CUPRINS

CAPITOLUL I : INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE. PUNCTE DE

CONVERGENŢĂ ŞI PUNCTE DE REPER..........................................................3
Secţiunea l .Norma juridică şi conceptul de interpretare......................................3
1.1. Norma juridică şi structura ei .............................................................................3
1.2. Noţiunea de interpretare.....................................................................................5
1.3. Conceptul interpretării normelor de drept............................................................7
1.4. Evoluţia interpretării juridice.............................................................................13
1.5. Sursele şi obiectul interpretării normelor de drept.............................................14
1.6. Interpretarea normelor juridice o componentă a procesului de aplicare a
dreptului....................................................................................................................16
1.7.Necesitatea interpretării normelor juridice.........................................................17
1.8. Reglementarea juridică a interpretării................................................................20
Secţiunea 2 .Formele de interpretare a normelor juridice..................................22
2.1 Clasificarea interpretării normelor juridice.........................................................22
2.2. Interpretarea oficială..........................................................................................23
2.3. Interpretarea neoficială......................................................................................26
2.4. Interpretarea literală...........................................................................................28
2.5. Interpretarea extensivă.......................................................................................30
2.6. Interpretarea restrictivă.....................................................................................32

CAPITOLUL II METODELE DE INTERPRETARE A NORMELOR

JURIDICE ŞI REZULTATELE INTERPRETĂRII.........................................34
Secţiunea 1.Metode de interpretare......................................................................34
1.1. Noţiunea metodă de interpretare.......................................................................34
1.2. Metoda gramaticală sau literală.........................................................................36
1.3. Metoda sistematică............................................................................................41
1.4. Metoda logică sau raţională...............................................................................44
1.5. Metoda istorică.................................................................................................52
1.6. Metoda teleologică...........................................................................................54
Secţiunea 2 . Rezultatele interpretării normelor juridice..................................55
2.1. Rezultatele şi limitele interpretării normelor juridice.......................................55
2.2. Interpretarea pur declarativă..............................................................................56
2.3. Interpretarea declarativ largă sau declarativ strictă...........................................56
2.4. Interpretarea restrictivă......................................................................................57
2.5. Interpretarea extensivă.......................................................................................58

CAPITOLUL III PROBLEME CONEXE CU INTERPRETAREA

NORMELOR JURIDICE......................................................................................60
1.1. Interpretarea normelor juridice prin analogie....................................................60
1.2. Interpretarea juridică realizată prin prezumţii...................................................62
1.3. Spiritul şi litera legii. Abuzul de drept şi frauda la lege....................................64

CAPITOLUL IV SPEŢE ÎNTÂLNITE ÎN PRACTICA JUDICIARĂ ÎN

DOMENIUL INTERPRETĂRII NORMELOR JURIDICE..............................66

CONCLUZII...........................................................................................................68
BIBLIOGRAFIE....................................................................................................74

2
 CAPITOLUL I
INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE, PUNCTE DE
CONVERGENŢĂ ŞI PUNCTE DE REPER

Secţiunea 1 . NORMA JURIDICĂ ŞI CONCEPTUL DE INTERPRETARE

1.1 NORMA JURIDICĂ ŞI STRUCTURA EI

Deşi tema lucrării mele este interpretarea normelor de drept am considerat

că este necesar să definim şi conceptul de normă juridică, deoarece ea este celula
întregului sistem de drept şi implicit stă la baza interpretării juridice.
Norma juridică poate fi definită ca o regulă de conduită generală şi
impersonală, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei
respectare obligatorie este asigurată, la nevoie, de forţa coercitivă a statului. 1
Norma juridică reprezintă forma internă a dreptului, iar formularea ei
reprezintă forma externă a acestuia; ca formă internă a dreptului a unui sistem
pozitiv de drept norma are un fond social care îi dezvăluie menirea şi finalitatea
conformă cu orizontul praxioaxiologic al legiuitorului, de pe această poziţie, con-
form cu ideea de justiţie socială ce o promovează. Conţinutul normativ constă în
aceea că prescrie o comportare urmărind să menţină integritatea structurii sociale
printr-un sistem de constrângeri sau de obligaţii.
Adăugăm la aceste lucruri cunoscute că norma juridică are o structură
proprie (forma internă a sa) şi o formulare tehnică specifică (forma sa externă).
Forma internă a normei juridice este adaptată naturii ei de a prescrie o regulă de
conduită tipică şi aplicabilă în cazuri nelimitate decât de condiţiile prevăzute prin
ipoteză. Forma sa externă este adaptată intenţiei legiuitorului de a o face înţeleasă
de către cei cărora li se adresează.

1
IOAN CETERCHI, ION CRAIOVAN,Introducere în teoria generală a dreptului,Editura All Back,
Bucureşti, 2002

3
 Structura normei juridice are două aspecte - structura internă şi structura
externă. Primul aspect are în vedere structura logico-juridică a normei, iar cel de al
doilea, construcţia externă, care este modul ei de exprimare în cadrul unui act
normativ, adică structura tehnico-juridică.
A: Structura logico-juridică
Se constată că norma juridică are o organizare logică, indiferent care ar fi
formularea ei textuală sau ramura de drept. În mod logic o normă juridică are trei
elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile,
împrejurările sau faptele în prezenţa cărora se cere o anumită conduită, precum şi
categoria subiecţilor la care se referă prevederile dispoziţiei.
Oricărei norme i se poate stabili ipoteza, chiar dacă nu este expres formulată, prin
deducţie pe calea logică.
Dispoziţia este acel element al normei juridice care prevede conduita ce
trebuie urmată în prezenţa ipotezei date, mai precis, care sunt drepturile şi
obligaţiile corespunzătoare ale subiectelor vizate de norma juridică respectivă.
Dispoziţia poate să prevadă, fie săvârşirea unei acţiuni (obligaţia
conducătorului auto de a acorda ajutor accidentaţilor), fie abţinerea de la săvârşirea
unor fapte (interdicţiile penale, administrative ). De asemenea, dispoziţia poate să
impună o anumită conduită ( a face ), să interzică o anumită comportare (a nu face)
sau să lase la aprecierea persoanelor alegerea unui anumit comportament. Dispoziţia
este elementul esenţial al normei juridice, deoarece ea prevede conduita ce trebuie
urmată, iar lipsa ei ar lipsi de conţinut norma juridică.
Sancţiunea indică urmările nerespectării dispoziţiei normei juridice. Aceste
urmări sunt, de fapt, măsurile luate împotriva persoanelor care au violat legea şi
care sunt aduse, la îndeplinire, la nevoie, cu ajutorul puterii de stat. În funcţie de
natura raporturilor sociale reglementate, de importanţa intereselor, a valorilor
apărate, de periculozitatea socială pe care o prezintă actele de încălcare, sancţiunile
diferă şi ele din punct de vedere al naturii şi gravităţii lor. Astfel, se disting:
sancţiuni penale, administrative, disciplinare şi civile.2

2
MIRCEA DJUVARA, Teoria generală a dreptului, Editura All, Bucureşti, 1994, p.187

4
 B: Structura tehnico-juridică
Spre deosebire de structura logică, structura tehnico-juridică a normei
juridice se referă la forma exterioară de exprimare a conţinutului şi structurii logice
a acesteia, la redactarea ei, care trebuie să fie clară, concisă, concretă.
Normele juridice nu sunt elaborate şi nu apar într-o formă distinctă, de sine
stătătoare, ci sunt cuprinse într-un act normativ care poate fi lege, hotărâre,
regulament, statut, etc. Acest act normativ, la rândul său, este structurat pe capitole,
secţiuni, articole.
Articolul este elementul structural de bază al actului normativ care conţine,
în principiu, prevederi de sine stătătoare. Dar nu orice articol de lege coincide cu o
regulă de conduită, într-un articol pot să fie cuprinse mai multe reguli de conduită,
sau dimpotrivă un articol poate să cuprindă doar un element al normei, lucru
frecvent întâlnit .
Pentru a stabili conţinutul normei cu toate elementele sale logico-juridice
este necesar să coroborăm texte din articole şi chiar legi diferite. De regulă, cu
ocazia aplicării, organul de aplicare trebuie să coreleze texte din mai multe acte
normative. O hotărâre judecătorească penală se dă în temeiul unor prevederi din
Codul penal, Codul de procedură penală, Legea de organizare a justiţiei, cât şi în
temeiul prevederii unor legi speciale care reglementează anumite domenii.
Aşadar, structura tehnico-juridică are în vedere aspectul normativ, modul
cum sunt enunţate normele juridice în cadrul actelor normative.

1.2 NOŢIUNEA DE INTERPRETARE

Încă din cele mai vechi timpuri interpretarea a fost şi este prezentă în toate
domeniile de activitate ce se bazează pe inteligenţa omului .
Dacă numai inteligenţa este aceea care generează interpretarea, tot ea este aceea
care determină diferitele forme sub care aceasta va exista.
Noţiunea de interpretare este întâlnită şi în alte domenii ale activităţii intelectuale:
ştiinţă, artă, filosofle mai ales cu sensul sau accepţiunea de „a explica", „a reda un
anumit conţinut", „a da un anumit înţeles ".

5
 Interpretarea nu numai că este prezentă pentru diversele sfere de realitate,
dar ea structurează astfel de domenii (muzica, literatura, pictura ) sau conformează
modalităţi sub care acestea se prezintă (dreptul, alte ştiinţe sociale).
Marii filosofi greci ai Antichităţii Platon şi Aristotel au elaborat ideile lor ca
mod de interpretare a societăţii. Aceleaşi resorturi au condus la elaborarea unor
modele de gândire sau a unor tipuri de guvernare.
Sunt momentele manifestării unor puncte de convergenţă dintre drept şi filosofie,
morală sau alte domenii unde gândirea umană acţiona cu predilecţie. Dreptul se
manifestă cu proprie identitate, atingând cote înalte prin intermediul Dreptului
Roman. Deşi dispunând de o tehnicitate accentuată ce-i conferă stabilitate, dar şi
rigiditate, totuşi acum se va consacra ,în diferite forme şi diferite stadii,
interpretarea în drept, ca o prezenţă permanentă.
Interpretarea dobândeşte prin intermediul dreptului noi coordorate,
determinate pe de o parte de legiuitor, iar pe de altă parte de opera judecătorului.
Domeniul juridic este acela care conferă interpretării specificaţii ce permit nu numai
manifestarea raţiunii şi inteligenţei umane, dar şi exprimarea acestora într-un cadru
social determinat3 .Echilibrul social, raţionamentul şi intelectul , cumpăna de
exprimare a libertăţii şi necesităţii, sunt virtuţi ale dreptului ce nu se pot exercita
fără prezenţa interpretării juridice Se atestă astfel punctele de reper care conturează
conţinutul interpretării juridice, individualitatea acesteia, modalităţile specifice de
manifestare.
Interpretarea valorifică pentru drept (atât pentru legiuitor, cât şi pentru
judecător) toate zonele de referinţă ale societăţii. Datorită interpretării, aspectele
psihologice sunt receptate şi prelucrate la nivel normativ. Interpretarea nu realizează
doar echilibrarea aspectelor de real, prin intermediul normativităţii juridice, ci
realizează valorizare ce presupune anumite cote de eficienţă.
Interpretarea poate transforma dreptul într-un guvernator real al societăţii
sau, dimpotrivă, într-un plăpând inocent.
Ihering afirma că: "Dreptul nu este o pură teorie, ci o forţă vie. De aceeea
Justiţia ţine într-o mână balanţa, cu care cântăreşte dreptatea şi în cealaltă

3
NICOLAE POPA, Introducere în filosofia dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 173

6
sabia, cu care o apară.Sabia fără balanţă este pură violenţă, balanţa fără sabie
este neputinţa dreptului. Una nu poate exista fără cealaltă şi o ordine juridică
desăvârşită stăpâneşte numai acolo unde forţa cu care Justiţia foloseşte sabia
este egală cu îndemânarea cu care ea mânuieşte balanţa"4 .

1.3 CONCEPTUL INTERPRETĂRII NORMELOR DE DREPT

În literatura juridică, interpretarea normelor de drept a ocupat un loc foarte

important, numeroase lucrări având ca obiect examinarea rolului interpretării
normelor juridice. Interpretarea normelor juridice are un scop bine delimitat,
care se concretizează în descoperirea înţelesului exact al normelor juridice,
lămurirea adevăratului sens al actelor normative ale puterii de stat, care stabilesc
reguli de conduită obligatorii5.
Încă de pe vremea romanilor juriştii au acordat atenţie migăloasă interpretării
legilor, urmărind, pe de o parte, să le aplice cât mai riguros la realităţile sociale
dinamice şi particulare iar, pe de altă parte, să le adapteze situaţiilor noi pe care
viaţa comunitară organizată le crează necontenit şi care cer să fie soluţionate juridic
fără întârziere.
Realizarea dreptului , în ambele sale accepţiuni: aceea de respectare
conştientă, de bună-voie a normelor de către subiecţii sociali cărora li se adresează
cât şi în accepţiunea de „aplicare" - presupune demersul de „interpretare" a
normei juridice.
În activitatea de „aplicare" a normei juridice, cunoaşterea ei are un dublu aspect:
a) cunoaşterea cât mai deplină a stării de fapt ce urmează a fi încadrată în
prevederile acelei norme ;
b) cunoaşterea cât mai temeinică a spiritului şi literei normei ce urmează a fi
aplicată acelei stări de fapt.
Noţiunea de interpretare este corelativă cu cea de realizare sau aplicare a normei
juridice, în sensul că nici una din ele nu are o simplă existenţă în sine.

4
RUDOLF VON IHERING, Lupta pentru drept, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p.2 ;
5
DUMITRU MAZILU, Teoria generală a dreptului, Editura All Back, Bucureşti, 2001, p.267

7
 „Interpretarea este liantul dintre ante factum şi post factum, dintre trecut,
prezent şi viitor, dintre raţional şi real, configurând geometria juridicului.
Deşi atribuită în sarcină judecătorului, interpretarea a constituit „prima grijă” a
oricărui legiuitor. Puterea şi semnificaţiile interpretării au preocupat pe legiuitorul
ce a dorit să-şi subordoneze legea şi a încântat pe toţi cei ce au crezut şi cred în
virtuţile dreptului.
Numai interpretarea este în măsură a memora trecutul şi a prospecta viitorul. Numai
prin interpretare, realitatea este prezentă şi eficientă, ca o configurare a juridicului." 6
Interpretarea juridică dezvăluie, în condiţiile societăţii actuale, reflexe
complexe ce identifică şi soluţionează stări şi fenomene sociale cu ajutorul unui
legiuitor conştient şi anticipativ, a unui judecător totdeauna sensibil schimbărilor
sociale şi a unei legi apte pentru rigoare şi flexibilitate în acelaşi timp.
Interpretarea juridică este o operă de sinteză care presupune pe de o parte
cunoaşterea contextului prezentat de societate, şi de cealaltă parte posibilitatea unui
permanent control asupra dreptului pozitiv.
Interpretarea juridică a fost instrumentul ce a răspuns şi poate răspunde cel
mai bine cerinţelor de adaptare a legii la contextul social real.
În contextul unei mobilităţi sociale sporite, interpretarea juridică este aceea
care asigură nu numai corelaţia dreptului cu noul stadiu al evoluţiei societăţii, dar şi
evoluţia sistemului juridic, deci perfecţionarea sistemului juridic însuşi. În aceste
momente se identifică schimbarea mentalităţilor, stărilor psihologice sau a
sentimentelor juridice care determină o nouă configurare a juridicului.
A citi un text este ca şi cum am patina pe suprafaţa îngheţată a unui lac, a
interpreta un text este ca şi cum am plonja în adâncurile lacului, pentru a-i înţelege
şi a-i explica rosturile. La fel se petrec lucrurile şi în cazul interpretării normelor
juridice.
"Legea este moartă, juristul o învie"7, adică nu textul actului normativ este
aplicabil, ci dreptul pe care acesta îl cuprinde, adică înţelegându-i semnificaţiile pe
care le-a fixat acolo legiuitorul şi semnificarea pe care o poate da faptelor. Ele nu
sunt uşor de găsit, căci în structura sa logică norma juridică e complicată, diferite
6
MIHAIL CONSTANTIN EREMIA, Interpretarea juridică, Editura All Back, Bucureşti, 1998, p. 1
7
Fabreguette în GHEORGHE C. MIHAI, Inevitabilul drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 150

8
tipuri de ipoteze, dispoziţii, sancţiuni, iar structura logică a normei nu coincide cu
structura tehnico-legislativă a actelor normative, având şi aceasta complicaţiile ei.
Mai trebuie să cunoaştem lexicalitatea, sintaxa, morfologia limbii naţionale,
terminologia limbajului juridic, avem nevoie de cunoştinţe de istorie, de geografie,
de sociologie, de logică, de psihologie la un nivel care să ne permită interpretări cât
mai fidele intenţiei, voinţei, gândirii legiuitorului. Aici se naşte întrebarea "Ce drept
aplicăm cărei situaţii?" care este strâns legată de o altă întrebare "Ce este dreptul?"
În literatura de specialitate diferiţi autori au definit dreptul în funcţie, mai
ales, de poziţia şi orientarea lor filosofică, de şcoala sau curentul juridic căruia i-au
aparţinut.. O definiţie cu puternice nuanţe filosofice este dată de marele filosof
german Imanuel Kant care pornind de la concepţia sa că fiecare om posedă o voinţă
liberă ca pe un bun înnăscut şi inalienabil, pentru convieţuire este necesar să
intervină limitarea lor reciprocă, realizată prin drept. Dreptul este, în viziunea lui
Kant, totalitatea condiţiilor în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu
voinţa liberă a tuturora, în conformitate cu o lege universală a libertăţii .
O definiţie complexă a dreptului este cea propusă de autorii Ioan Ceterchi şi
Ion Craiovan: „dreptul este sistemul normelor de conduită, elaborate sau
recunoscute de puterea de stat, care orientează comportamentul uman în
conformitate cu valorile sociale ale societăţii respective, stabilind drepturi şi
obligaţii juridice a căror respectare obligatorie este asigurată, la nevoie, de
forţa coercitivă a puterii publice (de stat).”
În sfera dreptului interpretarea normei juridice are o accepţiune proprie pe
care i-o conferă scopul însuşi sau menirea acestei interpretări, aceea de a dezvălui
conţinutul şi dimensiunea reală a voinţei legiuitorului cuprinsă în acea normă, de a
desluşi sensul, scopul sau finalitatea acelei norme. Interpretarea trebuie să conducă
la clarificarea deplină a înţelesului normei atât din perspectiva structurii sale logico-
juridice interne cât şi al formei sale exterioare, a stilului şi limbajului ei de
elaborare, toate acestea urmărind să dezvăluie intenţia legiuitorului, adică ceea ce a
vrut acesta să reglementeze prin acea normă. Raţiunea practică a unui asemenea
demers este, în ultimă instanţă, aceea de a asigura o corectă selectare şi

9
individualizare a normei aplicabile la o situaţie de fapt dată, respectiv, de a asigura
o corectă încadrare a faptei în prevederile normei8.
Suntem în prezenţa unei operaţiuni logico-raţionale prin care se descoperă
înţelesul legii şi conţinutul ei şi se stabileşte în ce măsură norma tipică elaborată se
aplică la cazul concret dat. Interpretarea este şi o operaţiune legată de înţelegerea
sensului ce rezultă din redactarea normei juridice. În procesul de legiferare există o
preocupare constantă pentru o redactare clară, precisă şi concisă a normelor juridice.
Dar aceasta nu exclude folosirea unor termeni şi expresii cu caracter economic sau
juridic. De exemplu, noţiunile de "funcţionar", "funcţionar public" au un sens diferit
în normele juridice de drept comun. Aceeaşi noţiune poate avea un sens diferit într-
o ramură sau altă ramură a dreptului, în acelaşi timp, redactarea normei juridice
fiind, de regulă, deosebit de concisă şi având, ca atare, un conţinut bogat,
interpretarea apare ca fiind necesară pentru explicarea înţelesului corect şi complet
al normei respective.
Interpretarea normelor juridice presupune desprinderea înţelesului normei
juridice, clarificarea conţinutului, deci cunoaşterea conduitei pe care ea o instituie,
precum şi a celei pe care o permite sau interzice.
Interpretarea normelor juridice este unitatea dintre interpretarea dreptului şi
interpretarea faptelor, pentru care legea în vigoare prevede anumite consecinţe
juridice; prima poate primi denumirea de interpretarea legii, lato sensu, a doua
poate primi denumirea de interpretare factuală.
Judecătorul dă viaţă legii prin interpretarea şi aplicarea ei, se spune mereu,
îndreptăţit. De aici decurge că nu anumite legi, ci toate cad sub semnul activităţii de
interpretare, orientată spre aflarea sensului propriu, real al ipotezelor, dispoziţiilor si
sancţiunilor normelor din legi.
Potrivit art. 3 C. civ.9 judecătorii sunt obligaţi să soluţioneze toate litigiile
supuse judecăţii lor şi nu pot refuza această soluţionare sub motiv că „legea nu
prevede" sau pe motiv că „legea este întunecată şi neîndestulătoare". Instanţele
judecătoreşti au, aşadar, nu doar dreptul, ci şi îndatorirea de a judeca şi soluţiona

8
GHEORGHE BOBOŞ, Teoria generală a dreptului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 234
9
„ Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau
neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate.”

10
cauza. Judecătorul nu poate refuza să trateze pricina, nu poate denega dreptatea,
chiar dacă legea nu permite încadrarea precisă a cauzei sau chiar dacă ar lipsi textul
de lege care s-o prevadă. Prin art. 4 C. civ.10 se instituie o interdicţie pentru jude-
cător de a se pronunţa, în hotărârile date pe cale de dispoziţii generale sau
regulamentare; el trebuie să se mărginească a soluţiona litigiul, adică numai pricina
cu care este sesizat. Ori de câte ori textul este clar, el trebuie aplicat în totul, iar nu
înlăturat sau aplicat în alt înţeles.
Textul actelor normative cuprinde norme, în structura lui tehnico-legislativă,
şi de aceea solicită interpretare la două nivele:
1. la nivelul textului, în care decelăm norma;
2. la nivelul normei însăşi;
Limbajul spune în felul său - în limitele regulilor sale de construcţie gramaticală şi
stilistică- norma care, la rându-i, are anume caracteristici: generalitate,
impersonalitate faţă de situaţiile concrete, abstractizare; interpretarea ar fi, deci, un
efort intelectual de a surprinde conţinutul legii, dublat de un efort intelectual de
consensualizare cu speţa la care s-ar aplica acest conţinut. Aflând cum se poate
interpreta o normă juridică, aflăm de ce se interpretează aceasta; pătrundem în
sensul unui text legal prin analiza lui sintactică şi morfologică, prin aplicarea legilor
şi regulilor de logică formală, prin contextualizarea lui socio-politică, prin
raportarea lui la întregul sistem de acte normative, prin decelarea raţiunii teleologice
pentru care a fost promulgat; „prin" sugerează calea pe care, instrumentul cu care
ajungem la sensul textului respectiv la normă .
Raţiunea interpretării juridice (şi nu morale sau politice sau sociologice sau
psihologice) a normelor juridice la ambele nivele, o găsim în principiile acesteia, de
natură juridică, la rândul lor întemeiate pe principiile dreptului şi pe reguli metodo-
logice ale fiecărui sistem de drept. Regulile metodologice direcţionează
interpretarea dreptului pozitiv şi îi impun limite; chiar dacă nu sunt enunţate expres
şi pretutindeni aceste reguli, ele pot fi decelate, iar prevederile articolelor 977-985
Cod civil român11 pot fi socotite asemenea reguli valabile pentru dimensionarea

10
„ Este oprit judecătorul de a se pronunţa, în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziţii generale şi
reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse.”

11
juridică a interpretării normelor juridice, la ambele nivele. Ea are o seamă de
temeiuri, pe care le regăsim la majoritatea teoreticienilor:
a) legiuitorul induce din conduitele existente acele trăsături cu caracter
obligator, permis şi interzis, din perspectiva principiilor de drept, a principiilor
metodologice, a legilor deja în vigoare, tipizându-le astfel încât să aibă validitate şi
pentru conduite viitoare; dar el nu poate să prevadă varietatea conduitelor viitoare,
nici varietatea condiţiilor în care se vor manifesta conduitele; unele vor purta
identitate de formă normativă stabilită, altele vor purta asemănare de formă
normativă, altora va trebui să li se caute identitatea sau asemănarea.
b) în redactarea textului care fixează normele juridice, legiuitorul
utilizează termeni sintetici şi propoziţii şi fraze lapidare; sarcina de a descifra
sensurile ipotezelor, dispoziţiilor şi sancţiunilor din aceste redactări revine, desigur,
interpretării.
c) Una din problemele de importanţă practică nu îndeajuns de remarcat
este unitatea între litera legii, spiritul legii şi voinţa legiuitorului. Orice text, inclusiv
cel normativ juridic, provine de la voinţa autorului său, acesta a voit conştient să
spună, dând expresie intenţiilor şi atitudinilor lui, cu puterea semnificatoare pe care
o au structurile faţă cu autorul. Actul normativ se integrează în ansamblul actelor
normative existente.
În materie de interpretare problema hotărâtoare este să găsim atât sensul
autentic pe care îl are norma juridică cât şi conexiunea formală şi de conţinut al
acestui sens cu realitatea cazuală de soluţionat .
În concluzie, interpretarea normelor juridice poate fi definită ca un
proces intelectual, o operaţiune logico-raţională, care urmăreşte lămurirea
11
ART. 977. „ Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după
sensul literal al termenilor.” ART. 978. „ Când o cauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează
în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul.” ART. 979. „ Termenii
susceptibili de două înţelesuri se interpreteză în sensul ce se potriveşte mai mult cu natura contractului.”
ART. 980. „ Dispoziţiile îndoioase se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul.” ART.
981. „ Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt exprese într-însul.” ART. 982. „ Toate
clauzele convenţiilor se interpreteză unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg.”
ART. 983. „ Când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă.” ART. 984.
„ Convenţia nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile şi-au propus a contracta, oricât de
generali ar fi termenii cu care s-a încheiat.” ART. 985. „ Când într-un contract s-a pus anume un caz pentru a
se explica obligaţia, nu se poate susţine că printr-acesta s-a restrâns întinderea ce angajamentul ar avea de
drept în cazurile neexprese.”

12
sensului normei juridice prin descoperirea conţinutului exact al acesteia, în
scopul aplicării ei corecte în fiecare caz concret şi prin corecta încadrare a
diferitelor situaţii din viaţa practică în ipotezele ce le conţin .

1.4 EVOLUŢIA INTERPRETĂRII JURIDICE

Instituţia interpretării normelor juridice a fost cunoscută şi aplicată în

Dreptul Roman de către juriştii Romei antice, la început folosind tehnica
gramaticală susţinută de Celsus care afirma în acest sens, că: „a şti legile nu
înseamnă a fi stăpân pe vorbele lor, ci pe înţelesul lor”.
În Epoca Republicană jurisconsulţii romani au scos în evidenţă importanţa
şi necesitatea cunoaşterii corecte a sensului termenilor folosiţi în diferite legi
folosind raţionamentul juridic deductiv.
În Epoca Imperială, împăratul Iustinian a interzis comentarea sau
interpretarea operei sale legislative, el fiind declarat singurul în drept să poată
interpreta legile, lucru ce a dus la decretarea caracterului obligatoriu şi exclusiv al
interpretării imperiale şi la excluderea interpretării private, conform principiului
după care interpretarea legii o poate face doar cel ce a creat-o.
În Evul Mediu, interpretarea legilor a atins proporţii maxime, nobilii fiind
cei ce aveau cele mai largi prerogative, lucru ce a generat multe abuzuri dar şi critici
din partea doctrinarilor (Beccaria şi Montesquieu), care au negat necesitatea
interpretării spiritului legii şi care au considerat că judecătorii sunt obligaţi să
respecte “litera legii”, considerată ca fiind atotputernică, aceştia reprezentând doar
“gura care rosteşte cuvintele legii”. Savigny considera că “legile clare nu mai au
nevoie de nici o interpretare, iar legile obscure nu se pot interpreta”.
Odată cu dezvoltarea economico-socială se conturează o anumită criză a
dreptului, o întârziere a Legilor faţă de fapte, formulându-se ideea după care,
interpretarea normelor juridice nu trebuie să aparţină numai legiuitorului, ci şi
interpretului; judecătorul dobândeşte treptat dreptul de a completa eventuale lacune
ale legii. Codificările masive din Europa secolului al XIX-lea au întărit lipsa
utilităţii interpretării legilor. Se conturează două concepţii: concepţia statică, după

13
care sensul legii este stabilit pentru totdeauna din momentul creării ei şi concepţia
evoluţionistă, după care, conţinutul legii poate fi extins şi adaptat, interpretarea fiind
deci posibilă.
În prezent, societatea presupune organizare, ordonare. Derularea interferen-
ţelor acţionale din societate implică raportarea conştientă la valori şi acţiuni.
În stadiul actual de evoluţie a societăţii, fiecare element determinativ al sistemului
juridic (acţiunea socială, necesităţi, voinţe, interese, mentalităţi ) se derulează cu
ritmuri şi intensităţi diferite ce transformă armonia iniţială a sistemului juridic într-o
polifonie cu rezonanţe specifice.
În contextul unei mobilităţi sociale sporite, interpretarea juridică este aceea
care asigură nu numai corelaţia dreptului cu noul stadiu al evoluţiei societăţii, dar şi
evoluţia sistemului juridic, deci perfecţionarea sistemului juridic însuşi, în aceste
momente se identifică schim -barea mentalităţilor, stărilor psihologice sau a
sentimentelor juridice care determină o nouă configurare a juridicului.
Interpretul dreptului este interpretul societăţii; opera de interpretare este
pentru legiuitor operă de integrare, iar pentru judecător modalitate de activare
contextuală.

1.5 SURSELE ŞI OBIECTUL INTERPRETĂRII NORMELOR DE

DREPT

Sursele interpretării normelor juridice în dreptul intern sunt organele prin

care se exercită puterea legislativă, puterea executivă, puterea judecătorească 12 . Prin
urmare, după natura lor există trei tipuri de interpretări: o interpretare legislativă,
una executivă şi alta judecătorească .
Interpretarea legislativului, respectiv a organului care a elaborat şi adoptat
actul normativ - Parlamentul este o interpretare oficială autentică, pe când aceea
dată de organele de aplicare a dreptului (organe administrative, fiscale, de urmărire,
judecătoreşti, etc) este o interpretare oficială concretă, legată de soluţionarea unei
pricini şi în limitele acesteia. Cât priveşte organul judecătoresc există o excepţie:
12
IOAN HUMĂ, Introducere în studiul dreptului, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993, p. 123

14
Curtea Supremă de Justiţie este competentă să procedeze la interpretarea
dispoziţiilor legale dincolo de cazul concret, interpretarea dată de ea fiind
obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti, de la data deciziei sale. Această
activitate realizată de CSJ o apropie de legislativ, deşi structural ţine de sistemul
judecătoresc.
Legiuitorul îşi poate interpreta actele normative adoptate prin acte normative
de interpretare, cuprinzând rezultatul fie în textul actului normativ interpretat, fie
într-un act normativ posterior acestuia. Această interpretare are caracter autentic şi
finalist; autentic în sensul că are forţa juridică a actului normativ interpretat şi că
nimeni nu se poate abate de la sensul pe care îl dă; finalist, adică nu poate fi
contestată sau modificată în vreun fel. Să reţinem că actul normativ interpretativ,
dat posterior actului normativ interpretat, retroactivează (ex tune), până la data
emiterii acestuia din urmă, având forţa lui juridică. Identitatea de forţă juridică se
bazează pe prezumţia că voinţa organului care a emis interpretarea autentică este
identică cu voinţa pe care acelaşi organ a exprimat-o anterior.
O excepţie de la retroactivitatea actului normativ interpretativ o constituie
hotărârile instanţelor de judecată care au dobândit autoritate de lucru judecat.
Urmarea directă a acestei situaţii constă în posibilitatea pe care o are instanţa de
recurs de a casa hotărârile instanţei de fond pe temeiul noului înţeles, care va fi fost
atribuit normei interpretative după darea hotărârii acesteia.
Interpretarea executivă revine organelor care execută legea. Ele pot
interpreta actele normative adoptate de Parlament sau prin acte normative inferioare
- hotărâri de guvern, ordonanţe de guvern, ordinele miniştrilor etc - sau prin acte
juridice cu caracter individual, pe care le emit sau le săvârşesc cu prilejul aplicării
normelor juridice la situaţii individuale. Atât interpretarea autentică, a legiuitorului,
cât şi aceea dată de executiv devin obligatorii pentru instanţele judecătoreşti cu
prilejul soluţionării pricinilor. Cu alte cuvinte, judecătorii nu au voie să interpreteze
interpretarea dată de legiuitor sau de executiv (Parlament sau Guvern).
Interpretarea are ca obiect norma juridică în întregul ei structural: atât
structura ei internă : ipoteza-dispoziţia-sancţiunea cât şi forma ei propriu zisă de
redactare tehnico juridică, adică legea sau actul normativ respectiv.

15
 1.6 INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE – COMPONENTĂ A
PROCESULUI DE APLICARE A DREPTULUI

Actul de aplicare este deosebit de important, deoarece el naşte, stinge sau

modifică raporturi juridice, generează drepturi şi obligaţii faţă de persoanele la care
se referă.
Elaborarea actelor de aplicare cunoaşte anumite faze care constituie un proces unic,
deşi ele nu au aceeaşi succesiune în timp, la toate categoriile de norme juridice.
a) Stabilirea stării de fapt presupune cercetarea şi cunoaşterea situaţiei concrete, a
împrejurărilor, cauzelor aflate în faţa organului de aplicare şi care urmează să capete
o soluţionare juridică concretizată în elaborarea actului de aplicare.
Cauza supusă soluţionării trebuie să fie lămurită din toate punctele de vedere,
fie că este vorba despre o faptă juridică cu caracter licit sau o faptă care contravine
prevederilor juridice.
b) Alegerea normei de drept . Numai prin cunoaşterea situaţiei de fapt şi
determinarea normei care se referă la această situaţie se poate asigura o calificare
juridică şi temeinicia actului de aplicare. Acest lucru presupune determinarea
textului normativ, dar şi verificarea dacă acest text este autentic, adică reprodus într-
o publicaţie oficială, dacă norma nu a fost abrogată expres sau implicit, dacă se
aplică la cauza respectivă sub aspectul acţiunii ei în spaţiu şi după persoană.
c) Interpretarea normelor juridice constituie o activitate la care organul de
aplicare recurge pentru a stabili înţelesul adevărat şi deplin al normei juridice,
utilizând în acest scop metode şi procedee cu care operează tehnica interpretării
dreptului.
d) Elaborarea actului de aplicare constituie faza finală a procesului de aplicare,
constând în elaborarea deciziei juridice, care va atrage după sine stabilirea,
modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete. Operaţiunea de elaborare
şi de redactare a actelor de aplicare presupune îndeplinirea unor cerinţe de conţinut
şi de formă ce variază de la o categorie de norme juridice la alta, de la o ramură de
drept la alta.

16
 1.7 NECESITATEA INTERPRETĂRII NORMELOR JURIDICE

În cadrul procesului de aplicare a legii interpretarea ocupă un loc important

având în vedere faptul că după ce este stabilită corect starea de fapt şi este aleasă
norma juridică aplicabilă, aceasta din urmă trebuie interpretată pentru a se stabili
sensul voinţei legiuitorului exprimată în respectiva normă .
Este de la sine înţeles că o lege nu se va citi niciodată ca un roman . Textul
de lege, de cele mai multe ori, trebuie interpretat 13. La o primă vedere acest lucru
poate stârni nedumerire. Deşi legea care este expresia voinţei ferme emanate de
către organele legiuitoare ale statului ar trebui să fie cât se poate de clară, ea cere
totuşi de cele mai multe ori, pentru a fi pusă în aplicare, o interpretare.
Această necesitate a interpretării legii rezultă din aceea că situaţiile din viaţa
socială sunt foarte diversificate aşa încât în majoritatea cazurilor o anumită situaţie
concretă nu se încadrează perfect în prevederile unei reguli de drept. Pentru a se
putea realiza o astfel de suprapunere trebuie să se cerceteze semnificaţia exactă a
legii şi să se determine precis ipotezele pe care ea le guvernează. Numai în cazuri
relativ rare prevederea expresă a legii coincide cu circumstanţele de fapt, caz în care
interpretarea nu este necesară.
Pe de altă parte, necesitatea interpretării legii apare fie atunci când înşişi
termenii folosiţi de legiuitor sunt ambigui sau când sensul exact al dispoziţiei
normative reiese destul de clar din termenii folosiţi, fie când norma juridică
generală trebuie aplicată la un caz particular atipic.
Legea este o creaţie umană, deci este prin definiţie imperfectă. Această
imperfecţiune poate avea diverse forme de manifestare: normele juridice sunt
redactate folosind o exprimare greoaie, neclară; reglementarea este lacunară etc.
În practică, interpretarea normelor de drept este impusă de mai multe
împrejurări:
 În primul rând, oricât de bună este o lege la data adoptării ei, ulterior, ea este
depăşită de dinamica vieţii, apărând situaţii care nu au fost avute în vedere de

13
C.TURIANU, Drept Civil. Partea Generală. Persoanele, Editura Universitară, Bucureşti, 2003, p.121

17
legiuitor, punându-se astfel problema de a şti dacă situaţia nou ivită poate fi
încadrată sau nu în ipoteza unei anumite norme de drept . Ca exemplificare a celor
menţionate mai sus, în literatura juridică se citează cazul art.1000 alin. l C.civ.14 ,
căruia, după mai mulţi ani de la adoptarea codului, i s-a atribuit sensul pe care îl are
şi în prezent textul, născându-se din interpretarea acestui text o adevărată teorie a
răspunderii civile delictuale pentru fapta lucrului aflat în paza noastră.
 În al doilea rând, interpretarea este impusă şi de împrejurarea că legiuitorul,
în grija sa de a nu scăpa nereglementate anumite situaţii din practică, utilizează
formulări generale în redactarea textelor de lege. Asemenea formulări cer însă
explicarea sensului lor, pentru a se putea stabili dacă o anumită situaţie se
încadrează sau nu în ipoteza normei juridice respective. Spre exemplu, în materia
prescripţiei extinctive, legea nu enumera cauzele de repunere în termen,
mulţumindu-se să precizeze, generic, că este vorba de "cauze temeinic justificate";
într-o asemenea situaţie, a revenit teoriei şi practicii judiciare sarcina de a preciza ce
se înţelege prin aceste cauze şi, pe cale de consecinţă, s-a ajuns la determinarea
domeniului repunerii în termenul de prescripţie extinctivă.
 În al treilea rând, termenii folosiţi de legiuitor, în alcătuirea dispoziţiilor
legale, nu au întotdeauna înţelesul din vorbirea obişnuită. Din punctul de vedere al
termenilor întrebuinţaţi de legiuitor, putem deosebi următoarele categorii de
cuvinte:
- cuvinte care au sensul din vorbirea curentă;
- cuvinte care sunt folosite şi în vorbirea curentă, dar în limbajul juridic civil au un
sens mai larg.
De exemplu, potrivit art. 472 C.civ. „bunurile sunt mobile prin natura lor (sensul
obişnuit) sau prin determinarea legii”;
- cuvinte care în limbajul dreptului au un sens specific, diferit de cel din vorbirea
obişnuită. Spre exemplu, în terminologia dreptului civil, prin obligaţia de a da se
înţelege îndatorirea de a constitui sau transmite un drept subiectiv, deci sintagma "a
da" primeşte o altă accepţiune decât în limbajul curent;
- cuvinte care au caracter tehnic juridic (sezină, gaj, ipotecă, uzucapiune ).
14
„ Suntem de asemenea respnsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi
a răspunde sau de lucrurile ce sunt în paza noastră.”

18
 Necesitatea15 sau raţiunea16 interpretării ar putea fi sintetic ,exprimată prin
cel puţin următoarele considerente:
- norma juridică fiind elaborată la modul generic, cu referiri la situaţii
ipotetice, aplicarea ei la un caz concret determinat presupune în mod necesar
procesul de interpretare prin care se stabileşte dacă acel conţinut generic,ipotetic al
normei este aplicabil acelui caz, sau dacă acel caz concret se înscrie sau nu în
prevederile generice ale normei ;
- normele juridice fiind redactate sub forma unor texte concise este necesar ca
prin interpretare să se dezvăluie conţinutul integral şi real al intenţiei legiuitorului
cuprinsă în acea normă, respectiv seria sau gama de situaţii pe care le-a avut acesta
în vedere prin formularea acelui text normativ. De aceea,cu cât o normă juridică
este elaborată mai în detaliu cu atât dificultatea interpretării este mai mică şi invers,
cu cât norma este mai concisă, mai lapidar formulată cu atât necesitatea şi
dificultatea interpretării este mai mare;
- necesitatea interpretării este determinată şi de faptul că pe parcursul cât este
în vigoare acea normă pot să apară situaţii noi, neprevăzute de legiuitor dar care se
pot înscrie în sfera raporturilor sociale deja reglementate, în acest caz interpretarea
va trebui să clarifice încadrarea sau neîncadrarea noilor situaţii în vechile prevederi;
- necesitatea interpretării apare şi în situaţiile în care pe parcursul timpului
apar reglementări succesive , adiacente, conexe, paralele sau chiar în coliziune (cu
conţinuturi contrare) privitoare la aceeaşi categorie de raporturi.În asemenea
împrejurări interpretarea trebuie să clarifice prin analiză comparativă care din
normele respective sunt aplicabile în timp şi asupra stării de fapt respective ;
- interpretarea apare ca necesară nu numai din perspectiva conţinutului
structurii sale logico-juridice interne ci şi a stilului şi limbajului de redactare, a
formei gramaticale a textului respectiv, procedându-se la o riguroasă analiză şi
interpretare morfologică, sintactică, a punctuaţiei, a ordinii cuvintelor şi
propoziţiilor în fraze, a topicii, a înţelesului unor termeni. (Nu de puţine ori
legiuitorul însuşi precizează sensul termenilor pe care îi utilizează tocmai pentru a
evita interpretarea şi aplicarea diferită a înţelesului lor.
15
GHEORGHE BOBOŞ, Op. cit., p. 235-236
16
NICOLAE POPA, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 269-274

19
De exemplu17, Codul penal, titlul IX, art.158-171 sau, în anumite texte ale unor
tratate, convenţii ori alte documente internaţionale cu caracter normativ, se fac
precizări exprese asupra înţelesului unor termeni sau expresii tocmai pentru a evita
interpretarea lor diferită prin traducere în alte limbi) ;
- necesitatea interpretării se impune nu numai în legătură cu înţelesul
conţinutului şi al formei unei norme ci şi în contextul existenţei unei norme clare
dar aplicabilă la situaţie complexă. În asemenea situaţii în practica judiciară s-a
recurs şi se recurge la solicitarea unor instanţe judiciare supreme (curţi, tribunale )
pentru a da o interpretare cu valoare de orientare pentru jurisprudenţă.

1.8 REGLEMENTAREA JURIDICĂ A INTERPRETĂRII

Ca activitate relativ distinctă dar implicită a procesului de aplicare,

interpretarea normelor juridice ridică şi problema dacă ea este sau nu supusă unor
reglementări juridice. În acest sens trebuie observat că dreptul pozitiv nu conţine
norme exprese cu privire la modul cum să se desfăşoare interpretarea, ceea ce nu
înseamnă însă că acest demers ar fi în afara oricărei reglementări şi deci la discreţia
organului de aplicare. Dimpotrivă, ca şi procesul de elaborare şi aplicare şi cel de
interpretare se înscrie în limitele anumitor principii şi reguli generale ale sistemului
dreptului.
O primă categorie de reglementări ale interpretării pot fi deduse din
principiile generale ale dreptului în sensul că nici interpretarea(ca de altfel nici
elaborarea sau aplicarea normelor juridice) nu poate ignora ,contraveni sau ieşi din
limitele prevederilor sau orientărilor acestor principii generale.
În al doilea rând, activitatea de interpretare are la bază principiile şi regulile
generale ale logicii ;

17
Pentru exemplu am ales câteva din articolele Titlului IX Cod penal :
Art. 159. - Prin termenul public se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice sau alte
persoane juridice de drept public;
Art. 162. - Prin funcţionar se înţelege orice persoană care exercită o însărcinare în serviciul unei persoane
juridice de drept privat.
Art. 171. - Prin pedeapsa prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care
incrimineaza fapta, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

20
 În al treilea rând, principiile generale care guvernează reglementările
diferitelor ramuri ale dreptului constituie în acelaş timp şi principii ale interpretării
în acele ramuri de drept, aceasta în sensul că prin interpretare nu se poate deroga de
la principiile generale care au stat şi stau la baza reglementărilor acelei ramuri.
În al patrulea rând, pe lângă acest cadru de principii de reglementare,
interpretarea poate fi realizată şi prin posibilitatea legiuitorului de a emite la nevoie,
legi sau norme cu destinaţie expresă de interpretare a unor acte normative emise
anterior (legi sau acte normative interpretative) sau de a interpreta elemente ale
normei emise în chiar cuprinsul acelui act normativ. Şi pentru ramura Dreptului
civil sunt şi câteva prevederi exprese cu privire la reglementarea interpretării, art.
977 – 985, care se referă la „interpretarea convenţiilor" 18, reglementări care sunt
considerate ca având o referinţă şi aplicabilitate mai largă decât cel strict al
convenţiilor din domeniul dreptului civil. Aşadar, reglementarea juridică (prin
norme de drept) a interpretării este practic foarte limitată, aceasta tocmai pentru a
nu limita sau îngrădi libertatea şi posibilitatea cunoaşterii realităţii dreptului de către
organele de aplicare a acestuia.
Toate aceste principii, reguli sau reglementări conferă interpretării un cadru
general de reglementare unitar, chiar dacă în procesul concret de realizare al ei apar
şi unele diferenţieri în funcţie de ramura de drept. Aşa de exemplu, în ramura
dreptului civil este admisă (limitat) aplicarea şi interpretarea prin analogie, în timp
ce în ramura dreptului penal, administrativ, financiar etc. aceasta nu este admisă.
Sau, diferenţierile care apar în interpretarea realizată în ramura dreptului
internaţional public în ceea ce privesc subiecţii care fac interpretarea (statele prin
organele lor reprezentative, sau instanţele internaţionale, spre deosebire de dreptul
intern unde interpretarea este realizată de către organele de aplicare a acelei
categorii de norme) sau, în ceea ce priveşte obiectul interpretării care, în acest
domeniu îl constituie prevederile unor tratate, convenţii, documente la care statele
respective au devenit părţi .

Secţiunea 2 . FORMELE DE INTERPRETARE A NORMELOR JURIDICE

18
A se vedea pagina 11

21
 2.1 CLASIFICAREA INTERPRETĂRII NORMELOR JURIDICE

Dacă principiile şi regulile care stau la baza interpretării îi conferă un

caracter unitar, propriu unităţii sistemice a dreptului, forma acesteia sau felurile
interpretării pot fi delimitate în funcţie de cel puţin două criterii: cel al subiecţilor
care fac interpretarea şi cel al forţei de obligativitate a interpretării.
De regulă există doi interpreţi care sunt abilitaţi pentru a interpreta o lege:
organul legislativ şi judecătorul. Primul are această competenţă pentru că el este
autorul legii, iar al doilea are această putere în virtutea principiului separaţiei
puterilor în stat.
Principiul ejus est interpretari legem cujus est condere (este în puterea celui ce a
impus o lege să o şi interpreteze) este astăzi părăsit datorită principiului separaţiei
puterilor19 .
După organul care face interpretarea legii aceasta poate fi:
1. Interpretare oficială ;
2. Interpretare neoficială.
După rezultatul la care se ajunge, interpretarea poate fi:
1. Interpretarea literală;
2. Interpretarea extensivă;
3. Interpretarea restrictivă.

2.2 INTERPRETAREA OFICIALĂ

Interpretarea oficială este interpretarea realizată de către organele de stat cu

competenţe sau atribuţii fie în elaborarea, fie în aplicarea normelor juridice.
Principala caracteristică a acestei interpretări constă în aceea că ea este
obligatorie,fiind o interpretare investită cu „forţă juridică".

19
E.CHELARU, Drept Civil. Partea Generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 132

22
 În funcţie de sfera ei de obligativitate interpretarea oficială poate fi la rândul
ei, de două forme : interpretarea generală(autentică sau legală) şi interpretarea
judiciară (cazuală sau de caz.)
1. Interpretarea generală este forma interpretării oficiale făcută de organul
care a emis acea normă juridică şi se realizeaza prin emiterea sau elaborarea de acte
normative de interpretare cu caracter obligatoriu. Prin asemenea norme sau legi de
interpretare se urmăreşte clarificarea de către însuşi factorul emitent al unor aspecte
mai puţin clare ale normei sale emise anterior. Aceasta în virtutea faptului că cel
care a emis norma o poate şi interpreta. (ex. Parlamentul, printr-o nouă lege
interpretează o lege veche,sau un articol din ea). O asemenea interpretare se
numeşte a fi „autentică" şi este situaţia cea mai frecventă a interpretării generale.
Interpretarea autentică este o formă frecvent folosită de către organele de stat,
întrucât ea permite organului care a elaborat actul normativ să dea acele explicaţii
pe care le găseşte de cuviinţă cu privire la sensul actului normativ elaborat. Evident,
organul care elaborează norma juridică este cel mai în măsură să o şi interpreteze.
Interpretarea autentică este efectuată în virtutea principiului înscris în dreptul
roman, potrivit căruia cine dictează legea o şi interpretează .
Normele interpretative emise de organul care a emis norma supusă
interpretării au forţa obligatorie egală cu cea a normei interpretate. Ele au totodată şi
un caracter retroactiv deoarece obiectul lor de interpretare îl constituie norme
apărute anterior.
În situaţia interpretării general-obligatorii este de principiu admis ca şi
organele superioare să poată interpreta cu caracter obligatoriu actele normative ale
organelor inferioare. Aceasta în temeiul competenţelor ierarhice potrivit cărora un
organ ierarhic superior poate controla şi chiar modifica - în anumite limite - actele
organului inferior şi cu atât mai mult de a-l interpreta. Situaţia inversă însă, ca un
organ inferior să poată interpreta cu caracter general-obligatoriu o normă a
organului superior este de principiu neadmisă.
Pentru conţinutul noţiunii de interpretare generală se mai utilizează destul de
frecvent şi expresia de interpretare legală. Această expresie trebuie înţeleasă în
funcţie de contextul utilizat, fie ca sinonim cu interpretarea generală a normei

23
juridice, indiferent de forma ei ca izvor de drept, fie în sensul propriu al interpretării
unei legi, în înţelesul ei de izvor de drept.
Este de principiu, că atunci când o dispoziţie dintr-un act normativ apare
neclară sau confuză organul emitent al actului normativ are dreptul de a da
interpretarea autentică a acelei dispoziţii printr-un nou act normativ.
De menţionat că în acest caz actul normativ de interpretare face corp comun cu
actul interpretat, având caracterul unei norme general- obligatorii. Interpretare
generală a actelor normative, făcută de organul de la care emană acestea poartă
denumirea de interpretare autentică, iar actul juridic ce cuprinde interpretarea are
forţa juridică a actului interpretat.
2. Interpretarea judiciară sau cauzală este o altă variantă a interpretării
oficiale. Întrucât această interpretare este legată de anumite cazuri concrete în care
are, în mod necesar, forţă obligatorie, este foarte frecvent denumită interpretare
cauzală .
Interpretarea judiciară este dată de instanţele judecătoreşti cu prilejul
aplicării normei la situaţii juridice concrete cu ocazia soluţionării litigiilor supuse
competenţei acestor instanţe.
Spre deosebire de interpretarea autentică care este obligatorie pentru toată
lumea (având aceeaşi forţă juridică ca şi legea pe care o interpretează), interpretarea
judiciară este obligatorie numai în speţa respectivă, adică numai pentru părţile
litigante şi succesorii lor în drepturi, precum şi pentru organele de stat chemate să
pună în aplicare hotărârea judecătorească respectivă.
Subiectele acestei interpretări sunt toate organele de stat care aplică dreptul,
deoarece această activitate presupune, întotdeauna, lămurirea sensului normei
juridice ce urmează a fi aplicată, iar rezultatul interpretării este cuprins în
conţinutul, în redactarea actului de aplicare.
Hotărârea pronunţată are putere de lucru judecat (res judicata pro veritate habetur).
Aceasta înseamnă că o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă nu mai
poate forma obiectul unui nou proces având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi
părţi.

24
 Interpretarea judiciară are forţă obligatorie nu numai pentru cazul concret
supus judecăţii, ci şi pentru celelalte cazuri similare, în felul acesta, interpretarea
judiciară are un caracter general, fiind socotită una din formele importante de
exprimare a dreptului.
Dacă judecătorul este obligat potrivit art. 3 C.civ. să judece o cauză chiar şi atunci
când „legea nu prevede, sau este neîndăstulătoare", înseamnă că pe cale de
consecinţă, lui i se recunoaşte dreptul de a crea norme pentru soluţionarea litigiului,
obligatorii numai pentru părţile implicate în proces deoarece judecătorul nu poate
formula norme juridice cu caracter general.
Un alt argument din care rezultă abilitatea judecătorului de a interpreta legea
este independenţa judecătorilor proclamtă de Constituţie20. Aceasta presupune
prerogativa judecătorilor de a interpreta legea şi de o aplica pentru rezolvarea
cauzei.
Nu trebuie omis să se precizeze că prerogativa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de
a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe
judecătoreşti (art. 126 alin.3 din Constituţie21) nu poate duce la concluzia că
această jurisdicţie ar avea dreptul să elaboreze norme juridice generale sau deciziile
sale pronunţate în acest scop ar fi obligatorii pentru celelalte instanţe.
Există o deosebire principială între interpretarea general-obligatorie şi cea
cauzală, în cazul primei forme general-obligatorii, interpretarea capătă o valoare de
sine stătătoare şi este făcută cu scopul de a lămuri sensul unei norme, nefiind
condiţionată de necesitatea soluţionării concomitente a unei cauze concrete. În
situaţia interpretării cauzale, dimpotrivă, interpretarea este, doar un mijloc pentru
soluţionarea unei cauze concrete. De aceea, aici nu avem, de fapt un act de
interpretare, ci un act juridic de aplicare, dat în temeiul unei norme juridice al cărui
conţinut a putut fi dezvăluit în urma unui efort mai mult sau mai puţin complex, de
interpretare .
Expresia de „interpretare judiciară" nu cuprinde, în sensul strict al
termenului, întreaga sferă a interpretării cazuale deoarece interpretarea este făcută

20
Art. 124, alin.3 : „ Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.”
21
„ Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte
instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.”

25
nu numai de către organele judecătoreşti ci şi de către organele competente ale
administraţiei publice care nu sunt organe judiciare în înţelesul strict al termenului.

2.3 INTERPRETAREA NEOFICIALĂ

Interpretarea neoficială(facultativă sau doctrinară): este acea formă de

interpretare realizată către alţi subiecţi care nu au calitate de organe competente,
oficiale cu atribuţii de aplicare şi interpretare a normelor iar interpretarea realizată
de către aceşţia nu are forţă juridică (nu este obligatorie). O asemenea formă de
interpretare este realizată de exemplu, în planul teoriei sau a doctrinei juridice sub
forma lucrărilor ştiinţifice, studiilor, comunicărilor, conferinţelor, dezbaterilor
teoretice etc. Interpretarea în această formă îmbracă cel mai adesea aspectul
opiniilor, concluziilor, propunerilor în legătură cu conţinutul general al normei sau
cu aplicarea ei de caz.
De regulă, literatura de specialitate are în vedere în cazul acestei forme de
interpretare acea interpretare efectuată de către oamenii de ştiinţă, fără a exclude,
din această formă de interpretare, analiza doctrinară (ştiinţifică) pe care o implică
consideraţiunile expuse de cei chemaţi sau interesaţi în aplicarea dreptuiu (procuror,
avocat).
Dacă în prezent, în sistemul nostru juridic o asemenea formă de interpretare
nu are caracter obligatoriu (nu constituie izvor de drept), nu se poate spune că ea nu
are nici un fel de influenţă asupra elaborării, interpretării şi aplicării normelor
juridice. Dimpotrivă, dezvoltarea şi perfecţionarea în dinamică a dreptului are şi
trebuie să aibă la bază ştiinţa dreptului, adică interpretarea făcută de pe aceste
temeiuri ale cunoaşterii fenomenului juridic. Cu alte cuvinte, o asemenea
interpretare chiar dacă nu are o forţă de obligativitate directă, ea influenţează
perfecţionarea dreptului în elaborarea şi aplicarea sa concretă.
Valoarea acestei interpretări este în funcţie de puterea argumentelor
ştiinţifice pe care se sprijină, cu alte cuvinte, ea se bucură numai de o autoritate
ştiinţifică şi nu juridică.

26
Uneori interpretarea facultativă poate fi cuprinsă şi în unele expuneri ale
persoanelor oficiale, ale deputăţiilor şi senatorilor cu ocazia prezentării şi dezbaterii
proiectelor de legi în Parlament.
Aceste expuneri pot să fie de o mare utilitate, în înţelegerea sensului unor
acte normative, aruncând lumină asupra uneia sau alteia dintre laturile reglementării
juridice, necesităţii şi finalităţii acesteia.
Trebuie menţionat că această formă a interpretării are o influenţă importantă
asupra perfecţionării şi dezvoltării dreptului, pentru că ea ajută la înţelegerea mai
temeinică a conţinutului normelor juridice, la dezvăluirea unor neajunsuri întâlnite
în redactarea lor sau în reflectarea în conţinutul acestora a aspectelor mutiple şi
variate ale evoluţiei relaţiilor sociale. Totodată, interpretarea doctrinară constituie
un sprijin valoros pentru organele de aplicare pentru că le ajută să înţeleagă mai
bine sensul şi litera normei juridice.
Este de menţionat că în vreme ce în Roma antică opiniile celor mai celebri
jurisconsulţi(Quaestiones, Responsce, Sententias, Regulae, ale lui Papinian, Paul,
Ulpian şi Modestin) au căpătat forţă juridică, adică puteau fi invocate ca temei
juridic în hotărârile instanţelor, în vremurile noastre interpretările teoreticienilor22,
oricât de profunzi ar fi ei, nu au asemenea calitate . Totuşi, influenţa lor este
prezentă în chip indirect; acele cercetări teoretice care depăşesc simplul nivel al
comentariilor, ale căror critici ating fondul problemelor, constituie semnale benefice
atât pentru legiuitor, cât şi pentru practician.
De asemenea, în statele feudale s-au întâlnit opinii ştiinţifice, cărora li s-a dat forţă
obligatorie. În Codul civil elveţian se întâlneşte o excepţie de la regula generală,
potrivit căreia doctrina nu are caracter obligatoriu şi care consideră doctrina una din
sursele de inspiraţie pentru instanţă. Astfel, art. 1 al Codului civil elveţian
prevede: "Legea reglementează toate materiile la care se referă litera sau spiritul
vreuneia din dispoziţiile sale. În lipsa unei dispoziţii legale aplicabile, judecătorul
hotărăşte după dreptul cutumiar şi în lipsa unei cutume, după regulile pe care el le-

22
În temeiul art. 38, al. 1 (d) din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie se iau în consideraţie numai
învăţămintele celor mai calificaţi publicişti ai diferitelor naţiuni. Deci, forţa interepretării doctrinare constă în
autoritatea ştiinţifică a personalităţilor care emit opiniile respective.

27
ar stabili dacă ar fi chemat să facă act de legislator. El se inspiră din regulile
consacrate de doctrină şi jurisprudenţă sarcină de mare importanţă."
Forma interpretării neoficiale apare şi în alte situaţii ca de exemplu în
susţinerile formulate de părţi în faţa instanţei, interpretări care însă nu sunt
obligatorii pentru instanţă dar de care trebuie să ţină seama în propria interpretare
oficială pe care o face soluţionând cazul respectiv.

2.4 INTERPRETAREA LITERALĂ

Interpretarea este literală atunci când există concordanţă deplină între

formularea textului legal interpretat şi situaţiile practice care se încadrează în
ipoteza acestuia, nefiind necesar nici a se extindă şi nici a se restrânge aplicarea
dispoziţiei în cauză.
Datorită faptului că interpretarea literală corespunde deplin conţinutului
textului de lege interpretat ea se mai numeşte declarativă. Domeniul său de aplicare
îl constituie dispoziţiile legale care au o redactare clară şi cele care conţin enumerări
limitative. Aceasta înseamnă că ea nu aduce nimic nou, ci întăreşte doar textul legii,
situaţie pe care o întâlnim în cazul majorităţii normelor de drept civil. De exemplu
textul art. l din Legea fondului funciar nr. 18/199123 prevede că „terenurile de
orice fel, indiferent de destinaţia şi titlul pe baza căruia sunt deţinute sau de
domeniul public sau privat din care fac parte, constituie fondul funciar al
României". Interpretând acest text şi ajungând la concluzia că el se aplică tuturor
terenurilor situate în interiorul frontierelor de stat ale României, fără nici o excepţie,
facem o interpretare strict literală.
Interpretarea literală (declarativă) este forma care arată că în textul normativ
norma spune cât a voit legiuitorul, că spiritul şi litera se identifică armonios ; de

23
Republicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1 din 05/01/1998 ;

28
pildă, interpretarea art. I din Constituţia României24 declară această identitate (lex
dixit quam voluit). Interpretarea declarativă este pură, largă sau strictă.
Interpretarea pur declarativă are loc atunci când termenii legii sunt corect
utilizaţi, au o semnificaţie univocă prin construcţie, textele de lege cuprind
enumerări limitative. De exemplu, art. 24 din Decretul nr.31/195425 stabileşte că:
„starea civilă se va putea dovedi înaintea instanţei judecătoreşti prin orice mijloc de
probă admis de lege dacă:
a) nu a existat registru de stare civilă;
b) dacă registrul de stare civilă s-a pierdut sau este distrus în tot sau în parte;
c) dacă întocmirea actului de stare civilă a fost omisă;
d) procurarea certificatului de stare civilă este cu neputinţă.”
Întrucât norma din acest articol întruneşte cele trei condiţii de pură declarativitate
interpretarea ei este pur declarativă.
Interpretarea declarativ largă apare în cazul în care termenii legii, deşi corect
folosiţi, sunt susceptibili de mai multe înţelesuri. De pildă, termenul de familie
semnifică diferit în legislaţia locativă, în legea fondului funciar, în codul familiei.

2.5 INTERPRETAREA EXTENSIVĂ

Interpretarea este extensivă dacă între formularea textului legal interpretat

şi cazurile din practică la care se aplică acesta nu există concordanţă, în sensul că
formularea textului este mai restrânsă decât intenţia reală a legiuitorului, astfel încât
24
„ (1)România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil;
(2) Forma de guvernământ a statului român este republica;
(3) România este un stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme,
în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt
garantate;
(4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, legislativă, executivă şi
judecătorească, în cadrul democraţiei constituţionale.
(5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.”
25
Intrat în vigoare la 01.02.1954, privitor la persoanele fizice şi juridice.

29
se ajunge la concluzia că textul legal interpretat trebuie extins şi la unele situaţii
care nu s-ar încadra în litera lui.
Interpretarea extensivă este aceea prin care se ajunge la extinderea sferei
situaţiilor juridice cărora li se aplică legea, faţă de sfera care pare să rezulte din
termenii folosiţi de legiuitor, în alte cuvinte, norma nu acoperă unele situaţii pe
care, în intenţia legiuitorului, trebuie să le acopere.
Discursul argumentativ al interpretării extensive conduce la concluzia că textul
legal interpretat spune mai puţin decât a voit legiuitorul. În consecinţă, interpretul
extinde sensul textual până la potrivirea lui cu intenţia legiuitorului.
Interpretarea extensivă, are loc când există o discordanţă între textul legii şi
voinţa legiuitorului, litera legii spunând mai puţin decât această voinţă. La o
interpretare extensivă se poate ajunge, de cele mai multe ori, prin folosirea
argumentului de analogie sau a argumentului a fortiori, din cadrul interpretării
logice.
Ea este întâlnită îndeosebi în aplicarea normelor de drept civil, deoarece este
forma care arată că în textul normativ norma spune mai puţin decât a voit
legiuitorul; în consecinţă, interpretul propune sau decide extinderea sensului normei
până acolo unde socoteşte că se potriveşte cu spiritul legii şi cu intenţia
legiuitorului.
În practică, o interpretare extensivă a fost dată art.1198 C.civ.26 deoarece, la
imposibilitatea materială de preconstituire a înscrisului, la care se referă textul
respectiv, s-a adăugat şi imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului. De o
interpretare extensivă este susceptibil şi art.21 din Decretul 31/1954, în sensul că,
deşi textul se referă numai la persoane ce au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se
poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, el se aplică şi persoanelor care au murit

26
„ Acele reguli nu se aplică însă întotdeauna când creditorului nu i-a fost cu putinţă a-şi procura o dovadă
scrisă despre obligaţia ce pretinde, sau a conserva dovada luată, precum:
1. la obligaţiile care se nasc din cvasicontracte şi din delicte sau cvasidelicte;
2. la depozitul necesar, în caz de incendiu, ruină, tumult sau naufragiu, şi la depozitele ce fac călătorii
în ospătăria unde trag; despre toate acestea judecătorul va avea în vedere calitatea persoanelor şi
circumstanţele faptului ;
3. la obligaţiile contractate în caz de accidente neprevăzute, când nu era cu putinţă părţilor de a face
înscrisuri ;
4. când creditorul a pierdut titlul ce-i servea de dovadă scrisă, din o cauză de forţă majoră
neprevăzută.”

30
în acelaşi timp, dar în împrejurări diferite, fără a se putea stabili dacă una a
supravieţuit celeilalte.
Menţionăm că interpretarea extensivă nu este admisibilă în următoarele situaţii:
1. când legea cuprinde o enumerare limitativă. Spre exemplu art. 117 C.fam.
alin.1
enumeră limitativ persoanele care nu pot fi tutori: „Nu poate fi tutore:
a) minorul sau cel pus sub interdicţie;
b) cel decăzut din drepturile părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore;
c) cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul
legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum şi cel cu rele intenţii ;
d) cel lipsit, potrivit legii speciale, de dreptul de a alege şi de a fi ales deputat;
e) cel care, exercitând o altă tutelă, a fost îndepărtat din aceasta ;
f) cel care, din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului, nu ar putea îndeplini
sarcina tutelei.
2. când legea restrânge în mod expres aplicarea unei norme la o anumită
situaţie
(prezumţiile legale);
3. când legea stabileşte o excepţie de la regula generală (derogarea din art.1909
al.2din
Codul civil român de la norma din al. l nu îngăduie interpretare: „ Cel ce a
pierdut sau cel căruia s-a furat un lucru, poate să-l revendice, în curs de trei ani, din
ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat, de la cel la care-l găseşte, rămânând
acestuia recurs în contra celui de la care îl are” ; art. 11 din Decretul nr.31/1954:
„Nu au capacitate de exerciţiu : a) minorul care nu a împlinit vârsta de
patrusprezece ani ; b) persoana pusă sub interdicţie.” .

2.6 INTERPRETAREA RESTRICTIVĂ

Interpretarea este restrictivă atunci când între formularea textului legal

interpretat şi cazurile de aplicare practică nu există concordanţă, în sensul că
formularea

31
este prea largă faţă de ipotezele ce se pot încadra în text. După cum se observă,
interpretarea restrictivă este diametral opusă interpretării extensive, adică atunci
când se constată că textul legii, aşa cum a fost redactat, exprimă mai mult decât a
voit legiuitorul. Prin această interpretare se ajunge la îngustarea sferei de aplicare a
textului de lege numai la acele ipoteze care corespund în mod cert voinţei
legiuitorului. Această interpretare face apel şi la ratio legis, adică la cercetarea
scopului legii .
Sunt de strictă interpretare: normele juridice de excepţie, normele de drept
penal, normele juridice oneroase (cum ar fi cele fiscale, care impun sarcini fără
echivalent, fără contraprestaţie), normele juridice privind competenţa autorităţilor
publice, normele juridice pentru care există norme de interpretare.
Depăşirea voinţei legiuitorului prin litera legii poate proveni fie din pricina unui
termen greşit folosit, fie din pricina complexităţii dispoziţiei. În primul caz,
rezultatul e restrictiv prin restrângerea sensului termenilor, în al doilea caz rezultatul
derivă din restrângerea sensului dispoziţiei.
Ca exemplu de interpretare restrictivă, menţionăm cazul art. 1897 alin. l
C.civ. care, referitor la uzucapiunea prescurtată, dispune că "justa cauză este orice
titlu translativ de proprietate, precum vinderea, schimbul etc", textul omiţând însă
un element esenţial şi anume că titlul trebuie să provină de la altcineva decât
proprietarul.
Şi dispoziţia înscrisă în art. 1182 C.civ.27, în legătură cu dobândirea datei
certe prin înfăţişarea înscrisului sub semnătură privată la o autoritate publică, este
susceptibilă de o interpretare restrictivă, în sensul că simpla prezentare a înscrisului
nu este suficientă, ci ar fi necesar ca înscrisul să fie înregistrat la acea autoritate ori
ca pe înscris să se facă o menţiune despre data prezentării, menţiune certificată de
autoritatea respectivă.
Tot o interpretare restrictivă ar trebui să fie dată art. l alin.2 din Legea
nr.31/199028, care prevede că "societăţile comerciale cu sediul în România sunt
27
„ Data scripturii private nu face credinţă în contra persoanelor a treia interesate, decât în ziua în care s-a
înfăţişat la o dregătorie publică, din ziua în care s-a înscris într-un registru public, din ziua morţii aceluia sau
unuia din acei care l-au subscris, sau din ziua în care va fi fost trecut fie şi în prescurtare în acte făcute de
ofiţeri publici, precum procese-verbale pentru punerea peceţii sau pentru facerea de inventare.”
28
Legea privind societăţile comerciale, republicarea din Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1066 din 17 nov.
2004 ;

32
persoane juridice române", în sensul că textul priveşte doar societăţile comerciale
înfiinţate potrivit acestei legi.
Practica judiciară a interpretat restrictiv prevederile art. 1000 alin.(3) C.civ.29
referitoare la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.
S-a apreciat că săvârşirea de către prepus a faptei „în funcţiile încredinţate"
constituie o formulare prea largă, care ar trebui restrânsă în sensul angajării
răspunderii comitentului numai la cazurile în care fapta prepusului are o legătură
directă, iar nu ocazională, cu funcţia încredinţată de comitent.

29
„ Stăpânii şi comitenţii, de prejudiciul cauzat de servitorii şi prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţaţ.”

33
 CAPITOLUL II
METODELE DE INTERPRETARE A NORMELOR JURIDICE ŞI
REZULTATELE INTERPRETĂRII

Secţiunea 1 . METODE DE INTERPRETARE

1.1. NOŢIUNEA METODĂ DE INTERPRETARE

Cuvintele, scrise sau rostite, sunt polisemantice, au nu numai semnificaţii

obiective, ci şi sensuri subiective, în funcţie de utilizatorii lor. În absenţa unor
definiţii, ele declanşează discuţii, argumentări şi contraargumentări. Înainte de orice
avem de definit noţiunile cu care operăm: sensul lor, sensul lor juridic, semnificaţia
lor, semnificaţia lor juridică. Apoi avem a decela sensurile propoziţiilor în care ele,
noţiunile, sunt implicate; ce "spune" propoziţia .
Faptul că obiectivele interpretării, adică ale clarificării conţinutului şi
formei normei juridice sau al actului normativ sunt complexe, procesul de
interpretare trebuie să aibă la bază şi metodele adecvate de cunoaştere ale acestora.
Există şi opinia că, de fapt, nu există „metode" diferite de interpretare, ci diferite
activităţi, adică elemente ale interpretării care trebuie aplicare împreună în procesul
de interpretare.
Teoria şi practica în materie de interpretare a condus totuşi la delimitarea
unor diverse astfel de metode a căror clasificare sau grupare este destul de diferită la
diferiţii autori. Cu toată diversitatea lor, metodele de interpretare utilizate au totuşi
un caracter esenţialmente unitar, caracter ce decurge din cel puţin următoarele
determinări: toate au la bază principiile şi legităţile specifice cunoaşterii ştiinţifice;
au la bază principiile generale ale sistemului dreptului; au la bază principiile şi
regulile unitare ale logicii, adică ale ştiinţei raţionamentului corect 30.
Termenul de „metodă” provine din greaca veche, din cuvintele meta = după
şi odos = cale.

30
IOAN SANTAI, Introducere în studiul dreptului, Editura Universităţii din Sibiu, 1991, p.114

34
 Într-un sens larg, metoda este un ansamblu de proceduri raţionale (set de
reguli elaborate) şi operaţii raţionale, organizat conform unor principii, pentru
realizarea unui anumit lucru; principiile constituie „puncte de vedere", care
orientează, ghidează, formează perspectiva unitară şi omogenă din care sunt
utilizate regulile.
În sens restrâns, termenul de metodă se identifică, tehnic vorbind, cu
termenul de procedeu, alteori cu acela de procedură, chiar cu operaţia. Legea (actele
normative în ansamblul lor, un act normativ, o componentă tehnico-juridică a
actului normativ) poate fi interpretată din diferite unghiuri de vedere (metode) care
urmăresc aflarea sensului normativ, realitatea semnificativă a normei juridice fixată
în lege; prezumţia interpretului este aceea că această realitate se găseşte acolo şi
deci căutând-o (trebuie să o caute, în cazul judecătorului) o va găsi, apelând la
metode (în sens de procedeu sau ansamblu de operaţii) specifice.
Cercetătorii elaborează metode proprii, le particularizează pe cele generale,
le adaptează pe cele oferite de domenii învecinate, preiau ceea ce le-au lăsat
înaintaşii.
Interpretarea juridică actuală a elaborat metode noi, a completat şi
modernizat pe cele existente până la transformarea lor radicală, a combinat metode
din variate domenii adecvându-le exigenţelor teoriei şi practicii juridice.
Ansamblul tehnicilor cu ajutorul cărora sunt abordate izvoarele formale ale
dreptului în vigoare sub aspectul conţinutului lor, precum şi mijloacele utilizate în
proiectarea actelor normative constituie ceea ce teoria numeşte metoda de interpre-
tare.
Metodologia interpretării normelor juridice este datoare să ofere o concepţie
unitară, sistemică, de concertare a unor metode şi tehnici pe baza unor atitudini şi
principii care să vizeze optimizarea procesului de interpretare, atingerea finalităţilor
acestui proces.
Căutarea celei mai eficiente metode, dublată de cele mai eficiente tehnici,
conduce astăzi la acel gen de interpretare care să evidenţieze impactul legii asupra
societăţii, delimitând puterile legiuitorului de competenţele judecătorului.

35
 Interpretarea concretizează, astfel, efortul tehnic al interpretului în scopul
confirmării şi respectiv jalonării de semnificaţii sau sensuri juridice trasate de
legiuitor. Analizarea interpretării normelor juridice, a metodelor actuale prin care
aceasta se realizează, arată că s-au produs schimbări în modul de a concepe dreptul,
în sensul unei maleabilităţi sporite, a accentuării dinamicităţii acesteia fără anularea
componentelor statice, a ceea ce reprezintă (nu doar) punctele de pornire (dar) şi
puncte de reper în efectuarea interpretării.
Înainte de a trece la prezentarea metodelor de interpretare a normelor de
drept , este necesar să subliniem că numai din punct de vedere didactic acestea sunt
analizate separat, însă, în practică, aceleiaşi dispoziţii legale i se pot aplica două sau
mai multe metode de interpretare, putându-se ajunge fie la acelaşi rezultat, fie la
rezultate diferite.
În consecinţă, din perspectiva teoriei generale a dreptului şi indiferent de
organul sau persoana care face interpretarea şi de rezultatul la care se ajunge metoda
de interpretare cuprinde:
 Metoda gramaticală sau literală ;
 Metoda sistematică ;
 Metoda logică sau raţională ;
 Metoda istorică ;
 Metoda teleologică .

1.2 METODA GRAMATICALĂ SAU LITERALĂ

Conform Constituţiei României, limba oficială, instituţională a statului

nostru,
unitar, naţional, suveran este limba română31. Aceasta antrenează că toate actele
normative sunt redactate în limba română. Cum necunoaşterea legii nu poate
constitui o scuză pentru cei traşi la răspundere juridică, se prezumă că toţi
destinatarii legii române cunosc limba în care e scrisă legea română.

31
Art. 13: „ În România, limba oficială este limba română.”

36
 Pentru a şti ce anume a voit legiuitorul să spună, evident că trebuie să
examinăm cum anume a spus ce a voit să spună. Acest procedeu se numeşte
interpretare literală sau gramaticală. Ea constă în surprinderea sensului normativ
real din textul articolului de lege prin cercetarea structurii şi formelor gramaticale
ale acestuia. Avem de-a face tot cu interpretare, dar cu mijloacele puse la dispoziţie
de sintaxa limbii, de morfologia limbii, de regulile de punctuaţie etc. Fireşte,
conjuncţia „şi" indică indiscutabil o cumulaţie, pe când disjuncţia „sau" indică o
separaţie. Premisa interpretării gramaticale este aceea că gândirea legiuitorului este
cuprinsă perfect pe modul lui de exprimare, că limbajul utilizat de text redă riguros
intenţia legiuitorului. S-a arătat că „un text juridic trebuie să fie interpretat astfel
încât raţiunea de a fi şi de a avea un sens să poată fi atribuită fiecăruia din cuvintele
sale"
Criteriul gramatical de interpretare a normei juridice se bazează pe
gramaticalitatea limbii textului în care e adoptat şi publicat actul normativ. Ea
constă în surprinderea sensului normativ real din textul articolelor de lege prin
cercetarea structurii şi formelor gramaticale ale acestuia. Gramaticalitatea cuprinde
sintaxa limbii, semantica limbii, morfologia limbii, regulile de punctuaţie.
Interpretarea prin analiza sintactică priveşte înţelesul dat prin conexiunile
subiectului, predicatului, verbului, adjectivului în cadrul propoziţiei. Interpretarea
semantică caută să obţină înţelesul propoziţiei analizând înţelesurile termenilor şi
corecta sinteză a lor în înţelesul propoziţiei. Astfel, din textul "Unul din vecini nu
poate face, fără consimţământul celuilalt, nici într-un chip, fereastră sau deschidere
într-un zid comun"(art. 611 C.civ.rom.) nu derivă concluzia că dacă un vecin nu
poate, ceilalţi pot, în situaţia că există mai mulţi vecini. Analiza gramaticală a
textului normativ "Societatea se desfiinţează şi prin retragerea, excluderea sau
falimentul singurului comanditar" ne atrage atenţia asupra conjuncţiei "şi" şi asupra
disjuncţiei "sau". Conjuncţia ne spune că mai există şi alte căi de desfiinţare, înafara
celor menţionate în text, disjuncţia ne arată că virgula joacă rol de disjuncţie.
Interpretarea gramaticala este orientată în trei direcţii: etimologică, sintactică
şi stilistică.

37
 Prin interpretarea etimologică se înţelege o aplecare asupra sensului
originar dat de legiuitor unui termen. Sensul originar ar putea fi unul obişnuit sau
unul tehnic, de specialitate; pentru fiecare caz s-ar uzita regulile:
- sensul obişnuit are prioritate, dacă se găseşte într-o dispoziţie de drept material,
presupunându-se că legiuitorul a vorbit pe înţelesul tuturor. De pildă, art. 5 C. civ.
rom. prevede „Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare, la legile
care interesează ordinea publică şi bunele moravuri". Înţelesul termenilor „ordine
publică" şi „bune moravuri" e cel uzual; „ordine publică" priveşte ansamblul
dispoziţiilor imperative ale dreptului public şi privat, prin care se apără instituţiile şi
valorile fundamentale ale societăţii, prin care se asigură dezvoltarea socio-
economică şi culturală a tuturor persoanelor; „bunele moravuri" se referă la
ansamblul regulilor de conduită conturate în mentalul colectiv şi a cărui respectare
s-a impus prin experienţă social-istorică.
- sensul tehnic are prioritate, dacă termenul se găseşte într-o dispoziţie de drept
formal, fiindcă în acele situaţii se utilizează limbajul tehnic. Există, însă, situaţii în
care cu ocazia interpretării unui termen i se va da acestuia sensul cerut de contextul
reglementării, deşi el nu ar corespunde celui tehnico-ştiinţific. Sensul tehnic al
termenului „familie" e diferit în diferite ramuri de drept. Se spune, de pildă, că
familia este o comunitate constituită din părinţi şi copii lor, cu care gospodăresc
împreună (Legea nr. 18/1990); dar acesta nu e criteriul căsătoriei, ci al legăturii de
filiaţie comună existând între diverşi membri ai comunităţii familiale, pe fondul
unei comunităţi de activitate economică.
Exprimarea sub aspectul sintaxei gramaticale este de urmărit astfel:
- un termen folosit la singular implică şi pluralul şi invers.
În actele normative se uzitează singularul, deoarece poate exprima mai puternic
caracterul impersonal al normei juridice. „Funcţionarul care..." nu înseamnă numai
impersonalitate, ci sublinierea conţinutului termenului, extensiunea lui fiind
subjacentă. Singularul exclude pluralul sau viceversa, doar atunci când legea le
tratează separat sau când foloseşte o formulă cantitativă de excludere. Dacă
întotdeauna s-ar considera că folosirea singularului exclude pluralul, s-ar ajunge la
soluţii absurde, contrare viziunii legiuitorului.

38
- când un termen poate fi şi substantiv şi adjectiv, trebuie să se discearnă asupra
rolului său real. Art. 159 C. pen. rom. ne oferă definiţia legală „Prin termenul
public se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice sau alte
persoane juridice de drept public.”
Sensul acesta nu cade pe precizarea din art. 250 lit. c) C. pen. rom. că
furtul este calificat dacă se săvârşeşte într-un loc public, deoarece de acest loc nu
sunt interesate numai subiectele enumerate în art. 159 C. pen. rom.
Cuvintele se examinează într-o anumită ordine: substantivele împreună cu
adjectivele lor; verbele împreună cu adverbele lor.
Sub aspect stilistic se constată un stil al legiuitorului, o manieră de a spune a
magistratului, alta a avocatului, o manieră de a se spune legea şi raţionamentul în
dreptul civil, alta în dreptul penal . În cazul legiuitorului, este limpede că rigoarea îl
domină şi evită termeni de prisos . Aceasta nu exclude apelul la mijloace stilistice
pentru a se face înţeles, pe de o parte, pe de alta pentru a convinge destinatarul
asupra rostului şi semnificaţiilor legii.
Rezultă că această tehnică se sprijină pe contextul lingvistic de care aparţine
cuvântul sau fraza cărora interpretul încearcă să le determine semnificaţia; cu cât
textul e mai concis, mai general, mai eliptic, s-ar părea că posibilităţile de
interpretare sunt mai mari. După cum se întâmplă în faţa unui text obscur, e posibil
să sondăm intenţia legiuitorului, cu riscul că există „o parte de ficţiune juridică,
atunci când se evocă voinţa legiuitorului".
Din toate acestea derivăm concluzia că metoda gramaticală reprezintă un şir
de raţionamente obişnuite, prin care căutăm sensul autentic purtat de normele
juridice; aceasta ne-ar face să afirmăm că interpretarea gramaticală a textului
normativ este, mai degrabă, o activitate semantico-pragmatică specifică unui act
intelectual de adecvării judecăţii normative cu realitatea la care se referă.
O asemenea metodă de interpretare conduce spre ceea ce se numeşte a fi
înţelegerea „literei legii".
Pentru ilustrarea acestui fel de interpretare mai menţionăm :
Cazul art. 23 alin. l din Codul familiei, care reglementează căsătoria
putativă, astfel: „Soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, declarata

39
nulă sau anulată, păstrează, până la data când hotărârea instanţei judecătoreşti
rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă".
Interpretând gramatical textul de mai sus, în vederea stabilirii sensului său corect, se
ajunge la concluzia că el ar trebui să fie citit astfel: soţul care a fost de bună-
credinţă la încheierea căsătoriei declarata nulă sau anulată păstrează situaţia unui soţ
dintr-o căsătorie valabilă, dar numai până la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti, iar nu şi după această dată.
Cazul art. 13 din Decretul nr. 31/1954, care reglementează domiciliul unei
persoane fizice, astfel: „Domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are
locuinţa statornică sau principală".
Interpretând gramatical textul de mai sus se ajunge la concluzia că: dacă
persoana fizică are o singură locuinţă statornică, atunci aceea este domiciliul ei;
dacă persoana fizică are mai multe locuinţe statornice, atunci domiciliul ei este
acolo unde are locuinţa principală. Aşadar, dacă într-un text legal, între două
condiţii, se foloseşte particula „sau" („ori"), condiţiile sunt cerute alternativ; dacă se
foloseşte particula „şi", condiţiile sunt cerute cumulativ.
Un alt exemplu, care evidenţiază importanţa ce trebuie acordată numărului
(singular sau plural), îl reprezintă art.9 C.fam. potrivit căruia "este oprit să se
căsătorească alienatul mintal, debilul mintal, precum şi cel care este lipsit vremelnic
de facultăţile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale".
Deoarece partea finală a textului foloseşte singularul ("...cât timp nu are..."), rezultă
că ea are în vedere numai pe cel lipsit vremelnic de facultăţile mintale (deci numai
acesta ar putea să se căsătorească, evident într-un moment de luciditate), iar nu şi pe
alienatul mintal şi pe debilul mintal, deoarece pentru aceasta legiuitorul ar fi trebuit
să utilizeze pluralul (cât timp nu au discernământul faptelor lor).
În Codul penal se stipulează că "Fapta martorului care într-o cauză penală,
civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii
mincinoase, ori nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora
a fost întrebat, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani."32

32
Infracţiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de Art. 335, alin. 1 Cod penal ;

40
 Analiza gramaticală a textului acestei norme de drept penal ajută, de pildă, să
înţelegem că pedeapsa cu închisoarea corecţională de la unu la 5 ani este aplicată
martorului atât în situaţia în care el face afirmaţii mincinoase cu privire la
împrejurări esenţiale pentru cauza asupra cărora este întrebat în mod special, cât şi
în situaţia în care nu spune tot ce ştie cu privire la aceste împrejurări.
Totodată, analiza gramaticală, a textului dă posibilitatea înţelegerii
conţinutului infracţiunii de mărturie mincinoasă, care are în vedere atît afirmaţiile
mincinoase, cât şi nedezvăluirea tuturor celor cunoscute de către martor cu privire la
împrejurările esenţiale pentru cauză. La această concluzie ne ajută să ajungem
conjuncţia "ori", folosită de către legiuitor în textul normei între "afirmaţii
mincinoase" şi "nu spune tot ce ştie".

1.3 METODA SISTEMATICĂ

Dispunem de metoda sistematică, prin care contextualizăm textul normei,

stabilim
locul ocupat de text în actul lui normativ, îl vom confrunta şi corela cu alte texte
normative cu tematici complementare sau adăugitoare.
În cazul în care legea nu dispune nimic pentru cauza supusă judecăţii,
judecătorul are îndatorirea să îndeplinească lacuna legii.
Interpretarea sistematică se mai defineşte prin faptul că interpretul îşi aplică
raţionamentul şi îşi bazează concluzia nu doar pe o dispoziţie, ci pe un ansamblu de
dispoziţii avute în vedere simultan, a căror eficacitate cumulată va impune alegerea
unei anume semnificaţii mai degrabă decât a alteia (deci) de a avea în vedere un
grup de dispoziţii complementare examinate în mod conjugat. Considerându-se că
un act normativ constituie un întreg structurat, între elementele căruia există legături
de coerenţă logică şi consistenţă juridică, bazate pe principii logico-juridice,
Savigny sugerează metoda sistematică de interpretare, prin care obţinem sensul
raţional şi just al normei prin investigarea tocmai a acestor legături, în care sunt
angajate principiile. Mai mult, există legături de sistem între acte normative, cum
arată art. 20 alin. (1) al Constituţiei României: „Dispoziţiile constituţionale

41
privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţă cu Declaraţia universală a drepturilor omului, cu pactele şi cu celelalte
tratate la care România este parte".
Interpretarea sistematică se întemeiază pe ideea că dreptul pozitiv este o
construcţie de sistem; această construcţie stă sub un concept care îi conferă unitate,
care leagă legile între ele.
Prin noţiunile şi propoziţiile utilizate, dreptul arată sensul şi semnificaţia
realităţii la care se referă. Fără ele nu s-ar putea concepe nici o reglementare
juridică, oricât de primitivă ar fi ea. Această activitate intelectuală de prindere a
realităţii în spaţiul juridicului într-o structură coerentă şi consistentă se numeşte
construcţie juridică. Ea utilizează, fireşte, raţionamente şi înlănţuiri de raţionamente
care caută să releve adevărul juridic. Cum se ştie, o structură este mai întâi o reţea
relaţională ale cărei intersecţii constituie termenii; reţeaua relaţională este o ierarhie,
adică o mărime decompozabilă în părţi care, fiind legate între ele, au relaţii cu
întregul pe care îl constituie; întreţinând relaţii de interdependenţă cu întregul din
care face parte, structura posedă o organizare internă proprie. În acest concept, orice
act normativ are o structură de operă creată. Elaborat de legiuitor ca o compoziţie
articulată, actul normativ apare ca un sistem de relaţii complexe, implicând formă,
expresie, limbaj; interpretarea sistematică le cuprinde.
Necesitatea utilizării interpretării sistematice se întemeiază pe legătura
indisolubilă între straturile structurale ale unui act juridic normativ, pe faptul că
orice act normativ este un sistem iar scoaterea unei norme juridice din contextul
respectivei reglementări îi poate denatura înţelesul, dar şi din faptul că nici legile
însele nu pot fi privite izolat ci în corelaţie cu celelalte acte normative care
reglementează aceeaşi materie sau materii înrudite. Astfel, normele din partea
specială a codurilor se completează prin normele şi principiile din partea lor
generală, iar normele incomplete - de referire, de trimitere, în alb - primesc deplin
conţinut prin adăugirea realizată pe calea interpretării.
În principiu, interpretul trebuie să determine următoarele elemente:

42
- locul pe care îl ocupă norma juridică supusă interpretării, în cadrul sistemului
de acte normative ce formează izvoarele dreptului , izvoare ce trebuie privite
ţinându-se cont de ierarhia lor;
- felul actului normativ din care face parte norma juridică supusă interpretării, în
sensul de a stabili dacă este o lege generală sau o lege specială;
- felul normei juridice în cauză, în cadrul actului normativ din care face parte, în
sensul de a şti dacă este vorba de o normă generală sau de o normă specială;
- locul pe care îl ocupă norma juridică respectivă în cadrul aceluiaşi articol din
lege, în cadrul secţiunilor, capitolelor, titlului. Cu alte cuvinte, sistematizarea actului
normativ din care face parte norma ce trebuie interpretată.
Articolul purtător al normei prin care se introduce definiţia legală a vinderii
("Vinderea este o convenţie prin care două părţi se obligă între sine, una a transmite
celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi preţul lui") are
numărul 1294 în C.civ.rom. Observăm că, mai întâi, cu această definiţie se începe
capitolul "Despre natura şi forma vânzării", deci înţelesul lui 1294 se subordonează
înţelesului întregului capitol şi se corelează cu înţelesurile celorlalte articole din
capitol. Observăm că înţelesul sintetic al acestui capitol se subordonează înţelesului
sintetic al titlului V, "Despre vinderi", din care face parte, înţelesul titlului V se
subordonează înţelesului sintetic al cărţii a III-a, "Despre diferitele moduri prin
care se dobândeşte proprietatea". Cantonând doar la cuprinsul art. 1294 riscăm o
interpretare nu numai limitată, ci şi deformată. Dar şi actele normative formează un
sistem - sistemul actelor normative de drept material civil sau penal sau
constituţional etc. - iar toate aceste sisteme sunt conexe, formând sistemul actelor
normative în vigoare care, fireşte, se corelează cu practica jurisprudenţială.
Un alt exemplu este art. 654 C.civ. rom. care prevede că „pentru a succede
trebuie neapărat ca persoana ce succede să existe în momentul deschiderii
succesiunii. Copilul conceput este considerat că există. Copilul născut mort este
considerat că nu există”. Înţelegerea acestor dispoziţii necesită coroborarea cu
dispoziţiile art. 7 din decretul nr. 31/1954, care se referă la recunoaşterea
drepturilor copilului de la concepţiune („Capacitatea de folosinţă începe de la

43
naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia. Drepturile copilului sunt
recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu") .
Este necesar să se recurgă la o interpretare sistematică şi pentru înţelegerea
dispoziţiei înscrise în art.8 alin.3 din Decretul nr.31/1954, potrivit căreia "minorul
care se căsătoreşte dobândeşte, prin aceasta, capacitatea deplină de exerciţiu".
Această dispoziţie trebuie coroborată cu cele conţinute de art.4 alin.1. C.fam.:”
Vârsta minimă de căsătorie este de 18 ani. Pentru motive temeinice, minorul care a
împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu
încuviinţarea părinţilor săi ori, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea direcţiei
generale de asistenţă socială şi protecţia copilului în a cărei rază teritorială îşi are
domiciliul.”
Rezultatul unei asemenea interpretări sistematice este concluzia că numai femeia
poate dobândi, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu mai înainte de
împlinirea vârstei de 18 ani, cu toate că art.8 alin (3) din Decretul nr.31/1954,
utilizând genul masculin („minorul") pare a se referi mai degrabă la bărbaţi.

1.4 METODA LOGICĂ SAU RAŢIONALĂ

Metoda logică constă în folosirea unor procedee ale logicii formale generale,
precum raţionamentele inductive, raţionamentele deductive (silogismele),
procedeele de demonstraţie pentru desluşirea înţelesului normelor juridice.
Experienţa demonstrează că această metodă este cea mai larg folosită, urmărind să
descifreze "raţiunea legii" şi "sensul legii".
Folosirea frecventă a acestei metode de interpretare, încă de către romani, a
condus la cristalizarea anumitor reguli de interpretare logică, exprimate în adagii,
precum şi la consacrarea unor argumente de interpretare logică.
Prima regulă de interpretare logică se exprimă prin adagiul exceptia est
strictissimae interpretationis (et aplicationis). Adică, excepţia este de strictă
interpretare şi aplicare, ceea ce înseamnă că, ori de câte ori o normă juridică
instituie o excepţie de la regulă, această excepţie nu trebuie extinsă la alte situaţii,
pe care norma juridică respectivă nu le prevede.

44
 Spre exemplu, se poate recurge la această regulă de interpretare logică pentru
stabilirea sensului real al art.113 C.fam.33, ţinându-se cont de faptul că tutela
reprezintă o excepţie faţă de ocrotirea părintească, ceea ce înseamnă că tutela
minorului se deschide numai în cazurile indicate de acest articol.
De exemplu, în conformitate cu dispoziţiile art. 142 C. fam.: „Cel care nu
are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei mintale
ori debilităţii mintale, va fi pus sub interdicţie. Pot fi puşi sub interdicţie şi minorii".
Interpretând acest text de lege prin prisma acestei reguli şi ţinând cont de faptul că,
în dreptul civil, capacitatea de exerciţiu este regula, iar incapacitatea (la care se
ajunge prin punerea sub interdicţie) este excepţia, se ajunge la concluzia că textul
legal nu poate fi extins prin analogie şi la alte situaţii asemănătoare. Rezultă că:
numai persoanele bolnave de alienaţie sau debilitate mintală pot fi puse sub
interdicţie, iar persoanele al căror discernământ lipseşte sau este diminuat din cauza
altor boli, bătrâneţii, alcoolului, drogurilor , nu pot fi puse sub interdicţie, acestea
fiind ocrotite prin alte mijloace juridice - curatela - care nu presupune lipsirea
acestora de capacitatea civilă de exerciţiu.
Recurgându-se tot la această regulă de interpretare, s-a decis că, întrucât
măsura decăderii din drepturile părinteşti constituie cea mai gravă sancţiune civilă
ce se poate lua împotriva părintelui, cazurile de decădere nu pot fi extinse, fiind
prevăzute în mod limitativ în art.109 C.fam. acest text este de strictă interpretare34.
În legătură cu această regulă de interpretare logică, mai trebuie reţinut că excepţiile
pot fi formale (cele expres prevăzute de lege, prin folosirea expresiile: "cu
excepţia", "afară numai dacă"), dar şi virtuale (cele care decurg din natura
dispoziţiei).
Cea de a doua regulă de interpretare logică se exprimă prin adagiul ubi lex
non distinquit, nec nos distinquere debemus, adică unde legea (norma juridică) nu
distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. Cu alte cuvinte, generalitatea
33
„În cazul în care ambii părinţi fiind morţi, necunoscuţi, decăzuţi din drepturile părinteşti, puşi sub
interdicţie, dispăruţi ori declaraţi morţi, copilul este lipsit de îngrijirea ambilor părinţi precum, şi în cazul
prevăzut de Art. 85, copilul va fi pus sub tutelă.”
34
„ Dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor
părinteşti, prin purtarea abuzivă sau prin neglijenţa gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă
educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de devotament faţă de
România, instanţa judecătorească, la cererea autorităţii tutelare, va pronunţa decăderea părintelui din
drepturile părinteşti.”

45
formulării unui text legal conduce la generalitatea aplicării lui, fără a se introduce
distincţii pe care textul respectiv nu le conţine.
De exemplu, art.14 alin. l din Decretul nr.31/1954 prevede că "domiciliul
minorului este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte statornic".
Întrucât textul foloseşte termenul generic de minor, nedistingând despre care minori
este vorba, înseamnă că el se aplică atât minorului sub 14 ani (fără capacitate de
exerciţiu), cât şi minorului între 14 şi 18 ani (care are capacitate de exerciţiu
restrânsă).
O altă regulă de interpretare logică este exprimată prin adagiul cessante
ratione legis, cessat eius dispositio, adică unde încetează raţiunea legii, încetează
dispoziţiile sale.
Spre exemplu, cât priveşte interpretarea noţiunii de autor al posesorului,
folosită de art.1860 C.civ35. s-a decis că, deşi articolul menţionat nu prevede în mod
expres, joncţiunea posesiilor nu poate avea loc dacă este vorba şi de posesia
proprietarului, deoarece într-o asemenea situaţie nu se identifică acea justificare a
uzucapiunii, care constă în sancţionarea pasivităţii îndelungate a proprietarului.
A patra regulă de interpretare a normelor juridice se exprimă prin adagiul
specialia generalibus derogant, adică legea specială derogă de la cea generală.
Principiu conform căruia, atunci când legea specială şi cea generală sunt incidente
pentru soluţionarea unui litigiu, are aplicabilitate legea specială.
De exemplu, art. 27 din Constituţie dispune că: „(1) Domiciliul şi reşedinţa
sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reşedinţa
unei persoane fără învoirea acesteia. (2) De la prevederile alineatului (1) se poate
deroga prin lege în următoarele situaţii:
a) pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
b) pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile
unei persoane;
c) pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice;
d) pentru prevenirea răspândirii unei epidemii".

35
Potrivit Art. 1860 „Orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescripţia, să unească
poseiunea sa cu posesiunea autorului.”

46
 O ultimă regulă de interpretare logică i se exprimă prin adagiul actus
interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat, ceea ce înseamnă că norma
juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul în care să nu
se aplice.
Această regulă de interpretare este înscrisă în art. 978 C.civ. care dispune:
"când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce
poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul", pentru
interpretarea convenţiilor, dar, pentru identitate de raţiune, ea este extinsă şi la
interpretarea normelor de drept civil, dar şi la alte ramuri de drept. Termenii
susceptibili de două înţelesuri "se interpretează în înţelesul ce se potriveşte mai mult
cu natura contractului" (art. 979). Totodată, "dispoziţiile îndoioaşe se interpretează
după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul" ( art. 980). În mod logic
"clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt exprese într-însul"
( art. 981). Toate clauzele convenţiilor "se interpretează unele prin altele, dându-se
fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg" ( art. 982).
Mai mult, metoda logică îngăduie concluzii în cazul în care apar îndoieli în
legătură cu sensul unei norme juridice. Astfel, Codul Civil stipulează că atunci
"când este îndoială, Convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă" ( art.
983). În acelaşi timp, legiuitorul a consacrat regula potrivit căreia "interpretarea
contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după
sensul literal al termenilor" ( art. 977) . Este evident că pentru a descifra intenţia
comună a părţilor contractante urmează să se facă o analiză logică-raţională a
prevederilor contractului, ceea ce subliniază, încă o dată, importanţa deosebită a
acestei metode de interpretare a normelor juridice.
Pe lângă aceste reguli de interpretare logică, deosebit de utile în practică sunt
şi argumentele ce pot fi folosite în interpretarea logică.
Argumentul per a contraria se întemeiază pe principiul de logică numit legea
terţului exclus, atunci când se afirmă ceva, se neagă contrariul. Aşadar, dacă o
prevedere legală reglementează un anumit aspect, se înţelege că ea neagă aspectul
contrar şi viceversa, adică dacă textul legal neagă un aspect înseamnă că afirmă
contrariul. Când o situaţie este inclusă într-o dispoziţie a legii, contrariul este

47
exclus. Acest argument trebuie, însă, folosit cu atenţie deoarece nu întotdeauna
tăcerea legii asupra unei soluţii poate să conducă la concluzia că s-a avut în vedere
adoptarea soluţiei contrare.Pentru a ilustra folosirea acestui argument, ne vom referi
la câteva cazuri practice.
Astfel, art.5 C.civ. prevede că "nu se poate deroga prin convenţii sau
dispoziţii particulare (acte juridice unilaterale ) la legile care interesează ordinea
publică şi bunele moravuri"; per a contraria, se poate deroga prin convenţii
particulare de la legile care nu sunt de ordine publică. Iată cum de la o dispoziţie de
excepţie (restricţiile ordinii publice) se ajunge la un principiu (libertatea
contractuală).
Tot prin utilizarea argumentului per a contraria se ajunge la concluzia că
faptele juridice stricto sensu pot fi probate prin declaraţii de martori fără vreo
îngrădire, întrucât art. 1191 alin. l C.civ.36, care instituie o regulă restrictivă în ceea
ce priveşte admisibilitatea probei prin declaraţiile martorilor, se referă la "dovada
actelor juridice".
Argumentul poate fi folosit şi la înţelegerea art.27 alin.2 C.fam. care dispune că
"soţii pot să-şi păstreze numele lor dinaintea căsătoriei, să ia numele unuia sau
altuia dintre ei sau numele lor reunite"; per a contraria, nu este permisă luarea unui
nume străin de numele lor, după cum nu este posibil nici ca unul din soţi să-şi
păstreze numele, iar celălat să adauge, la numele său, numele celuilalt soţ.
Din dispoziţiile art. 1307 alin. l C. civ. potrivit cărora „Vânzarea nu se poate
face între soţi..." coroborat cu dispoziţiile art. 3 C. fam. potrivit cărora „Numai
căsătoria încheiată în faţa ofiţerului de stare civilă dă naştere drepturilor şi
obligaţiilor de soţi prevăzute în prezentul cod" putem deduce, printr-un argument
per a contrario, că, dimpotrivă, vânzarea este permisă între concubini.
Din dispoziţiile art. 8 C. fam. potrivit cărora „în timpul tutelei, căsătoria este
oprită între tutore şi persoana minoră ce se află sub tutela sa" putem deduce, printr-
un argument per a contrario, că, dimpotrivă, o asemenea căsătorie devine posibilă
după încetarea tutelei, sau după ce „persoana minoră" a împlinit vârsta majoratului;

36
Potrivit Art. 1191, alin 1: „ Dovada actelor juridice ale căror obiect are o valoare ce dăpăşeşte suma de 250
lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură
privată.”

48
 Argumentul a fortiori. Prin el se ajunge la extinderea aplicării unei norme de
la uncaz reglementat de lege sau de un principiu, la un caz nereglementat expres.
Aceasta pentru că raţiunile care au stat la baza adoptării acelei norme îşi află
aplicare cu atât mai mult în cazul dat. Argumentul a fortiori este exprimat de
adagiul latin qui potest plus, potest minus - cine poate mai mult, poate si mai
puţin.
Spre exemplu, în legătură cu interpretarea art.28 alin.l C.fam.37 mai exact,
în sprijinul soluţiei că soţul supravieţuitor are dreptul să poarte numele dobândit
prin încheierea căsătoriei şi după decesul celuilalt soţ, poate fi adus argumentul a
fortiori, dedus din art.40 alin.l şi 2 C.fam.38 dacă soţul divorţat, chiar vinovat de
desfacerea căsătoriei, are posibilitatea să poarte numele dobândit prin căsătorie şi
după divorţ, cu atât mai mult trebuie să se recunoască această posibilitate soţului
supravieţuitor, a cărui căsătorie a încetat prin decesul celuilalt soţ.
De asemenea, se poate recurge la argumentul a fortiori pentru a se rezolva
problema de a şti dacă normele juridice care reglementează dobândirea dreptului de
proprietate prin uzucapiune se aplică sau nu şi la dobândirea altor drepturi reale
principale, iar soluţia este afirmativă: dacă posesorul poate dobândi prin uzucapiune
dreptul de proprietate ,cu atât mai mult el poate dobândi un dezmembrământ al
dreptului de proprietate (de exemplu, dreptul de uzufruct); cine poate mai mult,
poate şi mai puţin – qui potest plus, potest minus.
Din dispoziţiile art. 33 alin. l C. fam. potrivit cărora „Bunurile comune ale
soţilor nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soţi." putem deduce,
printr-un argument a fortiori, că aceste bunuri „cu atât mai mult" nu pot fi urmărite
de creditorii personali ai rudelor unuia dintre soţi;
Argumentul a pari sau de analogie se bazează pe ideea că, unde există
aceleaşi raţiuni, trebuie aplicate aceleaşi norme juridice, trebuie dată aceeaşi soluţie.
Fundamentul logic al acestui argument constă în faptul că aceeaşi cauză trebuie să
producă acelaşi efect.

37
Potrivit Art. 28: „(1) Soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat.”
38
Art. 40 prevede: „(1) La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi ca soţul care, potrivit Art. 27, a
purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ, să poarte acest nume şi după desfacerea
căsătoriei. (2) Instanţa judecătorească va lua act de această învoială prin hotărârea de divorţ. Instanţa, pentru
motive temeinice, poate să încuviinţeze acest drept chiar în lipsa unei învoieli între soţi.”

49
 Recurgându-se la acest argumentul s-a decis că, dacă, potrivit art.60 alin.2
C.fam.39 copilul din căsătorie care şi-a pierdut această calitate, prin efectul hotărârii
judecătoreşti de admitere a acţiunii în tăgăduirea paternităţii, are dreptul să
introducă, în termen de un an, acţiune în stabilirea paternităţii, este logic şi în
spiritul legii ca şi copilului din afara căsătoriei, care şi-a pierdut paternitatea, să i se
recunoască acest drept.
Importanţa argumentului de analogie constă în aceea că el reprezintă
procedeul prin care se face completarea "lacunelor legii", caz în care se pune nu atât
problema de a interpreta un text de lege, ci de a găsi un text de lege care să fie
aplicabil la situaţia concretă, neprevăzută de lege. Completarea lacunelor legii se
face prin recurgerea fie la normele juridice juridice, ipoteză în care se vorbeşte
despre analogia legii (analogia legis), fie la principiile dreptului , ipoteză în care se
vorbeşte despre analogia dreptului (analogia iuris).
Determinarea cazurilor de folosire în practică a argumentului de analogie
este relativ uşoară, întrucât se folosesc expresii precum: "pentru identitate de
raţiune", "pentru identitate de figură juridică", "pentru identitate de motivare" .
Astfel, art. 969 C.civ.40 care reglemetează principiile forţei obligatorii şi
irevocabilităţii contractului se aplică, pentru identitate de raţiune, şi actelor juridice
unilaterale. De asemenea, în baza aceluiaşi argument, suntem în prezenţa unui viciu
de consimţământ nu numai atunci când dolul provine de la cealaltă parte
contractantă, ci şi atunci când dolul provine fie de la un terţ, iar cocontractantul are
cunoştinţă de această împrejurare, fie de la reprezentantul cocontractantului.
De exemplu, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 din Codul familiei
„Căsătoria încheiată împotriva dispoziţiilor privitoare la vârsta legală nu va fi
declarată nulă dacă, între timp, acela dintre soţi care nu avea vârsta cerută pentru
căsătorie a împlinit-o ori dacă soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată".
Din acest text legal, jurisprudenţa şi doctrina au dedus că şi în cazul altor situaţii

39
Art. 60, alin. 2 prevede: „ Dacă, în cazul prevăzut în art. 54 alin.(1), un copil a pierdut calitatea de copil din
căsătorie prin efectul unei hotărâri judecătoreşti, termenul de un an pentru pornirea acţiunii în stabilirea
paternităţii din afara căsătoriei va curge de la data când acea hotărâre a rămas definitivă.”
40
Potrivit Art. 969 : „(1) Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. (2) Ele se pot
revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege.”

50
asemănătoare - în care cauza nulităţii actului juridic dispare ulterior - soluţia este
aceeaşi.
Argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum) este procedeul prin
care se arată că o anumită soluţie propusă prin interpretarea dată ar fi singura
posibilă, deoarece susţinerea oricărui alt punct de vedere ar duce la consecinţe
inadmisibile, de neacceptat, absurde. Acest argument este folosit destul de des în
literatura de specialitate, în problemele controversate, pentru combaterea altor
argumente ce pot fi invocate în sprijinul opiniei contrare.
Din dispoziţiile art. 12 alin. l din Decretul nr. 144 din 29 martie 1958
privind reglementarea eliberării autorizaţiilor de construire, reparare şi desfiinţare a
construcţiilor, publicat în Buletinul Oficial nr. 15 din 29 martie 1958 (azi abrogat) -
potrivit cărora „în cazul în care s-a încheiat un înscris, din care rezultă că
proprietarul unui teren cu sau fără construcţii s-a obligat să-l înstrăineze cu titlu
oneros şi s-au respectat modalităţile de plată a preţului prevăzute în înscris, iar în
termen de 3 luni de la eliberarea autorizaţiei prevăzută în art. 11 una din părţi sau
succesorii acesteia nu se prezintă, din orice motive, la notariat pentru autentificarea
actului de înstrăinare, instanţa judecătorească va putea da o hotărâre care să tină loc
de act autentic de înstrăinare." Putem deduce, printr-un argument ad absurdum, că
îndeplinirea condiţiei de plată a preţului în modalităţile prevăzute în înscris se cere
numai în cazul în care reclamant este cumpărătorul, nu şi în cazul în care reclamant
este vânzătorul, deoarece ar fi absurd să admitem soluţia contrară, adică să
permitem cumpărătorului pârât să paralizeze acţiunea vânzătorului prin încălcarea
obligaţiei sale de a plăti preţul în modalitatea convenită, altfel spus „Nimeni nu este
ascultat când îşi prezintă propria indecenţă/imoralitate ".
Argumentul ab eodem (sau al formei echivalente) exprimă situaţia în care
deşi o formă prescrisă de lege nu a fost observată, această nerespectare este
acoperită dacă a fost folosită o altă formă echivalentă. În general, dreptul consideră
ca echivalente formele care ating acelaşi scop. Domeniul de incidenţă al
argumentului ab eodem este materia succesiunilor.
Pentru o mai bună înţelegere dăm următorul exemplu: un testament olograf
pentru a fi valabil trebuie scris, datat şi semnat de mâna testatorului. Data trebuie

51
indicată prin ziua, luna şi anul întocmirii. Dacă testamentul este datat „în ziua de
Crăciun a anului 2008", el este incorect deoarece nu precizează nici ziua şi nici
luna. Dar cum ziua de Crăciun cade invariabil în 25 decembrie, prin argumentul ab
eodem vom avea o datare completă şi deci testamentul va fi valabil. În ce priveşte
semnătura, ea se cere, de regulă, a fi menţionată prin numele patronimic; totuşi, ea
poate fi înlocuită şi numai prin iniţiale şi calitatea semnatarului dacă acestea pot să
conducă la o identificare neîndoielnică a testatorului.

1.5 METODA ISTORICĂ

Metoda istorică constă în stabilirea sensului adevărat şi deplin al normelor

juridice, recurgându-se la cercetarea condiţiilor istorice, social-politice, care au
determinat adoptarea unui act normativ şi în funcţie de aceste condiţii prin
determinarea scopurilor urmărite de acest act, pentru a dezvălui cît mai deplin
intenţia legiuitorului în momentul elaborării normei.
Aceasta pentru că prin trecerea timpului apar uneori şi notabile modificări ale
sensului unor noţiuni sau concepte utilizate la un moment dat. Cu alte cuvinte, prin
această metodă se tinde a dezvălui amprenta contextului istoric asupra acelei norme
şi măsura în care conţinutul acelor reglementări îşi păstrează sau nu actualitatea.
De exemplu, termenii utilizaţi în elaborarea Codului civil în a doua jumătate
a sec. XIX presupun o asemenea interpretare sau, termeni ori denumiri desuete
întâlnite în legislaţia încă în vigoare ,cum ar fi stat socialist român, proprietate
socialistă de stat, Tribunalul Suprem.
În realizarea interpretării istorice trebuie să ia în vedere următoarele:
• condiţiile social-istorice în care a fost adoptată legea;
• izvoarele de documentare;
• lucrările pregătitoare care au stat la baza elaborării legii;
• dezbaterile parlamentare care au avut loc cu ocazia adoptării legii;
• dispoziţiile cuprinse în preambulul legii.
Savigny este cel care a iniţiat metoda istorică de interpretare, care constă în a
cerceta în ce stare de spirit se găseau autorii legii, care au fost motivele ce i-au

52
determinat să legifereze şi cum şi-au reprezentat ei viitorul aplicativ al actului
normativ elaborat. Un act juridic trebuie să fie apreciat în lumina dreptului epocii,
iar nu în lumina momentului când se iveşte sau trebuie să fie reglementat un
diferend relativ la acel act.
Astfel, cercetarea condiţiilor social-politice care au determinat reglementarea
din Codul civil a regimului dotal în raport de condiţiile regimurilor din secolul XX,
a condus la concluzia că normele din art. 1233-1293 au fost abrogate tacit înainte de
abrogarea lor expresă prin art. 49 al Decretului nr. 32/195441.
Interpretarea istorică are în vedere şi noile condiţii de aplicare a legii care, de
cele mai multe ori, diferă de cele iniţiale. În vechiul context legislativ era utilizat
termenul „obştesc", iar în noul context legislativ, pentru care e valabil termenul de
„public", acele acte normative continuă să fie valabile, cuvântul „obştesc"
dobândind ca sens, pe cale interpretativă, semnificaţia de „public".
Vom exemplifica această metodă de interpretare cu următorul caz. După
apariţia Decretului-lege nr.319/194442 privind drepturile succesorale ale soţului
supravieţuitor, s-a pus problema de a şti dacă art.939 C.civ.43 mai este în vigoare.
Avându-se în vedere că, în concepţia iniţială a Codului civil, soţul supravieţuitor era
chemat la succesiune numai în lipsa rudelor de grad succesibil ale defunctului, dar,
ca orice persoană, el putea primi donaţii sau legate de la soţul predecedat, în limitele
prevăzute de art.841 C.civ. s-a răspuns afirmativ, arătându-se că subzistă raţiunea
pentru care el a fost edictat, anume de a ocroti interesele descendenţilor defunctului
dintr-o căsătorie anterioară împotriva liberalităţilor excesive pe care cel ce a lăsat
moştenirea le-ar fi putut face în favoarea soţului din ultima căsătorie.

41
Art. 49 prevede – „Pe data intrării în vigoare a Codului Familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice
şi persoanele juridice, se abrogă: dispoziţiunile art. 6-133 inclusiv şi art. 1223-1293 inclusiv, din Codul civil,
în masura în care nu au fost abrogate anterior; dispoziţiunile Legii XX/1877 şi VI/1885 privitoare la tutele şi
curatela, în masura în care nu au fost abrogate anterior; art. 602-606 inclusiv, art. 677-691 inclusiv şi art.
698-709 inclusiv din Codul de procedură civilă; Legea pentru declararea morţii prezumate a celor dispăruţi
din 4 Martie 1941, Decretul nr. 130 din 2 Aprilie 1949, Decretul nr. 131 din 2 Aprilie 1949, Decretul nr. 185
din 30 Aprilie 1949, decretul nr. 182 din 19 Octombrie 1951, precum şi orice alte legi şi dispoziţiuni
contrarii.”
42
Publicat în B.Of. nr. 9/31 ian. 1954 pentru punerea în aplicare a Codului Familiei şi a Decretului privitor la
persoanele fizice şi persoanele juridice.
43
Art. 939 prevede: „Bărbatul sau femeia care, având copii dintr-un alt maritagiu, va trece în al doilea sau
subsecvent maritagiu, nu va putea dărui soţului din urmă decât o parte egală cu partea legitimă a copilului ce
a luat mai puţin, şi fără ca, nici într-un caz, donaţiunea să treacă peste cuartul bunurilor.”

53
 1.6 METODA TELEOLOGICĂ

Metoda teleologică urmăreşte să lămurească sensul textului de lege prin

prisma scopului avut în vedere de legiuitor, a raţiunii legii („spiritul legii"), care
este apreciată ca valorând mai mult decât litera legii.
Când citim un text de lege, un act juridic, când avem un obiect material ca probă
sau declaraţia orală a unui martor, ne întrebăm : Pentru ce? În vederea a ce? Oare ce
se urmăreşte cu asta? Ce vizează legiuitorul cu această reglementare, în forma în
care ni se prezintă? Ce urmăresc părţile unui contract cu această sau aceste clauze?
Ce are în vedere un martor, spunând asta? Cu anume ce scop a fost utilizat acest
obiect?
Telos în greaca veche înseamnă scop. Fiecare normă juridică poartă o
semnificaţie de scop care se subordonează scopului general al actului normativ în
care se află, iar semnificaţia de scop a actului normativ se subordonează scopului
universal şi abstract al legiuitorului. Scopul universal şi abstract îl găsim în legea
fundamentală, în Constituţie. Când spunem că un act normativ oarecare nu este
constituţional e echivalent cu a spune că nu corespunde scopurilor, ţelurilor,
finalităţilor acesteia. Tot Constituţia formulează calea de principiu spre realizarea
pas cu pas, cu fiecare act normativ, a scopurilor, împreună, scopul universal şi
abstract, şi calea, cu principiile ei, formează spiritul legii, ca o realitate care se
impune şi legiuitorului. Acesta reglementează intenţional, fără să se abată de la
scopul său sintetic şi nici de la principii, căci riscă neîndeplinirea condiţiilor de
validitate a normei, pe care le-am analizat. Când interpretăm teleologic interpretăm
din perspectiva scopului legiuitorului şi din perspectiva principiilor dreptului.
Scopul este cel care dirijează cercetarea şi susţinerea sensului, forma asigură
coerenţa raţională a discursului interpretativ. Decelarea scopului are rostul să ne
ghideze în interpretarea oricărei reglementări.
Un exemplu de interpretare teleologică îl constituie aplicarea art. 141 alin.
(2) din Codul familiei44, referitor la răspunderea tutorelui pentru pagubele cauzate
minorului prin culpa sa, chiar şi la actele încheiate de tutore cu încuviinţarea
44
Potrivit Art. 141, alin 2: „ Chiar dacă autoitatea tutelară a dat tutorelui descărcare de gestiune, acesta
răsounde pentru paguba pricinuită prin culpa sa.”

54
autorităţii tutelare, căci scopul dispoziţiei legale, care prevede pentru actele de o
deosebită importanţă necesitatea încuviinţării autorităţii tutelare, este acela de a
asigura o ocrotire cât mai deplină a intereselor minorului.

Secţiunea 2 . REZULTATELE INTERPRETĂRII NORMELOR JURIDICE

2.1 REZULTATELE ŞI LIMITELE INTERPRETĂRII NORMELOR

JURIDICE

Folosind tehnicile de interpretare, interpretul poate să ajungă la următoarele

rezultate:
1. Să constate că, între intenţia legiuitorului, spiritul legii şi modul în care legea este
exprimată, există un acord, caz în care rezultatul interpretării sale este unul literal
(ad literam) sau declarativ. Interpretarea declarativă se clasifică în:
a) declarativ pură ;
b) declarativ largă sau declarativ strictă.
2. Se constată că între intenţia legiuitorului şi modul în care el s-a exprimat există o
nepotrivire, fie în sensul că a spus mai mult decât a voit-o , fie în sensul că a spus
mai puţin decât a voit-o . În acest caz rezultatul interpretării este :
a) restrictiv ;
b) extensiv.

2.2 INTERPRETAREA PUR DECLARATIVĂ

Interpretarea este pur declarativă dacă termenii legii sunt corect utilizaţi, au
o semnificaţie clară prin construcţie, textele de lege cuprind enumerări limitative.
De exemplu art. 24 din Decretul nr. 31/1954 stabileşte că: „starea civilă se
va putea dovedi înaintea instanţei judecătoreşti prin orice mijloc de probă admis de
lege, dacă:
a) nu a existat registru de stare civilă;

55
b) registrul de stare civilă s-a pierdut sau este distrus în tot sau în parte;
c) întocmirea actului de stare civilă a fost omisă;
d) procurarea actului de stare civilă este cu neputinţă.”
În cazul art. 21 din Constituţia României se prevede că: "(1) Orice persoa-
nă se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor
legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. (3) Părţile au
dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
(4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite." Nu pot fi
invocate argumente care să conducă la restrângerea sferei persoanelor ce se pot
adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor - a libertăţilor şi intereselor legitime,
textul trebuie interpretat "ad literam".

2.3. INTERPRETAREA DECLARATIV LARGĂ SAU DECLARATIV

STRICTĂ

Interpretarea este declarativ largă sau declarativ strictă dacă termenii legii,
deşi corect folosiţi, sunt susceptibili de mai multe semnificaţii.
De pildă, termenul „familie" semnifică, în funcţie de ramura de drept în care
apare:
- în sensul legislaţiei locative din familie fac parte soţii, copiii lor, precum şi părinţii
soţilor, întreţinuţi de aceştia (art. 15 Legea nr. 5/197345);
- în sensul legii fondului funciar (Legea nr. 18/1991), art. 8 alin. final stabileşte că
prin familie se înţeleg soţii şi copiii lor necăsătoriţi, dacă gospodăresc împreună cu
părinţii lor;
- în sensul legislaţiei civile, cercul moştenitorilor legali cuprinde pe descendenţi,
ascendenţi, rudele în linie colaterală până la gradul patru, inclusiv şi soţul
supravieţuitor;
- în sensul Codului familiei, familia desemnează fie pe soţi, fie pe soţi şi copiii
acestora, fie pe toţi cei care se găsesc în relaţie de familie care izvorăsc din

45
Privind administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi

56
căsătorie, rudenie, adopţie şi relaţii asimilate, din unele puncte de vedere, cu cele de
familiei.

2.4 INTERPRETAREA RESTRICTIVĂ

Interpretarea restrictivă are loc atunci când interpretul constatând că litera

legii spune mai mult decât a voit legiuitorul, urmează să restrângă litera la limitele
voinţei legiuitorului. Depăşirea voinţei legii de litera ei poate proveni fie din pricina
unui termen greşit folosit, fie din pricina complexităţii dispoziţiei. În primul caz,
interpretarea e restrictivă prin restrângerea sensului cuvintelor, în al doilea caz se
restrânge sensul dispoziţiei. Să amintim interpretarea restrictivă a art. 1000 alin. (3)
C. civ. rom.46 referitor la răspunderea comitentului. Se consideră că săvârşirea de
către prepus a faptei prejudiciabile „în funcţiile încredinţate" constituie o formulare
largă ce ar trebui restrânsă în sensul angajării răspunderii comitentului numai la
cazurile în care fapta prepusului are legătură directă şi nu ocazională cu funcţia
încredinţată de comitent.
De exemplu, în urma interpretării restrictive a textului de lege care se referă
la faptul că "copiii sunt obligaţi să îngrijească părinţii aflaţi la nevoie", se ajunge la
conţinutul real al textului, mai restrâns, în sensul că nu toţi copiii au această
obligaţie, pentru că o parte din aceştia sunt minori, fie incapabili.

2.5 INTERPRETAREA EXTENSIVĂ

Interpretarea extensivă are loc când există discordanţă între textul legii şi
voinţa legiuitorului, litera legii spunând mai puţin decât a voit-o legiuitorul.
Extinderea se realizează cu ajutorul regulilor a pari, a majori ad minus, ad
absurdum sensu. De pildă, art. 31 alin. (2) din Decretul nr. 78/195247 prevede că
„în caz de divorţ, dacă soţii nu au convenit altfel, beneficiul contractului privitor la
46
ART. 1000, alin.3 prevede: “ Stăpânii şi comitenţii, de prejudiciul cauzat de servitorii şi prepuşii lor în
funcţiile ce li s-au încredinţat”.

57
locuinţă foloseşte soţului căruia i s-au dat în îngrijire copiii, iar în cazul în care nu
sunt copii, soţului care a obţinut divorţul, în toate celelalte situaţii, instanţa care
pronunţă divorţul va hotărî care dintre soţi va avea beneficiul privitor la locuinţă".
Un alt exemplu este art. 1 alin. 5 din Constituţia României care prevede
că: "Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.” Fără
îndoială că termenul de lege trebuie interpretat aici în mod extensiv, fiecare cetăţean
fiind obligat să respecte toate actele normative.
Interpretarea extensivă este inadmisibilă ori de câte ori legea cuprinde o
enumerare limitativă a împrejurărilor la care se poate aplica ( art. 117 C. fam. în
care se enumera limitativ persoanele care nu pot fi tutori), ori de câte ori legea
restrânge expres aplicarea unei norme la o anumită ipoteză (prezumţiile legale),
precum şi atunci când norma stabileşte o excepţie de la regula generală (art. 1909
alin. (2) C. civ. rom. potrivit căruia, prin derogare de la regula din alin. (1), că
lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, se stabileşte că : „cu toate
acestea cel care a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru, poate să-l revendice, în
decurs de trei ani, din ziua în care l-a pierdut sau când i s-a furat, de la cel care-l
găseşte, rămânând acestuia recurs în contra celui de la care îl are.”

Limitele interpretării sunt date de elementele formale şi materiale ale actului

juridic interpretat, asupra cărora se îndreaptă: competenţa autorului actului, forma
actului, obiectul actului, scopurile actului şi motivele sale. Motivele sunt
circumstanţele care preced întocmirea actului, scopul - intenţia subiectivă care
animă pe autorul actului.

47
Publicat în Buletinul Oficial nr. 17 DIN 05/04/1952 ;

58
 CAPITOLUL III
PROBLEME CONEXE CU INTERPRETAREA NORMELOR
JURIDICE

1.1. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE PRIN ANALOGIE

Analogia (raţionamentul de analogie) este înţeleasă ca asemănare a

obiectelor în privinţa unor relaţii sau note; raţionamentul prin analogie este o
deducţie care se face cu
privire la notele unui obiect pe baza analogiei sale cu alt obiect.
Similitudinea cu dreptul se referă la raportul dintre ceea ce este cunoscut
(persoanele, acţiunile lor trecute) şi ceea ce poate fi cunoscut, sub semnul a ceea ce
trebuie să fie (prevederile normei).
În cazul particular al dreptului, analogia presupune că ceea ce legea a stabilit
pentru o clasă de cazuri, ar fi valabil şi în altele, în care aplicarea ei se justifică fie
prin raţiuni identice, fie prin raţiuni asemănătoare. Clasa stabilită de cazuri nu este
finită, nici închisă, practica adăugându-i noi elemente. Aceste elemente vor fi
apreciate ca apte să primească aceeaşi valoare ca celelalte anterioare, prin
interpretarea lor sau, dacă legea tace, valoarea le este dată şi prin interpretarea
intenţiei legiuitorului.
Un asemenea demers de aplicare şi interpretare a fost şi mai este încă admis
în virtutea principiului general al dreptului conform căruia instanţa sau judecătorul
sesizat cu o cauză de încălcare a unui drept nu poate recurge la denegarea de
dreptate (la refuzul de a face dreptate) pe motiv că nu are text expres de lege pentru
acel fapt. În acest caz el va trebui să soluţioneze cauza recurgând la instituţia
analogiei, adică de a aplica o normă existentă dar de la un caz asemănător.
Literatura juridică a subliniat îndeosebi rolul analogiei în completarea
lacunelor legii. Prezenţa unor lacune în dreptul în vigoare se explică prin
schimbările mult mai adânci şi mai rapide ale proceselor sociale obiective faţă de

59
oglindirea lor în legislaţie. În acest caz se recurge la normă (analogia legii) sau la
principii (analogia dreptului) care reglementează situaţiile asemănătoare,
acordându-li-se egalitate de tratament. Astfel, art. 41 C. fam. reglementează dreptul
de întreţinere al soţului divorţat. Această dispoziţie poate fi valorificată, prin
analogie în situaţia desfacerii căsătoriei ca urmare a anulării hotărârii declarative de
moarte, conform art. 22 C. fam.
Specific modalităţii prin analogie de a avansa răspunsuri pentru întrebări,
este că asemănările între cazuri au loc numai în măsura în care sunt necesare, utile
şi oportune pentru identitatea de raţiune juridică; cu alte cuvinte, deşi procesul
inductiv este cel care asigură mecanismul logic al analogiei, trebuie să menţionăm
că el se opreşte unde instanţa se declară edificată, luminată şi convinsă pro sau
contra ipotezei unei părţi sau contra ipotezelor ambelor părţi48.
Deoarece în momentul edictării legii agentul legiuitor nu poate avea o
viziune exhaustivă asupra evoluţiei în timp a raporturilor sociale, uneori, în cadrul
actului normativ sunt sesizate lacune legislative; acesta este motivul pentru care s-a
creat instituţia analogiei, în baza căreia situaţiile ivite în activitatea juridică a
organelor competente se rezolvă în temeiul acelor norme în vigoare ce
reglementează cauze similare cu aceea dedusă judecăţii.
Analogia cunoaşte două accepţiuni :
1. Analogia legii constă în aplicarea la un raport social, nereglementat de
lege, a unei norme juridice ce reglementează un caz asemănător. Ea se aplică
frecvent în dreptul comercial şi în cazul contractelor speciale, unde lipsa unor pre-
vederi în materie este completată de prevederile Codului civil, aplicându-se, de
exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare.
În principiu, analogia nu se poate aplica în dreptul penal, unde funcţionează
principiul legalităţii incriminării şi cel al legalităţii pedepsei, principii care nu
permit interpretului să declare noi fapte ca infracţiuni şi nici să stabilească alte
pedepse decât cele prevăzute de lege.
2. Analogia dreptului reprezintă un procedeu de soluţionare a unei situaţii
pentru care, nedispunându-se de un text normativ, se apelează la principiile

48
GHEORGHE MIHAI, Fundamentele dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 555-556

60
dreptului. Ea este reglementată expres în unele coduri; astfel, Codul civil elveţian
stipulează în art. 1 că judecătorul este obligat, în asemenea cazuri, să hotărască
singur „ca şi cum ar fi legiuitor". În art. 38 al Statutului Curţii Internaţionale de
Justiţie se stipulează că această instanţă este obligată să aplice principiile generale
ale dreptului recunoscute de naţiunile civilizate.

1.2. INTERPRETAREA JURIDICĂ REALIZATĂ PRIN PREZUMŢII

Prezumţiile sunt procedee de tehnică interpretativă prin care legiuitorul

acceptă sau impune că un ceva există, fără să fie nevoie a proba situaţia sau până la
proba contrarie: „consecinţele ce legea sau magistratul le trage din un fapt cunoscut
la un fapt necunoscut" (art. 1199 C. civ. rom.) .
În tehnica legislativă aceste prezumţii transformă probabilitatea în
certitudine, caută a stabili ceea ce probabil este, impus că este, urmând să stea la
temelia unor reglementări legale; dacă pe probabilul că este legea sau judecătorul îl
prezumă că este, atunci nici o dovadă nu e cerută pentru acel probabil, însăşi
prezumarea stabilind imperativ că este.
Astfel, dacă s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă, se prezumă că
ea exprimă adevărul categoric cu privire la faptul juridic adus în faţa instanţei şi,
prin urmare, acest adevăr nu mai poate cădea sub semnul probabilităţii
(dovedibilităţii) printr-o a doua cerere de judecare cu acelaşi obiect, întemeiat pe
aceeaşi cauză, între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor, în aceeaşi calitate.
Propoziţia „Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei"
este o prezumţie care întemeiază o regulă de conduită pe coeficientul ridicat de
frecvenţă al situaţiilor caracteristice, conferindu-le o anume stabilitate.
Să rescriem propoziţia: „Dacă copilul s-a născut în timpul căsătoriei mamei, atunci
soţul acesteia este tatăl copilului ei". Fiind cunoscut faptul cuprins în ipoteză, legea
sau magistratul desprinde consecinţa nu ca pe un adevăr posibil, ci ca pe unul
necesar.

61
 Propoziţia „Starea civilă a copilului este aceea ce rezultă din folosirea ei,
conform cu certificatul său de naştere". În rescriere revine: „Dacă copilul are stare
civilă, atunci aceasta este aceea ce rezultă din folosirea ei, conform cu certificatul
său de naştere"; condiţia fiind în deplinită, consecinţa ca adevăr necesar decurge
fără probabilitate.
Situaţia prezumată poate fi reală sau nu, iar proba trebuie făcută, când e
admisă, de cel ce neagă realitatea prezumţiei.
Clasificarea prezumţiilor :
După autorul lor, prezumţiile pot fi:
Prezumţii legale, ca opere ale legiuitorului. În art.1200 C. civ. rom. sunt
enumerate:
- actele ce legea le declară nule pentru că le priveşte făcute în frauda dispoziţiilor
sale;
- în cazurile când legea declară că dobândirea dreptului de proprietate sau
liberaţiunea unui debitor rezultă din oarecare împrejurări determinate;
- puterea ce legea acordă autorităţii lucrului judecat.
După forţa lor probantă, prezumţiile legale se împart în:
a) prezumţii absolute : adică cele ce nu pot fi răsturnate prin proba contrarie ( de
exemplu: puterea lucrului judecat) ;
b) prezumţii relative : adică cele ce pot fi răsturnate prin probă contrarie, cum e
cazul prezumţiei de paternitate ( art. 53, alin. 1 C. fam. );
c) prezumţii simple : adică acelea stabilite de magistrat, lăsate la luminile şi
înţelepciunea magistratului (art.1203 C. civ. rom.).
Prezumţiile se bizuie pe verosimilităţi (verosimle asemănător cu adevărul),
generalizând ceea ce este dominant şi comun pentru anumite fapte sau împrejurări
ce urmează a dobândi semnificaţie juridică; fie o generalizare care nu permite nici o
probă contrară, adică absolută, fie una care permite proba contrară, într-un caz
determinat.
De exemplu, mama copilului născut în timpul căsătoriei ei e dispensată de
proba paternităţii acestuia prin însăşi prezumţia legală, pe când soţul prezumat tată,
dacă doreşte să răstoarne prezumţia de paternitate, poate face dovada contrară, în

62
limitele permise de lege. În schimb, autoritatea lucrului judecat e o prezumţie ce nu
e de combătut .

1.3. SPIRITUL ŞI LITERA LEGII. ABUZUL DE DREPT ŞI FRAUDA

LA LEGE

În literatura juridică se tratează la problematica interpretării normelor

juridice, abuzul de drept şi frauda la lege, ca probleme conexe, indisolubil legate de
relaţia dintre
spiritul şi litera legii.
În cazul abuzului de drept, drepturile, competenţele conferite de normele
juridice cetăţenilor, organelor de stat sau altor subiecte colective de drept nu sunt
exercitate cu bună credinţă, încălcându-se spiritul legii, intenţia legiuitorului,
finalităţile normelor juridice. "Litera legii" este folosită în mod ilegitim, intenţionat,
premeditat, ca o pavăză şi instrument pentru a produce consecinţe nedrepte,
vătămătoare pentru cineva.
Mobilul acestui comportament social nociv al unor cetăţeni poate să conste
în spiritul de şicană, răzbunare, iar caracterul ilicit al abuzului de drept îşi are
temeiul în Art. 57 din Constituţia României în conformitate cu care "cetăţenii
români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile
constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi."
Sunt în situaţiile abuzului de drept, de exemplu, acele persoane, funcţionari
publici din organele de stat care, fie îşi depăşesc competenţele, fie nu-şi îndeplinesc
atribuţiile cauzând vătămări ale intereselor legale sau ale drepturilor unor alte
persoane. În sfera abuzului de drept se constituie şi o serie de infracţiuni concrete
prevăzute în Codul penal, art. 315, 316, 317, 319, 32249.
Tot o formă sau exemplu al abuzului de drept îl poate constitui şi utilizarea
excesivă, abuzivă a unui drept al unei persoane. De exemplu, utilizarea dreptului de

49
ART. 315 – infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor ;
ART. 316 – infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi ;
ART. 317 – infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor generale ;
ART. 319 – infracţiunea de neglijenţă în serviciu ;
ART. 322 – infracţiunea de purtare abuzivă.

63
a se adresa instanţei nu însă pentru a obţine o soluţie dreaptă, reparatorie ci cu
scopul de a şicana pe cel reclamat, reclamantul având de partea sa „litera legii" dar
nu şi „spiritul" ei constituie o exercitare abuzivă a dreptului referitor la accesul liber
la justiţie, care nu poate fi îngrădit de nici o lege.
Frauda la lege constituie şi ea o deformare a procesului de interpretare şi
aplicare a normei juridice. Ea constă într-o manevră ilegitimă făcută cu scopul de a
eluda(a ocoli) aplicarea normelor juridice care sunt în mod normal aplicabile pentru
a promova în mod ilegal unele interese, a ocoli anumite consecinţe legale care nu
convin, a profita de reglementări juridice mai favorabile, prin diverse
artificii(aparent legale) nepermise de lege.
De exemplu, în materie contractuală, simulaţia preţului constituie o fraudă la
lege cu scopul de a evita aplicarea integrală a taxelor fiscale. În acest caz părţile
încheie două contracte: unul public, aparent denumit şi contract simulat, prin care se
crează o anumită aparenţă juridică ce nu corespunde realităţii în care este indicat un
preţ mai mic şi altul secret, în care este indicat preţul real, urmărindu-se ca taxarea
fiscală să se facă asupra preţului mai mic. Se subînţelege că un asemenea act
încheiat prin fraudă la lege este ilicit şi anulabil.
În materia dreptului internaţional, înregistrarea unei nave sub un pavilion străin cu
scopul de a eluda anumite norme referitoare la impozite, modificarea frauduloasă a
unor împrejurări de fapt pentru a determina aplicarea legii străine mai favorabile,
constituie de asemenea fraudă la lege.
Formele „fraudei la lege" sunt foarte numeroase dar în esenţă urmăresc
acelaşi scop : eludarea, ocolirea prevederilor legale care nu convin prin crearea unei
aparenţe de drept, de respectare aparentă a normelor juridice dar prin care, în
realitate, se încalcă dispoziţiile de conţinut ale normelor juridice.

64
 CAPITOLUL IV
SPEŢE ÎNTÂLNITE ÎN PRACTICA JUDICIARĂ,
ÎN DOMENIUL INTERPRETĂRII NORMEI JURIDICE

Prezumţie legală.Lucru judecat.Art.1200 Cod civil,art.163.Cod

procesual civil
La 17.04.2006 I.C. l-a chemat în judecată (la Curtea de Apel Iaşi)pe
A.B.pentru a-i restitui suma de 50 milioane lei dintr-un împrumut ,prezentând şi
înscrisuri doveditoare pe care le-a ataşat cererii de chemare în judecată.
La apelul declarat de A.B. acesta a arătat că printr-o altă judecată în care instanţa a
pronunţat Sentinţa nr.1753/2005 rămasă definitivă şi irevocabilă prin
nerecurare,aceeaşi instanţă a constatat existenţa raportului juridic izvorât din acelaşi
contract de împrumut şi l-a obligat pe A.B. la restituirea sumei de 50 milioane lei,pe
care acesta a achitat-o în termen de 15 zile ,prezentând documente care atestă acest
lucru. Ce hotărăşte instanţa de apel?
-Art.1199 Cod civil defineşte prezumţia legală drept concluziile pe care
magistratul le trage de la un fapt cunoscut ,la un fapt necunoscut.
Art.1200Cod civil la punctul 4 prevede cazurile când legea declară că legea declară
nule actele juridice încheiate cu nerespectarea prevederilor referitoare la lucru
judecat.
Potrivit prevederilor legale,este lucru judecat situaţia în care cea de-a doua cerere de
jude ată are acelaşi obiect,este întemeiată pe ceeasi cauză şi este între aceleaşi părţi..
Puterea ce legea o acordă autorităţii lucrului judecatare la bază prezumţia potreivit
căreia hotărârea rămasă definitivă exprimă adevăratele raporturi dintre părţi şi are o
deosebită importanţă ca factor de asigurare a stabilităţii sociale şi a ordinii de drept
punând capăt unui litigiu care nu se va mai repeta.
Autoritatea de lucru judecat poate fi invocată atât pe cale principală ,ca şi în
cazul speţei noastre ,cât şi pe calea excepţiei ca o modalitate de apărare a pârâtului
Curtea de Apel din Iaşi ,decizia civilă

65
nr.7876 din 03.02.2009
Caracterul absolut şi irefragabil al prezumţiei,art.61 Codul familiei
Reclamanta V.I. îl cheamă în judecată pe pârâtul N.A.pentru a se stabili pe cale
judiciară paternitatea minorului F. născut la data de 12.09.2006 şi pentru obligarea
pârâtului la o pensie de întreţinere. În motivarea acţiunii sale,reclamanta arată că în
lunile noiembie şi decembrie 2005,pârâtul a locuit la ea şi au întreţinut raporturi
intime ,în urma cărora aceasta rămâne însărcinată.
Martorii desemnaţi de aceasta au confirmat perioada în care pârâtul N.A. a
locuit la V.I.,faptul că aceştia păreau apropiaţi,dar nu au putut da amănunte
referitoare la relaţiile intime dintre cei doi,ei doar bănuindu-le.
Ce soluţie va da instanţa în acest caz?
Prezumţiile legale au ca efect răsturnarea sarcinii probei,în sensul în care cel
care beneficiază de prezumţie,trebuie să facă dovada faptului vecin şi conex pe care
se sprijină prezumţia respectivă,dovadă mult mai uşor de făcut ,uneori chiar
evidebtă.
În cazul nostru,problema stabilirii paternităţii minorului F. Născut înafara căsătoriei
de reclamanta V.I. aceasta trebuie să facă dovada întreţinerii de relaţii intime cu
pârâtul în perioada de concepţie.
Timpul legal de concepţie a copilului este o prezumţie cu caracter absolut ,în
sensul că nu se poate face nici o dovadă că gestaţia copilului a fost mai mică de 180
de zile ori mai mare de 300 de zile.
Dacă din probatoriul administrat în cauză reiese că mama a întreţinut relaţii
intime cu pârâtul în perioada de concepţie ,relaţii în urma cărora aceasta rămâne
însărcinată ,şi a dat naştere minorului F. ,cel în cauză urmează să fie declarat tatăl
minorului.
Tribunalul Oradea,Decizia civilă nr. 978 din
data de 10.12.2006 .

66
 CONCLUZII

Interpretarea normelor juridice este un proces intelectual, o operaţiune

logico-raţională , care urmăreşte lămurirea sensului normei juridice prin
descoperirea conţinutului exact al acesteia, în scopul aplicării ei corecte în fiecare
caz concret şi prin corecta încadrare a diferitelor situaţii din viaţa practică în
ipotezele ce le conţin .
Norma juridică este o regulă de conduită generală şi impersonală, instituită
de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare obligatorie este
asigurată, la nevoie, de forţa coercitivă a statului.
Aşa cum s-a remarcat în literatura de specialitate, interpretarea caută
adevărul şi dreptatea. Scopul din urmă al interpretării este de a realiza dreptatea şi
de aceea legile evoluează şi se schimbă mereu, pe căi de multe ori aparent ciudate.
O interpretare care duce la nedreptate nu este o interpretare justă, după cum o lege
care duce la nedreptate nu este justă.
În opinia nostră, sunt supuse interpretării toate cele trei elemente ale normei
juridice. Ipoteza este necesar a fi interpretată pentru a se cunoaşte cu claritate care
sunt condiţiile în prezenţa cărora se aplică norma respectivă, măsura în care norma
juridică poate fi aplicată la cazul concret. La fel este necesară interpretarea
dispoziţiei normei juridice, întrucât aici avem a preciza drepturile şi obligaţiile ce
revin subiectului de drept într-un raport juridic determinat. Interpretarea este
necesară şi în privinţa sancţiunii normei juridice, precizându-se existenţa ei,
caracterul, întinderea, modul de executare, raportat la făptuitorul sancţionat. Autorul
interpretării nu prezintă importanţă în materia valorii de adevăr al acesteia.
Adevărul nu depinde nici de poziţia de pe care este efectuată interpretarea, ci de
conformitatea ei cu voinţa legiuitorului, cu principiile fundamentale ale dreptului,
cu formele şi structurile logice de coerenţă.
Noi spunem adeseori: „Aceasta e interpretare corectă, aceea nu e tocmai
corectă. Termenul „corectitudine" înseamnă, în contexte diferite, conformitate cu
regulile moralei (corectitudine morală), conformitate cu regulile gramaticale

67
(corectitudine gramaticală), cu reguli tehnice (corectitudine tehnică ), cu reguli
logice (corectitudine logică), cu regulile juridice. O interpretare juridică în chip
necesar e corectă în mai multe accepţiuni, totdeodată - logică, juridică, gramaticală,
procedurală, iar în anumite situaţii şi morală.
Interpretarea are ca obiect norma juridică în întregul ei structural: atât
structura ei internă : ipoteza-dispoziţia-sancţiunea cât şi forma ei propriu zisă de
redactare tehnico juridică, adică legea .
Deşi atribuită în sarcină judecătorului, interpretarea a constituit 'prima grijă"
a oricărui legiuitor. Puterea şi semnificaţiile interpretării au preocupat pe legiuitorul
ce a dorit să-şi subordoneze legea şi a încântat pe toţi cei ce au crezut şi cred în
virtuţile dreptului.
Numai interpretarea este în măsură a memora trecutul şi a prospecta viitorul. Numai
prin interpretare, realitatea este prezentă şi eficientă, ca o configurare a juridicului.
Interpretarea normelor juridice este unitatea dintre interpretarea dreptului şi
interpretarea faptelor şi în acelaş timp o activitate relativ distinctă dar implicită a
procesului de aplicare a dreptului.
De regulă există doi interpreţi care sunt abilitaţi pentru a interpreta o lege:
organul legislativ şi judecătorul. Primul are această competenţă pentru că el este
autorul legii, iar al doilea are această putere în virtutea principiului separaţiei
puterilor în stat.
După organul care face interpretarea legii aceasta poate fi:
- interpretare oficială: este interpretarea realizată de către organele de stat cu
competenţe sau atribuţii fie în elaborarea, fie în aplicarea normelor juridice, fiind o
interpretare investită cu „forţă juridică". ;
- interpretare neoficială:este acea formă de interpretare realizată către alţi
subiecţi care nu au calitate de organe competente, oficiale cu atribuţii de
aplicare şi interpretare a normelor iar interpretarea realizată de către aceşţia
nu are forţă juridică (nu este obligatorie).
După rezultatul la care se ajunge, interpretarea poate fi:
- interpretarea literală: are loc atunci când există concordanţă deplină între
formularea textului legal interpretat şi situaţiile practice care se încadrează în

68
 ipoteza acestuia, nefiind necesar nici a se extindă şi nici a se restrânge
aplicarea dispoziţiei în cauză.
- interpretarea este extensivă dacă între formularea textului legal interpretat şi
cazurile din practică la care se aplică acesta nu există concordanţă, în sensul
că formularea textului este mai restrânsă decât intenţia reală a legiuitorului,
astfel încât se ajunge la concluzia că textul legal interpretat trebuie extins şi
la unele situaţii care nu s-ar încadra în litera lui.
- interpretarea este restrictivă atunci când între formularea textului legal
interpretat şi cazurile de aplicare practică nu există concordanţă, în sensul că
formularea este prea largă faţă de ipotezele ce se pot încadra în text. Prin
această interpretare se ajunge la îngustarea sferei de aplicare a textului de
lege numai la acele ipoteze care corespund în mod cert voinţei legiuitorului.
Ansamblul tehnicilor cu ajutorul cărora sunt abordate izvoarele formale ale
dreptului în vigoare sub aspectul conţinutului lor, precum şi mijloacele utilizate în
proiectarea actelor normative constituie ceea ce teoria numeşte metodă de interpre-
tare.
- metoda gramaticală se bazează pe gramaticalitatea limbii textului în care e
adoptat
şi publicat actul normativ. Ea constă în surprinderea sensului normativ real din
textul articolelor de lege prin cercetarea structurii şi formelor gramaticale ale
acestuia. Gramaticalitatea cuprinde sintaxa limbii, semantica limbii, morfologia
limbii, regulile de punctuaţie. Interpretarea prin analiza sintactică priveşte înţelesul
dat prin conexiunile subiectului, predicatului, verbului, adjectivului în cadrul
propoziţiei. Interpretarea semantică caută să obţină înţelesul propoziţiei analizând
înţelesurile termenilor şi corecta sinteză a lor în înţelesul propoziţiei.
- metoda sistematică este metoda prin care se contextualizează textul normei,
se
stabilileşte locul ocupat de text în actul lui normativ,se confruntă şi corelează cu alte
texte normative cu tematici complementare sau adăugitoare.Interpretul îşi bazează
concluzia pe un ansamblu de dispoziţii, avute în vedere simultan şi examinate

69
conjugat, a căror eficacitate cumulată va impune alegerea unei anume semnificaţii,
mai profunde.
- metoda logică constă în folosirea unor procedee ale logicii formale generale,
precum raţionamentele , deductive, procedeele de demonstraţie pentru desluşirea
înţelesului normelor juridice. Folosirea frecventă a acestei metode de
interpretare, încă de către romani, a condus la cristalizarea anumitor reguli:
 excepţia este de strictă interpretare şi aplicare;
 unde legea (norma juridică) nu distinge, nici interpretul nu trebuie să
distingă;
 unde încetează raţiunea legii, încetează dispoziţiile sale;
 legea specială derogă de la cea generală ;
 legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, nu sensul în care să nu
se aplice
Şi argumente de interpretare logică:
 per a contraria : atunci când se afirmă ceva, se neagă contrariul ;
 a fortiori : cine poate mai mult, poate si mai puţin. Prin el se ajunge
laextinderea aplicării unei norme de la un caz reglementat de lege la un
caz nereglementat expres;
 a pari sau de analogie se bazează pe ideea că, unde există aceleaşi
raţiuni,trebuie aplicate aceleaşi norme juridice, trebuie dată aceeaşi
soluţie. Fundamentul logic al acestui argument constă în faptul că aceeaşi
cauză trebuie să producă acelaşi efect ;
 reducerii la absurd (reductio ad absurdum) este procedeul prin care se
arată că anumită soluţie propusă prin interpretarea dată ar fi singura
posibilă, deoarece susţinerea oricărui alt punct de vedere ar duce la
consecinţe inadmisibile, de neacceptat, absurde ;
 ab eodem (sau al formei echivalente) exprimă situaţia în care deşi o
formă prescrisă de lege nu a fost observată, această nerespectare este
acoperită dacă a fost folosită o altă formă echivalentă.
- metoda istorică constă în stabilirea sensului adevărat şi deplin al normelor
juridice, recurgându-se la cercetarea condiţiilor istorice, social-politice, care

70
 au determinat adoptarea unui act normativ şi în funcţie de aceste condiţii prin
determinarea scopurilor urmărite de acest act, pentru a dezvălui cît mai
deplin intenţia legiuitorului în momentul elaborării normei.
- metoda teleologică urmăreşte să lămurească sensul textului de lege prin
prisma scopului avut în vedere de legiuitor, a raţiunii legii („spiritul legii"),
care este apreciată ca valorând mai mult decât litera legii. Fiecare normă
juridică poartă o semnificaţie de scop care se subordonează scopului general
al actului normativ în care se află, iar semnificaţia de scop a actului normativ
se subordonează scopului universal şi abstract al legiuitorului.
Folosind metodele de interpretare, interpretul poate să ajungă la următoarele
rezultate:
1. Să constate că, între intenţia legiuitorului, spiritul legii şi modul în care legea este
exprimată, există un acord, caz în care rezultatul interpretării sale este unul literal
sau declarativ. Interpretarea declarativă se clasifică în:
 pur declarativă dacă termenii legii sunt corect utilizaţi, au o semnificaţie
clară
prin construcţie, textele de lege cuprind enumerări limitative;
 declarativ largă sau declarativ strictă dacă termenii legii, deşi corect
folosiţi,
sunt susceptibili de mai multe semnificaţii.
2. Se constată că între intenţia legiuitorului şi modul în care el s-a exprimat există o
nepotrivire, fie în sensul că a spus mai mult decât a voit-o , fie în sensul că a spus
mai puţin decât a voit-o . În acest caz interpretarea este :
 restrictivă : atunci când interpretul constatând că litera legii spune mai
mult
decât a voit legiuitorul, urmează să restrângă litera la limitele voinţei legiuitorului ;
 extensivă : atunci când există discordanţă între textul legii şi voinţa
legiuitorului,
litera legii spunând mai puţin decât a voit-o legiuitorul.

71
 Metodica interpretării normelor juridice presupune folosirea câtorva sau
chiar a tuturor procedeelor examinate, în scopul înţelegerii cât mai precise a
conţinutului şi sensului dat normei juridice de către legiuitor şi a face o aplicare
corectă, sub toate aspectele, a legii în fiecare cauză concretă. Deci, metodica
interpretării normelor juridice presupune completarea reciprocă a metodelor şi
procedeelor folosite în interpretarea fiecărei norme, dând procesului interpretării
caracterul unitar necesar.

72
 BIBLIOGRAFIE

1.BELEIU, G , Drept Civil Român. Introducere în studiul dreptului civil. Subiectele

dreptului civil, Editura Şansa, Bucureşti, 1993 ;
2. BOBOŞ, GHEORGHE , Teoria generală a dreptului, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 2005;
3. BOROI,GABRIEL, Drept civil.Teoria generală, Editura All Educaţional,
Bucureşti,2007;
4. CETERCHI, IOAN, CRAIOVAN, ION, Introducere în teoria generală a
dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2008 ;
5. CHELARU, E, Drept Civil. Partea Generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2007 ;
6. DJUVARA, MIRCEA, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti,
2002 ;
7. DOGARU, ION, Drept Civil român, Editura Europa, Craiova, 1999 ;
8. FILDAN, SORIN, Studii juridice, Editura „Vasile Goldiş” University Press,
Arad, 2008
9. MAZILU, DUMITRU, Teoria generală a dreptului, Editura All Back, Bucureşti,
2008
10. MOTICA, RADU, MIHAI, GHEORGHE, Introducere în studiul dreptului,
Editura Alma - Mater, Timişoara, 2005 ;
11. MUREŞAN, MIHAI, Drept Civil. Partea Generală, Editura Cordial-Lex, Cluj-
Napoca, 1996 ;
12. POENARU, E, Drept Civil. Teoria Generală. Persoanele, Editura All Beck,
Bucureşti, 2009 ;
13. POP, T, Drept Civil Român. Teoria Generală, Editura Lumina-Lex, Bucureşti,
1993;

73
14. POPA, EUGEN, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura Concordia,
Arad, 2003 ;
15. POPA, NICOLAE, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti,
2002 ;
16. POPESCU, SOFIA, Introducere în studiul dreptului, Editura Minerva,
Bucureşti, 1991
17. SANTAI, IOAN, Introducere în studiul dreptului, Editura Universităţii din
Sibiu, 2001;
18. SIDA, ANDREI, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura Augusta,
Timişoara, 1997 ;
19. TĂRCHILĂ, PETRU, Drept civil.Parte generală, Editura Gutenberg, Arad,
2008 ;
20. TURIANU, C , Drept Civil. Partea Generală. Persoanele, Editura Universitară,
Bucureşti, 2009 ;
21. UNGUREANU, O, Drept Civil. Introducere, Editura Rosetti, Bucureşti, 2007 ;

74
 DECLARAŢIE

Subsemnata, NICOARĂ E. EMILIA DIANA , declar pe propria-mi

răspundere că lucrarea intitulată „ NORMA JURIDICĂ ŞI INTERPRETAREA EI ”
, la disciplina Drept civil, partea generală, îmi aparţine, nu a fost plagiată , iar la
întocmirea ei nu am consultat alte izvoare şi materiale, în afara celor menţionate la
bibliografie în conţinutul lucrării şi în note .

Absolventă,
NICOARĂ E. EMILIA DIANA

75