Terapia ocupațională

 
• Terapia ocupațională era folosită încă din
antichitate, când s-a constatat că plimbările,
băile terapeutice, muzica și masajul eliberează
spiritul de problemele bolii.
• Medicina contemporană susține și
promovează rolul central al terapiei
ocupaționale în reabilitarea psihică, fizică și
socială a pacienților cu dizabilități.
Principiile și rolul terapiei ocupaționale

Definiție:

• Este un promotor al sănătății și stării de bine a

individului prin intermediul ocupației, în locul
repausului la pat, chiar dacă nu este nevoie.
 Ocupații:
• Autoîngrijire: toaletă, echipare-dezechipare
• Muncă: floricultură, grădinărit, țesătorie,
împletituri, tricotaje, broderie, pictură,
artizanat, pirogravură etc.
• Activități educaționale: lectură, audiții
muzicale
• Hobby-uri
• Activități de divertisment: spectacole.
 Obiective:
• Direcționarea bătrânului spre participarea la
anumite activități, pentru a recupera
motricitatea, autonomia și reintegrarea
psihosocială.
• Dă scop și înțeles vieții individului
• Identifică și remediază sau compensează
disfuncționalitățile din activitățile
ocupaționale
• Evaluează tipurile de activități pe care le poate
realiza individul
• Lucrează atât individual, cât și cu familia, grupul
sau comunitatea
• Pe măsura posibilităților, pacienții vor fi
îndrumați spre activități noi
• Vor fi evitate activitățile grele
• Se asociază cu terapia medicamentoasă,
psihoterapie, fizioterapie, kinetoterapie.
 Educația sanitară a vârstnicului
• Creșterea segmentului de populație
îmbătrânită atrage după sine o creștere a
cererii de asistență medicală cu specializare de
geriatrie.
• Pentru ocrotirea sănătății și prevenirea
îmbolnăvirilor este vitală creșterea nivelului de
educație sanitară în rândul populației
generale și a vârstnicilor.
 Obiective:
• Informare despre modificările fiziologice ale
organismului care apar odată cu vârsta
• Particularitățile patologiei vârstnicului
• Adaptarea stilului de viață la statusul fizic
individual
• Mijloace de meținere a capacităților fizice și
intelectuale
• Igiena somnului
• Igiena alimentației
• Pregătirea pentru retragerea din activitate
• Beneficiile implicării în activități
extraprofesionale înainte de pensionare,
pentru a le putea continua și mai târziu
• Implicarea în acțiuni comunitare
• Identificarea și combaterea factorilor de risc ai
îmbolnăvirilor
• Identificarea semnelor și simptomelor de
boală
• Riscurile auto și polimedicației
• Combaterea fricii de bătrânețe și de moarte.
 Patologia pensionării
Pensionarea poate fi considerată:
• Punct terminus al dinamismului social, sau
• Altă etapă a vieții, rezervată pentru relaxare
sau alte activități pentru care până acum nu
au existat bani sau timp.
• Uneori, pensionarea apare brusc, secundară
unei boli și determină probleme de
neadaptare a individului la noul statut.
 Pensionarea este o criză psihologică,
adaptarea depinzând de:
• statutul socio-economic
• tipul de personalitate
• problemele de sănătate
• capacitatea de adaptare la nou
• sprijinul familiei etc.
• În urma încetării activității profesionale,
individul își pierde statutul socio-profesional,
sentimentul de utilitate socială, rolul în familie.
• Fenomenul este perceput ca o dramă socială,
deoarece pensionarea este asociată cu boala,
cu scăderea veniturilor, singurătatea,
stigmatizarea, izolarea socială și deterioararea
fizică și psihică.
• Cei care, înainte de pensionare au avut activități
extraprofesionale pe care le pot continua și după au
un echilibru mai bun și o mai bună adaptare la
statutul de pensionar.
• La bărbați, stresul pensionării este mai mare decât la
femei.
• Femeia are preocupări casnice, o mai bună
relaționare interumană și după pensionare îi revine
rolul de bunică sau se ocupă de amenajarea casei și
adesea de îngrijirea rudelor bolnave.
• Pregătirea psihologică este esențială. Este
indispensabilă combaterea sentimentului de
inutilitate.
• Se va încuraja exercițiul fizic și intelectual, se
va organiza timpul liber, se va încuraja
integrarea în activități comunitare, sportive,
gospodărești etc.
• În alte țări, pensionarii se pot implica în diverse
organizații și asociații umanitare sau religioase, în
activități caritabile, astfel se poate recăpăta
statutul și rolul social, iar impactul psihologic al
pensionării este mult diminuat.
• La noi în țară, oferta pieței de muncă este extrem
de săracă în ceea ce-i privește pe vârstnici și nu se
încurajează angajarea lor după pensionare.
 Integrarea vârstnicului în instituții
specializate
• Instituționalizarea vârstnicului este o problemă
complexă, cu multiple implicații psihosociale. Decizia de
instituționalizare este dificilă și trebuie să țină cont de:
• dorința pacientului
• starea sa de sănătate fizică și mentală
• gradul de autonomie a persoanei și de posibilitatea de a
se autoîngriji
• condițiile de locuit
• posibilitatea de a fi îngrijit la domiciliu.
• Instituționalizarea este considerată în multe
cazuri ca o formă de izolare a bătrânului,
exercitată atât de familie, cât și de societate.
• De multe ori se constată o presiune din partea
familiei pentru internare, din rațiuni de
comoditate, sau din partea instituției din
rațiuni financiare.
• La un procent important de pacienți s-a
constatat o accentuare a problemelor de
sănătate după internarea în unitatea de
îngrijire: agravarea tulburărilor de somn, a
tulburărilor de memorie, apariția apatiei și
depresiei, declinul capacităților fizice și
intelectuale.
Cauzele instituționalizării pe termen lung:
• lipsa suportului familiei
• dorința manifestă a vârstnicului
• imposibilitatea asigurării unei îngrijiri adecvate la
domiciliul vârstnicului
• sindromul de imobilizare
• incontinența severă
• pierderea autonomiei și a capacității de autoîngrijire
• demența
• pierderea locuinței
• singurătatea.
• Numeroase studii au arătat că vârstnicii aflați
în mijlocul familiei au o mai bună stare de
sănătate fizică și psihică.
• Geriatrii recomandă ca ultimă opțiune
instituționalizarea vârstnicului.