Capitolul II.

Structura normei juridice

Norma juridică reprezintă vectorul prin intermediul căruia legiuitorul poate comunica
cu subiectul de drept. Conţinutul normei juridice şi conceptul său fac parte din ansamblul de
noţiuni şi categorii ale gândirii juridice prin intermediul cărora este aplicată şi explicată
realitatea juridică. Pentru ca mesajul transmis să poată fi cât mai repede şi mai uşor receptat,
este necesar ca norma juridică să răspundă unor cerinţe de organizare interioară- logica
internă a normei. Logica normei trebuie să ţină cont de logica acţiunii.
Legiuitorul va descrie în norma juridică o anumită conduită cerută subiectului în
circumstanţe date şi în legătură cu care este fixată şi o anumită formă de reacţie (sancţiune).
Cunoscând astfel norma, subiectul va acţiona în conformitate cu conduita prevăzută
de aceasta, va refuza un scop interzis de o prescripţie normativă, abţinându-se de la o acţiune
sau, dimpotrivă, îşi va asuma riscul sancţiunii, eludând prescripţia sau încălcând-o. Toate
acestea- condiţiile, conduita, sancţiunea- alcătuiesc elementele normei juridice denumite şi
structura normei juridice1. Structura normei juridice apare ca o lege a legăturii dintre
elemente. Această structură apare atât într-o formă statică, dar şi într-una dinamică, internă
sau externă.
Norma juridică, corespunde funcţional, unei comenzi, comportă o finalitate valorică şi
este saturată ideologic, fiind purtătoare de convingeri sociale2.
Norma juridică, expresie sintetică a unei reglementări, are atât o alcătuire logico-
internă, cât şi o formă exterioară prin care îşi obiectivează existenţa şi conţinutul pe care-l
exprimă- le face verificabile. De aceea, structura normei juridice poate fi identificată în două
planuri de analiză: intern şi extern. Conţinutul normei juridice are o structură logico-juridică
constând din elemente reciproc dependente, indiferent de formularea ei tehnico-legislativă,
care are în vedere tocmai forma exterioară de exprimare a conţinutului său şi încadrarea în
textele legislative.

1
Ioan Ceterchi, Despre structura internă a normei juridice, R.R.D, 1969, nr.7; Gheorghe Boboş, op. cit., p. 199;
Octavian Ionescu, Consideraţiuni asupra normei juridice, Iaşi, 1933, p. 88; Eugeniu Speranţa, op. cit., p. 327;
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op. cit., p. 57-61
2
Michel Villey, Philosophie du droit. Definitions et fins du droit, Dalloz, Paris, 1975, p. 14
2.1 Structura internă sau logico-juridică a normei juridice

Structura logică sau internă reprezintă partea statică, internă şi stabilă a normei
juridice şi are în componenţa sa următoarele trei elemente: ipoteză, dispoziţie şi sancţiune, în
conţinutul cărora se prevăd condiţiile de aplicare, tipul de conduită şi urmările neresepctării şi
încălcării normei, deci, o structură trihotomică.
În analiza structurii logice a normei juridice se pleacă de la premisa că norma de drept
nu trebuie să se contrazică prin inadvertenţe logice, pentru a putea răspunde cerinţelor bunei
organizări a relaţiilor din societate.

2.1.1 Ipoteza

Ipoteza descrie împrejurările în care devine aplicabilă regula de drept ce formează

conţinutul normei juridice. Ipoteza prefigurează abstract acele activităţi umane care, intrând
în tiparul normei juridice devin fapte juridice (Codul familiei descrie în secţiunea a treia, în
legătură cu situaţia legală, ipoteza copilului din căsătorie, precum şi ipoteza copilului din
afara căsătoriei).
Ipoteza normei de drept descrie împrejurările în care intră în acţiune dispoziţia sau
sancţiunea normei. Poate fi definită calitatea subiectului (cetăţean, părinte, copil, soţ/soţie,
gestionar) sau poate fi caracterizat subiectul în mod generic (persoană fizică, persoană
juridică).
Împrejurările în care intră în acţiune norma pot fi determinate sau relativ-determinate
prin ipoteza normei. În acest sens vorbim despre ipoteze determinate şi ipoteze relativ-
determinate sau subînţelese.
Ipotezele determinate stabilesc exact condiţiile de aplicare a dispoziţiei normei
juridice şi are următoarele forme: ipoteza determinata simplă şi ipoteza determinată
complexă. Ipoteza determinată simplă se realizează atunci când norma juridică are în vedere
o singură condiţie sau împrejurare în care se aplică dispoziţia (ex. art. 1815 din Codul Civil: „
Împrumutătorul nu poate, mai înainte de termen să ceară bunul împrumutat”). Ipoteza
determinată complexă se realizează atunci când sunt formulate mai multe condiţii şi
împrejurări pentru a se aplica dispoziţia normei juridice. În situaţia în care o conduită (o
dispoziţie) poate preconiza mai multe multe ipoteze (in funcţie de care se califică gravitatea
faptei respective), acestea se constituie în circumstanţe agravante sau alternative.
 Ipoteza relativ-determinată este aceea în care condiţiile şi împrejurările de aplicare a
sispoziţiei, prin natura lor, nu pot fi formulate în mod direct. Ea lipseşte din textul normativ,
se deduce din contextul mai larg al acelei reglementări. Ipoteza normei juridice poate fi
determinată de legiuitor sau urmează a fi determinată de către cel care aplică legea.
În cazul ipotezei relativ-determinate, cel care aplică norma juridică are posibilitatea să
aprecieze dacă în cazul concret intră sau nu o anumită împrejurare.

2.1.2 Dispoziţia

Dispoziţia este definită ca fiind acel element al structurii logice a normei juridice care
prevede conduita ce trebuie urmată în cazul ipotezei formulate. Ea este acea parte
componentă a normei juridice în care sunt formulate drepturile şi obligaţiile subiectelor
nominalizate sau vizate generic de norma juridică respectivă.
Dipoziţia reprezintă partea cea mai importantă a normei juridice întrucât conţine
prescripţia care a impus apariţia normei. Această prescripţie este justificată de premisa-
situaţie conţinută în ipoteză. Este reflectată una dintre cele mai importante trăsături ale
normei juridice şi anume trecerea de la ceea ce este (indicativ) la ceea ce trebuie să fie
(imperativ). Dipoziţia cuprinde prin urmare, drepturile şi dispoziţiile subiectelor de drept.
În dispoziţia normei juridice poate fi formulată o conduită obligatorie (un ordin, o
comandă a legiuitorului), ca de exemplu: obligaţia proprietarului de imobil de a plăti
impozitul până la un anumit termen; obligaţia instanţei de judecată de a dispune citare părţilor
la primirea acţiunii; obligaţia băncilor străine de a notifica Banca Naţională a României
pentru deschiderea de reprezentanţe în România, în conformitate cu reglementările date de
aceasta etc.
Dispoziţia normei juridice poate să formuleze obligaţia pentru un subiect de a se
abţine de la săvârşirea unei fapte. Dispoziţia normei juridice poate să formuleze, de
asemenea, anumite permisiuni. Ţinând seama de caracterul conduitei prescrise, dispoziţia
poate să fie determinată, stabilind categoric şi fără nici o posibilitate de derogare drepturile şi
obligaţiile subiectelor vizate, sau relativ-determinată, atunci când norma prevede mai multe
variante posibile de conduită, urmând ca subiectele să aleagă una din ele, sau când fixează
anumite limite, în cadrul cărora se pot stabili drepturile şi obligaţiile. Există patru tipuri de
dispoziţii:
1. Dispoziţia poate ordona o anumită conduită a subiectului de drept, conţine deci
obligaţia de a săvârşi anumite acţiuni.
 2. Dispoziţia poate fi de natură prohibitivă prevăzînd obligaţia de abţinere de la
săvârşirea unor anumite fapte.
3. Dispoziţia poate cuprinde mai multe prmisiuni, prin care nici nu se impune şi nici nu
se interzice săvârşirea numitor sancţiuni. În această situaţie, subiectele de drept au
posibilitatea de a alege conduita pe care doresc să o urmeze.
4. Dispoziţia poate avea un caracter supletiv, lăsând la latitudinea subiectului de drept
alegerea unei conduite de urmat; lipsa unei unei opţiuni penru o anumită conduită este
însă suplinită de dispoziţia normei juridice.
Primele două sunt dispoziţii determinate iar acestea din urmă sunt dispoziţii relativ
determinate.
O altă clasificare ar fi:
a. Dispoziţii onerative: sunt acele dispoziţii care prevăd obligaţia de a săvârşi anumite
sancţiuni. Sunt formulate prin utilizarea unor termeni sau expresii de tipul: „trebuie”,
„este obligat”, „este dator să...”, „este necesar”, „este ţinut să” etc.
b. Dispoziţii prohibitive: sunt cele care interzic săvârşirea unei acţiuni.
c. Dispoziţii pemisive: sunt acele dispoziţii care se bazează pe voinţa subiecţilor de a
alege conduita dorită; ele nici nu impun obligaţia de a executa, nici nu interzic
săvârşirea unei acţiuni.
d. Dispoziţiile de recomandare: prevăd de regulă, o anumită conduită pe care statul o
recomandă persoanelor fizice sau juridice. Ele nu se impun ca obligatorii. Cele mai
multe au fost de drept cooperatist, iar în prezent sunt de drept administrativ.
e. Dispoziţii de stimulare: sunt cele care prevăd recompensarea unor activităţi sau
conduite deosebite, fiind întâlnite mai frecvent în dreptul muncii, dreptul
administrativ sau dreptul financiar, dreptul proprietăţii intelectuale. Şi prevăd
recompense băneşti, gratificaţii, gradaţii de salarizare cu reducerea vechimii prevăzute
de lege, recompense materiale şi morale.
f. Dispoziţii generale, speciale şi de excepţie: în această triplă categorie de dispoziţii se
realizează gruparea în funcţie de criteriul gradului de generalitate şi al sferei lor de
aplicare. Dispoziţiile generale au specia cea mai largă de generalitate, reglementând o
anumită ramură a dreptului. Ele sunt formulate, de regulă, în partea introductivă a
unei legi sau altui act normativ mai amplu. Dispoziţiile de excepţie: reprezintă o
completare, fie a dispoziţiilor generale, fie a celor speciale. Acestea mai sunt numite
şi dispoziţii derogatorii întrucât prevăd o exceptare sau o derogare de la dispoziţiile
generale sau speciale.
2.1.3 Sancţiunea

Sancţiunea este al treilea element structural al normei juridice, care precizează

urmările, consecinţele ce apar în cazul nerespectării dispoziţiei normei juridice 3, adică
măsurile ce se pot lua împotriva celor care au încălcat dispoziţia şi care se aduc la îndeplinire
prin forţa de constrângere a statului.
Sancţiunea materializează răspunderea juridică a autorului încălcării normei de drept,
aplicarea eficientă a dreptului şi actului de justiţie.
Sancţiunea reprezintă modul de reacţie, răspunsul juridic al societăţii faţă de conduita
neconformă cu dispoziţia normei de drept, măsurile concrete luate împotriva persoanelor care
au încălcat legea (sancţiune pozitivă sau sancţiune negativă). Aceste măsuri sunt aduse la
îndeplinire, la nevoie, prin acţiunea organelor specializate ale statului.
Sancţiunile pozitive sunt acele sancţiuni sau măsuri de stimulare, de cointeresare a
subiectului, în vederea promovării conduitei dorite, iar cele negative reprezintă urmările
nefavorabile care survin în condiţiile nerespectării dispoziţiei sau a ipotezei.
În general, se are în vedere aspectul negativ al sancţiunii, considerându-se că
sancţiunea asigură eficienţa normei; dacă ipoteza şi dispoziţia prescriu acţiuni, sancţiunea
reprezintă modul de reacţie, răspunsul social-statal faţă de conduita neconformă. Sancţiunea
are rolul de a descuraja, în mod deliberat, comportarea particulară nelegală. Toate normele
sociale sunt asigurate, într-un fel sau altul, printr-o sancţiune. În acest sens, de altfel,
sancţiunile sunt definite în sociologie ca reacţii ale grupului faţă de comportările membrilor
săi, reacţii ce dirijează aceste comportări4.
Sancţiunile pot fi formale şi neformale5. Dreptul se caracterizează prin sancţiuni
formalizate, prin reacţia organizată, statală, faţă de comportamentul care lezează ordinea
socială. Alte sancţiuni- morale, satirice, religioase etc. – sunt neformale; ele sunt rezultatul
unei reacţii spontane şi care se concretizează în manifestări de blam public, de dezaprobare (a
unei conduite imorale, spre exemplu), de batjocură, de ironie, penitenţe etc.
Există o corelaţie între diferitele forme de sancţiuni; ele acţionează în mai multe
împrejurări împreună, de exemplu condamnarea penală a unei persoane pentru furt sau pentru
omor este, paralel, supusă şi unei sancţiuni morale sau religioase (publicarea în presă a faptei,

3
Costică Voicu, op. cit, p. 148
4
Nicolae Popa, op. cit., p. 149
5
Idem, vezi J. Szczepanski, op. cit., p. 182
a fotografiei infractorului, are rolul să răscolească şi conştiinţa morală, să pună în mişcare şi
sancţiunea morală).
Sancţiunile, pentru a fi eficace, trebuie să se bazeze pe un sistem armonizat de valori
şi criterii. Sancţiunea juridică nu trebuie să fie în discordanţă cu sancţiunea morală sau
reliogioasă.
Sancţiunea juridciă apare, astfel, ca un complex de urmări nefavorabile: lipsirea unor
acte de efectele urmărite, confiscarea unor bunuri, amenzi, privarea de libertate, urmări care
sunt expresia autoapărării sociale faţă de comportamentul deviant al membrilor săi. Aceste
urmări sunt prevăzute în partea finală a normei juridice, denumită aşa cum s-a văzut,
sancţiunea. Acest element are rolul de a crea o stare de frică în conştiinţa agenţilor sociali
dispuşi să nesocotească comandamentul normei6.
Fixarea urmărilor nefavorabile în conţinutul normei juridice, are rolul de a sigura
legalitatea tragerii la răspundere. În acest fel, constrângerile, pedepsele juridice, apar nu ca un
scop în sine, ci strâns legate de acestea. Sancţiunea, este deci, o prelungire a ipotezei şi a
dispoziţiei, iar mijloacele de constrângere apar ca auxiliare ce garantează existernţa şi
respectarea normelor juridice. Sancţiunea este un element potenţial al normei juridice.
Recepţionând comandamentul juridic şi apreciindu-l ca pe o măsură justă, majoritatea
oamenilor se supun acestuia, îl respectă, fără să fie nevoie deci, de aplicarea sancţiunii.
Transformarea posibilităţii constrângerii exterioare, în realitate, rămâne o trăsătură ce ţine de
esenţa normei juridice, în comparaţie cu alte norme sociale7.
Aplicarea efectivă a constrângerii atestă faptul că norma nu a fost respectată, cu toată
garanţia pe care i-o conferă sancţiunea. Aşa cum notează Eugeniu Speranţia, când doar frica
de pedeapsă constituie termeiul aplicării legilor, se poate distinge în viaţa societăţilor un fel
de flux şi reflux.
„Legiuitorul, trebuie să reglementeze nu doar spiritul de supunere, ci şi spiritul de
libertate care există în oameni”8. Ca o condiţie a ordinii sociale, dreptul implică sancţiunea
(constrângerea ca element potenţial), dar nu o implică exclusiv şi nici pentru fiecare caz în
parte; o implică doar ca unul din mijloacele posibile de presiune9.
În funcţie de natura raporturilor sociale reglementate, de importanţa intereselor şi a
valorilor protejate, de pericolul social pe care îl reprezintă actele de încălcare, sancţiunile
cunosc mai multe clasificări.
6
Nicolae Popa, op. cit., p. 150
7
Idem
8
Lucian Blaga, Elanul insulei, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 174
9
Nicolae Popa, op. cit, p. 150-151
 După natura lor, sancţiunile sunt:
1. Sancţiuni civile: constau în dispoziţiile impuse celui care răspunde de producerea
unui prejudiciu, în vederea repunerii celui păgubit în drepturile iniţiale. Aceste
reparaţii pot fi executate în natură sau în echivalent; pot consta şi în anularea
actului juridic. Sunt sancţiuni referitoare la actele private (anularea actului ilegal şi
restabilirea situaţiei anterioare), sancţiuni referitoare la drepturile personale
nepatrimoniale (publicarea hotărârii judecătoreşti în presă).
2. Sancţiuni penale: sunt specifice dreptului penal, pot fi sancţiuni privative de
libertate (inchisoare), pecuniare (amenda penală), accesorii (decăderea din
anumite drepturi).
3. Sancţiuni administrative: se aplică pentru săvârşirea unor fapte cu pericol social
mai redus decât infracţiunile; se numesc contravenţii iar cea mai frecventă
sancţiune este amenda. Pot fi privative de libertate (închisoarea contravenţională),
pecuniare (amenda administrativă) sau de altă natură (mustrare, avertisment, etc.).
4. Sancţiuni disciplinare: se aplică în cazul abaterilor de la disciplina muncii,
stabilită prin Codul muncii, statute, regulamente de funcţionare a persoanelor
juridice. Sunt diverse şi pot avea caracter patrimonial sau nepatrimonial.
După gradul de determinare, sancţiunile se clasifică în:
1. Sancţiuni absolut determinate: sunt formulate precis şi nu pot fi modificate.
2. Sancţiuni relativ determinate: sunt acele sancţiuni care se pot stabili în mod concret
dintr-un cadru mai larg, în funcţie de gravitatea actului de încălcare a legii; sunt
stabilite între limite minime şi maxime de pedeapsă, urmând ca organul de aplicare să
stabilească cuantumul exact (prin individualizare). Aici intră majoritatea sancţiunilor
penale, care prevăd pedeapsa între o limită minimă şi maximă a ei.
3. Sancţiuni alternative: aplicarea acestora este lăsată la latitudinea organului competent
(pentru o serie de infracţiuni prevăzute în partea specială a Codului Penal se prevede
detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani).
4. Sancţiuni cumulative: se constituie prin însumarea mai multor sancţiuni care se aplică
în mod obligatoriu pentru aceeaşi faptă (închisoare de... la.. şi interzicerea unor
drepturi).
Sancţiunea are rolul de a descuraja, în mod deliberat, comportarea particulară
nelegală. Toate normele sociale sunt asigurate, într-un fel sau altul, printr-o sancţiune.
 Sancţiunea normei juridice se caracterizează prin legalitate, adică se aplică numai
conform legilor în vigoare şi reprezintă atributul exclusiv al organelor competente, prevăzute
de actele normative.
Sintetic vorbind, orice normă juridică prescrie în mod necesar o conduită (dispoziţia)
care trebuie să arate în acelaşi timp împrejurarea (ipoteza) în care se aplică acea conduită
precum şi consecinţele nerespectării acestei conduite (sancţiunea).

2.2 Structura tehnico-juridică sau tehnico-legislativă a normei juridice

Spre deosebire de structura logică a normei juridice unde cele trei elemente
componente (ipoteza, dispoziţia, sancţiunea) alcătuiesc partea statică, internă şi stabilă a
normei juridice, structura tehnico-legislativă a normei juridice are în vedere forma exterioară
de exprimare a conţinutului, la redactarea ei, care trebuie să fie concretă, concisă şi clară 10,
modul de aşezare a normei juridice în articole, paragrafe, aliniate şi teze. Articolele la rândul
lor sunt grupate în secţiuni, capitole şi titluri.

Structura tehnico-legislativă poate fi identificată în constituirea codurilor normative

care alcătuiesc de regulă sediul principal al materiei într-o ramură de drept. Codificarea şi
sistematizarea normelor juridice sunt operaţiuni proprii tehnice elaborării actelor normative.
Norma juridică este redată în articole cuprinse într-un act normativ. Prin urmare, din
punct de vedere al structurii externe, articolul reprezintă elementul de bază şi forma în care
apare exprimată norma juridică. Un articol poate cuprinde o singură normă juridică, însă
norma juridică este cuprinsă în mai multe articole, ceea ce conduce la concluzia că norma
juridică nu se poate identifica cu articolul actului normativ.
Alineatul reprezintă un segment, o parte dintr-un articol şi poate fi format, după caz,
dintr-o proproziţie, o frază sau mai multe fraze.
Potrivit cerinţelor tehnicilor legislative, articolele cuprinse într-un act normativ
trebuie să fie structurate într-o ordine de expunere logică, ceea ce se realizează prin
intermediul tehnicii de sistematizare a actelor normative. Necesitatea de sistematizare a
actelor normative este cerută de următorii factori:
1. Structura dinamică şi complexă a actelor normative, determinată de faptul că actul
normativ înregistrează şi redă orice schimbare în realitatea căreia i se adresează.
10
Costică Voicu, op. cit, p. 149
 2. Corecta aplicare a dispoziţiilor cuprinse într-un act normativ implică o cât mai
bună cunoaştere a acestora.
3. Evitarea supraaglomerării cadrului legislativ şi a apariţiei redundanţei între
dispoziţiile cuprinse în diversele acte normative.
O bună tehnică de sistematizare a actelor normative se regăseşte ca impact în gradul
de claritate şi gradul de coerenţă a sistemului de acte normative. Sunt recunoscute două tipuri
de sistematizare a actelor normative: încorporarea şi codificarea. Încorporarea este o formă
inferioară de sistematizare deoarece nu presupune operaţiuni de modificare şi prelucrare a
substanţei materialului actului normativ. Încorporarea se găseşte sub forma unor culegeri,
colecţii de acte normative, realizate fie de organele de stat (încorporare oficială), fie de
persoane particulare (încorporare neoficială), fiind realizată potrivit unor criterii alfabetice,
cronologice sau pe ramuri de drept.
Codificarea reprezintă o formă evoluată de sistematizare, care are ca scop redactarea,
potrivit unei concepţii unitare, a principiilor şi a celor mai importante reglementări într-o
anumită ramură de drept. Codificarea are ca rezultat apariţia marilor coduri de legi, care nu
pot reglementa însă exhaustiv relaţiile sociale care fac obiectul lor. Ca atare, activitatea de
codificare implică elaborarea unor acte normative ce redau strucuta internă şi principiile de
organizare proprii unei ramuri de drept.
Fără îndoială că toate normele juridice există şi acţionează în anumite condiţii,
prevăzând o comportare a cărei nerespectare atrage după sine aplicarea unor sancţiuni.dar
caracterul complex al normelor, îmbinarea lor în cadrul diferitelor instituţii, ramuri de drept,
precum şi formularea lor în multitudinea de izvoare care se subordonează şi în acelaşi timp se
completează unul pe altul, cu alte cuvinte, interdependenţa normelor juridice, organizarea lor
sistematică determină ea însăşi ca ca sensul celor trei elemente- ipoteza, dispoziţia,
sancţiunea- să se schimbe în funcţie de unghiul din care este analizată norma11.
Este important de subliniat faptul, sesizat de Jean Dabin, că sancţiunea nu este o
alternativă a conduitei stabilită în normă, pe care oamenii pot să o aleagă în cazul în care nu
sunt de acord cu dispoziţia 12. Norma juridică trebuie să se realizeze prin respectarea
dispoziţiei, numai în felul acesta fiind asigurată ordinea de drept în societate.
Analizând structura tehnică a normelor de drept, rezultă că statul asigură traducerea în
viaţă a tuturor normelor juridice, numai că această asigurare reprezintă un proces complex ce
nu poate fi redus la o practică care concepe fiecare normă cu sancţiunea ei proprie. Structura

11
Momcilo Luburici, op. cit, p. 58
12
Jean Dabin, op. cit, p. 67, 72-73
tehnico-legislativă are în vedere modul în care sunt enunţate, formulate normele juridice în
cadrul actelor normative.
Construcţia tehnico-legislativă a normei nu se suprapune întotdeauna structurii logice
a acesteia. Există şi autori13 care consideră că normele de drept penal au o structură
dihotomică şi anume ele conţin doar dispoziţia şi sancţiunea. Acest punct de vedere nu ţine
cont de cele două perspective ale analizei structurii normei juridice, structura sa logică şi
structura tehnico-legislativă. În cazul acestor norme juridice, se verifică cel mai bine
afirmaţia că structura logico-juridică nu corespunde, nu se suprapune structurii tehnico-
legislative14.
Din motive care ţin de exigenţe tehnico-legislative (redacţionale), legiuitorul nu a
considerat necesar să revină cu precizarea expresă a preceptului pentru fiecare reglementare
în parte. Legiuitorul defineşte direct furtul, stipulează condiţiile săvârşirii sale şi sancţiunea
pe care instanţa de judecată o va aplica15.
Dacă împărţirea trihotomică (ipoteză, dispoziţie, sancţiune) alcătuieşte structura
internă şi stabilă a normei juridice, construcţia sa tehnico-legislativă formează structura
externă şi dinamică a acesteia. Ea este corelată cerinţelor de celeritate (rapiditate) pe care le
înfăţişează elaborarea legislativă într-un stat, în diferite etape ale dezvoltării sale, precum şi
principiilor generale de tehnică juridică16.

13
Vezi: Vintilă Dongorez, Explicaţii teoretice şi practice ale Codului penal român vol. I, Ed. Academiei, 1969,
p. 8; Costică Bulai, Drept penal. Partea Generală, Ed. All, 1997, p. 77; Constantin Mitrache, Drept penal
român. Partea generală, Ed. Şansa, Bucureşti, 1995, p. 45
14
Nicolae Popa, op. cit, p. 152
15
Idem, p. 152
16
Ibidem, p. 153
Concluzii

Din cele prezentate în aceste 5 capitole putem trage concluzia că este în natura
fiecărei acţiuni umane ca ea să fie normată. Întrucât viaţa socială presupune norme, rezultă
că aceste norme au rol de forţe organizatoare şi coordonatoare ale interacţiunilor umane.
Normele juridice nu sunt izolate, ele se alătură altor categorii de norme (morale, sociale,
religioase etc.), coexistă cu acestea, acţiunea lor se întrepătrunde cu acţiunea celorlalte
norme. De exemplu, şi normele morale sau religioase conţin percepte legate de viaţa în
comun, cum ar fi: să nu furi, să nu omori etc.
După cum am arătat, normele sociale sunt obligatorii, generale şi abstrate. Fiecare
normă răspunde în mod necesar unei nevoi sociale, unui imperativ de a cărui realizare poate
depinde soarta colectivităţii sociale care a dat naştere acelei norme, ele dictează sau impun o
anumită conduită în anumite împrejurări date, ele cer oamenilor să facă, să se abţină sau să nu
facă un anumit lucru considerat just. Intervine aici comportamentul juridic pentru a apăra în
mod efectiv societatea şi pentru a combate comportamentul considerat deviant.
Persoanele care pretind că nu cunosc nici o regulă de drept pot fi considerate excluse
din orice grup, deoarece doar dacă se acţionează în baza unor reguli preconstituţionale,
oamenii îşi organizează astfel acţiunile cunoscând eventualele consecinţe ale faptelor lor;
astfel este contracarată concepţia libertăţii absolute, dar cu toate acestea, omul îşi înfrânează
această dorinţă a libertăţii absolute în momentul în care a înţeles că o anume regulă este justă
şi că aceasta satisface şi nevoia de securitate dar şi pe cea de justiţie.
Pentru a rezolva problema raportului dintre limbă şi gândire, dintre conţinutul normei
şi formularea verbală a acesteia, norma juridică, ca formă de manifestare lingvistică a
conţinutului poate exprima clar ceea ce a dorit să expună organul de stat al actului normativ
emis. Rolul interpretării este acela al descoperirii şi explicării conţinutului real al regulii pe
care organul de stat a dorit să o formuleze17.
După cum am afirmat, norma juridică constituie structura internă a dreptului privit în
ansamblu, elementele sale constitutive. Normele juridice organizate în sistem alcătuiesc
dreptul, iar aceste norme, indiferent de conţinutul reglementării pe care o prevede şi de
ramura de drept căruia îi aparţine, cuprinde unele trăsături comune a căror cercetare este
necesară pentru studiul fenomenului juridic.
În primul rând, trebuie să amintim că norma juridică are un caracter general,
impersonal dar cu toate acestea ea nu poate cuprinde chiar toate situaţiile posibile care pot
apărea în viaţă, ea trebuind aplicată situaţiilor concrete. În momentul intrării ei în acţiune,
norma juridică se confruntă cu viaţa socială aflată în continuă dezvoltare iar, pentru a vedea
în ce măsură cadrul concret este cuprins în ipoteza avută în vedere de norma juridică, este
necesară o cunoaştere completă şi exactă a prevederilor ei.
Mai departe, trebuie menţionat că, pentru a fi pe deplin cunoscută şi corect aplicată, ea
trebuie să fie coroborată cu celelalte norme, să fie înţeleasă ca o parte a unui sistem al
reglementării. Deci, o reglementare din partea specială a unui cod (penal, civil etc.) sau o
sancţiune penală dintr-o lege specială, nu pot fi pe deplin înţelese doar dacă sunt privite în
strânsă legătură cu reglementările de principiu din partea generală a codului respectiv.
Norma juridică este considerată ca o măsură generală care se aplică în toate cazurile
ce se ivesc sub imperiul ei, pe timp nedeterminat sau în intervalul de timp prevăzut în
cuprinsul ei, într-un anumit spaţiu sau teritoriu şi unor subiecte care participă la circuitul
juridic în acest spaţiu. Prin urmare, acţiunea normelor juridice conţine trei coordonate
necesare în ceea ce priveşte validitatea şi eficacitatea: timpul, spaţiul şi persoanele. În
principal, norma juridică acţionează pe timp nedeterminat, este condiţionată de durata
menţinerii în vigoare a actelor normative, într-un spaţiu dominat de noţiunea de teritoriu
statal şi asupra unor subiecte angrenate în circuitul civil (persoanelor asupra căruia
acţionează), în cadrul acestui teritoriu.

17
Momcilo Luburici, op. cit., p. 191
 Norma juridică mai este considerată o premisă generală şi fundamentală a raportului
juridic, caracterizat ca fiind o normă juridică în acţiune. Norma juridică îşi găseşte în acest
raport juridic principalul său mijloc de realizare. Practic, norma prefigurează în abstract
posibilitatea existenţei unei relaţii ce antrenează consecinţe juridice. Naşterea, modificarea
sau stingerea oricărui raport juridic se încadrează în timp şi spaţiu. Din punct de vedere al
timpului, normele juridice se succed, iar din punct de vedere al spaţiului, ele coexistă. Între
legi şi alte situaţii juridice există mereu raporturi de concomitenţă sau de anterioritate, în ceea
ce priveşte vectorul timp şi raporturi interne, dacă facem referire la spaţiu.
După cum s-a desprins din analiza anterioară, norma juridică este celula de bază a
dreptului, este sistemul juridic elementar, este considerată un etalon, un model de
comportament, un „program”. Scopul normei juridice este acela de a asigura relaţiilor sociale
securitatea esenţială precum şi armonia în temeiul unei idei de valoare avute în vedere de
legiuitor. Norma juridică îşi va realiza astfel scopul în măsura în care răspunde inteligibil şi
tehnic interesului pe care-l reprezintă 18. Este important să înţelegem rolul ordinii juridice în
procesul afirmării şi al menţinerii ordinii sociale, al echilibrului social în condiţiile în care în
societate sunt prezente numeroase interese contradictorii. Aceste norme juridice sunt
considerate a fi adevărate mijloace de realizare a idealului de justiţie în conformitate cu
voinţa socială ce se exprimă în conţinutul prevederilor sale.
Respectarea normelor de drept constituie o condiţie necesară pentru realizarea
prevederilor dreptului, pentru crearea ordinii de drept. Nici un sistem de drept nu se poate
lipsi de respectarea prevederilor care exprimă voinţa de stat, fixează măsurile principale ale
statului în conducerea vieţii economice, politice, culturale, sociale etc. Respectarea normelor
de drept exprimă întocmai atitudinea cetăţenilor, a organelor de stat şi organizaţiilor sociale
faţă de actele normative în vigoare, faţă de normele juridice, iar tocmai această atitudine este
în directă legătură cu natura socială şi regimul politic al statului19.
Analiza normelor juridice degajă concluzia că acestea pot cuprinde, pe lângă regulile
de conduită, şi alte prevederi. ca principii generale de drept, definiţii, explicarea unor termeni
legali, descrierea capacităţii juridice etc., subordonate scopului eficientizării acţiunii juridice
care nu poate exista fără un timp definit, un spaţiu şi persoane asupra cărora norma juridică se
va aplica.

18
Nicolae Popa, op. cit., p. 145
19
Momcilo Luburici, op. cit, p. 199
 Studiu de caz: Retroactivitatea legii bugetare:

Capitolul IV. Acţiunea în timp a normei juridice

Timpul normei juridice defineşte durata acesteia, rezistenţa sa. Istoria dreptului
consemnează norme juridice cu efecte îndelungate în timp: „Legea celor XII Table”, a
rezistat de exemplu peste zece secole iar dreptul islamic cuprinde norme juridice de aum 1
300 de ani. În vechime, ritmul transformărilor legislative era lent. Oligarhia locriană a Grecii
antice a imaginat, de altfel, obiceiul că acela care se încumeta să propună o lege nouă trebuia
să se înfăţişeze poporului cu ştreangul de gât, ceea ce însemna că dacă legea respectivă
cădea, acesta era spânzurat pe loc.
Romanii spuneau „tempus regit actum”, adică „timpul guvernează actul juridic”, în
sensul duratei normei juridice, durata delimitată între două borne exacte: data de la care intră
în vigoare şi data până la care este în vigoare.
Lenta elaborare a unor norme juridice se explică prin ritmul greoi al transformărilor
economico-sociale. Accelerarea acestui ritm în societăţile moderne a adus cu sine şi
schimbări importante în dinamica creaţiei normelor de drept.
Cu o durată mai îndelugată sau mai restrânsă de timp, normele juridice exercită un rol
moderator şi conservator, în sensul apărării valorilor sociale majore, dar, la un moment dat,
normele juridice încetează să mai răspundă nevoilor sociale şi trebuie înlocuite. Uzura,
deformarea sau moartea normelor juridice se prezintă ca un proces firesc care ţine chiar de
natura lor şi care pune la ordinea zilei problema creaţiei unor norme noi.
Sporirea complexităţii raporturilor dintre oameni amplifică volumul acestei creaţii,
punând în discuţie aspecte legate de coexistenţa normelor juridice într-un spaţiu determinat,
de relaţiile acestora, de găsirea unor soluţii de tehnică juridică pentru rezolvarea conflictelor
care pot apărea în procesul concret de aplicare a normelor. Succesiunea în timp a normelor
juridice, precum şi coexistenţa lor în spaţiu, au impus anumite reguli care prezidează acţiunea
lor.
 Oricât de bine construite, de moderne şi limpezi ar fi normele juridice, acestea ajung
să nu mai poată răspundă nevoilor societăţii şi să se transforme în piedică în calea progresului
social şi juridic.
Norma juridică, ca celulă fundamentală a dreptului, are ciclul ei propriu de viaţă: este
creată (se naşte), produce efecte (trăieşte) şi moare (nu mai poate reglementa domeniul
respectiv) pentru că au dispărut realităţile şi nevoile care au creat-o.
Într-un interval de timp şi într-un spaţiu determinat coexistă normele juridice
anacronice, alături de normele juridice noi, moderne, între care pot să apară conflicte în
procesul de aplicare concretă a conţinutului acestuia. Succesiunea în timp a normelor juridice,
precum şi coexistenţa lor în spaţiu au obligat legiuitorul să impună reguli care să ţină sub
control această situaţie.
Pentru explicare în manieră didactică a acţiunii în timp a normei juridice se au în
vedere trei momente: intrarea în vigoare a normei juridice, acţiunea în timp a normei juridice
şi ieşirea din vigoare a normei juridice.

4.1 Intrarea în vigoare a normei juridice

Intrarea în vigoare a normei juridice se referă la data concretă la care actul normativ
care conţine norma juridică începe să acţioneze şi devine opozabil subiecţilor de drept. Pentru
aceasta, legiuitorul trebuie să aducă la cunoştiinţa publică a cetăţenilor, a instituţiilor şi
organelor de stat, precum şi a tuturor celor chemaţi să respecte legea, conţinutul actului
normativ elaborat, prin publicarea actelor normative, a legilor, a hotărârilor şi ordonanţelor
guvernamentale precum şi a celor emise de organele centrale de stat, într-o publicaţie
oficială, în Monitorul Oficial al României.
Regula privind intrarea în vigoare a normei juridice este stabilită în Constituţia
României în art. 78: „legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3
zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”. Termenul de 3 zile se
calculează pe zile calendaristice.
O excepţie de la această regulă o reprezintă dispoziţia art. 115 alin.5 din Constituţie şi
anume: „Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în
procedură de urgenţă la camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul
Oficial al României”. Această excepţie este justificată de existenţa unei situaţii a cărei
reglementare nu poate fi amânată. Art. 11 al Legii nr. 24/2004 privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative stabileşte că actele normative prevăzute la art.
10 alin. (1), cu excepţia legilor şi a ordonanţelor, intră în vigoare la data publicării în
Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată
ulterioară. Aceste dispoziţii ale Legii nr. 24/2004 sunt criticabile, deoarece admit aplicarea
dispoziţiilor constituţionale doar în cazul legilor şi ordonanţelor emise de Guvern în baza
unei legi de abilitare, execeptând de la această regulă celelalte acte normative.
Data intrării în vigoare a actelor normative nu trebuie confundată cu data la care actul
normativ a fost adoptat de Parlament şi apoi promulgat de preşedintele ţării.
În momentul intrării sale în vigoare norma juridică guvernează relaţiile sociale.
Intrarea în vigoare a normei juridice este nemijlocit legată de împrejurarea că orice nouă
reglementare, adresându-se oamenilor trebuie să fie cunoscută de către aceştia. Există în drept
principiul „nemo consetur ignorare legem (jus)” care spune că nimeni nu se poate scuza
invocând necunoasşterea legii. Funcţionează prezumţia absolută a cunoaşterii legii, prezumţie
ce nu poate fi răsturnată prin probă contrarie. Pentru ca acest principiu să nu fie o simplă
ficţiune, trebuie asigurate condiţiile cunoaşterii normei de drept. De aceea, este de principiu
că normele juridice intră în vigoare de la data aducerii lor la cunoştinţa publicului iar din
momentul intrării sale în vigoare, aceasta guvernează deplin relaţiile sociale. Această regulă
se explică prin aceea că autoritatea normei juridice, obligativitatea sa, ar fi puse sub semnul
îndoielii dacă s-ar admite scuza ignoranţei. În baza acestei prezumţii, toţi cetăţenii trebuie să
cunoască legile. Necunoaşterea dreptului vătamă („igonaratia juris nocet”)20.
Necunoaşterea dreptului nu conduce decât la vătămarea intereselor individului. Cu
privire la acest aspect, profesorul Ioan Vida formulează următoarele opinii: „deşi aducerea la
cunoştinţă publică a legii şi a altor acte normative se face prin publicaţiile oficiale ale statului,
principiul „nemo censetur ignorare legem” rămâne un deziderat în lumea de azi, caracterizată
printr-o adevărată inflaţie legislativă, devenind o simplă ficţiune juridică. Intrarea în vigoare a
legii cunoaşte în practică şi alte moduri de manifestare. Astfel, există legi care stabilesc
intrarea progresivă a acestora în vigoare (la 90 de zile, la un an de zile etc.), situaţii justificate
de necesitatea asigurării mai întâi a măsurilor organizatorice pentru ca legea să poată intra în
vigoare. Normele juridice cuprinse în deciziile Curţii Consituţionale sau ale Înaltei Curţi de
Casaţie si Justiţie, intră în vigoare la data publicării acestor decizii în Monitorul Oficial al
României”21.

20
Nicolae Popa, op. cit, p. 160
21
Revista „Dreptul”, nr. 12/2004, p. 85-86
 În dreptul comunitar, actele de întindere generală intră în vigoare la data pe care o
fixează sau în a 20-a zi după publicare.
În teoria dreptului, se admit totuşi două excepţii de la această regulă şi anume: prima,
atunci când o parte din teritoriul ţării rămâne izolat, printr-o cauza de forţă majoră, de restul
ţării, situaţie în care necunoaşterea legii poate fi obiectivă; ea nu se datorează unei cauze
particulare, unei ignoranţe personale, iar a doua excepţie, în materie de convenţii (în dreptul
civil sau comercial), atunci când o persoană încheie un contract necunoscând consecinţele pe
care norma juridică le face să decurgă din contract. Ea poate cere anularea contractului
invocând faptul că s-a aflat în „eroare de drept”, care viciază voinţa. Este de esenţa acestor
raporturi juridice ca voinţa părţilor contractante să nu fie viciată, să fie pe deplin valabilă22.
Există state în care intrarea are loc la data publicării în actul oficial al statului sau la o
dată ulterioară valabilă pentru toate actele normative sau numai pentru anumite tipuri de
asemena acte sau la o dată expres prevăzută în actul normativ care poate fi doar posterioară
publicării sale. Ex.: în Franţa, legea intră în vigoare după o zi efectivă înţeleasă ca termen ce
curge între orele 00-24 (Paris), termen care se măreşte în funcţie de distanţa la care urmează
să ajungă publicaţia oficială în provincii. Legea intră în vigoare după o zi efectivă de la
primirea jurnalului la sediul arondismentului. În Italia, legile şi regulamentele fiecăruia dintre
palatele parlamantului intră în vigoare a 15-a zi după publicarea lor oficială, dacă nu este
stabilit în ele un alt termen. Cât priveşte majoritatea actelor normative, ele intră în vigoare a
doua zi după publicarea lor.
Până la 29 octombrie 2003, în România, intrarea în vigoare a normelor juridice
existente într-un anumit act normativ avea loc la data publicării acestuia în Monitorul Oficial,
Partea I sau la o dată ulterioară cuprinsă în textul actului normativ. După această dată, ca
urmare a modificării Constituţiei, în art. 78 s-a prevăzut o regulă nouă potrivit căreia, Legea
se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării
sau la o dată ulterioară prevăzută în textul legii.
Prevederile art. 78 se coroborează cu cele ale art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit
cărora legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai
favorabile. Pe un plan general, este evident că actul dat în executarea legii nu poate avea un
alt termen de intrare în vigoare decât actul pe care se bazează. Pe de altă parte, este evident că
atunci când legiuitorul face referire la legea contravenţională mai favorabilă, are în vedere nu
numai legea emisă de Parlament, prin care se stabilesc contravenţii, ci orice act normativ de
stabilire şi sancţionare a contravenţiilor (ordonanţe, hotărâri ale Guvernului etc.).
22
Nicolae Popa, op. cit, p. 161
 În aceste condiţii, acolo unde există identitate de motive, soluţiile juridice nu pot fi
diferite. Nu se poate accepta ca legea adoptată de Parlament, prin care se stabilesc şi se
sancţionează contravenţii, intră în vigoare la 3 zile de la publicare, iar hotărârea Guvernului
cu acelaşi obiect de reglementare devine validă chiar din ziua publicării.
Cu toate acestea, aplicarea dispoziţiilor art. 78 din Constituţie şi în cazul ordonanţelor
de urgenţă nu este posibilă, deoarece ordonanţele de urgenţă sunt justificate pe plan
constituţional de existenţa unei situaţii a cărei reglementare nu poate fi amânată.
Această justificare este de natură să ne ducă la concluzia că dispoziţiile art. 78 din
Constituţie nu sunt aplicabile în cazul ordonanţei de urgenţă, a cărei intrare în vigoare este
derogatorie, în sensul că ea operează de la data publicării în Monitorul Oficial al României,
după ce aceasta a fost depusă la Camera Parlamentului, care este prima competentă să
examineze ordonanţa de urgenţă.
Intrarea în vigoare a legii cunoaşte în practică şi alte moduri de manifestare. Astfel,
există legi care stabilesc intrarea progresivă a acestora în vigoare. Un exemplu îl constituie
Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, care stabileşte că intrarea sa în
vigoare are loc la 90 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României. Cu toate
acestea, doar unele dispoziţii care au caracter organizatoric ale acestei legi intră în vigoare la
această dată, dispoziţiile de conţinut ale legii urmând a intra în vigoare la data finalizării
lucrărilor cadastrale şi a registrelor de publicitate imobiliară pentru întreg teritoriul
administrativ al unui judeţ, dată la care se abrogă, pentru acel judeţ dispoziţiile în vigoare.
Este o soluţie greu de acceptat sub aspectul rigorii termenelor de intrare şi ieşire din vigoare a
legii, care în lipsa unei date certe, devin incontrolabile.
În cazul normelor juridice a căror validitate se află într-un alt izvor de drept, acestea
intră în vigoare în condiţi specifice. De exemplu, norma juridică prin care se declară
neconstituţional un text dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă, cuprinsă într-o decizie a Curţii
Constituţionale, intră în vigoare la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României,
Partea I, iar textul normativ respectiv iese din vigoare la 45 zile de la această dată, pe această
perioadă aplicarea acestuia fiind suspendată.
De asemenea, o normă juridică insituită pe calea unei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie, în cazul unui recurs în interesul legii, intră în vigoare la data publicării acestei
decizii în Monitorul Oficial al României Partea I.
 4.2Principiile acţiunii în timp a normei juridice

Din momentul intrării sale în vigoare norma juridică este activă. Ea acţionează pentru
viitor. Norma juridică nici nu retroactivează (nu-şi întinde efectele asupra raporturilor născute
înaintea intrării sale în vigoare), nici nu ultraactivează (nu-şi extinde efectele după ieşirea sa
din vigoare).
Norma juridică apare astfel ca o adevărată servitute a viitorului. În art. 15, alin. (2) din
Constituţia României se precizează că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii
penale sau contravenţionale mai favorabile”.
Rezultă deci, principiul neretroactivităţii normei juridice şi principiul neultraactivităţii
normei juridice.

4.2.1 Principiul neretroactivităţii

Principiul neretroactivităţii normei juridice îşi găseşte consacrarea legislativă, fiind

stipulat expres în Constituţii sau în coduri. Constituţia României consacră acest principiu în
art. 1523. De semenea, Codul civil român proclamă chiar în primul său articol principiul
neretroactivităţii normei juridice civile. „Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere
retroactivă”24. Tot astfel dispune şi art. 11 din Codul penal, statuând că legea penală nu se
aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni25.
Codul civil francez de la 1804, elaborat pe baza codificării cutumelor juridice, a
dreptului canonic şi a principiului justiţiei, a înscris în cuprinsul său acest principiu al
neretroactivităţii legii civile. Preluarea de către legiuitorul român a majorităţii textelor
napoleoniene în Codul civil român a dus la reiterarea în art. 1 al acestui cod a următoarei
dispoziţii normative: „Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă”26.
În art. 10 al Codului penal se stipulează că „Legea penală se aplică infracţiunilor
săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare”.
Principiul neretroactivităţii legii se referă la faptul că o lege când intră în vigoare are
drept scop de a reglementa viitorul, adică se aplică numai faptele petrecute după intrarea ei
în vigoare, din momentul publicării în Monitorul Oficial sau de la o dată ulterioară publicării,
dată prevăzută în textul legii în discuţie.
23
Vezi Constituţia României. art. 15 alin. 2
24
Vezi Codul civil, art. 1
25
Vezi Codul penal, art. 11
26
Codul civil francez, art. 2
 Acest principiu decurge din împrejurarea firească potrivit căreia legea reglementează
pentru viitor, fiind aplicabilă conduitei şi relaţiilor sociale de la data intrării sale în vigoare,
statul neputând pretinde cetăţenilor să se supună unei legi a cărei reglementări nu se cunosc
întrucât legea nu există. Legea nu are astfel putere retroactivă.
Argumentele care impun principiul neretroactivităţii normei juridice ţin de stabilitatea
ordinii de drept, de echitatea şi legalitatea aplicării normei dar şi de raţiunea prezenţei normei
în viaţa socială.
În primul rând, este vorba de argumentul care vizează stabilitatea ordinii de drept şi,
implicit, a ordinii sociale. O lege sau orice act normativ care s-ar aplica retroactiv ar produce
un evident dezechilibru în ordinea de drept. Organele puterii de stat, însărcinate cu aplicarea
legii, nu se vor ocupa de prezentul juridic, de ordinea de drept ce trebuie asigurată, ci de zone
ale trecutului care nu mai prezintă interes imediat, concret pentru ordinea generală în
societate. Legiuitorul nu poate obliga subiectul să aibă o anumită conduită atâta timp cât
această conduită nu este prescrisă într-o normă juridică.
În al doilea rând, nu este echitabil, nu este just şi nu este legal ca o lege să-şi extindă
efectele asupra unor stări de fapt şi raporturi consumate sau născute înaintea intrării sale în
vigoare. Anumite raporturi care s-au derulat în trecut, pe baza unei legi în vigoare atunci, nu
pot fi desfiinţate pentru motivul că legiuitorul înţelege să dea o reglementare juridică nouă
acestor relaţii. În caz contrar, s-ar produce serioase perturbări, s-ar deschide calea
arbitrariului, ar dispărea orice siguranţă şi deci s-ar zdruncina încrederea subiectului în drept,
cu consecinţele păgubitoare pentru ordinea socială. „A da legilor libertatea să modifice
situaţii definitv stabilite şi acte definitiv terminate, ar însemna a instaura arbitrariul şi a
nesocoti principiile de echitate cele mai elementare”27.
În al treilea rând, norma juridică odată intrată în vigoare are ca rol principal să
modeleze conduitele prezente şi viitoare şi nicidecum cele trecute. Trecutul nu încape în
substanţa normei juridice. Dreptul are suficiente nelinişti pe care i le produce prezentul, are
prea multe lucruri de făcut pentru viitorul imediat şi de perspectivă, ca să-şi stabilească drept
principiu retroactivitatea normei juridice.
În al patrulea rând, stabilind şi respectând principiul neretroactivităţii normei juridice,
dreptul îşi reafirmă şi probează idealul de motor al progresului, de factor fundamental al
echilibrului social şi al ordinii de drept.

Constantin Hamangiu, Ion Rosetti Bălănescu, Alexandru Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Ed.
27

Naţională, Bucureşti, 1928, p. 66

 Dar dacă ne referim la raporturile juridice, la stările de fapt concrete care, în
momentul intrării în vigoare a unei norme juridice noi, sunt în desfăşurare sub imperiul, sub
reglementarea altei norme juridice sau a altui act normativ, observăm că:
În primul rând, asemenea raporturi juridice şi stări de fapt nu pot fi desfiinţate pentru
motivul că legiuitorul doreşte să dea o nouă reglementare juridică acestor relaţii. Desfiinţarea
acestor raporturi şi situaţii juridice ar genera perturbări sociale, s-ar promova arbitrariul, ar fi
compromisă însăşi noţiunea de justiţie, de echitate şi de respect al drepturilor omului, ar
produce o vădită neîncredere a oamenilor în sistemul de drept, cu efecte imediate asupra
ordinii de drept.
În al doilea rând, în asemenea situaţii operează principiul drepturilor câştigate, fiind
vorba de situaţii juridice individuale caracteristice dreptului privat, în special a dreptului civil.
Caracterul activ (neretroactiv) al normei juridice ridică interesante aspecte practice în
domeniul dreptului privat. În acest domeniu, aplicarea imediată a normei noi este posibilă în
condiţiile în care actele şi raporturile juridice desfăşurate sub imperiul normei vechi s-au
finalizat. Pentru actele şi raporturile juridice care produc efecte succesive, de lungă durată,
lucrurile devin mult mai complicate. Practica judecătorească se confruntă deseori cu aspecte
de retroactivitate a normei noi sau de supravieţuire a normei vechi. În teoria clasică s-a operat
distincţia dintre drepturile câştigate şi drepturile viitoare. S-a afirmat că atâta timp cât norma
nouă ar vizita drepturile câştigate sub norma veche, ea ar deroga de la principiul
neretroactivităţii (ar fi retroactivă).
Cât priveşte drepturile viitoare, reglementarea nouă nu echivalează cu o reglementare
retroactivă, faţă de acestea, noua normă nu are caracter retroactiv; în realitate este foarte greu
de a face deosebire între drepturile câştigate (drepturi definitive) şi drepturi viitoare
A fost inovată, pe cale teoretică, noţiunea de „situaţie juridică” (Leon Duguit, G. Jeze,
Bonnecasse etc.), făcându-se distincţie între situaţia juridică legală şi situaţia juridică
individuală. În primul caz, situaţia este creată de norma nouă, ca atare impersonală şi
generală, caz în care nu putem fi în prezenţa normei juridice. În al doilea caz, situaţia este
creată de subiect în baza normei vechi, iar norma nouă nu o poate atinge, fără a avea caracter
retroactiv28.
În privinţa dreptului public (drept constituţional, drept penal), problema conflictului în
timp de norme juridice este aşezată pe alte coordonate, în sensul că normele juridice se aplică
imediat, înlăturând vechile reglementări (ex: Constituţia României care, odată intrată în

Matei Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românescă, Bucureşti, 1921, p. 27-28; Ion
28

Deleanu, Sergiu Deleanu, Adagii şi locuţiuni latine în dreptul românesc, I, Ed. Chemarea, Iaşi, 1993, p. 167
vigoare, a înlăturat vechea Constituţie şi orice alte reglementări contrare dipoziţiilor sale). Tot
astfel se prezintă şi cazul dispoziţiilor imperative din domeniul dreptului privat (care
interesează ordinea publică), cum ar fi normele care reglementează organizarea proprietăţii
funciare, normele privind starea şi capacitatea persoanelor etc.
În domeniul dreptului public este de principiu că aplicarea imediată a normei noi este
de strictă necesitate. Aici, problema conflictului în timp de norme se pune în alţi termeni.
Profesorul universitar dr. Ioan Leş, precizează: „faptele ori situaţiile juridice născute sub
imperiul legii continuă să existe şi sub imperiul legii noi. Moartea legii vechi nu determină şi
moartea drepturilor, faptelor sau situaţiilor năascute sub vechea lege. În cele mai multe
situaţii, legiuitorul se implică direct în soluţionarea unor astfel de conflicte de legi în timp,
stabilind în cadrul dispoziţiilor tranzitorii ale legii ce se va întâmpla cu drepturile sau
situaţiile juridice născute sub imperiul legii vechi. Norma tranzitorie instituită de legea nouă
înlătură orice conflict al legilor în timp. Se pune problema stabilirii normei juridice care se
aplică într-o situaţie dată, cu privire la care poate exista un conflict între două legi. Într-o
astfel de situaţie există trei soluţii posibile:
În primul caz, norma juridică ieşită din vigoare continuă să se aplice situaţiilor,
faptelor sau drepturilor care s-au născut sub incidenţa acesteia.
În al doilea caz, norma juridică nouă, intrată în vigoare, produce efecte juridice pentru
trecut.
În ultimul caz, suprimarea celor două ipoteze anterioare, prin admiterea efectului
obligatoriu imediat al noii norme juridice.
Fiecare dintre cele trei soluţii are avantaje şi dezavantaje” 29. Prima soluţie vizează
ultraactivitatea normei juridice ieşite din vigoare, ceea ce este de natură să imortalizeze
raporturile juridice, în pofida transformărilor care au loc în relaţiile sociale, inclusiv în cele
politice.
În cea de-a doua ipoteză, lucrurile sunt şi mai complicate, deoarece actele, faptele sau
situaţiile juridice născute sub imperiul legii vechi pot fi anihilate de prevederile legii noi, care
au caracter retroactiv, excepţiile privitoare la dreptul penal sau la cel contravenţional fiind
justificate de alte cauze.
În sfârşit, aplicarea imediată a legii noi nu este nici ea lipsită de inconveniente,
deoarece poate şi ea afecta drepturile născute sub imperiul vechii legi.
Cu alte cuvinte, diversitatea situaţiilor supuse celor două legi, care se succed în timp,
naşte posibilitatea unor conflicte între normele juridice care consacră drepturi subiective sau
29
Revista „Dreptul”, nr. 12/2004, p. 92-93
stabilesc, la date diferite, situaţii juridice specifice ori fac ca unele situaţii juridice născute sub
imperiul legii vechi să nu se încheie până la abrogarea acesteia şi intrarea în vigoare a celei
noi.
Exemplul clasic pe care îl oferă literatura de specialitate are în vedere ipoteza
ridicării, printr-o lege nouă, a vârstei la care minorul devine major, de la 18 ani la 20 de ani.

4.2.2 Principiul neultraactivităţii

O altă problemă ce priveşte aplicarea normei juridice în timp sau conflictul legilor în
timp o reprezintă ultraactivitatea sau supravieţuirea legii vechi.
Unul dintre marii civilişti români , Mihail Eliescu, definea supravieţuirea legii vechi
ca o excepţie de la principiul aplicării imediate a legii. Astfel, „supravieţuirea legii vechi
înseamnă o limitare vremelnică a abrogării ei, ea rămânând în vigoare cu titlu tranzitoriu
privitor la situaţiile juridice pendente la data când legea nouă intră în vigoare, iar acţiunea
acesteia din urmă oprindu-se în mod corespunzător, la hotarele domeniului de aplicare al legii
supravieţuitoare, atâta timp cât acest domeniu care se restrânge progresiv, nu va fi încetat să
existe o dată cu situaţiile juridice pe care continuă să le guverneze”. În opinia acestuia,
supravieţuirea legii vechi poate avea loc în virtutea voinţei exprese sau tacite a legiuitorului.
Supravieţuirea legii vechi intervine atunci când legiuitorul, printr-o dispoziţie expresă
a legii noi, menţine în vigoare, pentru anumite situaţii juridice constituite şi pentru o anumită
perioadă de timp, dispoziţiile legii vechi, lege care a fost abrogată în mod expres.
Exemplul dat de autor în acest sens, îl constituie art. 25 din Decretul nr. 168/ 1958,
„act normativ care scurtează termenele prescripţiei, dispune că drepturile la acţiune în curs de
prescriere la data intrării în vigoare a acestui decret se vor stinge prin împlinirea după această
dată a termenului prevăzut de vechea lege, dacă aceasta se împlineşte înainte de termenul mai
scurt prevăzut de Decretul 167/ 1968, termen care, potrivit efectului imediat al legii noi, a
început să curgă de la data intrării în vigoare a acestuia. Sub această condiţie, prescripţia
începută sub legea veche continuă să curgă şi după intrarea îm vigoare a legii noi,
împlinindu-se în termenul prevăzut de legea anterioară; în această măsură, legea veche
supravieţuieşte după abrogarea ei în puterea unei dispoziţii legale exprese”.
Supravieţuirea legii vechi, în virtutea unei dispoziţii exprese a legii noi, nu reprezintă
o excepţie de la principiul aplicării imediate a legii noi, ci o confirmare a acestui principiu.
Sub aspectul tehnicii legislative, legiuitorul poate abroga expres o lege condiţionat sau
necondiţionat. Atunci când legiuitorul, deşi a abrogat expres legea veche, dar printr-o normă
tranzitorie menţine în vigoare, în tot sau în parte, dispoziţiile acesteia cu privire la anumite
situaţii apărute sub imperiul vechii legi, dar care continuă să existe, să evolueze, să se
dezvolte sau să piară, nu ne aflăm în faţa supravieţuirii legii vechi, ci a unei dispoziţii legale
noi care menţine în vigoare vechea reglementare, ceea ce echivalează cu o abrogare parţială
sau necondiţionată a legii vechi.
Atunci când legiuitorul stabileşte că o lege se abrogă la o anumită dată, dar într-un alt
articol neagă această dispoziţie printr-o altă normă juridică arătând că legea abrogată rămâne
în vigoare pentru anumite situaţii, considerăm că nu este vorba de supravieţuirea sau
ultraactivitatea legii vechi, ci de menţinerea ei în vigoare pentru acele situaţii, respectiv de
abrogarea acesteia numai în privinţa situaţiilor noi ce urmează să ia naştere după intrarea ei în
vigoare. Pentru acele situaţii cărora urmează să li se aplice vechea lege, legiuitorul a înţeles
să nu abroge legea, ci să o menţină în vigoare printr-o normă juridică nouă, care este şi ea de
aplicare imediată.
Avem astfel două norme aparent contradictorii, autentice antinomii juridice: o normă
abrogă legea, alta o menţine în vigoare. În ambele situaţii însă, este vorba de situaţii juridice
diferite: prima normă abrogă legea cu privire la situaţii juridice ce urmează să se nască de la
data intrării în vigoare a legii noi; cea de a doua normă ordonă ca legea veche să se aplice în
continuare cu privire la anumite situaţii juridice până la epuizarea acestora.
Aceste două norme nu sunt decât aparent contradictorii, deoarece prima se aplică unor
situaţii, iar cea de a doua, altor situaţii juridice.
Pentru definrea efectelor acestora se pune problema de prioritate: dăm prioritate aplicării în
continuare a legii vechi sau abrogării acesteia pe vitor. Considerăm că ambele norme au
aceeaşi importanţă, iar efectul lor este unul singur, adică abrogarea legii vechi la două date
diferite. Este mai realist în acest mod să vorbim de o abrogare parţială şi condiţionată a legii,
care va fi definitivă la o dată ulterioară. În tot acest timp, legea este activă, ea nu
supravieţuieşte.
Privind a doua situaţie, cea a supravieţuirii legii vechi în temeiul voinţei tacite a
legiuitorului, „de a face ca o lege să supravieţuiască şi după abrogare. În beneficiul unor
situaţii pendinte”, ea poate „reieşi nu numai din scopul, dar şi din obiectul legii noi, în funcţie
de natura situaţiile pendinte, de aceea a intereselor ocrotite prin normele legale în conflict,
precum şi de caracterul imperativ sau supletiv al acestor norme”.
Această formă de supravieţuire a legii vechi are o tendinţă de restrângere continuă,
astăzi acest gen de ultraactivitate a legii vechi fiind recunoscut doar în măsura în care
legiuitorul, în virtutea unor interese generale sau a unor principii de drept este obligat ca în
viitoarele sale reglementări juridice să nu afecteze efectele viitoare ale drepturilor sau a
situaţiilor născute sub imperiul legii vechi abrogate, şi care au intrat în patrimoniul persoanei.
Ultraactivitatea legii preprezintă astfel un mijloc de a păstra drepturile subiective pe
care legea nouă nu le mai recunoaşte. Un bun exemplu ar fi contractele în curs de executare.
Acestea s-au născut sub imperiul vechii legi, prin voinţa părţilor care au avut în vedere
efectele acelei legi. Datorită ultraactivităţii legii vechi, efectele contractelor rămân dominate
de prevederile legii abrogate, pe întreaga perioadă a producerii acestora. Dar nici măcar
aceste efecte nu sunt recunoscute întotdeauna şi pentru totdeauna. În doctrină se arată deseori
că legile imperative pot sacrifica interesele particulare în favoarea interesului general, chiar în
materie contractuală.
Un alt argument potrivit restrângerii ultraactivităţii legii este de ordin tehnic. Se face
astfel distincţie între între drepturile contractuale şi drepturile reale. Primele rămân supuse
legii de la data încheierii contractului, deoarece au caracter personal, în timp ce drepturile
reale, odată născute, dobândesc o existenţă independentă de izvorul lor. De aici se trage
concluzia că legea sub imperiul căreia s-a născut contractul, suptavieţuieşte abrogării sale, în
schimb regimul drepturilor reale cade imediat sub imperiul legii noi.
De exemplu, art. 155, alin (1) din Constituţie, constituie o abrogare parţială şi
condiţionată atunci când stabileşte că „ Proiectele de legi şi propunerile legislative în curs de
legiferare se dezbat şi se adoptă potrivit dispoziţiilor constituţionale anterioare intrării în
vigoare a legii de revizuire”.
Această dispoziţie tranzitorie a Legii fundamentale urmează a fi înţeleasă în sensul că,
de la data intrării în vigoare a legii de revizuire, toate proiectele de legi şi propunerile
legislative depuse la Parlament după această dată vor fi dezbătute după noile proceduri ale
Constituţiei, ceea ce înseamnă că cele anterioare şi contrare acestora au fost abrogate. Dar
această abrogare nu este totală, deoarece în virtutea dispoziţiilor art. 155, alin (1) din
Constituţie, regulile anterioare ale procedurii legislative continuă să se păstrze în vigoare
până la adoptarea proiectelor de legi şi a propunerilor legislative aflate pe rolul Parlamentului
la data intrării în vigoare a legii de revizuire.
Atunci când observăm problema ultraactivităţii legii, trebuie să observăm că, din
punct de vedere constituţional, nici o dispoziţie a Legii fundamentale nu interzice în mod
expres supravieţuirea legii vechi astfel cum a fost reglementat principiul neretroactivităţii
legii; uneori, legiuitorul este doar obligat să recurgă la ultraactivitatea legii pentru a evita
retroactivitatea legii noi sau din alte motive.
 În ceea ce priveşte ultraactivitatea normei juridice, în speţă excepţii de la
ultraactivitate, când prevederile normei juridice abrogate sau ajunse la termen, prin efectele
pe care le produc sau continuă să fie aplicate şi după data ieşirii lor din vigoare se au în
vedere:
a) norme juridice anterioare, ale căror situaţii de aplicare, durata sau data până la
care acţionează sunt prevăzute de norma juridică nouă, care le recunoaşte şi
efectele juridice concomitent cu noua reglementare.
b) normele juridice temporare sau cu termen, care se aplică situaţiilor ivite sub
acţiunea lor, inclusiv celor nesoluţionate şi peste termenul de aplicare, deci
după ce au încetat să mai fie în vigoare; în acest sens, art. 16 din Codul penal
prevede că „legea temporară se aplică infracţiunii săvârşite cât era în vigoare,
chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acest interval de timp”.
c) norma penală mai favorabilă care se aplică şi după înlocuirea ei cu o normă
mai aspră, petru faptele săvârşite sub imperiul ei, dacă sancţiunile nu au fost
aplicate sau, deşi aplicate, nu au fost executate din aceleaşi motive umanitare
pentru care se admite retroactivitatea normei penale mai favorabile.
d) norme procesuale anterioare privind competenţa instanţelor de judecată
sesizate cu rezolvarea unor cauze aflate pe rol, termene procesuale etc., când
norma juridică nouă prevede expres că, pentru situaţiile în curs de soluţionare,
se aplică dispoziţiile normei juridice vechi, rămânând deci a fi rezolvate de
instanţele la care se găsesc aceste cauze în momentul apariţiei legii.

4.3 Execepţii de la principiul neretroactivităţii normei juridice

Principiul neretroactivităţii legii, înscris în Codul civil român şi în Codul penal român,
a reprezentat doar o parţială soluţionare a problemelor pe care le ridică neretroactivitatea
legii, deoarece el constituia doar o piedică pentru instanţele judecătoreşti, în calea aplicării
retroactive a legii. Această oprelişte nu acţiona şi în cazul legiuitorului, care avea
posibilitatea să adopte legi cu efecte retroactive.
Există deci unele excepţii de la principiul neretroactivităţii normei juridice. Asemenea
excepţii care admit aplicarea retroactivă a legii şi altor acte normative se regăsesc mai jos.
4.3.1 Norma cu caracter interpretativ

Normele juridice cu caracter interpretativ, au caracter retroactiv, întrucât norma

juridică de interpretare se referă la norme juridice deja existente, necesită a fi interpretate de
către legiuitor, pentru o corectă şi unitară aplicare a acestora 30. Legea interpretativă
retroactivează în sensul că aceasta intră în vigoare o dată cu legea pe care o clarifică.
Legea interpretativă nu creează reguli noi în raport cu legea pe care o interpretează, ci
doar explică sensul unor prevederi ori clarifică aria de aplicare a legii interpretative.
Interpretarea legii este o condiţie obligatorie a înfăptuirii actului de justiţie, atunci când legea
este obscură sau ambiguă. Dar uneori, chiar justiţia constituţională poate genera necesitatea
interpretării legii. Acest imperativ este generat, cel mai des, de conflictul dintre puterea
legislativă şi puterea judecătorească, în virtutea căruia obiectivele urmărite de legiuitor în
procesul de legiferare sunt contrazise de soluţiile instanţelor judecătoreşti. Alteori, soluţiile
preconizate de legiuitor nu sunt consonante cu hotărârile izvorâte din practica judiciară, la
diferite nivele. În astfel de situaţii, legiuitorul, pentru a-şi reimpune voinţa, poate recurge la
elaborarea unei legi noi, în virtutea căreia va determina aplicarea unitară a legii vechi şi va
determina eliminarea din practica instanţelor judecătoreşti a soluţiilor neconforme cu textul
iniţial al legii.
În concepţia autorilor care şi-au construit soluţiile teoretice pe baza legislaţiei
anterioare Constituţiei României din anul 1991, legile interpretative, în lipsa unui obstacol
constituţional, făceau parte integrantă din textul legii interpretate, ceea ce le conferea un
evident caracter retroactiv.
În lumina noilor prevederi a Legii fundamentale, caracterul retroactiv al legilor
interpretative a fost abolit, deoarece singura excepţie de la principiul aplicării retroactive a
legii are în vedere doar legea penală sau contravenţională mai favorabilă.

4.3.2 Legea penală mai favorabilă sau mai blândă

Legea penală mai favorabilă sau mai blândă, se localizează în domeniul dreptului
penal şi se referă la normele juridice penale care prevăd dezincriminarea unor fapte şi
normele penale contravenţionale mai favorabile.

30
Costică Voicu, op. cit., p. 157
 Art. 12 din Codul Penal prevede expres că legea penală nu se aplică faptelor săvârşite
sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. De asemenea, în art. 13 alin. (1)
din Codul penal este stabilită o regulă de retroactivitate a normei juridice penale: „dacă de la
săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei intervin mai multe reglementări,
se va aplica norma care stabileşte un regim sancţionar mai blând” (legea penală mai
favorabilă sau mai blândă). În acest caz, norma juridică penală mai favorabilă se va aplica
retroactiv, deşi la data săvârşirii faptei de către infractor era în vigoare.
Principiul dreptului penal al aplicării legii mai favorabile (art. 13, 14, 15 din Codul
penal român) conţine o concepţie umanitară, care permite ca persoana ce a comis infracţiunea
în trecut, sub imperiul unei legi vechi, înlocuită cu o lege nouă, să i se aplice, dintre cele două
reglementări, aceea care stabileşte, pentru fapta comisă o pedeapsă mai blândă. În cazul în
care legea nouă este mai favorabilă, se va aplica aceasta în mod retroactiv deşi fapta a fost
săvârşită înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.

4.3.3 Retroactivitatea legii

Retroactivitatea expresă se referă la situaţia în care legiuitorul prevede în mod expres

că norma juridică se va aplica retroactiv.
În practică, asemenea situaţii nu sunt frecvente, ele constituie excepţii, tocmai datorită
grijii pe care legiuitorul o are pentru a nu tulbura desfăşurarea normală a relaţiilor sociale,
mai ales atunci când printr-o anume reglementare pot fi lezate drepturile şi interesele legitime
ale cetăţenilor (dreptul de proprietate, dreptul la educaţie etc.)31. În practică, această excepţie
este inaplicabilă întrucât potrivit Constituţiei, legile adoptate pot dispune numai pentru
viitor32.
Legile care proclamă expres retroactivitatea lor pot fi, în principiu, legi nedrepte,
întrucât ele pot aduce atingere unor drepturi, unor situaţii juridice sau pot afecta drepturi
cuprinse în acte apărute sub legea veche, ceea ce le lipseşte dă legitimitate, ele încălcând
principiul „drepturilor câştigate”, principiu care are în vedere legea în vigoare din momentul
în care subiectul de drept a inclus un anumit drept în patrimoniul său.
În vechiul regim, legiuitorul a recurs adeseori la legi retroactive, prin care a modificat
sau anulat acte juridice încheiate sub imperiul vechilor reglementări juridice ori chiar a
desfiinaţat situaţii juridice create în baza unor reglementări juridice anterioare.

31
Costică Voicu, op. cit, p. 157
32
Constituţia României, art. 15, alin. (1)
 Pentru a pune capăt unor astfel de situaţii injuste, noua Constituţie a României, intrată
în vigoare la 8 Decembrie 1991, republicată apoi în 2003, a consacrat în mod expres,
principiul neretroactivităţii legii, ca o dublă excepţie: aplicarea retroactivă a legii penale şi a
legii contravenţionale mai favorabile.
Cu alte cuvinte, posibilitatea legiuitorului de a emite legi, de orice fel, cu caracter
retroactiv a fost suprimată.

4.3.4 Legile confirmative sau legile declarative de drepturi

Legile confirmative sau legile declarative de drepturi sunt recunoscute în literatura de

specialitate, în categoria legilor retroactive, în virtutea simplului fapt că ele recunosc
valabilitatea unui act constitutiv de drepturi, pe care trecutul l-a ignorat ori l-a negat.
Prin legi confirmative se înţeleg acele legi care recunosc anumite drepturi care au fost
negate de o lege ulterioară sau au fost desfiinţate în mod abuziv de-a lungul vremii. Legea
confimativă are o unică posibilitate: anumite drepturi, pe care o anumită persoană le-a
dobândit într-o perioadă de timp anterioară unei „interpretări juridice” care le-a negat,
redevin vocaţii revendicative. Cu alte cuvinte, de exemplu, un cetăţean român a dobândit un
drept de proprietate printr-un act juridic încheiat înainte de 1947, dar dreptul său de
proprietate a fost neantizat printr-un act de expropriere al puterii comuniste. În cazul în care
legiuitorul conferă validitate acestor acte, el redă forţă juridică anterioară sau le constituie
într-o premisă a acordării unor drepturi viitoare (prin reconstituire), ceea ce face ca aceste
legi declarative de drepturi sau confirmative să înlăture în totalitate sau în parte iregularităţile
care au stat în faţa recunoaşterii valabilităţii acestora pe cale administrativă sau juridică.
Problema legilor confirmative este de o deosebită actualitate în România şi în fostele
ţări comuniste, unde retrocedarea vechilor proprietăţi celor care au deţinut un titlu asupra
acestora este doar o chestiune de timp.
În România, legile privitoare la retrocedarea sau reconstituirea dreptului de
proprietate sunt astfel de legi confirmative, al căror caracter retroactiv izvorăşte din natura
lucrurilor, dar este justificat de actul de putere, legea, prin care dreptul de proprietate de care
a fost deposedat titularul său în folosul statului sau al altei persoane juridice este reconstituit,
recunoscut sau retrocedat proprietarului iniţial prin intermediul voinţei organului
reprezentativ al statului, Parlamentul României. Acestor legi, de exemplu Legea nr. 18 /1991,
Legea nr. 10/2001, sunt legi confirmative în măsura în care permit foştilor proprietari
deposedaţi prin acte de naţionalizare, expropriere etc., să invoce preexistenţa dreptului lor de
proprietate actelor statale de deposedare. Aceste legi dau dreptul la retrocedare sau la
reconstituirea dreptului de proprietate numai în măsura în care acest drept nu s-a pierdut pe o
altă cale decât cea a preluării abuzive şi a preexistat anterior, născut în virtutea unei
reglementări legale, în vigoare la data naşterii sale.
Ceea ce este de reţinut în cazul legilor confirmative este faptul că, în opinia Curţii
Constituţionale, acestea nu sunt legi retroactive, deoarece ele intervin doar pentru viitor, în
sensul că dobândirea sau redobândirea dreptului de proprietate nu produce efecte pentru
trecut, ci doar pentru viitor. Titlul de proprietate anterior este doar o probă pentru
retrocedarea sau reconstituirea unui drept de proprietate. Dreptul de proprietate pierdut prin
efectul actelor de putere ale regimului comunist constituie un fapt juridic ce justifică naşterea
unui nou drept de proprietate. În acest context, se face deosebirea între proprietarii deposedaţi
abuziv şi cei deposedaţi în baza unui act cu putere de lege. În ambele cazuri însă, temeiul
retrocedării sau al reconstituirii dreptului de proprietate îl constituie titlul anterior, neantizat o
perioadă de timp, şi renăscut în virtutea noii legi.

4.4 Ieşirea din vigoare a normei juridice

În general, legea şi celelalte acte normative se adoptă pe o perioadă nedeterminată,

urmând ca ulterior să se decidă asupra încetării acţiunii lor; de la aceasta fac excepţie
reglementările temporare (legile temporare).
Ieşirea din vigoare a normei juridice aduce în prim plan ideea limitelor în timp a
acţiunii normelor de drept. Deşi legiuitorul elaborează normele de obicei pentru un termen
nedeterminat, rezultatele activităţii de creaţie juridică se află sub semnul perisabilităţii. Nu
există un legiuitor universal şi nu există o legislaţie deasupra sau în afara timpului.
Schimbările sociale, economice, culturale îşi cer oglindire adecvată în norme juridice. Ele
determină un proces de tranzienţă a normelor juridice33.

4.4.1 Ajungerea la termen

33
Nicolae Popa, op. cit, p. 164-165
 Atunci când există norme juridice cu termen (temporare) sau norme juridice edictate
pentru o cauza excepţională, este evident că ajungerea la termen sau încetarea stării determină
şi încetarea acţiunii normelor juridice respective. Exemplu de normă juridică cu termen găsim
în Decretul-Lege nr. 60 din 7 februarie 1990, privind pensionarea cu reducere de vârstă a
unor salariaţi, care, în art. 8 prevede: „Prezentul Decret- Lege intră în vigoare la data de 1
martie 1990 şi se aplică pe o durată de 6 luni”.
Un alt exemplu îl constituie legile bugetare, care se adoptă anual, precum, şi cele
privind salarizarea personalului diosponibilizat în anumite condiţii. Legile bugetare au o
durată anuală, excepţie făcând cazul în care noua lege bugetară nu este adoptată înainte de 31
decembrie a anului bugetar. În astfel de cazuri, caracterul temporar al normei juridice se
prorogă, ea fiind menţinută în vigoare în virtutea unei norme constituţionale care stabileşte că
dacă bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat nu au fost adoptate prin lege, cu cel
puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, bugetul de stat şi bugetul asigurărilor
sociale din anul precedent se aplică în continuare, până la adoptarea noilor legi bugetare. Şi în
acest caz, Consituţia se exprimă inadecvat, deoarece aceste prevederi legale nu au în vedere
momentul adoptării legii, ci intrarea acesteia în vigoare. În sfârşit, există şi situaţii în care
caracterul temporar al normei juridice rezultă din conţinutul actului normativ, acesta vizând
evenimente care se epuizează la anumite intervale de timp (de exemplu actul normativ se
aplică salariaţilor disponibilizaţi în anumite condiţii).
Ajungerea la termen rezultă din însuşi textul actului normtiv. Reglementările
temporare ies din vigoare prin ajungerea la termen, fără a mai fi nevoie de vreo constatare sau
hotărâre specială în acest scop.

4.4.2 Desuetitudinea

Desuetitudinea este definită în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române ca „ieşire din

uz”, „a nu se mai folosi”, „a nu mai fi obişnuit”, „a se perima”. O normă juridică este căzută
în desuetitudine atunci când, deşi ea este în vigoare nefiind abrogată şi neajungând la termen,
nu se mai aplică datorită schimbării condiţiilor social-economice şi politice care au impus
iniţial elaborarea ei.
Această modalitate intervine atunci când ipoteza normei juridice a încetat să se mai
raporteze la relaţii sociale vii. Atunci când relaţiile sociale ce cad sub incidenţa normei
juridice încetează să mai existe, norma juridică rămâne fără obiect şi îşi încetează
aplicabilitatea.
 Este caracteristică perioadelor de tranziţie în viaţa unei societăţi, a etapelor ce
marchează trecerea de la un anumit regim politic la altul, când dreptul nu are răgazul de a
inventaria totalitatea normelor juridice care, deşi nu au fost expres abrogate, nu mai
corespund etapei noi, ele devenind perimate, învechite.
Încetând temeiul normei (ratio legis), încetează de fapt şi acţiunea sa (cesante ratione
legis, cessat lex ipsa). Spre exemplu, dupa evenimentele după decembrie 1989, formal, mai
există norme juridice care reglementau relaţii sociale specifice societăţii româneşti pre-
revoluţionare; ele însă au încetat să se mai aplice, au căzut în desuetitudine (ubi cessat ratio
legis, ibi cessat lex)34. De asemenea, normele privitoare la relaţiile dintre unităţile socialiste
au căzut în desuetitudine o dată cu privatizarea acestora, cu introducerea economiei de piaţă
şi cu apariţia unor noi relaţii economice. La fel, şi din perioada 1990-2000, există încă acte
normative căzute în desuetitudine care nu au fost expres abrogate: Legea nr. 18/1968 privind
controlul averilor dobândite ilicit; Legea nr. 22/1969 privind regimul gestiunilor şi
gestionarilor.

4.4.3 Abrogarea

Abrogarea este considerată cea mai importantă modalitate de ieşire din vigoare a
normei jurdice; este definită ca actul prin care se exprimă încetarea acţiunii actului normativ.
Abrogarea înseamnă, în cele din urmă, încetarea acţiunii unei norme juridice, datorită
intrării în vigoare a unei norme juridice noi, ca expresie a voinţei legiuitorului.
Este operaţiunea de asanare a sistemului legislativ de „ramurile uscate” ale acestuia.
Prin abrogare, sunt scoase din sistemul legislaţiei acele reglementări juridice care au căzut în
desuetitudine sau pentru că în locul lor apar noi norme juridice, cu un conţinut diferit faţă de
cele anterioare. Romanii spuneau, în acest sens: „cujus est condere legem ejus est abrogare”
şi „lex posterior derogar priori”. În virtutea acestui principiu, numai cel care face legea o
poate abroga.
De aceea, în multe din metodologiile de elaborare a normelor juridice sunt inserate
dispoziţii privind necesitatea ca scoaterea din vigoare a normei de drept să se facă prin
abrogare. Această modalitate de încetare a activităţii normei juridice prezintă şi
incontesatabile virtuţi în privinţa asigurării principiului respectării normei în viaţa socială şi
al aplicării sale de către organele de stat. Atât cetăţeanul, cât şi organul de stat trebuie să
cunoscă norma după care se conduc şi gradul actualităţii sale, pentru a se evita conflicte de
34
Nicolae Popa, op .cit, p. 165
legi în timp şi situaţii contradictorii. În legătură cu caracterul activ al reglementărilor, este
necesară utilizarea de către legiuitor a abrogării, ca modalitate de încetare a efectelor unei
norme juridice35.
Nu trebuie confundată abrogarea normei juridice, prin apariţia unei noi norme juridice
(actus contrarius), cu republicarea unei norme juridice, caz în care nu se întâlnesc, decât cu
titlu de excepţie, reglementări noi. În acest caz, nu există abrogare.
Totodată, trebuie reţinută şi situaţia suspendării acţiunii în timp a unei norme juridice,
pentru cauze determinate. De obicei, în situaţii excepţionale, se procedează la restrângerea
sau la suspendarea garanţiilor constituţionale pe perioada aplicării măsurilor excepţionale
(legea marţială, legi pentru situaţii excepţionale).
Cu privire la funcţiile abrogării, în literatura noastră de specialitate au fost exprimate
două opinii, de către I. Mrejeru şi V. D. Zlătescu, care nu se deosebesc decât prin modul lor
de formulare. Astfel, în ambele cazuri, se consideră că rolul instituţiei abrogării este de a
contribui la armonizarea legislaţiei. Pe acest fond, abrogarea îndeplineşte următoarele funcţii:
înlătură textele de coflict între actul nou şi vechea reglementare, înlătură eventualele
paralelisme în legislaţie, înlătură discrepanţele şi necorelările, ajută la degrevarea fondului
legislativ de anumite acte devenite desuete, prin lipsa unei cerinţe de aplicare, ca urmare a
transformărilor petrecute în societate.
Funcţiile abrogării rezidă în:
a) eliminarea antinomiilior în drept;
b) suprimarea redundanţelor din reglementările juridice;
c) trecerea în fondul pasiv al legislaţiei a unor acte normative care au fost înlocuite cu
noi reglementări juridice sau care au căzut în desuetitudine.
Abrogarea îşi realizează prima din funcţiile sale (eliminarea antinomiilor în drept) prin
scoaterea din vigoare a unor dispoziţii normative care se află în contradicţie cu altele.
Legiuitorul, atunci când introduce în sistemul dreptului o nouă reglementare juridică, este
dator să asigure corelarea acesteia cu restul elementelor ce compun sistemul de drept. Pentru
a îndeplini această funcţie, legiuitorul va suprima din reglementările juridice existente pe cele
care intră în contradicţie cu noua reglementare juridică.
Abrogarea, ca principală modalitate de scoatere din vigoare a normei juridice,
cunoaşte două forme: abrogarea expresă şi abrogarea tacită. Abrogarea expresă poate fi
directă sau indirectă.

35
Idem, p. 166
 Abrogarea expresă directă constă în desfiinţarea efectelor vechii norme juridice prin
precizarea în detaliu, în conţinutul noului act normativ, a actelor normative scoase din
vigoare. De exemplu, în art. 94 din Legea Bancară (nr. 58/1998) se stipulează: „pe data
intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Legea nr. 33/1991 prvind activitatea bancară,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 3 aprilie 1991, Legea nr.
36/1997 pentru abrogarea Ordonanţei Guvernului nr. 40/1996”.
Legiuitorul declară că se abrogă anumite categorii de acte normative identificate prin
titlu, număr şi an al adoptării, data publicării şi numărul Monitorului Oficial în care au fost
publicate. În cadrul enumerării actelor normative abrogate sau a unor părţi constitutive ale
acestora, se trec în ordine legile organice, legile ordinare, ordonaţele de urgenţă, ordonanţele
emise în temeiul unei legi de abilitare şi hotărârile Guvernului. În cazul abrogărilor care se
fac prin lege, enumerarea sau abrogarea expresă directă se opreşte la nivelul hotărârilor emise
de Guvern, urmând ca actele normative subordonate acestora să fie abrogate prin acte ale
organelor emitente, având în vedere încetarea efectelor actului ierarhic superior în baza căruia
au fost emise.
În ceea ce priveşte ierarhia actelor normative, un act normativ ierarhic inferior nu
poate abroga un act normativ ierarhic superior. Astfel, printr-o hotărâre a Guvernului nu pot
fi abrogate ordonanţe sau legi ori dispoziţii ale acestora, după cum printr-o ordonanţă emisă
în baza unei legi de abilitare nu pot fi abrogate ordonanţe de urgenţă care reglementează
materii rezervate legilor organice şi nici legi organice. În schimb, prin legea de aprobare a
unei ordonanţe a Guvernului pot fi acoperite viciile de neconstituţionalitate ale acesteia sau
pot fi introduse reglementări noi, care ţin de domeniul rezervat legilor organice cu condiţia ca
legea respectivă să fie votată cu respectarea regulilor privitoare la majoritatea absolută.
Această soluţie este justificată chiar de delegarea legislativă şi mai ales de controlul
parlamentar asupra legislaţiei delegate. În această activitate, Parlamentul este suveran în a
aproba, cu sau fără modificări, ordonanţele guvernamentale ori de a le respinge, pur şi
simplu.
Dispoziţiile unei legi organice care cuprind reglementări ce nu ţin de domeniul legii
organice nu pot fi abrogate printr-o lege ordinară sau printr-o ordonanţă a Guvernului emisă
în temeiul unei legi de abilitare. Această soluţie, care nu a fost agreată de Curtea
Constituţională, are în vedere faptul că, în materie legislativă, dispoziţiile de conţinut ale legii
nu pot anihila imperativele procedurale cerute de Constituţie. Astfel, dacă o lege organică
cuprinde şi norme de natura legii ordinare, ea extinde exigenţele legii organice şi asupra
acestor dispoziţii legale, deoarece votul final al legii nu face nici o distincţie între normele
specifice legii organice şi cele aparţinătoare legii ordinare.
Această regulă este valabilă şi în cazul modificării, completării, suspendării sau
abrogării unor dispoziţii dintr-o lege organică, chiar dacă este vorba de dispoziţii care ţin de
domeniul legii ordinare.
Abrogarea expresă indirectă realizează şi ea funcţia de eliminare a antinomiilor
juridice. Se utilizează formula „pe data intrării în vigoare a prezentului act normativ se
abrogă orice dispoziţie legală contrară”.
Dacă în cazul abrogării exprese directe, legiuitorul identifică şi individualizează
reglementările juridice care pot intra în contradicţie cu noua reglementare juridică, scoţându-
le din vigoare printr-o decizie nemijlocită, în cazul abrogării exprese indirecte, el se
mulţumeşte să înscrie la sfârşitul noului act normativ formula de mai sus. În cazul abrogării
exprese indirecte, legiuitorul nu mai identifică actele pe care intenţionează să le abroge
expres, ci lasă această operaţiune, adeseori extrem de complicată, la îndemâna organului de
stat abilitat să aplice legea.
Abrogarea tacită mai poartă şi denumirea de abrogare implicită. Este tacită sau
implicită deoarece în noul act normativ nu se prevede nimic (nici direct, nici indirect) în
legătură cu acţiunea vechilor norme juridice. Întrucât însă norma juridică nouă dă o
reglementare diferită în comparaţie cu vechea reglementare, organul de aplicare înţelege
implicit că în mod tacit, legiuitorul a dorit să scoată din vigoare vechea reglementare (vechea
normă fiind considerată ca abrogată tacit)36.
Într-o bună tehnică legislativă şi pentru favorizarea transpunerii în practică a
principiului legalităţii este de recomandat folosirea modalităţii abrogării exprese directe, dată
fiind exactitatea acesteia, absenţa oricărui dubiu, precum şi multitudinea de acte normative
care sunt elaborate şi înlocuiesc, scot din vigoare tot atâtea reglementări vechi37.
Această abogare este foarte apropiată de abrogarea expresă indirectă, în sensul că, şi
în acest caz, constatarea abrogării unor reglementări juridice se face de către autoritatea care
aplică legea, în virtutea contradictorialităţii a două texte legislative, apărute la date diferite
sau la nivele ierarhice diferite.
În lipsa unei manifestări exprese de voinţă a legiuitorului, organul de aplicare a legii
este dator să elimine această antinomie juridică, pentru a putea identifica textul legal ce
urmează a fi aplicat într-un caz dat.

36
Ibidem, p. 166
37
Costică Voicu, op. cit., 2010, p. 159
 Uneori, abrogarea expresă directă este însoţită de abrogarea exprsă indirectă. În astfel
de cazuri, legiuitorul nu reuşeşte să identifice toate textele care pot intra în contradicţie cu
noua reglementare juridică, iar pe cele pe care le identifică le scoate din vigoare printr-o
abrogare expresă directă, mulţumindu-se, cu privire la celelalte, să atragă atenţia celor
interesaţi că ele există şi sunt abrogate în măsura în care pot fi identificate. În astfel de cazuri,
în cadrul formulei de abrogare se enumeră actele supuse abrogării exprese directe, iar după
epuizarea enumerării se adaugă „precum şi orice alte dipoziţii contrare”.
În activitatea de legiferare este preferabilă, în toate cazurile, abrogarea expresă
directă. Numai pe această cale se face o delimitare clară între normele jurdice care sunt în
vigoare şi cele cares sunt abrogate prin voinţa legiuitorului, evitându-se orice neclaritate sau
confuzie în această materie.
Realizarea funcţiei de eliminare a redundanţelor din reglementările juridice se
realizează în exclusivitate prin abrogarea expresă directă. Există numeroase cazuri în care
legiuitorul se vede obligat să preia în noua reglementare o serie de dispoziţii care sunt deja în
vigoare. Această preluare se impune fie pentru a se asigura caracterul complet al noii
reglementări juridice, fie pentru a se articula organic diferitele prevederi ale noului act
normativ, fie din alte motive. Pentru a se evita ca astfel de dispoziţii să figureze, în acelaşi
timp, în noua reglementare şi în acte normative anterioare, legiuitorul va recurge la abrogarea
elementelor redundante şi ale altor texte care fără a fi identificate îndeplinesc aceleaşi funcţii
juridice atât în vechiul act normativ, cât şi în cel nou.
În sfârşit, funcţia de trecere în fondul pasiv al legislaţiei a unor acte normative care au
fost înlocuite cu noi reglementări juridice sau care au căzut în desuetitudine se realizează
numai prin intermediul abrogării exprese directe. Prin această operaţiune se trec, din fondul
activ al legislaţiei în fondul pasiv al acesteia, actele normative care şi-au încetat
aplicabilitatea fie ca urmare a înlocuirii lor, fie datorită căderii lor în desuetitudine.
Îndeplinirea acestei funcţii intră, cu precădere, în sarcina Consiliului Legislativ, care în
temeiul art. 154 alin. (2) din Constituţia României, „în termen de 12 luni de la data intrării în
vigoare a legii sale de organizare, va examina conformitatea legislaţiei cu prezenta
Constituţie şi va face Parlamentului sau, după caz, Guvernului, propuneri corespunzătoare”.
Caracterul permanent al acestei sarcini a Consiliului Legislativ derivă şi din faptul că
el este o autoritate publică responsabilă de sistematizarea şi unificarea întregii legislaţii a
României, ceea ce îl obligă la operarea unei delimitări clare între legislaţia în vigoare şi cea
aflată în fondul pasiv. În acest sens, art. 63 alin (2) al Legii privind normele de tehnică
legisaltivă, stabileşte că „în cadrul operaţiunilor de sistematizare şi unificare a legislaţiei se
pot elabora şi adopta acte normative de abrogare distincte, având ca obict exclusiv abrogarea
mai multor acte normative”. În activitatea desfăşurată de Consiliul Legislativ în acest sens, au
fost elaborate mai multe proiecte de acte normative abrogate tacit, prin contrarietatea lor cu
Constituţia sau cu alte legi ori care au căzut în desuetitudine.
Consacrarea Constituţiei a temenului de 12 luni pentru asanarea legislaţiei de actele
normative abrogate tacit, ajunse la termen, căzute în desuetitudine ori declarate
neconstituţionale de către Curtea Constituţională, este desigur o problemă care a devenit
caducă în anii care au trecut de la adoptarea Constituţiei până la prima sa revizuire. Cu acest
prilej, dispoziţiile art. 150 alin (2) din Consituţie, devenit prin renumerotare şi republicare art.
154 alin (2), ar fi trebuit modificate, prin instituirea sarcinii permanente a Consiliului
Legislativ de a examina conformitatea legislaţiei cu Constituţia, această modificare fiind
reclamată de orice revizuire a Constituţiei.

4.4.4 Ca urmare a unei decizii a Curţii Constituţionle

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României, dispoziţiile din legile şi
ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale,
îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale
dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile
neconstituţionale cu dipoziţiile Constituţiei. Acelaşi alineat precizează că pe durata acestui
termen de 45 de zile, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de
drept.
Aceste dispoziţii constituţionale ale alin. (1) al art. 147 se cer a fi corelate cu cele ale
alin. (4) al aceluişi articol, în virtutea căruia „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în
Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au
putere numai pentru viitor”.
Prin consacrarea caracterului general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, în
materie de constituţionalitate a legilor, ordonanţelor şi regulamentelor, se elimină confuziile
anterioare în virtutea cărora deciziile Curţii Constituţionale ar fi avut forţă obligatorie doar cu
privire la părţile aflate într-un litigiu (inter partes litigantes) în care s-a ridicat excepţia de
neconstituţionalitate.
Deciziile acestor noi texte constituţionale au în vedre faptul că deciziile Curţii
Constituţionale, luate în cadrul controlului exercitat asupra legilor înainte de promulgarea
acestora, nu mai pot fi invalidate de Parlament.
 Proclamarea de către Curtea Constituţională a neconstituţionalităţii unor dipoziţii din
legi, ordonanţe sau regulamente parlamentare, are ca efect încetarea imediată a aplicării
acestora, respectiv de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial. Termenul de 45 de zile,
prevăzut de art. 147 alin (1) din Consituţie, care stabileşte că aceste decizii îşi încetează
efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, nu are nici o
relevanţă asupra datei de ieşire din vigoare a dispoziţiilor legale, ale unei ordonanţe sau ale
unui regulament, declarate neconstituţionale, deoarece acest termen este opozabil doar
Parlamentului sau Guvernului. În acest interval de 45 de zile, aplicarea dispoziţiilor declarate
neconstituţionale este interzisă. Termenul de 45 de zile obligă aceste autorităţi publice să-şi
modifice textele declarate neconstituţionale. Ele pot adopta un text constituţional în locul
celui declarat de către Curte ca fiind neconstituţional. În cazul în care nu operează aceste
modificări, vidul legislativ creat operează de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale.

Aspecte de drept internaţional38

Şi în dreptul internaţional public abrogarea tratatelor poate fi expresă sau tacită.

Abrogarea expresă este rezultatul manifestării de voinţă a părţilor care se pronunţă pentru
încetarea efectelor unui tratat. Oricare ar fi prevederile unui tratat privind încetarea sa, este
totdeauna posibil ca toate părţile să cadă de acord spre a-i pune capăt. Statele care sunt părţi
într-un tratat sunt oricând libere să aleagă forma în care să ajungă la un acord abrogativ. În
faţa acordului tuturor părţilor, un singur stat poate retrage, cu consultarea celorlalte, punând
capăt efectelor tratatului în ceea ce-l priveşte. Abrogarea tacită vizează, în principal, situaţiile
decurgând din succesiunea în timp a tratatelor, în sensul că, o asemenea abrogare poate fi
consecinţa încheierii unui nou tratat, din care rezultă o altă intenţie a părţilor, sau, dacă
dispoziţiile tratatului posterior sunt incompatibile cu cele ale tratatului anterior.
În cazul tratatelor multilaterale (Pactul de la Varşovia, CAER, NATO, Piaţa Comună
Europeană, ASEAN, NAFTA, CEFTA etc.) statele care sunt părţi sunt libere să aleagă forma
şi procedura prin care se retrag ca părţi din astfel de tratate, dispoziţiile normative fiind
abrogate expres.
De regulă, majoritatea tratatelor internaţionale cuprind dispoziţii clare cu privire la
abrogarea acestora, precum şi în ce priveşte termenul la care tratatul încetează.

Vezi: Grigore Geamănu, Drept internaţional public, vol II, E.D.P., Bucureşti, 1983, p. 175 şi urm.; Alexandru
38

Bolintineanu, Adrian Năstase, op. cit, p. 25-39; Raluca Miga Beşteliu, op. cit., p. 85-289
 Abrogarea tacită a tratatelor se referă la cazurile în care se încheie un nou tratat care
cuprinde norme juridice noi, implicit, vechiul tratat fiind considerat abrogat.
Există şi sitauţii în care tratatele cad în deusetitudine, în sensul că, deşi nu au fost
abrogate expres sau tacit, continuă să fie în vigoare deşi condiţiile politice care au stat la baza
încheierii lor au dispărut. Este cazul Tratatului Militar de la Varşovia şi Tratatul CAER care
su fost semnate de ţările socialiste europene şi URSS, tratate care, după anul 1990 nu au mai
funcţionat ca urmare a prăbuşirii sistemului socialist şi a destrămării URSS.
În doctrina de drept internaţional, se face distincţie între abrogare şi suspendare, în
materia tratatelor. Se subliniază faptul că doar încetarea unui tratat reclamă consimţământul
tuturor părţilor. Un acord de suspendare temporară a efectelor unui tratat multilateral poate
inteveni, între anumite părţi, dacă suspendarea este admisă în tratat sau dacă tratatul nu o
interzice.
Suspendarea aplicării unei norme juridice, pe termen nedeterminat, este posibilă şi în
dreptul intern, în temeiul art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.
În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat faptul că instanţa de judecată, în scopul
aplicării unei dispoziţii legale anterioare intrării în vigoare a Constituţiei, este obligată ca, în
prealabil, pentru a stabili dacă această prevedere mai este în vigoare sau a fost abrogată, să
determine măsura în care prevederea respectivă contravine Constituţiei. În cazul în care
dispoziţia legală contravine Consituţiei, ea este abrogată, în conformitate cu art. 150 alin (1)
din Constituţie şi principiul general de soluţionare a conflictului legilor în timp, potrivit
căruia legea posterioară abrogă dispoziţiile contrare ale legii anterioare (de exemplu: Decizia
nr. 2/1993, Monitorul Oficial nr. 35/1993, Decizia nr. 7/1993, Monitorul Oficial nr. 179/1993
etc.)39.

39
Nicolae Popa, op. cit, p. 167