Fenomenul de Imbatranire - Licenta

1
2
CUPRINS
Prefaţă....................................................................................6
Introducere............................................................................7
Capitolul I. Dimensiuni şi perspective ale fenomenului de
îmbătrânire..........................................................................14
I.1.Introducere.......................................................................14
I.2. Dimensiunea biologică a îmbătrânirii ............................15
I.3. Dimensiunea antropologică a îmbătrânirii ....................16
I.4. Dimensiuni psiho-sociale ale îmbătrânirii .....................18
I.5. Dimensiuni psihologice ale îmbătrânirii........................ 20
I.6. Mari probleme ale bătrâneţii ..........................................23
I.7. Relaţii de solidaritate familială ......................................24
I.8. Teorii ale îmbătrânirii ....................................................25
I.9. Aspecte de ingijire specializată .....................................29
I.10. Concluzii şi recomandări .............................................29
Capitolul II. Probleme psihice specifice integrării în

cămin....................................................................................31
II.1. Consideraţii introductive...............................................31
II.2 Dificultăţi de adaptare ...................................................32
II.3 Anxietatea la bătrâni.......................................................32
II.4 Nevrozele la vârstnici.....................................................34
3
II.5 Psihozele la vârsta înaintată...........................................34
II.6 Profilaxia tulburărilor psihice la bătrânii asistaţi...........35
Capitolul III. Prezentarea metodelor şi tehnicilor de

lucru.....................................................................................36
III.1. Observaţia....................................................................36
III.2. Chestionarul.................................................................38
III.3. Întrevederea..................................................................42
III.4. Interviul........................................................................46
III.5. Operaţionalizarea conceptelor.....................................48
Capitolul IV. Interpretarea datelor...................................50

IV.1. Pensionarea..................................................................50
IV.2. Văduvia........................................................................52
IV.3. Modificări ale aparatului digestiv................................53
IV.4. Modificări ale aparatului cardiovascular.....................54
IV.5. Modificări ale aparatului locomotor............................54
IV.6. Modificări ale organelor de simţ şi ale glandelor
endocrine...............................................................................55
IV.7. Modificări ale gustului şi mirosului.............................57
IV.8. Modificări ale vieţii sexuale........................................57
IV.9 Aspecte de statistică medicală......................................58
IV.10. Raportul pensionare-familie......................................58
4
IV.11. Raportul pensionare-integrare în cămin.....................59
Capitolul V Politici sociale pentru persoanele în vârstă..61

V.1. Consideraţii introductive...............................................61
V.2. Principalele categorii de servicii pentru bătrâni ...........64
V.3. Recomandări pentru protecţia socială a vârstnicilor ....66
V.4. Rolul asistentului social ...............................................69
V.5. Colaborarea dintre asistentul social şi medic ...............71
V.6. Terapia ocupaţională ....................................................74
V.7. Crizele de adaptare .......................................................76
V.8. Asistentul social în relaţiile cu vârstnicul spitalizat......79
CONCLUZII ......................................................................81
ANEXE.................................................................................83
BIBLIOGRAFIE.................................................................87
5
PREFAŢĂ
Mi-am orientat studiul ce face obiectul proiectului meu

de licenţă asupra problemelor vârstnicilor, deoarece este un
domeniu de viu interes pentru mine. Creşterea mediei de viaţă
a oamenilor a deschis noi căi de abordare a vieţii bătrânilor,
multe dintre ele puţin aprofundate. Acest fapt îmi dă
posibilitatea de a asista şi chiar participa la dezvoltarea unor
direcţii de cercetare a fenomenului îmbătrânirii.
Menţionez că am avut şansa de a presta pentru o
perioadă de timp, muncă de voluntariat în câteva institutii de
îngijire a bătrânilor, activitate care mi-a dat posibilitatea de a
observa atât nevoile şi problemele lor, cât şi evoluţia lor din
punct de vedere psihic: memorie, gândire, creativitate,
receptivitatea faţă de nou, capacitatea de învăţare.
Lucrarea mea este structurată pe două nivele: unul
teoretic şi altul de cercetare. În partea teoretică am prezentat
bătrâneţea din diverse unghiuri, protecţia legii privind vărsta
respectivă, instituţii de îngrijire a bătrânilor şi serviciile pe care
le oferă. Partea de cercetare încearcă în principal să prezinte
modul în care bătrânii cuprinşi în intervalul de vârstă 65-75 de
ani răspund acţiunii de integrare în căminele de batrani,
pornind de la următoarele ipoteze:
1. Modul în care căminele de bătrâni îi
ajută pe aceştia să aibă o viaţă activă;
2. Instituţionalizarea vârstnicilor este
însoţită de o serie de fenomene psihice; anxietate,
dificultăţi de adaptare, nevroze, depresii
3. Analizarea diferenţelor de acomodare în
instituţiile de ocrotire între bătrânii solitari şi cei
proveniţi din familie.
6
INTRODUCERE
Referindu-ne la îmbătrânire ca noţiune, aceasta

desemnează diverse situaţii de uzură, declin, de scădere a
plasticităţii, a fecundităţii, a potenţialităţii evolutive şi
creatoare. Un sistem natural ajuns la capătul evoluţiei sale este
un sistem îmbătrânit. O populaţie se numeşte „îmbătrânită”
atunci când statisticile demografice arată o vârstă medie
ridicată, o proporţie mare a vârstnicilor, o pondere mică a
copiilor. Deci îmbătrânirea populaţiei se recunoaşte după
aspectul diagramei numită „piramida populaţiei”. Unii
sociologi aplică epitetul în funcţie de caracteristicile dinamice
şi nu demografice: vitalitatea, capacitatea de prestaţie
economică şi culturală.
Problema îmbătrânirii1, a bătrâneţii, a limitei naturale
pe care o are desfăşurarea vieţii omeneşti, a prelungirii tinereţii
şi a îndepărtării acesteia în limite naturale nu este o preocupare
strict ştiinţifică şi filozofică de interes academic. Ea frământă
de milenii pe oamenii preocupaţi de propria lor soartă şi de
soarta persoanelor apropiate. Ea devine astăzi o problemă de
importanţă crescândă socială, sanitară, economică şi culturală.
Cele mai vechi mărturii cunoscute cu privire la
bătrâneţe şi la problemele ei datează încă din jurul anului 1600
i.e.n din perioada lui Hamurabbi, când exista concepţia că viaţa
este eternă, moartea – un accident, iar despre bătrâneţe se
credea că este pedeapsă a spiritului. Diverşi filosofi greci
considerau bătrâneţea ca fiind o stare naturală şi etapă finală a
vieţii (Empedocles), stare de diminuare a umorilor
(Hippocrates); Aristotel considera bătrâneţea plină de
stereotipii, şi o privea cu pesimism şi resemnare. Studii mai
1
Biberi, Ion, Viata şi moartea în evoluţia universului, Editura
Enciclopedica Română, Bucureşti, 1981, pagina 15
7
recente asupra bătrâneţii au facut Francis Bacon, care
evidenţiază că organismul are o energie proprie ce scade la
bătrâneţe; Hunter William şi Hunter John contribuie la
conturarea relaţiilor dintre vârsta cronologică si cauzele morţii;
o concepţie modernă asupra diagnosticului şi tratamentului o
are Fisher, ce face legătura dintre scăderea energiei la vârstnici
şi bolile acestora. (se diminuează “energia” (re)definirii
Sinelui) Prima lucrare despre bătrâneţe a scris-o Sir John
Floyer în anul 1724, şi se numeşte „Medicina gerocomia”. În
secolul XIX s-au conturat numeroase direcţii de cercetare şi
numeroase descoperiri biologice şi medicale. S-au facut
numeroase progrese în găsirea de tehnici de diminuare a
durerilor la toate vârstele. În România, dintre cei care au facut
studii despre bătrâneţe, numim pe Gheorghe Marinescu, care a
atras atenţia asupra degradării sistemului nervos în îmbătrânire,
pe C. I. Parhon - arată influenţa sistemului endocrin în
îmbătrânire, Ana Aslan, a pus în lumină importanţa vitaminelor
şi a antrenării in activităţi organizate pentru. prevenirea
îmbătrânirii. Totodată a condus şi organizat primul institut de
geriatrie din România, în care continuă să se facă tratamente
apreciate în întreaga lume.
Îmbătrânirea se caracterizează prin multe perturbări şi
deviaţii funcţionale ca şi prin numeroase alterări structurale, iar
din punct de vedere medical este descrisă acum prin creşterea
frecvenţei indispoziţiilor şi îmbolnăvirilor, prin creşterea
gravităţii acestora, prin asocierea mai multor boli, prin
îngreunarea însănătoşirii, prin frecventele complicaţii şi
cronicizări, printr-o frecventare sporită a cabinetelor medicale,
printr-un consum crescut de medicamente. Atitudinea faţă de
sănătate şi faţă de boală se schimbă treptat. Grija pentru propria
sănătate şi pentru propriul trup ajunge progresiv o preocupare
importantă. Odihna, contemplaţia sunt preferate tensiunii
eforturilor, activităţilor. Unele boli sunt frecvente sau foarte
frecvente la bătrâni. Aşa sunt: arteroscleroza, coronarita,
8
cataracta, surditatea, emfizemul pulmonar, bronşita cronică,
spondiloza, osteoporaxele, adenomul de prostată. De o
gravitate deosebită sunt bronhopneumoniile şi fracturile de col
femural. Cancerul nu este o boală atât a bătrâneţii cât a
perioadei care precede bătrâneţea.
Consideraţiile de mai sus permit înţelegerea faptului că
îmbătrânirea nu este un proces care decurge identic la toţi
indivizii aceleaşi specii. În general se poate spune că vârstnicii
sunt mai diferiţi între ei decât persoanele tinere pentru că îi
diversifică „experienţa de viaţă” şi vicisitudinile vieţii,
obiceiurile şi profesiunile, ca şi bolile. Îi diversifică capacităţile
de compensare care sunt inegale. La unii îmbătrânirea este
fiziologică, se ajunge la o bătrâneţe „verde” iar la alţii ea este
patologică, însoţită de un cortegiu de boli care o precipită şi o
complică.
Evoluţia demografică actuală2 a adus în prim plan
fenomenul „îmbătrânirii demografice” delimitat de creşterea
numărului persoanelor vârstnice în structura generală a
populaţiei. Fenomenul este mai accentuat în ţările dezvoltate şi
este caracteristic ţării noastre.
Deşi persoanele vârstnice au constituit totdeauna o
parte importantă a populaţiei, numai în cursul ultimelor două
decenii naţiunile şi comunitatea mondială şi-au îndreptat
atenţia asupra problemelor de ordin social, economic, ştiinţific,
ridicate de fenomenul îmbătrânirii şi al caracterului său
universal. Astfel ca o recunoaştere a implicaţiilor acestui
fenomen, anul 1982 a fost declarat de Naţiunile Unite „An
Internaţional al persoanelor vârstnice”, în acelaşi an având loc
la Viena Adunarea Generală a O.N.U. consacrată îmbătrânirii.
Mai recent, în 1998, OMS include problemele
îmbătrânirii printre primele cinci probleme de sănătate ale
2
Gelfand, Donald, E., The Aging Network Programs and Services, Second
Edition, New York, 1999, pagina 11
9
lumii în momentul de faţă, alături de bolile de inimi, cancer,
SIDA, alcool.
Programele demografice apreciază că şi în continuare
populaţia vârstnică va creşte mai rapid decât cea nevârstnică.
În România se apreciază că în perioada 1930-1975
ponderea persoanelor de peste 60 ani a crescut cu circa 10%
(de la 5,9% la 14,3%) iar în anul 2000 atingerea unei ponderi
de 14%.
Cauzele privesc scăderea natalităţii, progresele
medicinei corelate cu creşterea nivelului de trai.
Pierderile persoanelor vârstnice şi declinul pe plan
fiziologic, psihologic, economic şi social sunt determinate de o
multitudine de factori sociali, economici, culturali.
Îmbătrânirea individului şi a populaţiei sunt lucruri
diferite, prima referindu-se la procesul fiziologic început în
momentul concepţiei şi continuat pe parcursul întregii vieţi
reprezintă modificări de adaptare a individului la mediul
înconjurător, iar a doua reprezintă un fenomen mult mai
complex: se referă la creşterea proporţiei persoanelor vârstnice
într-o populaţie dată.
Îmbătrânirea demografică reprezintă creşterea
populaţiei persoanelor în vârstă în sânul populaţiei şi este
aproape aceeaşi, indiferent de pragul de bătrâneţe (60 ,65 )
(OMS din 1974).
În prezent populaţia în vârstă este o proporţie
reprezentativă în totalul populaţiei, existând la scară mondială
tendinţa creşterii ratei acestei grupe de populaţie, aproape de
patru ori mai mare decât rata populaţiei tinere. Această tendinţă
conform rezultatelor, cercetărilor statistice şi demografice din
întreaga lume, poate fi o tendinţa fermă şi de lungă durată în
evoluţia populaţiei globului3.
Modificarea structurii populaţiei pe vârste este un factor
fundamental care conturează modificări în structura societăţii şi
3
Ibidem, pagina, 13
10
sistemele economice, politice, sociale, a relaţiilor interumane şi
invocă substanţiale inovaţii sociale pentru acomodarea cu
populaţia vârstnică.
Îmbătrânirea populaţiei necesită eforturi din partea
societăţii pentru acordarea asistenţei sociale, eforturi
concretizate în: plata pensiilor, cheltuieli necesare acordării
asistenţei medicale pentru bolile degenerative ale vârstei a
treia.
Procesul îmbătrânirii populaţiei afectează potenţialul
militar al unei ţări.
Apar si consecinţe de ordin psiho-social şi anume:
modificarea conţinutului şi formei raporturilor interumane.
Relaţiile interumane se modifică, se complică prin apariţia
problemelor conflictuale între generaţii, conflicte de autoritate
la nivelul tuturor unităţilor sociale.
Interpretat astfel fenomenul îmbătrânirii ar prezenta
doar dezavantaje şi că ar reprezenta o povară a societăţii fără a
lua în calcul înţelepciunea şi experienţa bătrânilor.
O alta atitudine plasează întregul grup la marginea
societăţii şi neagă orice integrare a persoanelor de vârsta a treia
în viaţa socială activă, folositoare.
Longevitatea în creştere încurajează sporirea interesului
pentru studiul aspectelor psihologice ale procesului de
îmbătrânire şi rolul persoanei în vârsta în societate.
Societatea judecă maturitatea individuală în funcţie de
norma vârstei. Valabilitatea acestui raţionament este întărită de
semnificaţia pe care o are vârsta, ca atare, cea biologică o are
pentru fiecare individ, considerat ca individualitate.
Vârsta cronologică este un indicator inconsistent în
procesul bătrâneţi. Este o măsură pur formală, birocratică, fără
vreo relevanţă particulară,. Psihologic, bătrâneţea are o nouă
dimensiune şi anume modul cum se raportează în această
situaţie personalitatea individului ca valoare intrinsecă şi ce
capacităţi de acţionare şi reactivare dezvoltă această persoană.
11
După cum dezvoltarea individului nu poate fi concepută în
afara socialului, care-şi pune amprenta asupra formării
individului, îi modelează comportamentul şi stilul gândirii, îi
impune racordarea la anumite norme şi modele culturale, la fel,
fenomenul îmbătrânirii, nu poate fi analizat corect în afara
contextului în care s-a realizat şi a funcţionat acel individ.
În studierea acestei ultime porţiuni de existentă umană,
este deci necesară intercorelarea tuturor elementelor care au
constituit premisele formării individului, înţelegerea
coordonatelor care îl determină să acţioneze şi motivul pentru
care acţionează în acest mod.
Interdependenţa celor trei paliere poate fi întreruptă de
disfuncţia uneia dintre ele. Acest fapt determină modificări la
nivelul întregului sistem al personalităţii, cu efecte vizibile.
Intră în rolul asistenţei sociale să identifice sursele
problemelor care apar, să încerce remedierea acestora, pentru o
reinserţie cât mai adecvată a persoanei în climatul ei specific.
În plus, la fiecare studiu de viaţă, o persoană preia un rol social
şi responsabilităţile ataşate rolurilor sale, atât statutului
persoanei cât şi relaţiile sociale cu ceilalţi, suferind modificări
de acordare a rolului prescris.
Acest lucru necesită depistarea resurselor de care
dispune persoana şi modul în care utilizând aceste resurse se
poate obţine reintegrarea optimală a individului în mediul sau
natural, iar acest aspect intră în atribuţiile asistenţei sociale.
Asistenţa socială, ca profesie fără tradiţie în domeniul
fenomenului îmbătrânirii, a bătrâneţi în general se pregăteşte
pentru a adopta noile cerinţe ale societăţii.
Având în vedere faptul că în România populaţia aflată
sub efectul îmbătrânirii este în creştere, trebuie procedat la
înfiinţarea unor servicii adaptate condiţiilor actuale.
Dacă până acum fenomenul îmbătrânirii constituia o
problemă, intră în responsabilitatea asistenţei sociale de a
înlătura această concepţie, asigurându-se de importanţa acestei
12
categorii de vârsta în viata socială, prin experienţa pe care o
deţine. În acest sens o mare importanţă o are informarea
populaţiei în ceea ce priveşte fenomenul îmbătrânirii şi
implicaţiile acestuia în societate, prin mass-media.
În domeniul artei există numeroase exemple de
personalităţi care au dat lumii opere foarte valoroase realizate
dupa vârsta de 60 de ani.
În literatură, George Bernard Shaw primeşte premiul
Nobel pentru literatura la 69 de ani, iar la 80 de ani oferă
publicului piesa „Milionara”. În jurul varstei de 70 de ani
primeşte şi Lev Nicolaevici Tolstoi Premiul Nobel pentru
literatură. La 60 de ani Victor Hugo adaugă capodoperei
literaturii uiversale romanul social „Mizerabilii” continuând să
scrie pană la 80 de ani. În alte domenii ale artei avem
numeroase dovezi de capacitate creatoare şi crez artistic la
vârste înaintate. Michelangelo accepta la 60 de ani realizarea
faimoasei fresce „Judecata de apoi”, Picasso pictează cu
înverşunare pană la 90 de ani, Giuseppe Verdi compune cele
mai importante opere în perioada de vârstă 70-80 de ani. După
vârsta de 61 de ani, Constantin Brâncuşi realizează „Masa
tăcerii”, „Coloana infinitului” şi „Poarta Sărutului”.
13
CAPITOLUL I.
DIMENSIUNI ŞI PERSPECTIVE ALE
FENOMENULUI DE ÎMBĂTRÂNIRE
I.1.Introducere
Îmbătrânirea societăţii implică o mulţime de schimbări

în extinderea şi eterogenitatea privind îngrijirea sănătăţii plus
serviciile sociale.
Tot mai multe persoane se înscriu în rândul persoanelor
de vârstă medie, mijlocie, când tot mai des îşi fac apariţia boli
cronice, iar spre sfârşitul decadei, care corespunde cu trecerea
de la vârsta mijlocie la vârsta îmbătrânirii, proporţia societăţii
de peste 65 ani se aşteptă aproape să se dubleze.
Populaţia trăieşte mai mult, în parte datorită
îmbunătăţirii îngrijirilor4 care au fost posibile prin sau cu
ajutorul serviciilor medicale, pe de altă parte cei ce suferă de
dizobilităţi dar care altfel sunt sănătoşi, de asemenea vor avea o
viata mai lungă. Astfel indivizii trăind tot mai mult, apare
probabilitatea de a-şi crea dizabilitate, ceea ce duce după sine
problemele unei vârste foarte înaintate, problemele unei
persoane foarte în vârstă.
Primii purtători ai acestei poveri sunt persoanele în
vârstă care suferă de o lungă perioadă de timp de dizabilitate.
Nu se poate afirma cu titlul de stricteţe că persoanele în vârstă
sunt unicul subiect predispus spre boală şi dizabilitate; de fapt
până la aşa zisa „întârziere în viaţă” multe persoane sunt
remarcabil de sănătoase. Insă circumstanţele ca persoanele în
vârstă care au dizabilităţi în comenzile cerute de atenţie şi
4
Bogdan, Constantin, Elemente de geriatrie practică, Editura Medicală,
Bucureşti, 1992, pagina 13
14
numărul persoanelor în vârsta cu boli cronice se întâmplă să
aibă posibilitatea mai mare de creştere.
Referinţele la sănătate sunt variate 5. Mai întâi se
consideră tipurile de vârstă şi dizabilităţi la persoanele în vârstă
de astăzi şi posibilitatea lor în viitor. Apoi se i-au în
considerare ce fel de servicii vor fi necesare pentru o societate
îmbătrânită.
I.2. Dimensiunea biologică a îmbătrânirii
Problema îmbătrânirii are un mare interes ştiinţific

pentru biologie. La prima vedere se pare ca îmbătrânirea şi
moartea prin bătrâneţe evidenţiază imperfecţiunii ale
organizării vitale sau ale corelaţiilor dintre organism şi
mediu ,incapacitatea de a repara „uzura” adusă de funcţionare.
Din punct de vedere ştiinţific însă, nu este corect să
judecăm problema îmbătrânirii şi a morţii numai în raport cu
interesele sau cu aspiraţiile individului. Individul este şi un
„instrument” al speciei iar viaţa sa are o semnificaţie şi în
raport cu evoluţia vieţii pe pământ . Îmbătrânirea poate fi
caracterizată prin slăbirea capacităţii de reglare, de adaptare şi
de compensare. Analizată sub incidenţa biofizică, problema
senescenţei (termen sub care este cunoscută îmbătrânirea) şi
implicit a morţii evoluţia ireversibilă a vieţii către senescenţă
este explicată de către Gheorghe Marinescu, în mai multe
lucrări prin creşterea entropiei.
Neurologul român, observa că fenomenele fiziologice
„sfârşesc printr-o acţiune termică, aşadar o energie inferioară” 6,
procesul fiind unidirecţional. Deci după Gheorghe Marinescu
evoluţia către senescenţă şi moarte este un fapt care se
încadrează într-o lege universală.
5
Birch, Ann, Psihologia dezvoltării, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000. ,
pagina 24
6
Ibidem, pag 25
15
I.3. Dimensiunea antropologică a îmbătrânirii
Problema îmbătrânirii şi a bătrâneţii are de asemenea un

mare interes pentru ştiinţele despre om, pentru antropologie7.
Omul este o fiinţă care îmbătrâneşte8, dar el nu este
doar o fiinţă biologică ci şi o fiinţă socială, astfel încât
îmbătrânirea se caracterizează prin modificări particulare atât
pe plan corporal (morfologic şi fiziologic) cât şi pe plan
psihologic şi social, în sfera comportamentului, a afectivităţii şi
a gândirii, a conduitei şi a atitudinilor, a activităţii şi a relaţiilor
interpersonale9. Totodată procesul de îmbătrânire însuşi, poate
fi accelerat sau îmbătrânit prin influenţa factorilor sociali
(munca, obiceiurile de alimentaţie şi viaţă).
Factorii sociali (cei de cultură şi civilizaţie) pot oferi
soluţii la unele probleme puse de îmbătrânire cum ar fi de
exemplu: soluţiile medicale la problemele ridicate de
îmbătrânirea organelor sau de către boli care apar mai frecvent
la vârste mai înaintate. Ochelarii şi protezele dentare sunt
printre mijloacele pe care tehnica le-a pus la dispoziţia
vârstnicilor pentru a compensa unele deficienţe biologice.
Asistenţa socială ce organizează viaţa bătrânilor,
regimul pensiilor, sunt expresii ale grijii societăţii pentru cei
care suportă corolarele unei fatalităţi biologice. Cu alte cuvinte
îmbătrânirea omului este un proces în care se împletesc factori
cauzali şi compensatorii de natură bio-psiho-socială10.
7
Bocancea, Cristian, Neamţu, George, Elemente de asistenţă socială,
Editura Polirom, Iaşi, 1999, pagina 79
8
Biberi, Ion, Viaţa şi moartea în evoluţia universului, Editura
Enciclopedică Română, Bucureşti, 1981, pagina 17
9
Orford, Jim, Psihologia comunităţii, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998,
pagina 32
16
Importanţa psiho-socială a îmbătrânirii este expresia
modificării cu vârsta a capacităţii de prestaţie, faţă în faţă cu
dreptul noilor generaţii de a munci, de a se bucura de viaţă şi
de a avea un cuvânt de spus în organizarea şi conducerea
societăţii.
Atâta timp cât bătrânii reprezentau o minoritate
statistică neglijabilă, această problemă se rezolva automat. În
cursul istoriei, longevitatea medie a omului a fost mediocră, iar
repartiţia populaţiei pe vârste arăta o pondere marcantă a
grupelor la vârste „active”. În ultimele decenii situaţia s-a
schimbat. În primul rând prin scăderea mortalităţii prenatale şi
infantile (pentru ţările avansate) se identifică progrese în
ultimele două sute de ani: 3oo de vieţi salvate la mia de naşteri.
În al doilea rând introducerea unor medicamente eficace a
permis recuperarea din boală a unui mare număr de vârstnici şi
bătrâni. Ca urmare, un număr mult mai mare de oameni ajung
să folosească efectiv „Congenitatea potenţială” a speciei11.
Importanţa psiho-socială a problemei îmbătrânirii este
atât de ordin economic cât şi cultural. În unele epoci la un
anumit nivel de civilizaţie omul era considerat ca bătrân (prin
improductivitate) la 40-50 ani. Astăzi considerăm că spre 60 de
ani oamenii au un maximum de cunoştinţe şi de experienţa şi
pot fi priviţi ca un „fond de aur” al economiei şi culturii.
Oricum cercetarea productivităţii intelectuale în funcţie
de vârstă arată că se menţine în general şi la sexagenari.
Dacă vârsta de pensionare este în continuă creştere
(actual este de 57 ani pentru femei şi 62 ani pentru bărbaţi în
România) aceasta se datorează recunoaşterii acestei capacităţi
şi necesităţii sociale de a o utiliza. Pe de altă parte insă,
10
11
Birch, Ann, Psihologia dezvoltării, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000.,
pagina 31
17
desfăşurarea, tot mai rapidă a progresului ştiinţific şi tehnic
ridică problema capacităţii vârstnicului şi a bătrânului de a se
adapta la ritmul acestor schimbări.
I.4. Dimensiuni psiho-sociale ale îmbătrânirii
Dimensiunile psiho-sociale ale îmbătrânirii trebuie

cunoscute pentru o mai mare eficacitate în asistenţa pe toate
planurile vârstnicului.
Prin încetarea activităţii profesionale (încetare de cele
mai multe ori bruscă) fără a pregăti în perioada retragerii are
loc o nivelare socială şi psihologică. Vârstnicul îşi pierde
sentimentul utilităţii sociale, pierde rolul social activ, pierdere
ce se constituie într-un STAS care acţionează asemenea
agentului patogen determinând de multe ori aşa zisa „patologie
de retragere”.
„Demisia” din viaţa activă impusă de societate12,
firească dar aplicată fără pregătire corespunzătoare, este
echivalentă pentru unele persoane (în special bărbaţii) cu o
dramă, „o moarte socială” şi are puternice implicatii psihice.
La pierderea rolului social productiv se adăugă pierderea
prestigiului social, a responsabilităţii câştigate cu truda de-a
lungul vieţii, pierdere de roluri şi statuturi în familie prin
urmare alţi factori psiho-sociali cu efect stresant. În multe
cazuri suferinţa cea mai importantă este izolarea. Asistăm
astăzi la o conduită de izolare a vârstnicului nedelimitată ca
atare, ceea ce face ca în unele cazuri ocrotirea în instituţii
specializate să fie de fapt o formă deghizată de izolare,
promovată de familie şi societate13.
12
Orford, Jim, Psihologia comunităţii, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1998, pagina 21
13
Ibidem, pagina 32
18
În timp ce înaintaşii noştri apreciau şi utilizau
înţelepciunea bătrânilor pe care îi venerau, societatea modernă
priveşte cu neîncredere utilitatea lor: ea preţuieşte şi
promovează valorile pozitive (sănătatea şi tinereţea). Acestea
sunt considerate a fi premisele fireşti ale evoluţiei, progresului,
dezvoltării.
În mediile urbane, industrializate se dezvoltă o cultură a
tinereţii şi adolescenţei, în care bătrânul îşi găseşte tot mai greu
locul.
Combaterea izolării şi conservarea demnităţii
vârstnicului presupune schimbarea mentalităţii, crearea unei
opinii favorabile fată de probleme vârstnicului.
Singura cale ar fi educaţia care să presupună o
cunoaştere a fenomenului de îmbătrânire normală, schimbările
fireşti, aspectele îmbătrânirii patologice, tehnica îngrijirilor
fizice şi psihologice factori de risc14. Trebuie efectuată o
educaţie a familiei a membrilor ei nevârstnici. Factorul
educaţional devine factor de influentă insă, din păcate,
importanta acestuia este subestimată.
La aceasta contribuie şi o anumita „pudoare” în
abordarea problemelor mai dificile ale bătrâneţii.
Ca urmare se impun eforturi pentru difuzarea şi
însuşirea unei concepţii realiste despre îmbătrânire ca etapă
firească a existentei umane, căreia trebuie să i se asigure o
desfăşurare demnă, plină de respect, ferită de griji şi boli pentru
a fi bine suportată şi verificate chiar, în folosul familiei şi
societăţii. Este vorba despre „pregătirea pentru îmbătrânire”
care utilizează o multitudine de discipline: gerontologie,
geriatrie, psihologie, educaţie sanitară, sociologie,
antropologie, etică.
14
Ibidem, pagina 34
19
I.5. Dimensiuni psihologice ale îmbătrânirii
Gândindu-ne la cuvintele lui Petre Ţuţea „a înţelege

este un mod al cunoaşterii”, cunoaşterea unor noţiuni generale
de psihologie a îmbătrânirii se impune ca un instrument
indispensabil în cercetarea şi înţelegerea fenomenului de
îmbătrânire. acest lucru poate fi realizat dacă se ţine cont de:
-necesitatea abordării accesibile a pacientului vârstnic , prin
facilitarea unui dialog între medic şi pacient, între asistent
social şi pacient, evitând de a eticheta drept patologice anumite
modificări psihologice de vârstă;
-necesitatea angajării anturajului familial în acţiunile
terapeutice, familia trebuind să fie informată corect şi ştiinţific
asupra modificărilor patologice ale vârstnicului.
Îmbătrânirea psihologică este rezultanta modificărilor
determinate de factori interni (ereditatea, uzura sistemului vieţii
psihice) şi de factori externi ai mediului ambiant (ecologici,
sociali, culturali).
Evenimente din mediul social (socio-profesional, socio-
cultural, relaţional) intervin în mod particular în existenta
vârstnicului determinând modificări psihologice s-au
îmbolnăviri psihice. Dintre aceste evenimente de ordin social
fac parte:
-retragerea din activitate
-renunţarea la unele activităţi
-scăderea potenţialului biologic
-îmbolnăviri somatice, invalidări
-scăderea numărului membrilor familiei (plecarea
copiilor adulţi, decesul
partenerului)
-dispariţia vechilor prieteni
Regresul din punct de vedere al memoriei constând în
diminuarea auzului, a văzului, cu efecte în fluxul
20
informaţional, a restrângerii raţionale, provoacă şi adânceşte
suferinţele psihice. Un alt factor important în determinismul
modificărilor psihologice este conştientizarea îmbătrânirii şi
incertitudinile perspectivelor de viitor.
Pentru a putea elabora un diagnostic complet 15
specialiştii trebuie să aibă în vedere următoarele funcţii psihice:
-nivelul de conştienţă (gradul de vigilenţa)
-capacitatea de orientare
-starea afectivă
-memoria
-gândirea şi idiaţia
-aspectul global al comportamentului
-modul de integrare în familie şi societate (gradul
tulburărilor de integrare)
-trăsăturile de personalitate
-limbajul
Spre deosebire de îmbătrânirea patologică, cea
fiziologică are un caracter relativ al deficienţelor.
Organismul în general şi psihicul în special dispun de
rezerva compensatorie. De exemplu, deşi maximul inteligenţei
se situează intre 16-25 ani, după aceasta vârstă nu se
înregistrează scăderi evidente obţinându-se multe performanţe.
Nu este vorba de apariţia unor noi capacităţi ci de
îmbunătăţirea organizării activităţii şi de perfecţionare a
schemelor de generalizare, sinteza sau abstractizarea.
Nivelul conştientei se exprima la bătrâni prin:
-creşterea şi încetinirea timpului de reacţie. Acestea sunt
modificări care favorizează trăsături temperamentale
flegmatice.
-scăderea proceselor inhibitorii favorizează iritabilitatea,
labilitatea emoţionala şi logoreea.
15
21
-reducerea capacităţii de învăţare, de adaptare a bătrânilor
-fragmentarea perioadei de somn (stări de veghe)
Senescenţa senzorială este determinată de sclerozarea
receptorilor senzoriali.
În ceea ce priveşte vederea aceasta se degradează prin
scăderea elasticităţii cristalinului şi reducerea câmpului vizual.
Afectarea auzului determină probleme de comunicare
favorizând insecuritatea, susceptibilitatea sau chiar idei de
persecuţie.
Mirosul şi gustul scad mai puţin, exersarea simţului
gustativ poate chiar să amplifice sensibilitatea gustativă a
vârstnicului.
Atenţia, în special atenţia voluntară şi capacitatea de
concentrare intră intr-un proces de scădere specific senescenţei.
Memoria de scurtă durată intră de asemenea intr-un
proces de scădere, insă memoria de lungă durată se conservă,
ceea ce determină frecvente întoarceri în trecut (amintiri).
În ceea ce priveşte gândirea aceasta la bătrâni se
caracterizează prin :
-scăderea ritmului ideativ şi a flexibilităţii gândirii care
determină dificultăţi de adaptare rapidă (stereotipii)
-conservarea chiar creşterea funcţiilor de sinteză,
generalizarea şi schematizarea care favorizează cumpătarea.
Limbajul reflectă o scădere a fluxului verbal o lentoare
a ritmului.
Cu privire la afectivitate, senescenţa se caracterizează
prin: depresie, apatie, scăderea capacităţii de rezonantă
afectivă, personalitatea fiind reprezentată de două aspecte :
-sistemul de atitudini se elaborează în raport cu situaţia
existenţială complexă a vârstnicului;
-se accentuează unele trăsături de personalitate până la stadiul
caricatural.
22
I.6. Mari probleme ale îmbătrânirii şi aspecte
medicale
Problema medicală de cea mai mare însemnătate este

asigurarea atingerii pentru cât mai mulţi bătrâni a longevităţii
potenţiale, combătând bolile primejdioase ale vârstei
(cancerul, arteroscleroza) ca şi infirmităţile.
Statisticile actuale arată ca numai 47,3 % din
persoanele vârstnice sunt valide, 31 % sunt deficienţi iar 21,7
% sunt propriu-zis bolnavi sau infirmi. Influenţa medicinii la
scară socială este de dată recentă, însă ea nu se poate face
simţită deplin decât în cadrul unui sistem social politic evoluat.
În ce constă16 asistenţa medicală ?
În primul rând medicul trebuie să procedeze la
anamneză, care presupune ascultarea relaţiilor bătrânului şi
care produce efecte pozitive asupra psihicului acestuia. În acest
caz un aspect deosebit îl are modalitatea în care medicul
participă la convorbire cu pacientul şi mai ales în cazurile în
care este vorba de un bătrân afectat de hipoacuzie, cât aude dar
nu înţelege, necesitând un limbaj clar şi rar deci nu tare. Cu
multă răbdare se efectuează de către medic analiza clinică care
solicită ascultarea.
Gerontologia - ştiinţa despre îmbătrânire şi bătrâneţe.
În ultimul timp, îşi face din ce în ce mai mult loc
utilizarea unor termeni care tind să înlocuiască tradiţionalul
„senil”.
În prezent acesta este termenul involuţional. Mai nou
mai ales disciplinele ale căror obiect de studiu este bătrâneţea
sunt denumite gerontologie, geriatrie (de la grecescul geron -
16
23
bătrân plus particula geri - bătrânesc sau de la grecescul
gerinto-bătrân).
În geriatrie diagnosticul trebuie să fie pluridimensional :
-diagnostic clinic, care stabileşte caracteristica patologică a
subiectului;
-diagnostic gerontologic care precizează vârsta biologică, tipul
de îmbătrânire, ritmul de îmbătrânire;
-diagnostic social care va preciza necesităţile de îngrijire,
gradul de dependentă, necesitatea de ocrotire şi protecţie.
Diagnosticul pluridimensional în geriatrie situează
vârstnicul şi ansamblul dinamic al laturilor sale ca un total într-
un context social.
I.7. Relaţii de solidaritate familială
În acest cadru, se au în vedere raporturile bătrânului cu

familia, poziţia să în familie, aspecte care pot influenta adesea
starea de sănătate a bătrânului. În cazul bătrânului care are
familie dar trăieşte în căminul de bătrâni trebuie urmărite mai
multe aspecte:
-dacă este vorba despre o familie închegată;
-câţi membri (numărul lor) alcătuiesc acea familie. În aceste
sens trebuie urmărite raporturile bătrânului cu copii săi (adulţi
fiind), raporturile cu nepoţii şi anume dacă bătrânului i se
acorda respectul cuvenit pentru rolul sau de bunic, raporturile
bătrânului cu partenerul de viaţă;
-bătrânul rămâne, totuşi, integrat în familie păstrându-şi roluri
şi statute corespunzătoare.
În momentul în care aceste aspecte (cercetarea lor)
demonstrează o integrare pozitivă pentru un bătrân care
necesită tratament medical, perspectivele recomandărilor de
24
tratament şi îngrijire sunt bune, climatul favorabil constituindu-
se într-un factor adjuvant terapeutic17.
În caz contrar, fiind membru al unei familii care
prezintă funcţii, carenţe, atât cele de solidaritate cât şi cele
pedagogic-morale, bătrânul va fi tolerat, neglijat sau ignorat
cea ce va determina îmbolnăviri sau accentuării ale acestora18.
Relaţiile de solidaritate pot fi afectate ca o consecinţă a
greutăţilor materiale, având în vedere retragerea bătrânului din
activitate la care se adăugă şi necesităţile în caz de îmbolnăvire.
Pe de alta parte relaţiile de solidaritate pot fi afectate şi datorită
mentalităţii greşite a grupului familial privind îndatoririle fată
de bătrân, a unei atitudini de egoism a adulţilor sau a unui
nefiresc sentiment de ruşine, când bătrânul suferă de grave
deficiente.
Comportarea fată de bătrân poate merge de la neglijare
până la forme grave de persecuţie, abuz sau chiar violentă.
Pe măsura acumulării anilor, bătrânul suferă de o
regresiune treptată a tuturor facultăţilor sale psihice sau fizice
care il infirmă pe plan social şi astfel solidaritatea grupului
familial devine pentru el esenţială, un factor vital, o garanţie.
I.8. Teorii ale îmbătrânirii
Un aspect important al descoperirilor în cadrul

gerontologiei sociale implică adaptarea populaţiei19 în vârstă la
angajarea în activitate şi la problemele generate de depresie
acestea fiind inevitabile în contextul procesului de îmbătrânire.
17
18
Ibidem, pagina 37
19
Neamţu, Gheorghe, (coord.), Tratat de asistenţă socială, Editura
Polirom, Iaşi, 2003, pagina 62
25
a.) Teoria degradării („Disengagement Theory”)
Teoria degradării este singura teorie a îmbătrâniri
formulată complet cu toate că nu mai este privită ca o
explicaţie validă şi pertinentă a îmbătrâniri. Ea a fost introdusă
în anul 1961 de Cumming si Henry .
Această teorie se bazează pe faptul că moartea este
inevitabilă în acord cu principiile dezagregării inevitabilitatea
morţii implică societatea cât şi bătrânul ca individ de a se
angaja în relaţii reciproce. În acest mod moartea individului nu
este separată de sistem. Deşi extinderea şi formele dezangajări
variază de la persoană la persoană şi de la societate la societate,
dezangajarea reprezintă un fenomen universal. Populaţia în
vârstă care gradându-şi diferit relaţiile sociale în acelaşi timp
aflându-se în perioada schimbărilor trăirilor psihologice
consideră că teoria dezangajării este cea mai potrivită pentru
adaptare şi pentru principiile morale.
De curând s-au ridicat multe critici la adresa acestei
teorii:
1.Multe s-au întrebat dacă este cu adevărat un fenomen
universal, dând
numeroase exemple de societăţi în care populaţia în vârstă
menţine cele mai ridicate statistici şi rămîne implicată în viaţa
socială chiar pană la moarte.
2.Mai mult decât atât studiile efectuate au arătat ca este
chiar obijnuită
continuarea activităţi şi nu dezangajarea.
3.Critici aduse teoriei în sensul în care aceasta
promovează ideea că
neangajarea ar putea însemna longevitatea caracteristicilor
personalităţii şi nu o fază inevitabilă a ciclului morţii.
b.) Teoria activismului sau teoria activităţii.
În acelaşi timp cu teoria retragerii din activitate (a
dezangajării) s-a dezvoltat teoria activităţii cunoscute şi sub
numele de teoria implicării. Această teorie expune faptul că,
26
exceptând schimbările biologice şi moartea, populaţia în vârstă
are aceleaşi nevoi psiho-sociale ca şi populaţia de vârstă
mijlocie. Din această perspectivă reducerea interacţiunilor
sociale implicate în fenomenul îmbătrânirii rezultă din
retragerea din societate a persoanelor vârstnice, proces ce
acţionează împotriva dorinţelor acestora.
Îmbătrânirea optimală este singura posibilitate de a
păstra persoanele
vârstnice în activitate, în lumea socială. Adepţii activismului
susţin că persoanele aflate în situaţia generală de retragere din
activitate încearcă să menţină preocupările din tinereţe sau
caută substitute la acestea.
Argumente pentru teoria activităţii:
1.cei ce-şi continuă activitatea la bătrâneţe îşi menţin
sănătatea fizică;
2.funcţiile congenitive sunt prelungite prin activitate şi
nu prin sedentarism;
3.continuarea relaţiilor sociale şi a activităţilor în grup
contribuie la obţinerea satisfacţiei socio-afectivă.
c.) Teoria grupului minoritar
Aceasta promovează ideea conform căreia persoanele
în vârstă constituie un grup minoritar în structura societăţii.
Teoria se axează pe trei criterii. Bătrânii reprezintă o clasă, un
grup bine determinat în cadrul societăţii;
Bătrânii sunt afectaţi de fenomenul discriminării fiind
priviţi ca pe un alt fel de tipologie umană. În acest sens se
poate vorbii despre stigmatul social care după Sorin Antohi
(studii de litere la Iaşi şi istorie la Paris, lector la Facultatea de
Istorie a Universităţii Bucureşti) este „o discrepanţă specială
între identitatea socială, virtuală şi una efectivă”20. Cioran
spune că noţiunea de stigmat acoperă atributele extreme ale
maladiei şi handicapul la care apar semnele oprobiului public
20
Birch, Ann, Psihologia dezvoltării, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000. ,
pagina 56
27
la adresa persoanei ieşite din „normalitate” specifică unei
comunităţi. Stigmatul ar reprezenta din punct de vedere psiho –
sociologic ruşinea, vina, umilinţa, stânjeneala, victimizarea.
Al treilea criteriu se referă la gândirea stereotipă
existentă în legătură cu persoanele vârstei a treia. Mulţi cred că
bătrâneţea înseamnă izolare şi singurătate, că bătrânii nu mai
au interes sau nu dispun de capacităţile necesare pentru relaţiile
sexuale, că nu mai pot munci ca cei tineri, într-un cuvânt că au
ajuns la un stadiu staţionar care nu mai poate fi schimbat.
Aceste presupuneri au izvorât din discriminările determinate de
populaţia tânără şi activă din cadrul economiei sau din
neinformarea populaţiei asupra fenomenului îmbătrânirii 21.
Gândirea stereotipică s-a transmis oral prin formulări de genul
„eşti prea tânăr pentru a arăta îmbătrânit”. Această teorie a fost
criticată prin ideea că bătrânii nu alcătuiesc un grup de
conştiinţă sau naţionalitate comună, putând fi consideraţi ca
grup minoritar doar prin locul pe care îl ocupă din punct de
vedere statistic în structura populaţiei.
d.) Teoria subculturilor
Aceasta teorie răspunde câtorva din criticile aduse
teoriei grupului
minoritar prin faptul că îmbătrânirea se aseamănă grupurilor
minoritare ca dezvoltare în timp ea se dezvoltă iar ideile care le
promovează se dezvoltă şi ele “uzându-se” s-au îmbătrânind. În
acest caz grupurile respective pot fi excluse de la interacţiunile
semnificative cu alte grupuri din cadrul populaţiei, cum de
altfel şi îmbătrânirea sau mai bine spus populaţia vârstnică este
supusă aceleaşi excluderi.
21
28
I.9. Aspecte de îngrijire specializată
Secolul XX pare a fi o perioadă de creştere rapidă a

populaţiei în vârstă,
prima jumătate a secolului descriind chiar o accelerare a
procesului. Fenomenul îmbătrânirii implică în cadrul societăţii
numeroase schimbări în extinderea nevoilor de ajutor şi a
serviciilor sociale.
Indiferent de locul în care îl întâlnim, în spitale, la
domiciliul propriu sau în medii instituţionalizate, bătrânii sunt
aceeaşi iar nevoile lor rămân aceleaşi indiferent de spaţiul în
care se află. Asistenţii sociali sunt cei care trebuie să descopere
natura şi cauzele nevoilor bătrânilor şi ce servicii trebuie să
ofere în acest sens.
Rolul pe care îl ocupă mijloacele de informare (mass-
media) este deosebit
de important conducând la o mai bună şi reală cunoaştere a
procesului de îmbătrânire, fapt care vine în ajutorul asistenţei
sociale. Prin intermediul serviciilor oferite de asistenţa socială,
se poate oferii o nouă şansă vârstnicilor care la modul general
vorbind au atât de puţine posibilităţi sau şanse. Totul depinde
de abilitatea şi capacităţile asistenţilor sociali de a depista
cauzele necesitaţilor bătrânului în mod corect şi a descoperii
sursele de care dispune acesta, pentru ca apoi să le folosească
în vederea obţinerii unor rezultate optime. Acestea se referă la
o reintegrare a bătrânului în modul sau ambiant.
I.10. Concluzii şi recomandări
Aspectele demografice biomedicale, economice şi

psiho-sociale arată apariţia unor provocări substanţiale pentru
ajutorul şi serviciile sociale cu privire la populaţia vârstnică.
Creşterea acesteia va include mai mulţi oameni la vârste
29
înaintate având o gamă întreagă de boli, un număr larg de nevoi
individuale, care va necesita extinderea serviciilor de
recăpătare a funcţionalităţii independente pe cât este posibil
din punct de vedere medical.
Cum promovarea acestor nevoi este sporadică şi
imprevizibilă, eforturile care se fac în acest sens nu sunt
suficiente.
În concluzie se urmăreşte în perioada în care urmează
să se sporească eforturile de depistare de determinare a
resurselor de care dispune populaţia de vârstă a treia ca pe baza
acestora în ordinea priorităţilor, nevoilor şi necesitaţilor
vârstnicilor să poată fi întocmită de către instituţiile de
asistenţă socială (în colaborare cu specialiştii din alte domenii)
programe adecvate de măsuri şi intervenţii.
30
CAPITOLUL II
PROBLEME PSIHICE SPECIFICE
INTEGRĂRII ÎN CĂMINUL DE BĂTRÂNI
II.1. Consideraţii generale
Statutul de vârstnic constiuie un factor de risc

particular, care intervine în determinismul complex al
tulburărilor psihice.
Un factor de risc suplimentar este şi instituţionalizarea
în căminele de bătrâni. Modificările biologice, psihologice şi
sociale ce însoţesc bătrâneţea influenţează în mai multe moduri
bolile psihice care se întâlnesc în această perioadă a vieţii:
-Favorizează debutul unor maladii psihice. Perioada
senescenţei scade capacitatea de adaptare, în urma diminuării
unui mare număr de funcţii şi aptitudini. Bătrâneţea constituie,
adesea, o veritabilă perioadă de stres, cu o problematică întinsă
şi specifică.
-Favorizează reapariţia şi agravarea unor suferinţe
psihice anterioare
-Determină o anumită specificitate în tablourile
psihopatologice ale diferitelor boli psihice.
Anumiţi autori22 consideră însuşi statutul de vârstnic ca
fiind psihotraumatizant. Pentru a înţelege mai bine modelul
tulburărilor psihogene la bătrinii din cămin este suficient să
adăugăm: reacţiile legate de alterarea funcţiilor corporale,
reacţii legate de modificarea funcţiilor psihice, reacţii la
schimbarea situaţiei sociale (toate acestea sunt generalităţi
22
31
specifice vârstei) şi trauma instituţionalizării, ca reacţie de
inutilitate şi neputiinţă.
II.2. Dificultăţile de adaptare
Dificultatea de a răspunde pozitiv la eforturile de

adaptare în căminul de bătrâni este răspunsul a două influenţe:
socială şi psihică. Condiţia de „asistat” (factorul social), trăind
din ajutorul oferit de stat sau diverse ONG-uri, trezeşte în
vârstnic o serie de fenomene de respingere (factorul psihic).
Inadaparea este rezultatul acestei controverse23.
Deasemenea, studiile arată că există o mare diferenţă
individulă în ceea ce priveşte adaptarea. Excluzând condiţiile
patologice, observăm că cel mai uşor adaptabili sunt vârstnicii
cu o pregătire intelectuală modestă şi care nu provin din rândul
unei familii mari. Dificultăţile de adaptare sunt mai crescute în
cazul celor cu pregătire superioară.
Pericolul oferit de inadaptare constă în posibilitatea de a
fi un punct de plecare pentru alte dezechilibre mult mai grave.
Anxietatea, nevrozele psihozele de origine afectivă, sunt doar
câteva dintre repercursiunile în plan psihic al fenomenului de
inadaptare.
II.3. Anxietatea la bătrâni
După Ursula Şchiopu24, anxietatea reprezintă o stare

afectivă, vagă, de nelinişte, de apăsare, tensiune, îngrijorare şi
teamă nemotivată, fără obiect, care este necomfortantă din
punct de vedere psihologic. Anxietatea are ca dominante
sentimente intense de insecurtitate (generate, în special, de
23
Birch, Ann, Psihologia dezvoltării, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000.,
pagina 72
24
Şchiopu, Ursula, Psihologia vârstelor, Editura Didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1984
32
teama abandonului, sau a producerii unor nenorociri şi
catastrofe iminente). Totodată, anxietatea generează produse
imaginative abundente, care nu pot fi ignorate şi nici eliminate
şi care pun stăpânire pe persoană şi o domină. În cazul
vârstnicilor, fenomenele de anxietate sunt amplificate odată cu
internarea lor în instituţiile de ocrotire. Bătrânii se simt
abandonaţi, izolaţi.
Această izolare este un fenomen social cu implicaţii
psihice. Într-un studiu, se arată că, în România, internarea
bătrânilor este întotdeauna însoţită de fenomene de anxietate.
Numărul tot mai ridicat al comportamentelor suicidare în cazul
vârstnicilor din căminele de bătrâni reprezintă o mărturie în
acest sens. Având mai multe grade de manifestare, puterea de
manifestare al anxietăţii creşte odată cu vârsta. Unele dintre
tulburările somnului specifice bătrânilor sunt puse pe seama
anxietăţii. Chiar şi o uşoară scădere a randamentului intelectual
este considerată ca fiind o rezultantă a anxietăţii.
Cu toate că anxietatea este considerată ca fiind o reacţie
obişnuită, normală a personalităţii, cu un rol deosebit de
important pentru motivare sau pentru creativitate, la vârsta a III
– a se manifestă cu o intensitate mult prea mare.
Astfel, anxietatea iese din limitele normale şi poate
conduce către o manifestare patologică – anxietatea
generalizată. Vârstnicii cu anxietate generalizată prezintă
tensiune motorie manifestată prin: instabilitate, durere
musculară, incapacitate de relaxare, facies crispat. Unele
manifestări de hiperactivitate vegetativă, specifice bătrâneţii,
sunt strâns legate de anxietatea generalizată: tahicardie,
parestezii, tulburări gastrice, puls şi respiraţii frecvente.
Totodată, vârstnicii ce manifestă o anxietate
generalizată prezintă o stare de hiperatenţie (hipervigilenţă).
În afara neplăcerilor produse de anxietatea generalizată,
bătrânii pot întâmpina şi unele dezvoltări ale acesteia în sensul
33
unor tulburări fobice sau obsesiv – compulsive. Cea mai
frecventă manifestare fobică a vârstnicilor este fobia socială.
Realitatea arată că intensitatea anxietăţii creşte odată cu
momentul instituţionalizării şi scade proporţional cu timpul
petrecut în căminul de bătrâni. Este vorba nu numai de o
reacţie de adaptare ci şi de un răspuns la o serie de eforturi de
integrare. În acest ultim caz, anxietatea este considerată ca fiind
un imbold motivaţional în sensul integrării.
II.4. Nevrozele la vârstnici
Suferinţa nevrotică la vârsta înaintată implică problele

mai complexe decât în trecut. În perioadele de regresie,
elementele involuţionale şi frecvenţa bolilor cronice duc la
ştergerea graniţelor dintre factorii somatogeni, endogen şi
pshihogen. Nici la alte vârste nu există o delimitare specifică
nevrozei. Am putea presupune că în momentul pensionării,
omul scapă de influenţele nevrozante ale multiplelor solicitări,
responsabilităţi şi conflicte sociofamiliale şi ar intra într-o
etapă liniştiă a vieţii.
În realitate25, bătrânii au aceleaşi probleme ca şi cei mai
tineri, la care se adaugă şi înaintarea în vârstă. Învingerea
condiţiei nevrotice este posibilă până la cele mai avansate
vârste. Rolul persoanei care oferă îngrijirea este de a diminua
pe cât posibil anxietatea, pre-întâmpinând instaurarea nevrozei.
II.5. Psihozele la vârsta înaintată
Ca şi în cazul nevrozelor 26, la vârsta înaintată, apar

probleme de diferenţiere a factorilor endogeni, psihogeni,
25
26
Ibidem, pagina57
34
organici. Cele mai frecvente sunt psihozele de tip depresiv:
psihoze depresive organice (în primul rând, apărute pe fond
vascular), psihoze depresive endogene şi psihioze reactive.
Fazele maniacale sunt mai rar întâlnite la bătrâni.
II.6. Profilaxia tulburărilor psihice la bătrânii

asistaţi
Gerontoprofilaxia27 tulburărilor psihice cuprinde trei

modalităţi diferite de abordare:
1.Gerontoprofilaxia primară este dominată de mijoacele
nespecifice de promovare a sănătăţii mintale şi cuprinde câteva
recomandări simple. Orientarea vârstnicilor spre activităţi
productive şi distractive. „Nimic nu este mai obositor decât a
nu face nimic toată ziua”.
2.Gerontoprofilaxia secundară are trei direcţii
principale: depisarea precoce a îmbolnăvirilor, acţiuni de
intervenţie în situaţiile de criză şi tehnici de educaţie în
problemele de sănătate mintală.
3.Gerontoprofilaxia terţiară are ca obiectiv combaterea
dependenţei, prevenirea desinserţiei sociale şi familiale. Acest
domeniu ar putea avea ca principiu: „a da nu numai ani vieţii,
ci şi viaţă anilor”. Problematica gerontoprofilaxiei terţiare se
suprapune cu problematica recuperării.
27
35
CAPITOLUL III
REPREZENTAREA METODELOR ŞI
TEHNICILOR DE LUCRU
III.1. Observaţia
Constituie tehnica principală de investigaţie28 întrucât

ne oferă informaţii cu valoare de fapte şi este decisivă a valorii
şi semnificaţiei concluziilor la care se ajunge.
Un bun observator trebuie să posede :
-însuşiri ce vizează identificarea, descrierea şi
înregistrarea rapidă a celor mai reprezentative şi
semnificative fapte, cum ar fi: intuiţie, imaginaţie
creatoare, capacitate de sinteză.
-însuşiri ce vizează măsurarea şi cuantificarea datelor
În legătura cu subiectul observat, acesta este considerat
ca element pasiv, reacţia lui fiind în funcţie de situaţie şi
personalitatea proprie. Pentru aceasta trebuie delimitate cu
precizie obiectivele observaţiilor încă de la începutul
investigaţiilor.
Observaţia29 presupune contactul în timp îndelungat al
cercetătorului cu colectivităţile studiate şi este necesar ca
prezenţa lui să fie acceptată de către populaţia investigată.
Reguli pentru desfăşurarea observaţiei
-cercetătorul trebuie să respecte normele de convieţuire
socială şi tradiţiile specifice ale persoanelor investigate ;
-cercetătorul trebuie să adopte un comportament
natural ;
28
Mucchielli, Alex, (coord.), Dicţionar al metodelor calitative în ştiinţele
umane şi sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pagina 269
29
Ibidem, pagina 269
36
-să nu lase impresia că este o autoritate, să nu şocheze
prin vocabular şi cunoştinţe ;
-să evite a se impune în acţiunile şi conversaţiile la care
participă ;
-să nu fie indiscret, să nu forţeze prin nimic situaţia de
observaţie ;
-să acorde o atenţie aparte liderilor.
-observatorul trebuie să manifeste interes egal la toţi
membrii grupului.
Reuşita observaţiei depinde atât de atitudinea
observatorului faţă de persoanele supuse observaţiei cât şi de
durata observaţiei. Aceasta trebuie să fie destul de mare pentru
a permite observatorului să înregistreze cât mai multe date
despre subiecţii interogaţi şi destul de mică pentru ca
observatorul să nu piardă atitudinea obiectivă.
GHIDUL DE OBSERVAŢIE
Ghidul de observaţie este un instrument de lucru care
constă într-un ghid de desfăşurare a observaţiilor.
Prezentarea cazului general al observaţiei în vederea
redactării ghidului şi fişei de observaţie :
a. să presupunem ca am ajuns la Spitalul ‘’X’’ şi că
vrem să studiem problema adaptării la spitalizare a
vârstnicului. Deci avem de a face cu un anume fenomen, dar
socialul este abstracţie. El poate fi cunoscut prin elementele lui
exterioare :
1.fapte, manifestări, obiecte ;
2.actiuni, activităţi, comportamente ;
3.opinii, atitudini, mentalităţi.
b. trebuie să înregistrăm tot ceea ce vedem, potrivit
temei şi obiectivelor. Trebuie avut în vedere că prioritate au
aspectele văzute şi nu cele auzite.
c. dialogul, convorbirea cu subiecţii. Trebuie să
întrebam şi să ascultam ce spun şi mai ales cum prezintă
faptele subiecţii observaţi.
37
d. reţinerea şi apoi verificarea opiniei. Dacă de exemplu
un bătrân afirmă că infirmierele sunt leneşe şi au o pregătire
profesională limitată, reţinem opinia, dar şi o verificăm prin
observaţii directe asupra limbajului şi comportamentul
infirmierei.
e. informaţiile obţinute se înscriu intr-o fişă de
observaţii. Aceasta conţine antecedentele (în cazul bolilor)
manifestările, diagnosticul.
f. observaţia vizează manifestările subiecţilor din
diferite împrejurări : în timpul liber în mediul familial, în
microgrupuri (în cadrul spitalului).Datele se clarifică în funcţie
de variabile (sex, vârstă), şi indicatori.
g. Orice fapt priveşte o anumită semnificaţie, fiind
corelat cu alte fapte. Faptul de a constata lipsa de dotare
instrumentală a unui cabinet medical are mai multe semnificaţii
decât faptul de a constata acelaşi cadrul altei instituţii.
h. ghidul de observaţie cuprinde recomandări privind
mijloacele adecvate de înregistrare a datelor “pe teren”.
III.2 Chestionarul
Este instrumentul30 cu ajutorul căruia se realizează

culegerea datelor în anchete.
Chestionarul cuprinde un set de întrebări care se
adresează populaţiei investigate întrebări ce joacă un rol de
indicatori ai unor fapte sau fenomene sociale.
Răspunsul (de regulă în scris) la aceste întrebări
furnizează informaţii asupra câmpului de cercetare.
Tipuri de întrebări utilizate în cadrul unui chestionar :
După conţinut :
30
38
a. Întrebări factuale. Acestea vizează
obţinerea de informaţii de anumite evenimente petrecute în
viaţa persoanei.
b. Intrebări de opinie prin care se urmăreşte
accesul la aspectele de ordin subiectiv ale persoanei : atitudini,
păreri, noţiuni, interes. Trebuie avut însă în vedere că opiniile
oamenilor nu trebuie luate nici o dată drept altceva decât
opinii.
c. Intrebări de cunoştinţe. Acestea au rolul
de a evalua prin indicatori cât se poate de expresivi, nivel de
cultura, informaţii despre sistemul de valori.
După forma de înregistrare a răspunsurilor sunt :
a. Întrebări deschise la care subiecţii
chestionaţi răspund liber, detaliat.
b. Întrebări închise: care sunt însoţite
de variante de răspunsuri posibile :
Exemple de întrebări închise
A. În ce măsură sunteţi satisfăcut (ă) de numărul de camere al
locuinţei dumneavoastră ?
1.foarte mult
2.mult
3.moderat
4.puţin
5.foarte puţin
B. Care sunt modalităţile preferate de dumneavoastră pentru
petrecerea timpului liber ?
1.lectura
2.cinematograf
3.televizor
4.excursii, plimbări
5.practicarea sportului
6.dans
7.teatru
39
3. Al treilea tip de întrebări este de tipul întrebărilor mixte (sau
semiînchise, semideschise). Acestea cuprind pe lângă setul de
variante explicite şi una de genul “Alte situaţii. Care ?”.
În ceea ce priveşte utilizarea acestor întrebări se poate
emite aprecierea: întrebările factuale sunt aproape întotdeauna
întrebări închise, întrucât variantele de răspunsuri sunt mai uşor
de prevăzut.
Doar atunci când numărul alternativelor este prea mare
după însuşirea câtorva, socotite principale se poate apela la
varianta “alte situaţii”.
În cazul întrebărilor de opinie distingem în special clasa
acelora în care se urmăreşte evoluarea intensităţii unor
atitudini, apreciere în care se utilizează pentru răspuns o clasă
ordinală închisa. Treptele scalei pot fi în număr de cinci, ca în
cazul întrebării A. sau mai multe.
O alta clasificare a întrebărilor le împarte pe acestea în:
1.Întrebări directe
2.Întrebări indirecte. Sensul lor real sau al răspunsului
este diferit de cel aparent.
3.Aceste întrebări vizează faptul că omul din motive
diverse nu este întotdeauna dispus să dezvăluie o anumită
informaţie şi se apelează la căi ocolite.
În legătura cu numărul întrebărilor dintr-un chestionar,
acestea pot fi de la două, trei până la trei sute sau mai multe
fiind imposibil de precizat care este numărul preferabil.
Un exemplu de chestionar este cel prezentat mai jos şi
urmăreşte raporturile dintre retragerea din activitate şi
internarea în căminul de bătrâni.
Raporturile dintre retragerea din activitate şi intrarea în
cămin a vârstnicilor.
CHESTIONAR
1.Care a fost vârstă dumneavoastră de pensionare ?
a. până la 50 ani
b. între 51-65 ani
40
c. între 66- 70 ani
d. peste 71 ani
2. Pensionarea a avut loc datorita :
a. bolii (sau invalidităţii)
b. limitei de vârstă
3.Care a fost profesia dumneavoastră înainte de pensionare
a. agricultor
b. muncitor
c. maistru
d. funcţionar
e. lucrător în servicii publice
f. intelectual
g. altă profesie
h. nu am lucrat
4.Fiind pensionar, unde exercitaţi activitatea profesionala ?
a. în unitate particulara
b. în unitate de stat
c. în alta parte
d. nu exercită nici o activitate
5. Gradele de efort şi solicitare impuse de activitatea pe care o
exercitaţi nu depăşesc capacităţile dumneavoastră fizice (prin
efectul vârstei) ?
a. da
b. moderat
c. nu
6. Ce efect a avut retragerea din activitate asupra
dumneavoastră ?
a. stres
b. afectarea stării materiale
c. plictiseală
d. anxietate
e. nu a avut nici un efect
7. În ce măsura va afectat internarea în cămin ?
a. în mare măsură
41
b. în mică măsura
c. în nici o măsură
8. În ce măsură sau modificat relaţiile dumneavoastră cu
familia după internarea în cămin ?
b. în mica măsură
9.În ce măsură sau modificat relaţiile dumneavoastră cu familia
după pensionare ?
b. în mică măsură
10.Ce aşteptaţi de la pensionare ?
a. linişte
b. odihnă
c. nimic
d. alte răspunsuri.
III.3. Întrevederea
Întrevederea31 este o tehnică psihologică de bază, care

se află între observaţie şi interviu întrevederea prezentând
avantaje în raport cu interviul (standardizat) şi cu observaţia.
Interviul standardizat permite :
-tratamentul statistic
-compararea cu alte interviuri
-măsurarea informaţiilor
-reducerea erorilor
Un alt tip de interviu este cel semistandardizat care este
mai flexibil şi oferă mai multe informaţii ajungând la
identificarea aspectelor calitative (semnificaţia aspectelor
cercetate).
31
Miftode, Vasile, Introducere în metoda investigaţiei sociologice, Editura
Junimea, Iaşi, 1992, pagina 79
42
Trebuie disociate interviurile directe, nondirective de
interviurile directe şi indirecte.
Asistentul social trebuie să cunoască:
a. arta de a formula întrebările
b. arta de a pregăti clientul pentru aceste întrebări
c. arta de a asculta
d. arta de a menţine interesul şi încrederea clientului
În cazul nondirectivităţii asistentul social se lasă mai
întâi dirijat de spontaneitatea clientului apoi cu tact îl readuce
pe linia temei.
Pregătirea întrevederii32 vizează două aspecte:
1.competenţa organizării unei asemenea întrevederi
2.competenţa de a conduce interviul, de a te comporta în timpul
întrevederii, ceea ce presupune trei direcţii:
a. comportamentul fizic (mimica şi gestica), asistentul
social trebuie să probeze atenţie şi interes pentru client
b. aptitudinile intelectuale în timpul interviului ;
asistentul social trebuie să probeze o anumita neutralitate şi
deschidere de spirit, ataşament, înţelegere.
c. aptitudini de conducere a întrevederii ; asistentul
social trebuie să probeze încredere în relaţiile cu clientul, arta
de a-l asculta, intervenind doar când este nevoie, arta de-a
reduce distanţele sociale dintre el şi client şi de a reduce
barierele psihice, stăpânind mecanismele de apărare,
raţionalizare, eschivare şi refulare ale clientului.
Etapele întrevederii
1.Cadrul teoretic
2.Intilnirea cu clientul
3.Mijloace de a evita refuzul clientului
4.Intrevederea propriu-zisa
5.Menţinerea interesului clientului
6.Conţinutul întrevederii-lista de probleme
7.Mijloace de identificare şi reducere a erorilor
32
Ibidem, pagina 84
43
8.Incheierea întrevederii (mulţumiri, concluzii)
9.Raportul asupra întrevederii (evaluare, analiză, concluzii)
A. Cadrul teoretic
Scheme teoretice :
1.Analiza clientului din punct de vedere fizic. psihic şi
social cât şi terapia acestuia având în vedere teoria sistematică.
În cadrul acestei baze teoretice trebuie avut în vedere limbajul
folosit, perfecţiunea lui în munca de asistent social.
2.Teoria de nuanţa psihologizată.
3.Teoria psihanalitică.
4.Teoria integralistă.
5.Teoria functionalistă, care are în vedere pierderea
rolurilor statuturilor clientului (în cazul pensionarii) sau
problema rezistenţei la schimbare.
B. Întâlnirea cu clientul
Prima vizită este deosebit de importantă, ea punând
bazele colaborării şi a eficientei cercetării.
În cadrul acesteia asistentul social se prezintă, expune
obiectivul urmărit, precizează timpul colaborării, menţionează
ce aşteaptă de la client, iar în momentul acceptării de către
client asistentul social mulţumeşte pentru cooperare.
C. Evitarea refuzului de colaborare a subiectului
În cazul refuzului de colaborare, asistentul social
trebuie să rămână calm, politicos fără să-şi arate nemulţumirea,
explicând clar scopul cooperării pentru a reduce neliniştea şi
neîncrederea subiectului.
Motive de refuz :
-lipsa de interes a clientului
-ostilitatea provocată clientului pentru asistentul social
sau pentru instituţia de care aparţine acesta
-neîncrederea generală pentru străini
-înţelegerea greşită a scopului urmărit
-proasta dispoziţie
-momentul nepotrivit pentru intervenţie
44
-neincrederea în convenţionalitatea asistentului social.
Recomandări:
Asistentul social trebuie să stăpâneasca bine tema pe
care o abordează.
În plus:
-trebuie să intre în contact cu clientul în mod simplu şi
direct
-să noteze refuzurile din parte clientului
-să pună întrebări clare, repetîndu-le dacă este cazul
-să evite sugerarea răspunsurilor prin comentarii
personale
-să nu folosească opiniile altora drept exemplu
-să nu sară de la o întrebare la alta
-să revină asupra elementelor neclare.
D. Conţinutul întrevederii
Pornind de la întrebări introductive deschise se trece
treptat la întrebări privind tema propriu-zisă (întrebări închise).
În timpul întrevederii trebuie evitate întrebările
suplimentare (de ce?, pentru ce?) care determina clientul să se
justifice.
Întrevederea se finalizează printr-un raport care prezintă
structura în sa :
-rezumatul conţinutului propriu-zis al întrevederii
-descrierea semnelor exterioare ale întrevederii (gesturi,
ton, mimica).
-descrierea circumstanţelor externe (locul, timpul,
prezenţa altor persoane)
-natura şi dezvoltarea contractului propriu-zis.
Tehnica întrevederii stabileşte o relaţie de egalitate intre
cei doi interlocutori fiind un raport diplomatic.
III.4. INTERVIUL
45
Interviul33 este un procedeu de investigaţie care
utilizează procedeul comunicării verbale pentru a culege
informaţii în legătura cu scopul urmărit.
Etapele parcurse în timpul tehnicii interviului :
1.Etapa interviului psihoterapeutic şi psihotehnic
Interviul, ca dialog ”face to face” a fost aplicat mai întâi
în psihoterapie, psihanaliză, în tratarea nevrozelor.
Problema utilizării lui – validitatea.
2.Etapa interviului de opinie şi de termen
Interviul se aplică unui grup de subiecţi. Ridică
problema fidelităţii rezultatelor necesitând concordante intre
diferitele rezultate obţinute de cercetători diferiţi.
3.Etapa interviului sociologic şi psihologic
Interviul se aplica între cercetător şi intervievat
urmărindu-se şi înregistrându-se de către primul aspectele
socio-psihice, etice, motivaţionale, educaţionale în general
toate aspectele personalităţii umane.
În aprecierea răspunsurilor obţinute prin tehnica
interviului, trebuie avut în vedere următoarele principii.
-ceea ce nu s-a spus este adesea mai important decât ceea ce s-a
spus, deci trebuie avut în atenţie atât răspunsul verbal cât şi cel
nonverbal.
- comportamentul real al subiectului nu coincide cu
comportamentul verbal. Trebuie acţionat în aşa fel încât
subiecţii să se comporte natural.
- întregul este mai important decât partea. Din acest motiv
observaţia este mai importantă decât intervievarea.
Principalele tipuri de interviuri:
1.Interviul de opinie, de personalitate-tehnică intensivă
dar şi extensivă de cercetare
2.Interviu documentar-extensivă de cercetare.
33
umane şi sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pagina198-199
46
Instrumentul de lucru al interviului îl constituie ghidul
de interviu care este alcătuit din întrebări deschise ce vizează
ansamblul populaţiei şi a temei cercetate.
Lipsa rigidităţii date de întrebările închise şi scalate
deosebesc interviul de chestionar care apelează la aceste
modalităţi.
Libertatea oferită de tehnica interviului constă în faptul
ca se stabilesc problemele ce vor fi studiate, dar forma concretă
a întrebărilor este lăsată pentru inspiraţia de moment.
-în timpul interviului se pot formula întrebări noi
-în cadrul interviului se pot cere detalii, precizări chiar
reveniri din partea subiecţilor
Aceste caracteristici sunt întâlnite mai mult la interviul
de opinie şi personalitate şi mai puţin la interviul documentar.
În constituirea ghidului de intervievare trebuie să se
respecte mai multe reguli:
1.regula individualizării itemilor (cu un singur item la o singura
întrebare). Este greşită întrebarea “Aţi mai fost
spitalizat ? ,unde ?, cât timp ?”.
2.Regula preciziei şi a simplităţii întrebărilor.
3.Regula duratei minime sau optime a interviului,
4.Evitarea întrebărilor lungi.
5.Evitarea cuvintelor cu dublu sens, a termenilor imprecişi sau
necunoscuţi de către subiecţi.
6.În cazul în care sunt folosite întrebări închise aceste atribuie
să acopere întreg „spaţiu de atribuire” al temei investigate.
7.Intrebările trebuie să fie cât mai concrete
RAPORTURILE BĂTRÂNULUI CU FAMILIA- interviu
1.Vârstă
2.Starea civila (căsătorit, necăsătorit, divorţat, văduv)
3.Sotul/sotia lucrează ? Daca nu care este ocupaţia sa ?
(pensionar, casnic)
4.Aveti copii ? Câţi ?
5.Casatoriti ?
47
6.Sunteti singur ? Aţi locuit cu familia ?
7.Cum a fost viaţa în sânul familiei ?
8.Credeţi ca relaţiile familiei cu dumneavoastră se
axează pe toleranţă ?
9.Vă simţiţi ignorat ?
10.Vă simţiţi neglijat ?
11.Dacă aveţi nepoţi cum sunteţi tratat ca bunic de către
aceştia ?
12.Care este situaţia dumneavoastră financiară ?
13.Condiţiile de locuit sunt corespunzătoare ? Sunteţi
mulţumit ?
III.5. Operaţionalizarea conceptelor
Acestea oferă materialul34 (itemii, întrebările) din care

vor fi constituite instrumentele de lucru (ghidul observaţiei,
ghidul de interviu, întrebări pentru chestionare) valoarea
investigaţiei este funcţie de valoarea instrumentelor de lucru.
Probleme organizării cercetării presupune
dimensionarea faptelor, a alegerii variabilelor de cercetare, a
relaţiei intre variabile indici şi indicatori.
Variabila35 este o determinantă a vieţii sociale care
caracterizează fenomenul supus cercetării.
De exemplu, internarea în spital şi pensionarea pot fi
caracterizate prin următoarele variabile principale:
-structura demografică
-nivelul dezvoltări economice
-nivelul de cultura şi învăţământ
-dotarea şi echiparea spitalului
-vârstă
-sex
34
35
Ibidem, pagina 142
48
Indici se deosebesc de variabile prin faptul că sunt
perceptibili, deci măsurabili cantitativ. La rândul lor indicii se
divid în indicatori pentru a deveni şi operaţionali.
Operaţionalizarea conceptelor este o etapa absolut necesară în
desfăşurarea unor cercetări.
49
CAPITOLUL IV.
INTERPRETAREA DATELOR
În cadrul anchetei36 întreprinse la Căminul de bătrâni

din oraşul Lipova din judeţul Arad, asupra unei eşantion de 30
persoane, (ancheta urmărind implicaţiile psiho-sociale ale
internării în cămine a bătrânilor), s-au constatat reacţii diferite
în funcţie de nivelul socio-cultural deţinut de pensionari cât şi
de mediul de provenienţă.
IV.1.Pensionarea
S-au delimitat trei tipuri de reacţii în cadrul confruntării

cu retragerea din activitate:
-reacţii echilibrate de acceptare firească, oarecum
resemnată (33,2 %)
-reacţii optimiste-pensionarea era acceptată şi dorită
(39,6 %)
-reacţii pesimiste-pensionarea „catastrofa”, perspectiva
de viitor- moartea (20 %).
Urmărind efectele pensionarii au fost puse întrebările
de genul: „Ce aşteptaţi cel mai mult de la pensionare, Ce
apreciaţi în mod deosebit ?”. Unii au răspuns : „Nimic” 10 %,
alţii „Odihna” 30 %, iar alţii „Posibilitatea de a dispune în mod
liber de timpul nostru” 40 %. Varietatea răspunsurilor a dovedit
faptul ca adaptarea la pensionare nu depinde de situaţia socială-
36
Ancheta am efectuat-o în perioada februarie-martie2005, beneficiind de
ajutorul şi înţelegerea personalului specializat de aici. De asemenea mi-a
fost extrem de utilă practica de specialitate efectuată de-a lungul facultăţii,
în diversele centre din Arad. Eşantionul a fost alcătuit din bătrâni de ambele
sexe, care depăşiseră cu mai mult sau mai puţin vârsta de 60 de ani. Ei se
aflau aici din diverse motive, asupra cărora am considerat că nu este necesar
să insist.
50
economică şi familial, în plus se adaugă şi comportamentele
ambivalente existente la fiecare individ. S-a constatat că
numărul persoanelor care şi-au făcut planuri concrete pentru
retragerea din activitate este sub 10 % ceea ce ar însemna că
pregătirea pentru pensionare este legată de atitudinea negativă
sau ambivalentă faţă de aceasta.
S-a observat de asemenea că tulburările din sindromul
de retragere37 la bărbaţi au o frecvenţă mult mai mare, fiind
analoage cu cele provocate de menopauza la femei.
Aceasta se explică prin faptul că bărbaţii sunt mai mult
şi mai total angajaţi în activitatea profesională comparativ cu
femeile care sunt angajate în paralel în activităţi casnice în care
se transfera total şi după încetarea activităţii profesionale.
Pentru bărbaţi pensionarea înseamnă o schimbarea a
statuturilor şi rolurilor acestora iar pierderea este cu atât mai
dureros resimţită cu cât autoritatea lor profesională, rolul lor
social este mai mare (directori de întreprinderi de exemplu).
Se produc şi tulburări de echilibru şi datorită faptului ca
pierderea acestor roluri se face brusc.
Având în vedere mediul de provenienţa al bătrânilor
pensionari intraţi în cămin şi anume: din mediul urban (39,6 %)
trebuie luate în considerare profesia executată de către aceştia
până la data pensionarii lor şi legate de aceste , influenţe ale
mediului rural sau urban.
În mediul rural se păstrează o serie de caracteristici ale
societăţii de tip tradiţional. Din acest motiv în mediul
rural ,stresul încetării activităţii este atenuat sau nu acţionează
practic.
Statutul persoanelor vârstnice din mediul rural se
păstrează şi este justificat prin respectul acordat de către
persoanele tinere motivat de contribuţia bătrânilor la
37
51
dezvoltarea comunităţii, la care se adaugă şi gradul de control
asupra resurselor pe care îl deţin bătrânii asupra moştenirii şi
descendenţilor de unde rezultă şi stima de sine care este
asigurată în plus şi de activitatea religioasă care conferă un
sens vieţii lor. La aceasta se adaugă şi munca pământului.
În mediul urban aportul adus de vârstnici la dezvoltarea
comunităţii scade. Ei s-au identificat cu activitatea pe care au
desfăşurat-o neavând activităţi extraprofesionale, suportă greu
pensionarea prezentând tulburări de adaptare..
S-a constatat ca bătrânii provenind din mediul rural
suportă mai bine s-au se adaptează mai repede la situaţia
internării în cămin decât cei proveniţi din mediul urban.
IV.2.Văduvia
Un alt aspect ce trebuie luat în considerare este cel al

văduviei. S-a constatat din punct de vedere statistic ca un
număr tot mai mare de vârstnici în special femei se confruntă
cu acest statut.
Caracteristicile văduviei sunt:
1. Recunoaşterea oficială a evenimentului. Acest fapt se
referă la funerarii şi modul oficierii lor conform obiceiurilor.
2. Separarea temporară şi menajarea în activitatea
socială. Persoana care trăieşte evenimentul are tendinţa de a se
retrage din câmpul activităţilor sociale trăind şocul pierderii
partenerului de viaţă. Orice activitate sau relaţie cu mediul
extern ii apare fără rost, lipsit de sens.
3. Restabilirea care presupune conştientizarea stării în
care se află dar care nu înseamnă şi rezolvarea problemelor
(anxietate provocată de singurătate, reducerea venitului
financiar).
Reducerea impactului văduviei se produce ca efect.
Asistentul social trebuie să manifeste în acest sens înţelegerea
52
dramei pe care o suferă persoana văduvă şi s-o ajute în a-şi
conduce văduvia conform filozofiei proprii.
Se poate ca rezultatul văduviei să se asocieze uneori cu
exprimarea sentimentelor de inferioritate şi cu pierderea stimei
de sine. Pentru bărbaţi dorinţa de recăsătorie poate însemna
dorinţa de a fi îngrijit , iar pentru femei recăsătoria ar putea fu
asociata cu calitatea locuinţei şi poziţia financiară şi mai puţin
cu starea de sănătate.
În cazul subiecţilor anchetaţi la cămin, a reieşit ca 90 %
dintre bătrâni sunt văduvi, o cifră care demonstrează rata
crescută a văduviei dintre aceştia aproximativ 14 % fiind
puternic afectaţi de acest eveniment. În ceea ce priveşte
subiecţii căsătoriţi (10%), doar 1,5 % sunt recăsătoriţi.
Se observă de asemenea că rata văduviei este mai mare,
aproape dublă în rândul femeilor 13,4 %.
Din punct de vedere statistic piramida socială (variabila
vârstei) a României indică existenţa unui procent însemnat al
populaţiei în vârstă în numărul total al populaţiei (rezultatele
recensământului populaţiei şi imobilelor din România în anul
1992).
IV. 3. Modificări ale aparatului digestiv
Pe măsura înaintării în vârstă glandele salivare suferă

un proces de atrofiere38 a structurii glandulare urmat de
pierderea capacităţii bactericide, favorizarea unui microbism
exagerat (micoze).
De asemenea esofagul suferă un proces de îmbătrânire
morfo-funcţională iar stomacul suferă un proces de atrofie a
mucoasei. La aceasta se adăugă şi afecţiunile şi afecţiunile
intestinului subţire.
Boli ale aparatului digestiv şi ale glandelor anexe:
38
1998, pagina 89
53
-ulcerul gastric, duodenal
-disfagii
-gastrita
-hepatita
-insuficienţa biliară
Din cei 30 de bătrâni supuşi investigaţiei a rezultat că
60 % sunt afectaţi de boli ale aparatului digestiv.
IV.4. Modificări ale aparatului cardiovascular
În orice discuţie despre procesul de îmbătrânire inima 39

trebuie să aibă o poziţie centrală, având în vedere ca deficitul
funcţional efectiv al acestui organ contribuie mult la bolile
cronice ale vârstnicului.
Boli ale aparatului cardiovascular40: arteroscleroza,
diabetul, guta, infarctul miocardic, hipertensiunea arteriala,
arterita, 50 % din bătrâni investigaţi persoane prezintă boli ale
aparatului cardiovascular.
IV.5. Modificări ale aparatului locomotor
Este unul dintre aparatele cele mai afectate de procesul

de îmbătrânire. Îmbătrânirea osoasă41 include diminuarea
volumului osos plus carente fosfocalcice la care se adaugă
procesul de îmbătrânire al articulaţiilor.
39
Bucureşti, 1992 , pagina 121
40
Ibidem, pagina 67
41
54
Boli ale aparatului42 locomotor: osteopenia,
osteopareza, osteomalacie, artrite, dintre care cea mai des
întâlnită este exoporoza, fiind frecvent întâlnită la femei 30%
din populaţia investigata suferă de boli ale aparatului
locomotor.
IV.6. Modificări ale organelor de simţ şi ale

glandelor endocrine
În strânsă legătură cu îmbătrânirea43 sistemului nervos

se afla îmbătrânirea organelor de simţ şi îmbătrânirea
sistemului endocrin.
Dintre organele de simţ ochiul prezintă modificări
caracteristice cum ar fi cele ale cristalinului .Cristalinul, lentila
principală a ochiului la tineri îşi poate acomoda bombarea în
funcţie de distanţa la care se afla obiectul pe care îl privim.
Cristalinul bătrânilor este mai puţin deformabil, acomodarea
pentru apropiere este deficitară (presbiopie) şi necesită
corectarea cu ochelari.
O sclerozare puternică a cristalinului determină
opacizarea ca şi cataracta. Tulburări ale dinamicii umerilor
oculari pot duce la glaucom (creştere a presiuni intraoculare,
care netratată se complică cu leziuni ale retinei şi deci cu orbire
ireversibilă). În mod curent în retină găsim alterări musculare.
Cum arteroscleroza retinei este strâns legată de arterioscleroza
cerebrală examenul de fund de ochi (cu oftalmoscopul) poate
prezenta un bun mijloc de diagnostic precoce al arteriosclerozei
creierului. De aceea este recomandabil ca persoanele în vârstă
să se supună periodic în cadrul vizitelor medicale şi la un
examen oftalmoscopic.
42
43
Ibidem, pagina 98
55
O depunere de grăsime la periferia scleroticii (pe albul
ochilor) reprezintă gerontosconul (arcus senilos ) o modificare
caracteristică dar lipsită de gravitate.
Surditatea bătrânilor este datorată sclerozării urechii
interne dar mai ales atrofiei centrilor acustici din scoarţa
cerebrală ; examenul auzului arată deseori ca bătrânul‚ ”aude
dar nu înţelege„ este mai util să i se vorbească mai rar şi mai
clar decât mai puternic. Pentru că prelucrarea informaţiilor este
deficitară este util să repetăm unele cuvinte sau fraze şi să fim
cât mai expliciţi în convorbirile purtate cu bătrânii . Problemele
auditive constau intr-o degradare a sensibilităţii la sunetele de
frecvenţă înaltă care se asociază cu un proces de deteriorare a
capacităţii de a detecta semnalele . Prin instalarea problemelor
auditive este afectată relaţia socio-afectivă cu alte persoane
prin autoizolare ‚ blocarea relaţiilor cu anumite persoane.
Autoaprecierea ce însoţeşte experienţa deficitului
auditiv poate determina persoana în vârstă afectată să evite
contactele sociale. Dintre problemele auditive cele mai des
întâlnite sunt afaziile. Afazia receptivă apare atunci când
semnalele auditive nu reuşesc să atenţioneze centrii nervoşi, iar
afazia expresiva apare când stimulii nu sunt traduşi în forme
corespunzătoare. Discuţiile trebuie să aibă loc în acest caz intr-
o poziţie spaţiala caracterizata prin egalitate.
Modificările glandelor endocrine joacă un rol
indubitabil în procesele de îmbătrânire. Tratamentul endocrin
al bătrâneţii a început ca tratament apeoteoretic (cu extracte de
glande) apoi cu tratamentul chirurgical. Unele glande
endocrine suferă atrofieri şi scleroza ca şi alte organe interne,
iar altele îşi reduc activitatea funcţională în raport cu
necesităţile scăzute ale întregului organism. Se crede ca
persistenţa unui nivel ridicat de secreţie a corticosupranelelor
agravează scleroza vasculară şi hipertensiunea arterială a
bătrânilor.
56
IV.7. Modificări ale gustului şi mirosului.
S-a demonstrat44 că începând cu vârsta de 40 ani se

manifestă dificultăţi în a delimita intensitatea unui gust. După
70 ani foarte puţine persoane sunt capabile să definească
mirosul, fapt ce este corelat cu o scădere a plăcerii de a mânca,
ceea ce duce la subnutriţie.
IV.8. Modificările vieţii sexuale
La cele spuse anterior se adaugă şi problemele sexuale.

Persoanele în vârstă transforma sexul într-un tablou.
Majoritatea vârstnicilor nu-şi întrerup viata sexuală şi reduc
doar intensitatea acesteia. În 1986 printr-un studiu efectuat
asupra unui eşantion de 80 de bătrâni cu vârste cuprinse între
60-80 ani s-a constatat că dintre aceştia 90 % apreciază sexul;
80 dintre ei nu au încetat activitatea sexuală iar pentru 75 %
viata lor sexuală este mult mai îmbunătăţită decât la tinereţe.
Cauzele problemelor sexuale pot fi generate de
modificările fiziologice ce apar atât la organismul masculin cât
şi la cel feminin odată cu instalarea procesului de îmbătrânire.
În cazul bărbaţilor ejacularea se produce mai greu, au loc
modificări de tip hormonal, iar perioada de refacere este mai
mare decât în tinereţe (12-14 ore). Femeile au un grad de
excitabilitate mai scăzut. Deseori impotenta este asociată cu
stresul şi stările depresive.
IV.9. Statistică medicală

44
Op.cit.., pagina 105
57
Statistic45 s-a constatat că o parte din bătrânii vizitaţi
atestă boli ale analizatorilor ale organelor de simţ adică un
procent de 25% şi 15% atestă boli ale aparatului genital. Tot 15
% din cei anchetaţi suferă de boli ale sistemului nervos central
şi ale aparatului respirator.
În ordinea descrescătoare a procentului pe boală:
-12,4 % bătrâni au boli ale aparatului renal
-12,4 % bătrâni prezintă etilism
-5,2% bătrâni au boli dermatologice
IV.10. Raportul pensionare – familie
În ceea ce priveşte relaţiile bătrânului cu familia după

pensionare impactul retragerii din activitate asupra acestor
relaţii a fost destul de puternic după cum reiese din
răspunsurile obţinute prin chestionar la aceasta întrebare. La
20% dintre bătrâni relaţia cu familia s-a modificat în mare
măsura, la 30% în mică măsura iar la 50% neschimbându-se
nimic. Cum este interpretat acest lucru ? Odată cu înaintarea în
vârstă persoana suferă anumite modificări morfofuncţionale46.
Familia în special generaţia tânără, copii deveniţi adulţi
observă modificările şi le denumesc ironic „ramolism”. În
schimb atât timp cât bătrânul se întreţine singur, se alimentează
singur, aceste modificări (auzul de exemplu) pot fi trecute cu
vederea. În momentul pensionarii însă intervine scăderea stării
materiale la care se adăugă prezenţa zilnică a bătrânului în
gospodărie. Treptat, de la mici certuri acestea se intensifică şi
se ajunge în final la instituţionalizarea bătrânului. Relaţiile
bătrânului cu familia după internarea acestuia se schimbă dar
45
Marchall, Hary, Social Work with Old People, Second Edition, 1990.
National Academy Press, Health în an Older Society, Washington
D.C.,2002, pagina 56-57
46
Ibidem, pagina 59
58
intr-o mică măsură 40% din bătrâni reclama o schimbare mai
accentuata –este cazul bătrânilor în instituţii pe termen lung sau
nelimitat-iar restul de 60% dintre bătrâni susţin ca nu exista
nici o schimbare fiind din contra mulţumiţi de grija acordată or
de către cei tineri.
În final bătrânii au fost rugaţi să spună ce aşteaptă de la
pensionare47. La această întrebare 20 % au răspuns „linişte” 30
% au răspuns „odihnă”, 10 % nu aşteaptă nimic iar restul au dat
diferite răspunsuri. Acest lucru demonstrează că sunt foarte
puţini cei ce şi-au făcut planuri în ceea ce priveşte viitorul ca
pensionar.
IV.11. Raportul pensionare – integrare în cămin
Din analiza datelor deţinute cu ajutorul chestionarului,

vizând raporturile dintre retragerea din activitate şi internarea
în cămin a vârstnicilor au reeşit aspecte importante pe baza
răspunsurilor obţinute la întrebările chestionarului.
S-a constatat48 că 73 %, ceea ce reprezintă majoritatea
se încadrează în limitele norme de pensionare (51-65 ani). Din
cei 30 de bătrâni 60 % s-au pensionat în baza limitei de vârstă,
20 % pe caz de boală (s-au invaliditate), iar 20% reprezentând
procentul cu alte tipuri de pensie (de urmaş) şi a celor care nu
au răspuns la aceasta întrebare. S-a constatat din punct de
vedere ale activităţii profesionale exercitate înainte de
pensionare că: ponderea cea mai mare o deţin muncitorii (foşti)
de 32 % după care urmează intelectualii cu un procent de circa
28 % ceea ce demonstrează ca atât munca fizică cât şi cea
47
Neamţu, Gheorghe, (coord.), Tratat de asistenţă socială, Editura Polirom,
Iaşi, 2003, pagina 201
48
Marchall, Hary, Social Work with Old People, Second Edition, 1990.
National Academy Press, Health în an Older Society, Washington
D.C.,2002, pagina 63
59
intelectuală produc aproximativ în aceeaşi măsura uzura fizică
şi psihică a organismului.
După pensionare, după cum rezultă din chestionare
95% din pensionari nu exercita nici o activitate iar 5% îşi
executa meseria sau pe altă în unităţi particulare, în unităţi de
stat sau în gospodarii sub formă de prestaţii ziliere. Acest lucru
demonstrează lipsa de ocupare, fiind în strânsă legătura cu
tendinţa bătrânilor de izolare. În aceasta direcţi un rol deosebit
îl are pregătirea pentru îmbătrânire. Aceasta poate fi făcută
printr-o educaţie a sensului îmbătrânirii asupra populaţiei în
general şi celor chemaţi prin specificul profesiilor să
îngrijească, să asiste bătrânii aflaţi în situaţii dificile. Sub
aspectele generate de retragerea din activitate 32 % dintre
pensionari susţin ca retragerea lor din activitate nu a avut nici
un efect fiind pregătiţi pentru acest lucru. În ordinea
prioritarilor 26,4 % dintre pensionari reclama afectarea stării
financiare după retragerea din activitate; 20 % reclama stresul,
negăsindu-şi locul s-au neavând nici o preocupare; 6,8 %
reclama anxietatea iar 6,4 % plictiseala.
Daca se corelează stresul şi anxietatea rezultă49 un
procent de 26,8 % care exprimă destul de limpede ca retragerea
din activitatea profesională are consecinţe negative la un număr
destul de mare de bătrâni. Măsura în care internarea în cămin a
avut efect asupra bătrâneţii rezultă din răspunsurile date la
această întrebare. Din aceasta a reieşit ca 23,6 % dintre bătrânii
nu au fost afectaţi în nici o măsură de internare, 50 % au fost
afectaţi intr-o mică măsură iar 26,4 % au fost afectaţi în mare
măsură de internarea în cămin aceasta sporindu-le anxietatea şi
teama ( de moarte, de a nu fi părăsiţi de familiile lor).
49
60
CAPITOLUL V
POLITICI SOCIALE PENTRU PERSOANELE
ÎN VÂRSTĂ
V.1. Consideraţii introductive
Îmbătrânirea demografică50 a devenit o problemă a

întregii lumi, în primul rând prin dimensiunea cantitativă a
fenomenului. Odată cu îmbătrânirea populaţiei ţărilor, în
majoritatea acestora au loc schimbări tehnologice profunde şi
în unele cazuri aceste schimbări impun un grad de restricţii
economice.
Pentru a face faţă schimbărilor de structură pe vârstă a
populaţiei, programele de asistenţă socială s-au înscris într-o
abordare globală regăsindu-se ipotezele admise în mod curent
în ceea ce priveşte durata normală a vieţii active, validitatea
unei demografii certe între muncă remunerată şi pensie,
sistemul de finanţare a forţelor de susţinere materială a
vârstnicilor, precum şi tipurile de prestaţii oferite, autonomia
persoanelor vârstnice şi rolul acestora în familie şi societate.
Preocupările existenţiale51 care stau la baza elaborării
programelor de asistenţă socială se axează pe conservarea
demnităţii persoanelor vârstnice, menţinerea capacităţilor de a
funcţiona independent din punct de vedere social, stimularea
legăturilor cu familia şi colectivitatea, valorificarea
potenţialului creativ al persoanelor în vârstă.
În general toate politicile şi programele de asistenţă
socială pentru bătrâni au ca obiect de studiu sănătatea,
50
Edition, New York, 1999., pagina 31
51
Ibidem, pagina 33
61
alimentaţia, condiţii de locuit, familia, securitatea din punct de
vedere a ocupaţiei şi veniturilor.
În politicile guvernamentale internaţionale există o serie
de puncte comune52 care se referă la :
1.Larga recunoaştere a implicaţiilor socio-economice
ale tendinţelor de îmbătrânire. În acest sens se încearcă o
punere în vedere a efectelor pozitive ce decurg din aceste
procese, insistându-se pe stimularea vârstnicilor în direcţia
continuări activităţii concretizând astfel o resursă de muncă
creativă pentru economia naţională prin experienţa lor
profesională acumulată.
2. Recunoaşterea nevoilor de bază ale bătrânilor în ceea
ce priveşte serviciul şi îngrijirea, nevoi care vor fi luate în
seamă la proiectarea infrastructurii serviciilor.
3. Efortul de asigurare al asistenţei sanitare primare şi
asistenţei specifice bătrânilor.
4.Promovarea iniţiativelor de ajutorare a vârstnicilor
astfel încât aceştia să rămână în locuinţele lor îmbunătăţirea
condiţiilor de viată şi asigurarea unor condiţii de locuit
adecvate sau aşa cum sunt ele concepute pentru grupurile
vulnerabile.
5.Sprijinirea familiei ca structură fundamentală de
susţinere a populaţiei vârstnice prin suplimentarea resurselor
acestora care au în îngrijire bătrâni, prin îmbunătăţirea
statutului femeilor a căror modificare a influenţat negativ
posibilităţile tradiţionale de acordare a îngrijirilor.
6.Asigurarea la nivel social al unei game diversificate
de servicii destinate populaţiei vârstnice.
7.Promovarea cooperării între agenţiile guvernamentale
şi organizaţiile nonguvernamentale în ceea ce priveşte
continuarea participării bătrânilor la activităţi.
52
62
8.Asigurarea unor venituri sigure, adaptarea unor
programe pentru asigurarea unor resurse astfel încât nevoile de
bază ale tuturor bătrânilor să fie satisfăcute, adoptarea unor
măsuri speciale de protecţie a grupurilor vulnerabile în cadrul
populaţiei vârstnice (cei care nu au activat profesional, cei
incapabili să muncească, emigranţi).
9. Eliminarea discriminării pe criterii de vârstă şi sex şi
sprijinirea celor dornici să se întoarcă la munca anterioară.
10. Promovarea unor sisteme educaţionale pentru vârsta
a treia.
11. Stimularea cercetărilor ştiinţifice pe probleme
specifice îmbătrânirii şi nevoilor acestor grupe de populaţie.
12. Preocuparea pentru pregătirea cadrelor de îngrijire a
populaţiei vârstnice.
Organismele nonguvernamentale53 contribuie pe de o
parte la identificarea problemelor specifice vârstnicilor, iar pe
de altă parte sprijină punerea în practică a programelor
guvernamentale sau elaborează programe proprii ale căror
obiective vizează dezvoltarea responsabilităţii faţă de îngrijirea
bătrânilor, crearea unor atitudini publice favorabile privind
rolul familiei în viaţa vârstnicului. Promovarea ajutorului
neoficial duce la economisirea costurilor publice, dezvoltarea
unor sisteme de responsabilităţi neoficiale.
Organismele54 benevole şi organizaţiile sociale se
implică în soluţionarea problemelor vârstnicilor prin:
-organizarea asistentei la domiciliu
-stimularea auto-asistenţei
-colectarea de fonduri
-prestarea efectivă a unor lucrări cum ar fi: repararea
clădirilor de locuit, lucrări gospodăreşti, în locuinţele
53
Colectiv: Psihologia socială şi noua Europă-in honorem Adrian Neculau,
Editura Polirom, 2003, pagina 54
54
Edition, New York, 1999.
63
vârstnicilor, confecţionarea de mobilier, îmbrăcăminte,
încălţăminte.
Asistenţa la domiciliu constă în acordarea ajutorului
pentru pregătirea hranei şi pentru alimentarea celor incapabili
să o facă singuri şi cuprinde o gamă largă de prestaţii în funcţie
de starea vârstnicului (însoţirea bătrânului la magazin, la medic
şi în vizite).
V.2. Principalele categorii de servicii pentru bătrâni
Îngrijirea55 sănătăţii aceasta se face în:

-instituţii de zi (centre, clinici pentru tratamente
ambulatorii şi recuperare);
-terapie fizică;
-instituţii specializate pentru asistenţa vârstnicilor în
cămine pentru bătrâni;
-asigurarea condiţiilor de locuit.
Servicii:
-adaptarea locuinţei la necesităţile bătrânilor invalizi;
-integrarea clădirilor şi apartamentelor destinate
bătrânilor în ansamblurile de locuinţe pentru celelalte
categorii de populaţie;
-promovarea unor lucrări de îmbunătăţire a gradului de
confort a locuinţelor pentru a păstra cadrul obişnuit de
viaţa a bătrânilor;
-promovarea finanţării publice a locuinţelor de diferite
tipuri pentru bătrâni;
-coordonarea serviciilor comunitare (protecţie cu
privire la traficul rutier şi asigurarea mijloacelor de
transport);
Ajutorul acordat persoanelor ce au în îngrijire bătrâni:
55
64
-ajutorul financiar pentru familiile cu venit mai mic
care îşi păstrează în întreţinere bătrânii;
-servicii sociale gratuite sau reduse pentru aceste
familii;
-credite fără dobânzi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de
locuit;
-facilităţi pentru protejarea familiei: program de lucru
flexibil, distanţă minimă serviciu-locuinţă;
-programe de educare a copiilor pentru îngrijirea
bătrânilor.
Facilităţi sociale:
-livrarea la domiciliul bătrânilor a alimentelor;
-efectuarea treburilor gospodăreşti cu ajutorul unei
persoane din afară;
-organizarea de contacte sociale permanente: vizite,
reuniuni, convorbiri telefonice;
-serviciu de însoţire pentru unele activităţi ca: spălatul
rufelor, reparaţii.
Posibilităţi de ocupare:
-servicii de identificare o ocupaţiilor adecvate vârstei, a
aptitudinilor şi capacităţilor de muncă a vârstnicilor;
-preocuparea pentru crearea unor noi posibilităţi de
ocupare, recalificare în anumite genuri de activităţi.
Educaţie specifică vârstei a treia:
-efectuarea de cursuri anterioare pensionării
(pregătitoare pensionării);
-universităţi pentru vârsta a treia;
-participarea la programe de cercetare a problemelor
vârstei a treia;
Protecţia consumatorului:
-promovarea unor norme şi standarde de calitate pentru
alimentaţie, medicaţie, bunuri de consum, produse
chimice pentru uz gospodăresc, instalaţii şi
echipamente casnice.
65
V.3. Recomandări pentru protecţia socială a
vârstnicilor56
Organismele internaţionale specializate în problemele

vârstnicilor au elaborat o serie de recomandări pentru
includerea şi urmărirea lor într-un program naţional de
protecţie socială a vârstnicilor. Printre obiectivele planului
internaţional al acţiunilor privind populaţia vârstnicilor se
înscriu:
aprofundarea pe plan naţional şi internaţional a afectelor
economice şi sociale ale îmbătrânirii populaţiei asupra
procesului de dezvoltare.
Promovarea unor politici şi programe57 care să
garanteze securitatea economică şi politică a populaţiei
vârstnice şi să-i ofere acesteia posibilitatea de a contribui la
dezvoltarea şi în acelaşi timp să beneficieze şi de avantajele
acestei dezvoltări.
Formularea unei politici şi acţiuni realiste în concordanţă cu
obiectivele naţionale şi cu principiile internaţionale.
Încurajarea procesului de formare a cadrelor de îngrijire
a bătrânilor şi dezvoltarea metodelor de cercetare privind
problemele vârstei a treia.
Recomandări privind domeniul calităţii vieţii:
Protecţia persoanelor vârstnice să depăşească simpla
preocupare pentru combaterea bolii astfel încât să ţină seama
de interdependenţa factorilor fizici, mentali, sociali, spirituali şi
ecologici cu acţiunea agresivă asupra sănătăţii vârstnicilor.
56
Polirom, Iaşi, 2003, pagina 221 şi urm.
57
Edition, New York, 1999., pagina 56 şi urm.
66
Îngrijirea trebuie asigurată atât în sectorul sanitar cât şi prin
sistemul de asistenţă social în teritoriu şi în familie.
Accentuarea rolului asistenţei sociale în cadrul unei
strategii ce urmăreşte ca populaţia vârstnică să continue să
ducă o viaţă independentă în cadrul familiei.
Depistarea precoce a bolilor şi tratamentului adecvat astfel
încât să se prevină instalarea incapacităţii totale şi a bolilor
cronice degenerative.
Supravegherea specială a vârstnicilor neadaptaţi la
mediu.
Antrenarea persoanelor vârstnice la organizarea
serviciilor de sănătate şi de funcţionarea lor.
Diversificarea serviciilor de îngrijire în cazul unei
infrastructuri sociale şi sanitare deservite de un personal
specializat capabil să asigure servicii geriatrice adecvate.
Depistarea stării de malnutriţie la vârstnicii săraci.
Recomandări privind alimentaţia
Asigurarea unei oferte de produse alimentare bogate
nutritiv şi la preţuri accesibile pentru toate categoriile de
venituri.
Repartizarea justă şi echilibrată a alimentelor.
Promovarea unui comportament alimentar corect.
Promovarea unor corectări asupra rolului unor factori
nutriţionali în procesul îmbătrânirii.
Recomandări privind protecţia consumatorului
Produsele alimentare, obiectele, instalaţiile şi
echipamentele casnice să fie conform cu normele de securitate
având în vedere vulnerabilitatea persoanelor vârstnice.
Asigurarea unei administrări corecte a medicamentelor
şi a altor produse prin instrucţiuni clare şi adecvate.
Facilitarea accesului populaţiei vârstnice la
medicamente, ochelari, proteze necesare pentru continuarea
activităţilor şi pentru asigurarea independenţei lor.
67
Sancţionarea practicilor de vânzări menite să exploateze
resursele financiare ale populaţiei vârstnice.
Recomandări privind condiţiile de locuit
Locuinţe convenabile cu dotări de mobilier şi
echipamente adecvate nevoilor bătrânilor.
Crearea unui mediu de locuire format din persoane
aparţinând diferitelor categorii de vârstă.
Recomandări privind puterea de cumpărare a acestei
categorii de vârstă.
Asigurarea unui minim de resurse necesare unei vieţi
normale.
Indexarea veniturilor şi economiilor populaţiei
vârstnice pentru menţinerea puterii de cumpărare.
Punerea în aplicare a unor sisteme de securitate socială
bazate pe cuprinderea întregii populaţii vârstnice.
Posibilităţi de reintegrare în muncă, eliminând orice
discriminare pe criteriu de vârstă, mai ales că unele persoane în
vârstă cu calificare înaltă prin experienţa lor pot învăţa pe
tineri.
Recomandări privind familia şi mediul social
Promovarea unor politici sociale care să încurajeze
menţinerea solidarităţii familiei, intre generaţii.
Crearea unor servicii sociale de susţinere a familiei care
îngrijeşte persoanele vârstnice.
Încurajarea autoasistenţei şi a relaţiilor dintre populaţia
vârstnică şi cea tânără.
Recomandări privind informarea şi instruirea bătrânilor
Cluburi de zi
Folosirea mass-media ca mijloc de comunicare cu
bătrânii prin programe adecvate specificului lor.
Organizarea unor centre culturale proiectate pe nevoile
de informare şi de instruire a bătrânilor.
68
V.4. Rolul asistentului social la integrarea în cămin a
vârstnicului
În contextul implicaţiilor sociale ale internării în cămin

a bătrânilor, trebuie specificat rolul pe care îl deţine asistentul
social, având în vedere faptul ca terenul acţiunilor sale îl
constituie căminul cu tot ceea ce reprezintă sau conţine el58.
În primul rând trebuie amintit rolul de intermediar pe
care îl îndeplineşte asistentul social urmărind stimularea
exprimării nemulţumirilor subiecţilor. Subiecţii integraţi în
procesul de intermediere sunt bătrâni internaţi în cămin,
medici, personalul auxiliar şi membrii familiilor celor internaţi
printre care asistentul social îşi exercită rolul de intermediar. În
acest sens, este folosită exprimarea verbala şi nonverbală,
ascultarea şi integrarea. După ce va asigura cadrul exprimării
celor mai puternice sentimente, asistentul social va construi
sistemul de referinţă centrat pe problemele subiecţilor apărând
în acest fel ca un agent catalizator. Asistentul social ajută
subiecţii să se privească pe sine şi atitudinile lor să se înţeleagă
la nivel individual şi să perceapă părerea celorlalţi despre
atitudinea lor, să înţeleagă adevărata natură a problemelor,
acţionând cu realism şi obiectivitate.
Asistentul social trebuie să se asigure de recunoaşterea
de câtre subiecţi a necesitaţii de a identifica relaţiile socio-
afective şi comunicative, trebuie să se pregătească pentru
acceptarea idei de schimbări iniţiind şi favorizând procesele
prin care sunt identificate şi evaluate adevăratele probleme ale
bătrânului internat şi relaţiile acestuia cu medicul şi personalul
cu care intră în contact. Nu trebuie pierdut din vedere faptul ca
bătrânii internaţi sunt marcaţi de apatie, anxietate, lipsa de
58
69
încredere, ca prezintă rezistenta la schimbarea şi teamă
specificări internării şi tratamentului.
Asistentul social nu trebuie să cântărească cât de mult
trebuie să încurajeze, să sprijine iniţiativa de organizare în
contextul unei crize şi va fi preocupat de stimularea relaţiilor
dintre bătrân şi cadrul medical, intre membrii familiei şi
bătrânul internat şi cadrul medical, pentru ca aceştia să se
cunoască, să se accepte reciproc şi să coopereze. Asistentul
social este în acest sens un liant, un „pod” pe care diferite parţi
trebuie să se întâlnească în securitate şi armonie.
Pentru eliminarea barierelor conflictuale create intre
subiecţi, asistentul social va utiliza deprinderi terapeutice
încercând să explice bătrânului scopul internării, a valorii
acestuia cât şi a localului în care este efectuata, să se aplaneze
conflictele clarificând cauzele contradictorii şi ascultând toate
punctele de vedere; să coopereze cu persoanele ale căror
comportări agresive perturba echilibrul social al bătrânului
internat.
Trebuie făcuta o precizare şi anume: asistentul social nu
conduce ci intermediază, nu oferă soluţii, alternative sau
răspunsuri, nu preia responsabilităţi ci oferă încurajare, sprijin
şi stimulare în descoperirea de către subiecţi înşişi a cailor de
rezolvarea a problemelor personale.
Un alt rol pe care îl are asistentul social în cadrul
bătrânilor internaţi în cămin‚ este rolul de terapeut social.
Acest lucru implică din partea asistentului social,
diagnosticarea şi tratarea pacientului intr-o maniera psiho-
socială. El poate stimula subiecţii să recunoască rădăcinile unor
practici , comportamente şi atitudini ,care au declanşat anumite
stări conflictuale. Pentru aceasta este nevoie de colaborare şi
cooperare intre asistentul social şi părţile implicate în conflict
şi este absolut necesar ca asistentul social să deţină informaţii
despre istoricul subiectului, pentru a înţelege semnificaţiile
unor credinţe şi comportări ,precum şi relevanţa acestora .
70
Tratamentul propus trebuie să implice subiectul în
procesul în care cunoaşterea de sine atenuează conflictele şi
distruge blocajele contribuind totodată la sporirea capacităţii de
integrare şi adaptare individuală .
V.5. Colaborarea dintre asistentul social şi medic
În cazul luării deciziei unde şi cum va fi tratat bătrânul

care suferă de o anumita boală, sarcina revine asistentului
social şi medicului, care s-a ocupat de bătrân59 .
Aceştia trebuie să stabilească dacă tratamentul se poate
face la căminul de bătrâni sau dacă este necesară internarea în
spital sau dacă se impune instituţionalizarea într–o unitate de
asistenţă medico-socială pe termen lung . Desigur soluţia ideala
va fi rămânerea în cămin.
Este adevărat ca în cadrul spitalului, cu personal
specializat, îngrijirea şi tratamentul ar putea fi cel mai adecvat
în raport cu dezabilitatea, boala bătrânului , dar în acest caz
intervin probleme de integrare a bătrânului în mediul
spitalului . Spre deosebire de celelalte vârste bătrânul
reacţionează în general nefavorabil la spitalizare. Pe de alta
parte , fragilitatea să adaptivă îl face foarte vulnerabil şi uneori
spitalizarea devine , paradoxal, un stres agravant al stării sale
de sănătate .
Totuşi în momentul în care se apreciază ca spitalizarea
se impune şi este benefică prin tratamentele şi supravegherea
care poate fi asigurată în cadrul spitalului , asistentul social şi
medicul vor indica spitalizarea .
Trebuie ţinut seama că în multe cazuri exista tendinţa
de a forţa spitalizarea bătrânului deşi ar exista condiţii să se
asigure aplicarea prescripţiilor terapeutice şi de îngrijire în
59
Edition, New York, 1999, pagina 78
71
cămin. Uneori irecuperabilitatea, nevoile de îngrijire
permanentă pun problema instituţionalizării intr-o unitate de
asistenta medico-sociala pe termen lung. Aceasta decizie pe
care o iau organele de ocrotire după ce în prealabil au fost
examinate celelalte posibilităţi. După părerea specialiştilor
scoaterea bătrânului din mediul de viaţă ar trebui să constituie
ultima soluţie la care să se facă apel.
În situaţia bătrânilor, ce au trăit singuri ,,fie din lipsa
unei familii proprii (celibatari, divorţaţi, deces ) fie din cauza
izgonirii din familie ,se va evita instituţionalizarea pe cât
posibil, pentru ca menţinerea bolnavului în relaţiile sociale nou
formate, oricât de restrânse ar fi ele ,dau un sens social
existentei sale ,îl menţin în mediul lor obişnuit de viata, numai
după epuizarea tuturor posibilităţilor se va decide asupra
plasamentului instituţional .
Situaţia ideală o constituie bătrânul integrat intr-o
familie în deplinătatea funcţiilor ei care ii asigura un nivel de
trai decent, plus îngrijirile şi tratamentul necesar.
Nu întotdeauna boala creează suferinţe şi carente de
ordin afectiv, izolarea sociala şi familiala chiar persecuţia.
Se cere o colaborare60 deci intre medic, psiholog,
asistentul social pentru a găsii cauzele şi soluţiile cele mai
adecvate bătrânului şi situaţiei în care se află acesta.
O altă necesitate priveşte aprecierea capacităţii de
autoservire, dependentă, gradul de conservare sau pierdere a
autonomiei. Bolnavul poate fi :
-cu capacitatea de autoservire păstrată şi cooperantă;
-cu capacitatea de auto servire păstrată parţial şi
cooperant;
-bolnav imobilizat şi cooperant;
-bolnav imobilizat şi necooperant.
60
1998, pagina 56
72
Aceste informaţii folosesc la stabilirea completa a
tratamentului.
Cadrul rural şi cel urban au de asemenea importanţă.
În mediul rural legăturile afective, solidaritatea, sunt
mai bine păstrate. În acest fel bătrânul nu înregistrează
fenomene negative ale retragerii din activitatea profesionala Iar
fenomenul de izolare este mai atenuat. În general grupul
familial trebuie educat să înţeleagă toate modificările de
atitudine de comportament specific bătrânilor, să-şi formeze o
concepţie exactă asupra nevoilor de viaţă ale bătrânului şi să
adopte astfel atitudinea necesară unui climat de viaţă familial
normală. Multe dintre conflictele intergeneraţii, stări de
tensiune cu efect nefavorabil asupra sănătăţii vârstnicului ar fi
evitate printr-o educaţie corespunzătoare a părţilor.
Sentimentul de inutilitate generat de ieşirea din câmpul
activităţii profesionale, trebuie să i se opună sensul unei alte
utilităţi, valorificarea experienţei acumulate, a înţelepciunii
sentimentale în folosul celorlalte generaţii, „rolul de consilier”.
Într-un studiu OMS din 197061 s-a arătat că 28 % din
pensionari în vârstă pot fi utili dacă sunt judicios folosiţi.
Pierderea unei activităţi, a unor roluri şi statuturi trebuie
compensate de angajarea în alte activităţi, de dobândire de
roluri şi statuturi. Aceasta va combate subsolicitarea se vas
opune tendinţei de însingurare la izolare. Se promovează
pentru combatere teoria activismului (cultivarea mişcării fizice
şi a exerciţiului intelectual).
O altă măsură de importanţă deosebită este organizarea
timpului liber. Timpul liber trebuie ocupat în mod deliberat cu
activităţile recreative, instructiv, deconectante, educaţionale de
satisfacţii şi bună dispoziţie. Cu cât aria acestora este mai largă,
cu atât efectele pozitive asupra tonusului vital sunt mai ample.
61
Cockerham, William, C. This Aging Society, Prentice Hall, Englewood
Cliffs, New Jersey 07632, 2003, pagina 78
73
S-a constatat utilitatea activităţilor de tip „hobby” cât şi a
terapiei ocupaţionale.
V.6. Terapia ocupaţională
După cum medicii acordă o importanţă deosebită

tratamentului farmaceutic deci terapiei clasice, psihoanaliştii
lărgesc aria teoriei ca noţiune, demonstrând eficacitatea
terapiilor medicamentoase.
Motivele eficacităţii acestora se explică prin faptul ca
îmbătrânirea umană posedă laturi de aspectul biologic şi
aspectele psihologice şi sociale la care se adaugă aspectele
patologice specifice vârstei înaintate de natura psihosocială:
însingurarea socio-familiala, dezinserţia sociala, desocializarea,
şocul pensionarii, boala pensionarii, crizele de adaptare,
tulburări de sub solicitare, pierderea autonomiei62.
Prin urmare terapia ocupaţională face parte din aşa
zisele terapii nonmedicale, alături de reeducare senzorială,
stimularea funcţiilor superioare, proteze, plan terapie.
Ca metodă terapeutică urmăreşte recuperarea complexă
a vârstei celui afectat de procesul de îmbătrânire sau de
îmbolnăvirile favorizate de acest proces. Baza de pornire a
terapiei ocupaţionale o constituie procesele de atrofie
musculară, involuţia articulaţiilor, lentoare în mişcări, tulburări
de coordonare, rigiditate, dureri reumatice, diminuarea acuităţii
auditive, tulburări de echilibru, tulburări sfincteriene, alterarea
relaţiilor cu mediul psihosocial.
Deci terapia ocupaţională va urmări:
-recuperarea motricitatii;
-redobândirea autonomiei (reluarea activităţilor
cotidiene);
-reintegrarea psiho-socială.
62
74
Terapia ocupaţională ocupă locul principal în
combaterea fenomenului de
disocializare , specific vârstnicului care înseamnă retragerea
din activitatea profesională, pierderea de roluri şi statuturi în
familie, în viaţa socială diminuarea performantelor fizice şi
intelectuale, îmbolnăvirile caracteristice vârstei, izolarea
consecutivă.
Scopul Profilactic al terapiei ocupaţionale:
Este lucrul ştiut că vârstnicii care se menţin activi fizic
şi intelectual prezintă o instalare mai târzie a îmbătrânirii.
Subsolicitarea determinată de retragerea din activitate şi care
duce la involuţie marcantă poate fi prevenit prin măsuri
profilactice ocupaţionale care au ca scop orientarea vârstnicului
spre noi direcţii de activitate.
Terapia ocupaţionala de funcţie
Se aplica situaţia în care vârstnicul şi-a pierdut
obişnuinţele instinctuale (alimentaţia folosita zilnic), urmărind
reânvăţarea şi fixarea gesturilor cotidiene elementare.
Terapia ocupaţionala de menţinere
Aceasta urmăreşte consolidarea rezultatelor obţinute
prin recâştigarea funcţiilor şi chiar achiziţionarea de activităţi
noi. În acest cadru intră activităţile recreative-hobby terapia sau
cu aspect practic grădinărit.
Ca metoda de tratament terapia ocupaţionala se aplica
în cadrul organizat în unitari de asistenta, de internare pe
termen lung în sanatorii de recuperare, în cămine spital.
Vor fi luate în considerare ideile şi preferinţele
subiecţilor şi experienţa personală. Se va urmării aspectul
inedit, simplu, utilitar.
75
V.7. Crizele de adaptare
Scăderea capacităţii de adaptarea a vârstnicilor se face

puternic simţită îndeosebi legate de schimbarea mediului
(mediul locuibil, mediul de viaţa)63.
Cu cât vârsta este mai înaintată cu atât stresul mutării
este mai puternic iar consecinţele acestuia sunt mai
dezastruoase. Factorii de mediu, de natură psiho-socială
intervin în perioada vârstei înaintate cu o mai mare frecventa şi
intensitate. Acestea sunt: retragerea din activitatea
profesionala, schimbarea raporturilor cu societatea, schimbarea
raporturilor cu familia, pierderea unor roluri, plecarea copiilor,
pierderea partenerului conjugal, instituţionalizarea. Echilibrul
psihic şi biologic al bătrânului devin instabile iar rezistenţa
organismului şi capacitatea de adaptare se reduc când
solicitările în acest sens cresc.
Odată cu înaintarea în vârstă mobilitatea intră într-un
proces de restrângere iar locuinţa devine principalul loc de
desfăşurare a vieţii vârstnicului, singurul sau univers. Tot ce
este legat de acest univers ii conferă un sentiment de siguranţă
de linişte iar ce este în afara acestui univers ii provoacă
nelinişte şi teamă. În mediile urbane stresul la care este supus
vârstnicul este inevitabil este determinat de mutări în alt cartier,
schimbări de locuinţă, legate de restrângerea condiţiilor de
locuit ca urmare a plecării copiilor, preluarea în locuinţa
copiilor şi în unele cazuri intr-o instituţie de ocrotire („moarte
familiala” care survine după „moartea sociala” adică
pensionarea).
63
Edition, New York, 1999., pagina 91
76
Există vârstnici64 care datorită resurselor de adaptare pe
care le deţin sau care au un tonus optimist şi consideră
internarea în căminul de bătrâni ca pe un aspect nou în viaţa
lor, făcându-şi planuri legate de aceasta pot suporta mai uşor
aceste evenimente psiho-sociale. Alţii reuşesc să se adapteze
noilor schimbări cu toate că au trăit acestă mutare ca o
catastrofă dar sunt şi vârstnici care nu se pot adapta. La acestea
se produc tulburări psihice apoi sau concomitent se produc
tulburări somatice. Procesul regresiv se accelerează, se
instalează o depresie gravă care poate duce la suicid sau chiar
la deces în câteva luni datorită unei evoluţii progresiv
agravantă.
Aceste tulburări65 determinate de schimbarea
domiciliului poartă denumirea de genul: ”nevroze de
dezrădăcinare” (pentru tulburări psihice), „criza de adaptare”,
„sindrom de inadaptare”, ”criza de spitalizare”, ”hospitalism”
(tulburări generate de internarea în spital sau într-o instituţie de
ocrotire socială).
Cele mai importante şi mai uşor de observat tulburări
sunt cele declanşate de internarea vârstnicului în cămin.
Adeseori diferenţa dintre aceste două tipuri de instituţii este
sesizată de cei ce urmează a fi internaţi. Având posibilitatea de
a urmării acest aspect intr-o unitate care include în structura ei
două comportamente distincte numai formal privind perioada
de internare în spital (asistenta pe termen lung, nelimitat, cel
mai adesea până la sfârşitul vieţii) am reţinut unele informaţii.
De exemplu, unii vârstnici (majoritatea) preferă clar şi
acceptă internarea în compartimentul spital, pe când căminul
spital este respins categoric de alţii fără a cunoaşte măcar
condiţiile concrete de asistenţă. Chiar în momentul în care li s-
64
65
77
a explicat faptul ca îngrijirile şi confortul în spital erau
superioare celor din căminul spital şi anume faptul că ar avea
posibilitatea să stea mai puţin în camera, că există un număr
mai mare de infirmiere şi care sunt mai bine pregătite şi
formate pentru îngrijirea vârstnicului, ca exista servicii sociale
şi socioculturale mai bine puse la punct, marea majoritate a
vârstnicilor ce urmau să fie internaţi au respins cu hotărâre
spitalul. Acest lucru se explică prin faptul că ei identifică
internarea în spital cu o izolare definitivă de restul lumii, cu o
ruptură totală de grupul lor din cămin, cu un abandon, cu o
condamnare la moarte. Anual la doua sute de internări se
înregistrează 1-2 sinucideri determinate de internarea în
căminul spital.
„Tulburările de internare” pot debuta chiar la cămin în
momentul în care vârstnicul află că trebuie să fie internat.
Aceste tulburări sunt mai accentuate la cei ce urmează a
fi internaţi intr-o instituţie spital pe termen lung, însă se
manifestă şi la cei ce merg pentru internare pentru o simplă
analiză. Astfel bătrânul până atunci liniştit cooperant în
momentul instalării intr-un salon de spital, manifestă o stare de
agitaţie sub forma unei nelinişti, a unui disconfort fizic şi
psihic. În momente de acest gen el trăieşte sentimente de
nesiguranţă, izolare şi nu ştie ce ar putea face cu timpul pe care
îl are la dispoziţie. Criza în mod normal este pasageră şi de
obicei adaptarea se realizează în patru-şase zile. Conduita
medicului, a personalului (avizat asupra acestui aspect) trebuie
să fie adecvată temperamentului şi situaţiei în care se află
bătrânul.
78
V.8. Asistentul social în relaţie cu vârstnicul
instituţionalizat
Asistentul social66 care funcţionează în cadrul

căminului de bătrâni trebuie:
-să se asigure de pregătirea personalului care i-a contact
cu bătrânul:
-să avertizeze familia şi ceilalţi pacienţi din cameră
asupra eventualităţii asupra unei crize confuncţionale pe care o
poate trăii bătrânul şi caracterul pasager al acestuia
-să se asigure de crearea în jurul bolnavului a unei
atmosfere apropiate, de înţelegere, blândeţe şi calm.
-să recomande membrilor familiei să rămână mai mult
în preajma bătrânului
-să aibă grijă să i se lase internatului obiectele care ţine.
-ii vor fi prezentaţi colegii de cameră
-asistentul social va avea grija ca bătrânul să nu fie de
la început în cameră cu bătrâni agonici, agitaţi.
Odată criza trecută, internatul poate să intre intr-un
proces lent de adaptare şi integrare sau poate manifesta semne
de neadaptare care pot persista de la două la opt săptămâni
după care se poate instala adaptarea. Totuşi instituţionalizarea
poate cauza nu numai crize confuzionale cât şi grave accidente
somatice, care pot survenii în momentul iniţial. Este cazul unui
bătrân de 65 ani, fost inginer, ce prezenta sechele după un
accident dublu-celebro-vascular şi coronarian care a fost
internat de către fiica acestuia. Bătrânul a prezentat o reacţie
împotriva instituţionalizării tipică imediat după internare,
constând într-o accentuată şi continuă stare de agitaţie psihica,
tendinţa de a părăsi căminul.
S-a constatat că anxietatea este mai frecventă la femei
iar manifestările obsesiv-fobice sunt mai frecvente la bărbaţi.
66
1998, pagina 75
79
De asemenea în cazul internării în cămin a persoanelor
vârstnice s-a observat apariţia modificărilor de nutriţie.
Bolnavii scad în greutate sau cum se spune „se topesc văzând
cu ochii”, sunt palizi, adinamici, nu mai părăsesc patul. Se
instalează sau se accentuează întârzierea tranzitului intestinal,
de cele mai multe ori cauza fiind diminuarea apetitului
(negativism alimentar).
Concluziile67 privind cercetarea şi individualizarea
cauzelor complexului simptomatic de inadaptare :
-criza de adaptare este mai frecventă la purtătorii
afecţiunilor cronice, care şi-au pierdut speranţa de vindecare;
-este mai frecventă la bolnavii cu nivel social şi cultural
mai ridicat (intelectuali), care s-au bucurat de condiţii materiale
mai bune şi care au familii. Este vorba despre persoane
irascibile, hipersensibile;
-cauză importantă o constituie intenţia familiei de a
interna vârstnicul, intenţie care nu este împărtăşită şi de el. Aici
se poate vorbii şi despre faptul că familia nu a pregătit psihic
subiectul pentru acest moment;
-informarea neclară a bolnavului privind
instituţionalizarea;
-cauze care ţin de dotarea şi încadrarea căminului;
-personalul căminului face o preluare a bolnavului
necorespunzătoare: cu indiferenţă, este examinat târziu, dus în
salon de muribunzi, nu se face psihoterapie;
-insuficienţă de asistenţă socială (chiar inexistenţa unor
cadre specializate), cerinţă din ce în ce mai justificată pentru
întreaga reţea a centrelor de bătrâni.
67
Ibidem, pagina 80
80
CONCLUZII
Identificarea şi evaluarea exactă a problemelor

bătrânilor, contactarea persoanelor şi instituţiilor interesate de
acestea, elaborarea unui plan de investiţii, implementarea
acestui program şi urmărirea efectelor sale reprezintă etape ce
pot contribuii la focalizarea politicilor sociale pe arii
problematice aflate sub incidenţa îmbătrânirii. Măsurile pot fi
elaborate în funcţie de consistenţa băncilor de date referitoare
la nevoi semnalate, resurse existente, priorităţi şi fonduri. E
greu de realizat un program ideal datorită diferitelor interese, a
suportului financiar adecvat, a lipsei de abilităţi şi pregătire a
persoanelor angajate.
Alături de sexism, rasism, bătrânismul reprezintă alt
„ism” ce reflectă perceperea acestei categorii de populaţie prin
prisma unor prejudecăţi şi abordări discriminatorii. Uneori
aceasta se imprimă în mentalitatea unui popor astfel încât
comportamentul este marcat de stereotipii şi şabloane în
gândire prin care se loveşte în demnitatea şi necesităţile celor
în vârstă. Efectul se propagă rapid fiind observat şi la nivelul
priorităţilor pentru acordarea serviciilor da protecţie socială.
Tentaţia multora dintre noi este de a alimenta aceste
şabloane perceptive prin intermediul unor elemente ca: putere
de concentrare a bătrânilor redusă, randament intelectual redus.
După cum rezultă din cercetările gerontologice, psiho-
sociale şi de asistenţă socială, organismul uman suportă
transformări generate de parcurgerea perioadei de vârstă, dar
performanţele intelectuale, fizice nu trebuie minimalizate.
Înregistrarea corectă a datelor despre bătrâni şi
îmbătrânire, demonstrează că utilizăm multe scheme imobile
de gândire. Acestea împiedică elaborarea unor proiecte,
81
acordarea unor fonduri în mod special persoanelor de vârstă a
III-a.
Dacă ne gândim la faptul că vigoarea şi buna stare a
vârstnicului nu înseamnă foarte puţin pentru el, dacă energia şi
timpul său nu pot fi folosite intr-o activitate cu scop şi dacă
ocupă o poziţie semnificativă în societate putem modifica
această stare de lucruri. La bătrânii cu funcţii afectate de boală,
acest lucru se poate înfăptui prin reabilitare, pentru ca trebuie
ţinut cont de faptul că orice pacient, indiferent de gradul
atingerii fizice, mentale, posedă încă resurse fizice, emoţionale
de a-şi recâştiga independenta. Prin reactivarea, reinserţia
socială şi reintegrare se poate atinge o reabilitare sociala a
bătrânului, conferindu-i acestuia starea de siguranţa pe care şi-
o doreşte şi de care are o atât de mare nevoie.
Viata oferă tuturor, posibilităţi de angajare în activităţi
de comunicare, culturale, sportive, gospodăreşti-artizanale,
depinde doar de receptivitatea proprie şi de iniţiativa insului în
cauză, acestea putând fi însă formate, modelate, stimulate.
Fiinţa umană şi cu atât mai mult cea ajunsă la vârsta a
III-a include în complexitatea sa , componente psiho-socio-
culturale, iar dacă acestea pot fi revendicate şi în determinismul
unor tulburări sau îmbolnăviri, este raţional şi uman să le
căutam şi remediile în acelaşi perimetru psiho-socio-culatural.
82
ANEXE
Anexa 1 Asistenţa socială a persoanelor cuprinse

între limite de vârstă 65-75 ani (sau old-young)
Aceasta68 presupune urmărirea a trei direcţii

Disponibilitatea fizica şi intelectuala a subiecţilor de a
continua voluntar sau sub alte forme activitatea sociala
întrerupta prin pensionare
Disponibilitatea fizica şi emoţionala de a îngrijii
persoane de peste 75 ani
Rezerva afectivă deţinută pentru organizarea propriei
vieţi corespunzătoare preferinţelor, corelând articularea
dependinţelor acestor persoane cu relaţii socio-afective în care
sunt implicate.
O consiliere a lor poate avea o valoare terapeutica
având în vedere faptul ca destrămarea unor planuri de viitor
datorită problemelor de sănătate, reprezintă o pierdere pe care
fiecare o poate avea în viaţă.
Asistentul social trebuie să ofere:
-înţelegere a semnificaţiilor multiple ale
pensionarii:
-ocazii care să-i stimuleze pe vârstnici să-şi
utilizeze energia şi îndemânarea.
O parte din bătrânii pensionaţi recent pot fi îndrumaţi
să-şi aduc contribuţia la soluţionarea unor probleme de ordin
social având în vedere experienţa lor, activitatea voluntară
putând substitui activitatea întreruptă ( contabilitate, ajutor
sanitar).
Rolul asistentul social în acest caz este : de a evalua
potenţialul voluntarilor şi de a preveni atitudinea negativa a
68
Bocancea, Cristian, Neamţu, George, Elemente de asistenţă socială,
Editura Polirom, Iaşi, 1999, pagina 104
83
unor persoane din alte generaţii. Obiectivul principial este
redarea încrederii de sine, conferirea unui sens pertinent de
viată.
Se propune orientarea vârstnicilor de 65-75 ani spre
îngrijirea celor de peste 75 ani deoarece sunt persoanele cele
mai apropiate ( ca vârstă), de aceştia şi le pot înţelege
problemele aflându-se în aceeaşi sfera a experienţei declanşate
de la îmbătrânire. În acest fel , asistentul social îl poate verifica
pe vârstnicul voluntar (fără ca acesta să-şi de seama) cu privire
la comportamentul şi problemele voluntarului.
Anexa 2 FORME DE INTERVENŢIE ÎN CAZUL

BĂTRÂNILOR SPITALIZAŢI
Necesităţile69 crescânde de spitalizare a bătrânilor,

amploarea tulburările de spitalizare şi gravitatea unora dintre
acestea, care influenţează direct maladitatea şi mortalitatea,
impun considerarea unor forme de prevenire şi intervenţie în
ceea ce priveşte sindromul de spitalizare care afectează
eforturile de ordin social şi medical pentru stimularea
longevităţii. Un astfel de program de prevenire şi intervenţie ar
presupune aportul deosebit al asistentului social din teritoriul
respectiv, care :
-întocmeşte ancheta sociala şi dosarul de internare în
spital;
-ia legătura cu medicul şi cadru medical al circumscripţiei
teritoriale în evidenta cărora figurează bătrânul respectiv;
-face vizite la domiciliul bolnavilor care au deja dosarele
repetizate unei unităţi;
-explică bătrânului (în cadrul vizitelor la domiciliu) care
este scopul şi utilitatea internării, combătând anxietatea
acestuia
69
84
-prezintă cadrul în care va fi internat (local, dotare,
personal)
-asigura şi urmăreşte organizarea primirii cu atenţie a
bolnavului de către , medic şi personalul auxiliar, examinarea
lui din prima zi, preluarea de probe pentru analize, psihoterapie
susţinută
-se asigură de repartizarea în rezerve a bolnavilor, în
raport cu nivelul lor de pregătire socio-culturală şi cu gravitatea
afecţiunilor:
-solicită membrilor familiei de a vizita cu o frecvenţă mai
mare bolnavul (nu numai în zilele de vizita reglementate) în
perioada adaptării bolnavului
-poate urmării, asista şi completa programelor de terapie
ocupaţionala prin care se va urmări: recuperarea motricitatii,
redobândirea autonomiei şi integrarea psihosocială.
Anexa 3 MODUL FUNCŢIONAL AL ACORDĂRII

SERVICIILOR DE ÎNGRIJIRE VIZÂND VÂRSTNICII
DE 65-75 ANI
Centrul70 de îngrijire al bătrânilor pe timpul zilei
De acest centru vor beneficia :
-persoane ce au nevoie de consultaţii medicale :
-persoane ce au nevoie de îngrijire medicală fără
internare în spital
Acest centru facilitează preventiv reabilitate şi adaptarea
şi aderă mai multe categorii de servicii:
-îngrijire medicala care presupune supravegherea
medicală zilnică pentru a ajuta clientul să atingă un nivel optim
de sănătate după boală:
-asistenta psiho-socială prin crearea unui mediu protector
pentru clienţi cu tulburări psihice de natură organică sau
funcţională:
70
85
-asistenta socială vizând servicii orientate spre stimularea
capacităţii clientului de a se implica în activităţi sociale
Îngrijirea sănătăţii la domiciliul clientului
Se vizează prin această formă de îngrijire obţinerea
performanţei activităţilor zilnice, necesară supravieţuirii
independente.
Sistemul de servicii „ foster carre” care presupune un
proces de servicii de îngrijire în cadrul familiei clientului sub
supravegherea asistentului social
-Ospiciu-instituţie care încadrează bătrânii cu o sănătate
extrem de deteriorată. Sistemul de îngrijire este coordonat de o
întreagă echipă (medic, psiholog, asistent social, personal
auxiliar) şi poate fi asigurat pe o perioada nedeterminată
-Servicii de protecţie care reprezintă o parte componentă
a asistenţei sociale de îngrijire pe termen lung cuprinzând:
vizitele la domiciliu, linie de telefon, asigurarea transportului.
Îngrijirea de răgaz care poate prevenii sau amâna
instituţionalizarea.
Există trei variante:
-Se pot utiliza îngrijitori cu pregătire care pot îngrijii
bătrânii la domiciliu. Ei pot rămâne o zi un weed-end, un
concediu.
-Favorizarea facilitaţii rezidenţiale pe parcursul unei zile
-Program adaptat pentru îngrijirea pe o perioadă fixă
86
BIBLIOGRAFIE
1. Antohi, Sorin, Civitas imginalis; Istorie şi utopie în

cultura românaă, Editura Litera, Bucureşti, 2001
2. Biberi, Ion, Viata şi moartea în evoluţia universului,
Editura Enciclopedica Română, Bucureşti, 1981
3. Birch, Ann, Psihologia dezvoltării, Editura Tehnică,
Bucureşti, 2000.
4. Bocancea, Cristian, Neamţu, George, Elemente de
asistenţă socială, Editura polirom, Iaşi, 1999
5. Bogdan, Constantin, Elemente de geriatrie practică,
Editura Medicală, Bucureşti, 1992
6. Cockerham, William, C. This Aging Society, Prentice
Hall, Englewood Cliffs, New Jersey 07632, 2003.
7. Colectiv: Psihologia socială şi noua Europă-in honorem
Adrian Neculau, Editura Polirom, 2003
8. Eliade, Mircea, Jurnal, vol. II, EdituraHumanitas,
Bucureşti, 1999
9. Filipescu, Ioan, Tratat de dreptul familiei, Editura All,
Bucureşti, 1999.
10. Gelfand, Donald, E., The Aging Network Programs and
Services, Second Edition, New York, 1999.
11. Marchall, Hary, Social Work with Old People, Second
Edition, 1990. National Academy Press, Health în an
Older Society, Washington D.C.,2002
12. Miftode, Vasile, Introducere în metoda investigaţiei
sociologice, Editura Junimea, Iaşi, 1992,
13. Mucchielli, Alex, (coord.), Dicţionar al metodelor
calitative în ştiinţele umane şi sociale, Editura Polirom,
Iaşi, 2002
14. Neamţu, Gheorghe, (coord.), Tratat de asistenţă socială,
Editura Polirom, Iaşi, 2003
87
15. Orford, Jim, Psihologia comunităţii, Editura Oscar
Print, Bucureşti, 1998
16. Rotariu, Traian, Curs de metode şi tehnici de cercetare
sociologica, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2000.
17. Trebici, Vladimir, Demografia oraşelor României,
Editura Meridiane, Bucureşti, 1977.
18. Vlăsceanu, Lazăr, Metodologia cercetării sociologice,
Editura Ştiintifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1994.
19. Zlate, Mielu, Omul faţă în faţă cu lumea, Editura
Albatros, Bucureşti, 1988
88

Fenomenul de Imbatranire - Licenta

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fenomenul de Imbatranire - Licenta

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1

Capitolul II. Probleme psihice specifice integrării în

Capitolul III. Prezentarea metodelor şi tehnicilor de

Capitolul IV. Interpretarea datelor...................................50

Capitolul V Politici sociale pentru persoanele în vârstă..61

Mi-am orientat studiul ce face obiectul proiectului meu

Referindu-ne la îmbătrânire ca noţiune, aceasta

Îmbătrânirea societăţii implică o mulţime de schimbări

I.2. Dimensiunea biologică a îmbătrânirii

Problema îmbătrânirii are un mare interes ştiinţific

Problema îmbătrânirii şi a bătrâneţii are de asemenea un

I.4. Dimensiuni psiho-sociale ale îmbătrânirii

Dimensiunile psiho-sociale ale îmbătrânirii trebuie

Gândindu-ne la cuvintele lui Petre Ţuţea „a înţelege

Problema medicală de cea mai mare însemnătate este

I.7. Relaţii de solidaritate familială

În acest cadru, se au în vedere raporturile bătrânului cu

I.8. Teorii ale îmbătrânirii

Un aspect important al descoperirilor în cadrul

Secolul XX pare a fi o perioadă de creştere rapidă a

I.10. Concluzii şi recomandări

Aspectele demografice biomedicale, economice şi

II.1. Consideraţii generale

Statutul de vârstnic constiuie un factor de risc

II.2. Dificultăţile de adaptare

Dificultatea de a răspunde pozitiv la eforturile de

II.3. Anxietatea la bătrâni

După Ursula Şchiopu24, anxietatea reprezintă o stare

II.4. Nevrozele la vârstnici

Suferinţa nevrotică la vârsta înaintată implică problele

II.5. Psihozele la vârsta înaintată

Ca şi în cazul nevrozelor 26, la vârsta înaintată, apar

II.6. Profilaxia tulburărilor psihice la bătrânii

Gerontoprofilaxia27 tulburărilor psihice cuprinde trei

Constituie tehnica principală de investigaţie28 întrucât

Este instrumentul30 cu ajutorul căruia se realizează

Întrevederea31 este o tehnică psihologică de bază, care

III.5. Operaţionalizarea conceptelor

Acestea oferă materialul34 (itemii, întrebările) din care

În cadrul anchetei36 întreprinse la Căminul de bătrâni

S-au delimitat trei tipuri de reacţii în cadrul confruntării

Un alt aspect ce trebuie luat în considerare este cel al

IV. 3. Modificări ale aparatului digestiv

Pe măsura înaintării în vârstă glandele salivare suferă

IV.4. Modificări ale aparatului cardiovascular

În orice discuţie despre procesul de îmbătrânire inima 39

IV.5. Modificări ale aparatului locomotor

Este unul dintre aparatele cele mai afectate de procesul

IV.6. Modificări ale organelor de simţ şi ale

În strânsă legătură cu îmbătrânirea43 sistemului nervos

S-a demonstrat44 că începând cu vârsta de 40 ani se

IV.8. Modificările vieţii sexuale

La cele spuse anterior se adaugă şi problemele sexuale.

IV.9. Statistică medicală

IV.10. Raportul pensionare – familie

În ceea ce priveşte relaţiile bătrânului cu familia după

IV.11. Raportul pensionare – integrare în cămin

Din analiza datelor deţinute cu ajutorul chestionarului,

V.1. Consideraţii introductive

Îmbătrânirea demografică50 a devenit o problemă a

V.2. Principalele categorii de servicii pentru bătrâni

Îngrijirea55 sănătăţii aceasta se face în:

Organismele internaţionale specializate în problemele

În contextul implicaţiilor sociale ale internării în cămin