gradului de înburuienare.
Combaterea chimică constitue principala metodă sigură

şi eficientă în cadrul sistemului de combatere integrată
a buruienilor.
În realitatea actuală din agricultură, această metodă s-a
evidenţiat tot mai mult, aşa încât în stabilirea
tehnologiilor optime de cultură,erbicidarea a devenit
obligatorie.
Sortimentul de erbicide avizat până în prezent este foarte
bogat, diversificat, cu o bună selectivitate şi poate fi
utilizat diferenţiat în funcţie de speciile de buruieni
prezente şi dominanţa lor.
Condiții pentru aplicarea tratamentelor: trebuie să se facă pe

vreme liniştită, calmă, însorită, cu evitarea precipitaţiilor
timp de minim trei ore după tratament, cu pregătirea
corectă a soluţiei şi administrarea ei uniformă.
Eficacitatea erbicidelor în combaterea buruienilor depinde de
numeroşi factori : temperatura, umiditatea, fenofaza
buruienilor în momentul tratamentului, respectarea dozei,
cantitatea de soluţie la aplicarea tratamentelor fiind de
200÷400 l/ha.
Tratamentele se fac de regulă pe vegetaţie, postem
(postemergent).
Faza considerată cea mai sensibilă pentru combatere este
atunci când buruienile au 2÷4 frunze, denumită şi faza de
rozetă.
4.2. Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Combaterea bolilor şi dăunătorilor presupune
alături de toate măsurile fitotehnice corect
aplicate, tratamente preventive aplicate la
sămânţă înainte de semănat şi tratamente
curative pe vegetaţie.
Bolile care pot periclita frecvent culturile de grâu
sunt numerose:fuzarioze, septorioze, făinarii,
rugini, măluri, tăciuni.
Dăunătorii cu atac din sol sau pe vegetaţie sunt
diversificați și numeroşi dar se pot preveni prin
tratamente chimice la sămânţă şi pe vegetaţie.
Principalele boli ale cerealelor:
Fuzariozele sunt produse de patogenii: Fusarium spp.- fuzarioza
rădăcinilor, coletului şi plantulelor.
Gibberella zeae– fuzarioza spicelor, tulpinelor şi arsura spicelor, este
cunoscută şi sub numele de arsura, înroşirea sau albirea spicelor
(fuzarioza pe spic este cancerigenă).
Fusarium nivale– mucegaiul de zăpadă.
Septoriozele sunt produse de patogenii:
Septoria tritici – septorioza frunzelor
Septoria nodorum – septorioza spicului
Făinareaeste produsă de patogenii:
Blumeria graminis (Erysiphe graminis) fsp. Tritici –făinarea grâului,
provoacă pagube importante în special culturilor intensive, foarte
dese şi puternic fertilizate
Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Ruginelesunt produse de patogenii:

Puccinia recondita -rugina brună a grâului
Puccinia striiformes – rugina galbenă
Puccinia graminis – rugina neagră a cerealelor
Mălurilesunt produse de patogenii:

Tilletia caries– mălura comună
Tilletia controversa– mălura pitică
Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Dăunătorii din sol
• Zabrus tenebrioides – gândacul ghebos
• Agriotes spp. – viermele sârmă
Dăunătorii cu atac pe vegetaţie
• Eurygaster integriceps – ploşniţa cerealelor
• Lema melanopa – gândacul ovăzului este un dăunător comun cerealelor
păioase, care în ultimii ani a înregistrat o creştere puternică
• Haplodiplosis marginata – viermele roşu al paiului
• Muştele: Oscinella frit – musca suedeză, Chlorops pumilionis –musca
galbenă, Mayetiola destructor – musca de Hessa , Phorbia spp.- muştele
negre ale cerealelor
• Afidele cerealelor, păduchii sunt:Macrosiphum avenae, Rhopalosiphum
maidis, R. padi,, Schizaphis graminum.
• Anguina tritici – nematodul boabelor de grâu
• Cicadele grâului
• Tripsul grâului Haplothrips tritici
• Cărăbuşeii cerealelor
• Agrotis segetum – buha semănăturilor
5. Irigarea
• Irigarea grâului prezintă mare interes pentru majoritatea zonelor de
cultură a grâului de toamnă din România, caracterizate prin toamne
secetoase şi primăveri cu secete în aprilie, mai, iunie. Acestea
afectează însămânţatul, vegetaţia în primele faze şi formarea
organelor de reproducţie producţie.
• Normele de irigare sunt destul de mici comparativ cu alte plante,
ajungând până la 1.000÷3.000 m3/ha, în funcţie de condiţiile de
cultură, zonă, precipitaţii, aport freatic, şa.
• Numărul de udări deasemeni este mai mic faţă de alte culturi, în
mod obişnuit se aplică 2÷3 udări, până la maximum 5, în situaţii
extreme.
• Aplicarea udărilor se face toamna şi primăvara, diferenţiat. Toamna
irigarea se face cu norme de udare mici, 400÷500 m3/ha . Primăvara
normele de udare sunt moderate, 500÷600 m3/ha .
• 6. Lucrări speciale de îngrijire ale culturii de grâu după

semănat în criptovegetaţie, până la desprimăvărare
• tăvălugitul după semănat
• eliminarea eventualului exces de umiditate,
• spargerea poleiului,
• completarea necesarului de elemente nutritive,
• aplicarea tratamentelor.
Primăvara, culturile afectate de fenomeul de descălţare
se tăvălugesc cu tăvălugul neted sau inelat.
7. Recoltarea și Producţia
Recoltarea este asigurată mecanizat în
totalitate. Faza optimă de recoltare este la
maturitatea deplină, când boabele ajung la
umiditatea de 14÷15%. Momentul finalizării
recoltării fără risc, este atunci când umiditatea
boabelor nu a scăzut sub 12÷13%.
Sisteme tehnologice la cerealele(neprășitoare)
Strângerea paielor în prezent în România constituie o

lucrare care se face separat după recoltarea boabelor.
Paiele reprezintă produsul secundar al grâului, raportul de
masă fiind în general pentru boabe/pae = 1/1 .
Uneori, ele rămân tocate pe teren, prin montarea unor
dispozitive speciale la combină. Acestea rămân pe
teren sub formă de brazdă continuă, în urma combinei,
iar strângerea lor se face prin presare în baloţi, cu
prese de balotat.
Lucrarea trebuie efectuată pe cât posibil concomitent cu
recoltarea boabelor cu combina.
Sisteme tehnologice la cerealele(neprășitoare
• Producţia
La nivel mondial se produce anual peste 535÷735 milioane tone grâu,
respectiv o producţie medie de peste 2.500 kg/ha boabe.
Ţările cu producţii medii ridicate sunt: Olanda, cu o producţie medie
anuală pe întreaga suprafaţă de peste 8.000 kg/ha, Anglia şi Irlanda,
în jur de 7.500 kg/ha Germania, Belgia, Danemarca, Franţa, Suedia,
Luxemburg, cu peste 6.000 kg/ha, Austria, Elveţia, Noua Zeelandă,
cu peste 5.000 kg/ha.
• În România producţia medie pe ţară în ultimele decenii s-a situat
cam la 3.300 kg/ha. Momentan sunt exploataţii agricole care
realizează constant producţii cu mult peste medie, 5.000÷6.000
kg/ha şi chiar până la sau peste 8.000 kg/ha.
Sisteme tehnologice la cerealele(neprășitoare
Elementele de productivitate = randamentul:
• MMB este: 32÷42g la soiurile cu bob mijlociu şi mic, 36÷50g la soiurile cu

bob mare.
• Numărul de boabe în spic: 16÷25 la soiurile cu spic mijlociu, 25÷30 la
soiurile cu spic mare (poate ajunge până la 48÷50).
• Numărul de boabe la un gram: 24÷37 la soiurile cu bob mijlociu, 20÷29 la
soiurile cu bob mare.
• Greutatea unui spic: 1,0÷1,7g.
• Greutatea boabelor dintr-un spic: 0,8÷1,3g (la spicele tulpinei din
sămânţă este mai mare faţă de spicele fraţilor).
• Numărul de boabe însămânţate la m2 500÷700.
• Numărul de plante răsărite la m2 450÷650.
• Numărul mediu de fraţi la o plantă, în funcţie de soi poate fi: la soiurile cu
înfrăţire puternică 1,4÷1,7; la soiurile cu înfrăţire medie 1,2÷1,5; la soiurile
cu înfrăţire redusă 1,0÷1,4.
• Numărul mediu de spice la m2 la potenţialul soiurilor este: la soiurile cu
înfrăţire puternică 800÷850; la soiurile cu înfrăţire redusă 700÷800.
Producţia calculată (P) estimată la evaluare se
face după formula:
Sisteme tehnologice
Disciplina:
(S.T.P.C.C.)

Rîșnoveanu
culturile de câmp
C8-Sisteme tehnologice pentru
culturi cerealiere (prășitoare)
Sisteme tehnologice pentru culturi cerealiere (prășitoare )
Ca plantă reprezentativă pentru această grupă,
considerăm a fi porumbul.
Generalități
 Pentru România şi la nivel mondial, porumbul denumit şi
păpuşoi sau cucuruz, reprezintă una dintre cele mai importante
plante agricole de mare pondere economică.
 Cultura este valorificată în primul rând prin producţia de boabe,
dar şi ca masă vegetală a întregii plante. Practic de la porumb se
foloseşte întreaga parte epigee a plantei.
 Cultura oferă posibilităţi foarte variate de valorificare: în hrana
oamenilor, în hrana animalelor, industrie, gospodărie. Prezintă
interes în dieta alimentară, chiar şi ca plantă medicinală sau
meliferă. Este de mare interes şi în producţia de biocarburanţi
(bioetanol). În ierarhia plantelor cultivate, porumbul ocupă
primul loc în ceea ce priveşte producţia de boabe.
Sisteme tehnologice pentru culturi cerealiere (prășitoare)
În prezent soiurile de porumb sunt foarte puţin

răspândite în cultură. Ele au fost înlocuite cu hibrizi
peste tot în lume.
În practică trebuie să se ia în considerare faptul că

vigoarea hibridă se menţine numai la prima
generaţie în F1. Deja în F2 se produc pagube de
20÷30% din recoltă.
De aceea la producţia de boabe pentru consum este
obligatorie folosirea seminţei hibride la semănat
numai la prima generaţie, F1.
(prășitoare)
Hibrizii trebuie să întrunească următoarele condiţii:
 să fie cât mai productivi şi adaptaţi condiţiilor

ecologice.
 să ajungă la maturitate înainte de venirea brumelor,
necesarul de unităţi termice să fie mai mic cu circa
150oC faţă de potenţialul zonei agricole.
 să aibă însuşiri de rezistenţă la factorii adverşi
vegetaţiei.
 să aibă înălţimea de inserţie a ştiuleţilor uniformă, să
fie rezistenţi la frîngerea tulpinelor
(prășitoare)
La alegerea sortimentului trebuie să se aibă în vedere:
 destinaţia recoltei
 corelaţia directă între producţia de boabe şi precocitatea hibridului,
hibrizii tardivi având cea mai ridicată capacitate de producţie.
Tehnologia de cultivare la cerealele prășitoare
Caracteristica cea mai importantă este faptul că tehnologia de cultivare

este în totalitate mecanizabilă .
Superioritatea producţiei şi calitatea se asigură prin procedee tehnice
cu lucrări încă de la înfiinţarea culturii și pe tot parcursul vegetaţiei
prin fertilizări şi lucări de îngrijire.
(prășitoare)
După durata perioadei de vegetaţie hibrizii sunt grupaţi

în clasificarea FAO, adoptată peste tot în lume.
În acest sistem sunt nouă grupe de precocitate cu coduri
din 100 în 100, începând cu grupa 100,
corespunzătoare hibrizilor cu cea mai scurtă durata a
perioadei de vegetaţie (hibrizii cei mai timpurii), până
la cei mai târzii (hibrizii cei mai tardivi).
Principalii hibrizi destinaţi producţiei de boabe pentru
consum, se referă la grupa de coduri FAO cuprinsă între
100 şi 650
(prășitoare)
Principalii hibrizi de interes pentru România, cu prognoza,

se pot clasifica după cum urmează:producerii de
sămânţă F1
• Hibrizi foarte timpurii FAO 101–200, cu durata

vegetaţiei sub 100 de zile;
• Hibrizi timpurii FAO 201–300, extratimpurii;
• Hibrizi semitimpurii FAO 301–400;
• Hibrizi mijlocii FAO 401–500;
• Hibrizi semitârzii FAO 501–600;
• Hibrizi târzii FAO 601–650, tardivi.
(prășitoare)
Hibrizi specializaţi pentru :
 mălai alimentar cu bob semisticlos sticlos, indicaţi pentru industria

morăritului la obţinerea mălaiului grişat şi a fulgilor;
 floricele „pop corn”;
 fiert conserve boabe nemature;
 industria produselor amidonoase şi alcool, cu un conţinut ridicat în
amidon, peste 72÷75%;
 pentru hrana animalelor şi nutriţie umană, hibrizi cu conţinut
proteic ridicat, 12÷14%,;
 hibrizi transgenici cu genă de rezistenţă la erbicide;
 conţinut ridicat de grăsimi 5,1÷5,32%;
 conţinut ridicat în caroten şi proteină pentru mălai grişat.
Zonarea hibrizilor în funcţie de durata vegetaţiei

ZONA I II III IV V VI
∑t>10oC >1.600 1.500÷1.600 1.400÷1.500 1.200÷1.400 1.000÷1.200 800÷1.000
Grupa de Târzii Semi – Târzii Mijlocii Semi – Timpurii Foarte

Timpurii Timpurii
precocitate
Grupa FAO >550÷600 500÷550 401÷500 301÷400 201÷300 100÷200

ZONAREA RESURSELOR TERMICE EXPRIMATE ÎN SUMA
TEMPERATURILOR EFECTIVE, MAI MARI DE 10oC (Valori multianuale)
HARTA ECOLOGICĂ A PORUMBULUI
(Gh. Valuţă, O. Berbecel, 1960)
1. Prima verigă în tehnologie este rotația.
La stabilirea rotaţiei pentru cultura porumbului în România se iau în

considerare următoarele:
• Porumbul este recunoscut puţin pretenţios faţă de planta
premergătoare . Plantele premergătoare sunt:leguminoase anuale
târzii, cereale păioase şi leguminoase perene. Restricţii: nu se cultivă
după sorg, iarbă de sudan şi mei.
• Practicarea monoculturii de porumb este o realitate în agricultura
românească. Se poate cultiva în monocultură deoarece se
autosuportă timp îndelungat, fără a se manifesta fenomenul de
oboseală a solului însă pentru producții ridicate trebuie să se aibă în
vedere aplicarea unei rotații corespunzătoare
• Cele mai eficiente producţii sunt în asolamentele de 4÷6 ani.
Fertilizarea
Porumbul este o plantă mare consumatoare de
substanţe nutritive, apreciat drept „vorace prin
excelenţă”.
Consumul specific de elemente nutritive sau
consumul pentru obţinerea unei tone de boabe
inclusiv produsul secundar aferent, este:
-azot20÷28 kg/t substanţă activă N,
-fosfor9÷14 kg/t substanţă activă P2O5,
-potasiu24÷36 kg/t substanţă activă K2O
Sporul de producţie adus de îngrăşăminte poate
depăşi 20÷30%.
Azotul este principalul element nutritiv în fertilizarea

porumbului.
Asigură formarea masei foliare bogate, a creşterii,
culoarea verde intens necesară asimilaţiei clorofiliene,
influenţează favorabil acumularea substanţelor
proteice, sporeşte considerabil producţia de boabe cu
rol determinant asupra elementelor de productivitate
ale ştiuleţilor.
Carenţa se manifestă prin îngălbenirea limbului frunzelor
de la vârf spre bază, de-a lungul nervurii mediene, care
se deschide la culoare. Plantele afectate de carenţă îşi
încetinesc creşterea, rămân firave, ştiuleţii rămân mici,
numărul şi masa boabelor se reduce.
Carența de AZOT (N)
Fosforul - are un rol

multiplu în creştere şi
fructificare.
Carenţa se manifestă
prin înroşirea
frunzelor de la vârf
spre bază. Sistemul
radicular nu se mai
poate dezvolta ales pe
solurile bogate în
carbonaţi.
Potasiu măreşte rezistenţa la cădere, secetă şi boli.

Carenţa se manifestă prin sistem radicular slab dezvoltat, internodiile se
scurtează, plantele rămân mici, frunzele se deschid la culoare, vârful şi
marginile lor se usucă şi la frunzele inferioare marginile apar ca pârlite sau
arse. Perioada critică pentru nutriţia cu potasiu, este ca şi la azot, în fazele
creşterii iniţiale.
Fertilizarea minerală cu îngrăşăminte cu azot şi

fosfor este necesară în prezent pe toate
tipurile de sol din România, iar cu potasiu pe
solurile luvice, nisipoase sau irgate şi pe unele
soluri aluvionare (de exemplu Insula Brăilei).
Dozele optime la diferite nivele ale producţiei programate:
Producţia Doza de îngrăşământ

programată boabe Substanţă activă (kg/ha)
t/ha Azot – N Fosfor – P2O5 Potasiu – K2O
3- 4 40-120 0-60 0-90
5- 7 90-200 30-100 0-90
9- 10 170-240 50-130 40-100
11-12 200-280 60-140 70-200
• Fertilizarea organică cu gunoi de grajd este indicată pe

toate tipurile de sol. Aplicarea se face direct la cultura
porumbului. Dozele optime sunt 20 până la 40 t/ha
gunoi proaspăt sau semifermentat, odată la 4÷5 ani.
Aplicarea se face sub arătură şi efectul se resimte chiar şi
în al treilea an de la administrare.
• Fertilizarea organo minerală se face cu gunoi de grajd 20 t/ha

şi în plus doze mici, moderate de îngrăşăminte minerale (NP
sau NPK). Este foarte eficientă, mai ales pe solurile nisipoase
sau pe cele erodate.
Lucrările solului
La cultura porumbului se practică diverse sisteme de lucrare a
solului care pot include sau nu lucrarea de bază, arătura,
lucrări superficiale sau lucrări minime.
Indiferent de sistemul folosit, prin acestea se urmăreşte
 asigurarea condiţiilor care să garanteze răsărirea culturii în
cel mai scurt timp, uniform, exploziv
 creşterea în profunzime a aparatului radicular, favorizând
explorarea unui volum cât mai mare de sol.
În acest scop, la cultura porumbului în ogor propriu, lucrările
solului au ca obiectiv realizarea unui pat germinativ
omogen, care să se încălzească uşor şi să permită
acumularea unei rezerve de apă cât mai mare.
În România frecvent lucrările solului constă în lucrarea de bază
şi pregătirea patului germinativ.
Lucrările solului
• Tehnologia modernă se bazează pe dezideratul de a se face

cât mai puţine treceri, efectuându-se concomitent
fertilizarea plus tratamente privind protecţia culturii
împotriva buruienilor, bolilor, dăunătorilor şi pregătirea
patului germinativ. Sunt foarte cunoscute sistemele
Minimum tillage, No tillage şi sistemul alternativ.
• Sistemul de lucrări minime, „Minimum tillage” se practică

în prezent destul de frecvent în multe ţări cu cele două
variante ale sale: Cu o singură trecere în care se efectuează
concomitent fertilizarea, aratul, discuitul, erbicidatul şi
semănatul;Cu două treceri: în prima trecere se face
fertilizarea, aratul, discuitul şi erbicidatul, în a doua trecere
se efectuează semănatul.
Lucrările solului
Sistemul „No tillage”, adică semănatul direct în

mirişte care se practică în prezent în SUA, Franţa,
Italia, chiar şi în România unde deocamdată însă
este aplicată numai la cultura succesivă.
Sistemul alternativ cu arătura executată periodic,

se bucură deasemenea de mare atenţie în unele
ţări. La acest sistem în anii fără arătură se face
lucrarea cu discul sau cizelul şi în acest caz recolta
se poate diminua cu 4÷5% faţă de sistemul cu
arături normale.
Sămânţa
Sămânţa trebuie să întrunească următoarele condiţii:
 să posede Certificat Oficial de Calitate (COCS),

 să fie F1, altfel se produc pagube foarte mari, chiar din F2 când
producţia se poate reduce cu cel puţin 20% faţă de F1 (în practică,
după restituirea proprietăţilor, micii proprietari au făcut greşeli
folosind generaţiile următoare, care s-au soldat cu mari pagube de
producţie).
 sămânţa trebuie să aparţină numai hibrizilor zonaţi.
 să aibă valoare culturală ridicată, să fie cât mai aproape de 100
puritatea fizică (P%) şi facultetea germinativă (G%).
 să întrunească toate condiţiile impuse de standardele actuale de
calitate.
 să fie tratată împotriva bolilor şi dăunătorilor.
La semănatul de mare precizie se ffoloseşte sămânţa calibrată, cu
dimensiuni şi MMB optime.
(prășitoare)
Semănatul
Semănatul se execută cu semănătoarea SPC, iar în prezent se dispune

de utilaje care permit efectuarea lucrării cu mare precizie, cu viteză
de 5÷11 km/oră încât porumbul poate fi semănat în timp foarte
scurt.
Epoca de semănat calendaristic este la 1÷20 aprilie în zonele de
câmpie din sudul ţării, la 25÷30 aprilie în celelalte zone. Se începe
atunci când în sol la 10 cm adâncime la ora 7 dimineaţa,
temperatura a ajuns la 8÷10oC şi vremea are tendinţă de încălzire.
Ordinea semănatului se organizează începând cu hibrizii timpurii, care
sunt mai rezistenţi la temperaturi mai scăzute şi cu solele cu textură
mai uşoară, sau cu expoziţie sudică, care se încălzesc mai repede
primăvara
Sisteme tehnologice
Disciplina:
(S.T.P.C.C.)

Rîșnoveanu
culturile de câmp
C9- Sisteme tehnologice specifice
leguminoaselor pentru boabe
Sisteme tehnologice specifice leguminoaselor pentru boabe
Generalități
Speciile de leguminoase (alimentare şi furajere) cultivate
pentru boabe: soia, fasolea, mazărea, lintea, năutul, bobul,
arahidele, lupinul, fasoliță, latir.
Din punct de vedere botanic, toate speciile din această grupă
aparţin la ordinul Leguminosales, sinonim Fabales, familia
Papilionaceae, sinonim Leguminosae sau Fabaceae.
Leguminoasele reprezintă cea de a doua grupă de plante
cultivate, după cereale, ca pondere, importanţă economică,
socială şi agronomică, atât pe plan mondial, cât şi pentru
România.
Calitatea boabelor: 20-40% din masa bobului o reprezintă
substanțele proteice , 20% extractive neazotate, săruri
minerale (fosfor şi calciu), vitamine (A şi D), iar la unele şi
de conţinutul ridcat în grăsimi.
Sisteme tehnologice specifice
Utilizare:
-boabele în alimentaţia oamenilor (direct,
prelucrate), în hrana animalelor (făinuri, uruieli,
în amestec cu alte produse), în industrie
(fabricarea produselor alimentare, a uleiurilor);
- planta în întregime: pt. animale ca furaj proteic
(după recoltarea boabelor), masă verde;
-îngrăşământ verde;
- premergătoare excelente (eliberează terenul
timpuriu, amelioratoare pentru fertilitatea
solului)
Rădăcina este pivotantă, cu numeroase ramificaţii ce se află mai mult
în straturile superficiale ale solului (simbioza cu bacteriile
nitrificatoare, inoculări cu bacterii-nitragin);
Tulpina şi frunzele morfologic sunt variabile şi constituie un element
de diferenţiere a speciilor de leguminoase, sau chiar a soiurilor.
Tulpina este ramificată poate fi erectă, semierectă, culcată, volubilă.
Frunzele prezintă mişcări heliotropice.
Florile sunt hermafrodite şi autogame;
Fructul este o păstaie variabilă ca formă, culoare, mărime, în funcţie
de specie, chiar soi.
Sămânţa denumită în limbaj curent boabe are culoare şi formă mult
diferită în funcţie de specie şi în cadrul speciei reprezintă unul din
criteriile de bază pentru diferenţierea şi recunoaştere.
Sisteme tehnologice specifice leguminoaselor pentru boabe-
Tipuri de frunze
Tipuri derădăcini cu nodozități
Tipuri de fructe
Tipuri de fructe:
1 – fasole; 2 – lupin alb; 3 – mazăre; 4 – soia;
5 – arahide; 6 – latir; 7 – năut; 8 – linte
Principalele dificultăţi ale se referă la:
a) capacitatea de producţie (producţie redusă);
b) stabilitatea recoltei (producţii fluctuante,nesigure-
sensibilităţii faţă de condiţiile adverse secetă, exces
de umiditate, boli, dăunători, îmburuienare,
fructificare eşalonată );
c) posibilitatea recoltării mecanizat (eşalonării coacerii
pe o perioadă lungă de timp, scuturarea cu uşurinţă a
păstăilor şi inserţie joase a primelor fructificaţii);
d) calitatea nutritivă (învelişul gros al boabelor foarte
bogat în celuloză care îngreuiază digestibilitatea,
durata îndelungată a fierberii ).
Sisteme tehnologice specifice leguminoaselor pentru
boabe- Soia
boabe- Soia
Soiurile cultivate în România sunt autohtone şi străine.
Soiuri existente în prezent în lume, se diferenţiază după criteriul
morfologic. Pentru practică însă, criteriul de bază rămîne reacţia
plantelor la fotoperodism şi temperatură (precocitatea, sau durata
perioadei de vegetaţie şi maturizare).
După aceste criterii s-a adoptat clasificarea în 13 grupe propusă de SUA
şi Canada. Respectiv trei grupe notate cu zero: 000; 00; 0 pentru
soiuri timpurii şi 10 grupe notate cu I (întâi) până la X (zece), pentru
soiuri semitardive, tardive.
În România soiurile aparţin de subspecia Manshurica şi sunt încadrate
în grupele de precocitate 0 până la II, după cum urmează: grupa de
precocitate 000 – soiuri foarte precoce, grupa de precocitate 00 –
soiuri precoce, grupa de precocitate 0 – soiuri semiprecoce, grupa
de precocitate I – soiuri semitardive, grupa de precocitate II – soiuri
tardive.
boabe- Soia
Soiurile modificate genetic cu toleranţă la Glifosat, notate

cu RR, rezistente la erbicidul Roundup sunt foarte
răspâdite în SUA, Canada, Argentina, Brazilia, iar în UE
momentan este discutabilă aprobarea cultivării lor. Ele
sunt soiurile din marca Pioneer şi ale firmei Monsanto.
Cerinţe faţă de climă şi sol-Soia are cerinţe ridicate faţă
de temperatură şi relativ ridicate faţă de umiditate.
• Temperatura. Pragul biologiceste de 10oC. Suma
gradelor zilnice utile pentru creştere sau ∑t > 10oC, în
funcţie de grupa de precocitate este între 1.000-
1.500oC.
Sisteme tehnologice specifice leguminoaselor
pentru boabe- Soia
Umiditatea: cerinţele sunt mari, chiar de la

germinare (sămânţa absoarbe o mare
cantitate de apă care reprezintă 150% din
masa seminţei).
Consumul de apă este în jur de 6.000 m3/ha.(40
m3/ha/zi).
Sisteme tehnologice specifice leguminoaselor pentru boabe- Soia
Harta zonării culturii de soia în funcţie de SUMA GRADELOR ZILNICE UTILE PENTRU CREŞTERE (>
10OC) (S. Dencescu, 1982
leguminoaselor pentru boabe- Soia
Tehnologia de cultivare
în România cultura face parte din grupa
plantelor prăşitoare, la care se practică o
tehnologie adecvată condiţiilor specifice ţarii.
Rotaţia bună plasticitate .
Plante premergătoare foarte bune pot fi
cerealele de toamnă, plantele furajere
neleguminoase, prăşitoarele porumb, sfeclă şi
cartof, cu o stare fitosanitară bună.
Restricţii ! nu se va cultiva soia după:
 floarea soarelui şi rapiţă (Sclerotinia s.,),
 culturi erbicidate cu substanţe cu remanenţă
fitotoxică pentru soia,
 alte leguminoase, sau după ea însăşi, pe
considerente mai ales economice şi pe
considerente fitosanitare,
 premergătoare afectate de boli şi dăunători
comuni.
Soia
Fertilizarea
Consumul specific de elemente nutritive la nivelul producţiei actuale din
România este pentru azot 70-90 kg/t boabe substanţă activă N pe care
însă şi-l procură prin simbioză, la fosfor 20-30 kg/t boabe substanţă activă
P2O5, şi potasiu 15-20 kg/t boabe substanţă activă K2O.
Azotul
-consum mare determinat de conţinutul bogat în substanţe proteice al
boabelor ( poate fi asigurat prin simbioza cu bacteriile nitrificatoare,
specifice soiei, dacă s-au făcut inoculări reuşite cu biopreparate Nitragin
Soia sau BAC SOIA.
-aplicrea numai în timpul vegetaţiei, în cazul când nu a reuşit bacterizarea şi
nu se constată nodozităţi pe rădăcini la faza de dezvoltare a primelor
frunze compuse, se face concomitent cu praşilele, între rândurile de plante
şi nu se aplică niciodată înainte de semănat şi nici prin împrăştiere pe
plante, deoarece produce arsuri.
boabe- Soia
Fosforul este eficient în doze de 30-50 kg/ha substanţă activă,
administrat sub arătură.
Potasiul joacă un rol important în acumularea substanţelor
grase. Dozele optime sunt de 40-60 kg/ha substanţă activă
K2O.
Microelementele pot fi valorificate din fertilizări anterioare
(Zn-porumb, Mo, Bo şi Cu- se pot aplica la soia).
Îngrăşăminte microgranulate cu aplicare localizată lângă
sămânţă odată cu semănatul.
Fertilizarea cu îngrăşăminte organice nu este recomandabilă.
Soia valorifică efectul remanent al acestor îngrăşăminte
aplicate cu 2-4 ani înainte în cadrul asolamentului.
Soia
Lucrările solului
Soia este însă foarte pretenţioasă faţă de calitatea
pregătirii patului germinativ. Manifestă cerinţe
moderate faţă de adâncimea de afânare a solului
dar manifestă foarte mari exigenţe faţă de starea
nivelării terenului (limitarea pierderilor la
recoltarea mecanizată, a primelor păstăi de la
baza tulpinii). Lucrarea de bază a solului se
realizează prin arătura executată vara sau
toamna, la adâncimea de 20-25 cm. cu plugul în
agregat cu grapa stelată. Pregătirea patului
germinativ se face imediat înainte de semănat,
prin una două treceri cu combinatorul.
Sămânţa şi semănatul
• Sămânţa pentru semănat trebuie să
întrunească condiţiile următoare:
• Să aparţină soiurilor recomandate în zonă.
• Să fie recunoscută şi să posede Certificat
Oficial de Calitate (COCS) pentru categoria
biologică din care face parte.
• Să fie produsă în anul precedent şi nu mai
veche
boabe- Soia
Semănatul.
Epoca optimă de semănat la soiurile actuale poate începe ceva mai
devreme faţă de porumb (temperatura solului la 7- 8oC sau
temperatura medie zilnică a aerului de 14-15oC- ultimele două
decade ale lunii aprilie).
Adâncimea de semănat la începutul epocii optime se însămânţează la
3-4 cm adâncime, mai târziu sau pe terenuri mai uşoare sau uscate
se seamănă mai adânc la 4-6 cm.
Densitatea de semănat 50; 55; 60 boabe germinabile/m2, pentru a
realiza 400- 450 mii plante recoltabile /ha.
Norma de sămânţă este de 60-90 kg/ha.
Distanţa între rânduri la semănat este variabilă, 12,5-15 cm ,20-25 cm,
sau chiar până la 12,5-15 cm, 70-80 cm.
boabe- Soia
Lucrările de îngrijire:
 combaterea buruienilor, a bolilor, dăunătorilor
 Irigarea - unde sunt amenajări.
Scopul: de a menţine terenul într-o stare cât mai bună
de umiditate, aeraţie, permeabilitate, dar mai ales de
a asigura protecţia culturii împotriva îmburuienării,
bolilor şi dăunătorilor (măsuri de combatere
integrată -toate mijloacele agrofitotehnice se
asociază cu mijloacele chimice).
Soia
-Combaterea buruienilor
Îmburuienarea constituie cel mai mare neajuns şi pericol pentru
această cultură!
Pot produce pierderi calitative şi cantitative de 20-80% .
Floră mixtă de buruieni dicotiledonate şi monocotiledonate, anuale şi
perene.
În actuala tehnologie de semănat, de bază în combaterea buruienilor
rămân erbicidele, utilizate diferenţiat în funcţie de speciile
dominante şi lucrări mecanice.
Erbicide -omologate în România, cu denumirea produsului comercial,
substanţa activă, doza optimă, modul de aplicare şi spectrul de
combatere (antigramineice, asociate, pentru combaterea
dicotilelor-când plantele de soia au 2-3 perechi de frunze trifoliate,
iar buruienile sunt în faza de maximum 2-4 frunzuliţe, faza de
rozetă., anticostreice-răsăririea în masă a monocotilelor din rizomi
-Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Culturile de soia pot fi atacate de mai mulţi patogeni şi
dăunători polifagi, care pot produce mari pierderi:
Patogeni-Putrezirea cărbunoasă produsă de ciuperca
Macrophomina phaseolina, Putregaiul alb Sclerotinia
sclerotiorum, Arsura bacteriană Pseudomonas
glycinea, Bacterioza pustulară a soiei Xanthomonas
campestris; Arsura păstăilor şi tulpinilor Diaporthe
phaseolum var. Sojae, Mana Peronospora sojae;
Mozaicul soiei- virusul mozaicului soiei Soybean
mosaic virus, sau cloroza şi încreţirea frunzelor de soia.
Dăunători-
Acarienii : păianjenul roşu comun Tetranychus urticae ,
musca cenuşie Phorbia plantura;
molia păstăilor Etiella zinkenella;
Cărăbuşul de mai; omida de stepă Loxostege stiticalis;
omida fructificaţiilor, inflorescenţelor sau a capsulelor
Helicoverpa armigera (Cloridea a.,);
buha: Autographa gamma; Mamestra suasa; Amathes C
nigrum; şi al unor dăunători din sol:
viermii sârmă Agriothes spp.;
limaxul cenuşiu Deroceras agreste.
Pentru a preveni transmiterea agenţilor patogeni,
prezintă importanţă:
 alegerea rotaţiei, a epocii şi densităţii de
semănat,
 distrugerea plantelor gazdă spontane, a
buruienilor, igiena culturală,
 cultivarea de soiuri rezistente,
 folosirea de sămânţă sănătoasă sau tratată,
 tratamente chimice pe vegetaţie.
Irigarea
În zonele din sud şi sud estul ţării, în zona I şi III de cultură a soiei,
irigarea este principala măsură care asigură realizarea producţiei la
nivelul potenţialului soiurilor actuale de mare productivitate şi
stabilitatea recoltei.
Perioada critică pentru apă este de la apariţia primelor flori până la
umplerea boabelor din partea superioară a plantelor. Durează în jur
de 60 zile, calendaristic între 10-15 iunie şi 15-25 august.
Udările se aplică în perioada înflorit fructificare umplerea bobului,
când consumul de apă reprezintă în jur de 90% din totalul apei
consumată de plante în întreaga perioadă de vegetaţie (consumul şi
deficitul de apă ating valorile maxime).
Semnele de suferinţă din lipsa apei -schimbarea culorii
foliajului din verde închis în verde gălbui şi după aceea
uscarea limbului frunzelor de la margini spre interior.
Normele de udare sunt de 650-750 m3/ha. Numărul de
udări este de 2-6. Norma de irigare este de 1.200-
3.800 m3/ha, în funcţie de regimul pluviometric anual,
zona de cultură şi influenţa aportului freatic.
Udările de răsărire pot fi necesare foarte rar, când se
aplică norme foarte mici de udare de 200-300 m3/ha.
Sisteme tehnologice specifice leguminoaselor
pentru boabe- Soia
Recoltarea impune multă atenţie.

Perioada optimă de recoltare este la
maturitatea fiziologică, manifestată prin
brunificarea păstăilor. Seminţele prezintă
culoarea şi luciul normal.
Începe în momentul când umiditatea boabelor a
ajuns la 16% şi se încheie înainte de a coborâ
sub 12%.
Producţia
media mondială este în jur de 2.200 kg/ha.
În România producţia medie pe ţară este de
2.000-3.000 şi chiar peste 3.500 kg/ha. Pentru
soiuri cu potenţial ridicat, se poate ajunge la
peste 5.000 kg/ha.
• Elementele de productivitate sunt: MMB 115-120 g.
Numărul de boabe într-un gram 4,5-8,6. Numărul mediu de
boabe într-o păstae 1,5- 2,5. Numărul de păstăi la o plantă
22-86. Greutatea boabelor pe o plantă 5-10 g. Numărul de
boabe însămânţate 400- 450 mii/ha.
• Producţia calculată la evaluare (P) se determină cu formula:
Soia
Cultura succesivă de soia boabe
• Cultura succesivă de soia boabe este posibilă în miriştea unei plante care
eliberează terenul în prima parte a verii şi numai în următoarele condiţii:
• Numai pe terenurile cu posibilităţi certe de irigare, de asigurare a
umidităţii optime în sol.
• Numai dacă terenul a fost eliberat de prima cultură foarte timpuriu încât
să permită însămânţarea până cel târziu la finele lunii iunie.
• Numai cu folosirea soiurilor foarte timpurii.
• Este realizabilă numai în zona I de cultură a soiei, iar în zona a II-a
semănatul să aibă loc până la finele lunii mai primele zile ale lunii iunie.
• Plantele după care se poate practica cultura succesivă sunt plantele
furajere pentru masă verde neleguminoase (raigras ), rapiţă şi orz.
STPCC
Succes!

Toate Cursurile Culturi de Camp

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Toate Cursurile Culturi de Camp

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sisteme tehnologice

Titular curs: lector.dr.ing. Luxița

• Agricultura are de rezolvat o problemă esenţială a

Tehnologia agricolă=Tehnologia culturii

• Tehnologia agricolă reprezintă studiul

Tehnologia se concretizează pe terenul

• După M.Berca (2005), fluxul tehnologic

• Practicarea agriculturii din punct de vedere

B. Criterii tehnice pentru practicarea unei

• Agricultura din țara noastra se practică în trei

Acest tip de agricultură urmăreşte

Agricultura modernă, intensivă, foloseşte

Agricultura biologică nu se limitează la

Titular curs: lector.dr.ing. Luxița

C3-Tehnologia agricolă: factori care

„Sănătatea omului este reflexia sănătăţii pământului”-

Alături de climă şi sol la creşterea şi dezvoltarea

Factorii de vegetaţie reprezentă acele elemente

Principalii factori de vegetaţie sunt :

Relaţiile plantelor cu factorii de vegetaţie

Plantele intră într-o anumită relaţie cu factorii de vegetaţie,

Factorii sunt de importanţă inegală în ceea ce

Ei se condiţionează reciproc, (este greu de

In unele situaţii factorii de vegetaţie pot deveni

• Cunoaşterea rapoartelor dintre factorii de

• Aerul face parte din componentele de viaţă a plantelor; el este un

• Oxigenul este elementul care întreţine viaţa. El

Nevoia în apă se măreşte odată cu creşterea plantei mărirea

După consumul specific, plantele de cultură se pot grupa în :

Reglarea regimului de apă din sol se poate realiza prin :

• Căldura este necesară în tot cursul ciclului biologic( germinare

Principala sursă de energie calorică o constituie radiaţia solară a cărei valoare

Fiind un factor de vegetaţie de natură cosmică, reglarea regimului de

• asigurarea unei densităţi optime la semănat în funcţie de pretenţiile

Plantele cresc şi se dezvoltă folosind energia solară şi

Pentru reglarea şi îmbunătăţirea regimului nutritiv se

 aplicarea de îngrăşăminte şi amendamente

Sistemul agricol reprezintă un ansamblu de sectoare,

În Europa, în domeniul agricol, în funcţie de tehnologiile

Sisteme de agricultură convenţională (AC)

Aceste sisteme sunt caracterizate prin specializarea şi

În asolamente predomină doar anumite plante, cu precădere cele

Lucrarea solului este intensivă, fiind adesea folosite

În astfel de unităţi agricole, scopul major este cel al

Agricultura de precizie (AP)- cea mai avansată formă de agricultură, care

Avantajele practicării unei astfel de agriculturi:

• Sistemele agricole sunt strâns legate de condiţiile

Disciplina: Sisteme tehnologice pentru

Titular curs: lector.dr.ing. Luxița Rîșnoveanu

C4- Evaluarea calitativă a terenurilor

„Sănătatea omului este reflexia sănătăţii

FAZELE ȘI COMPONENTELE SOLULUI

1.Componenta minerală a solului;

2. Componenta organică a solului;

3. Componenta vie (organică).

1. Componenta minerală a solului

Modelul unui tetraedru

Modelul unui octaedru

Humusul este compus din:

Formarea humusului parcurge 3 etape:

Grupe de substanțe care formează humusul:

Clasa texturală, este dată de fracțiunea

Reacția solului (pH-ul)