Drept International Public Unitatea I

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI
DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

FACULTATEA DE DREPT
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

II
Anul II, semestrul al II-lea
JANA MAFTEI
© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei
integrală sau fragmentară este interzisă.
Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de

Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
din Învăţământul Superior (cod 111/2006)
ISBN 978-606-533-098-6
Tipografia Zigotto Galaţi

Tel.: 0236.477171
Drept internaţional public II 2

CUPRINS
1. Probleme ale populaţiei în dreptul internaţional public. Promovarea şi
protecţia drepturilor omului
Populaţia 10
Cetăţenia 11
Regimul juridic al străinilor 14
Dreptul de azil 16
Extrădarea şi expulzarea 18
Drepturile fundamentale ale omului. Noţiune şi evoluţie 20
Declaraţia universală a drepturilor omului din 10 decembrie 23
1948
Convenţii şi acorduri privind drepturile omului. Reglementări în 24
domeniul drepturilor omului pe plan regional sau subregional
Orientări de bază în domeniul drepturilor omului, în dreptul 31
internaţional contemporan
Mecanisme stabilite pentru aplicarea reglementărilor 33
internaţionale privind drepturile omului
Reglementări privind situaţia minorităţilor 34
Drepturile omului în Constituţia România 37
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat 39
Teste de autoevaluare 40
Bibliografie minimală 41
2. Răspunderea internaţională
Răspunderea în dreptul internaţional (noţiune, natură juridică, 43
trăsături)
Răspunderea internaţională a statelor în lumina lucrărilor 44
comisiei de drept internaţional a O.N.U.
Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptului 46
Conţinutul, formele şi gradele răspunderii internaţionale 48
Particularităţi ale răspunderii organizaţiilor internaţionale 51
Rezumat 52
Lucrare de verificare 53
3. Dreptul internaţional penal

Definiţia dreptului internaţional penal 56
Principiile specifice ale dreptului internaţional penal 58
Infracţiunile internaţionale 59
Jurisdicţia penală internaţională 62
Rezumat 68
4. Soluţionarea diferendelor internaţionale

Noţiunea de diferend internaţional 71
Clasificarea mijloacelor de soluţionare a diferendelor 72
Mijloace politico-diplomatice de soluţionare a diferendelor 75
Mijloace jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor 76
internaţionale
Mijloace de soluţionare a diferendelor în cadrul organizaţiilor 79
internaţionale
Mijloace paşnice bazate pe constrângere pentru soluţionarea 81
diferendelor internaţionale
Rezumat 82
Lucrare de verificare 84
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Bibliografie de elaborare a cursului

INTRODUCERE
Modulul intitulat Drept internaţional public II se studiază în anul al II-lea
semestrul al II-lea şi este conceput astfel încât să poţi dobândi cunoştinţe de
bază în domeniul dreptului internaţional şi prin aceasta să contribuie la
dezvoltarea gândirii tale juridice prin obiectivele pe care mi le-am propus.
Conţinutul informativ al acestui modul include atât noţiuni de drept
internaţional public general, cât şi de drept internaţional special, menite să
conducă la înţelegerea instituţiilor specifice acestei ramuri de drept în raport cu
cele pe care le studiezi în cadrul celorlalte discipline din Planul de învăţământ.
Fiecare unitate de învăţare este un ansamblu de lecţii ce conţin secvenţe de
învăţare, care asigură învăţarea progresivă şi structurată. Sarcinile de lucru
formulate pe parcurs au rolul de a contribui la fixarea cunoştinţelor acumulate
şi la formarea competenţelor propuse a fi dobândite de către studenţi. Testele
de autoevaluare formulate la sfârşitul unităţilor de învăţare, cele două lucrări de
verificare propuse la sfârşitul unităţilor de învăţare 2 şi 4, alături de rezumate şi
de concluzii, participă la consolidarea cunoştinţelor şi a competenţelor propuse.
Competenţele pe care le vei dobândi sunt următoarele:
• asumarea problemelor populaţiei în dreptul internaţional public şi

identificarea principalele instrumente juridice de drept internaţional
public ce reglementează soluţionarea acestora;
• identificarea categoriilor de drepturi fundamentele reglementate prin
instrumente juridice internaţionale şi a mecanismelor de
monitorizare şi implementare a drepturilor omului la nivel
internaţional, regional şi naţional;
• descrierea stadiului codificării normelor privind răspunderea
internaţională a statelor şi contribuţia Comisiei de Drept
Internaţional a O.N.U în această materie;
• analizarea categoriilor de infracţiuni internaţionale şi mijloacelor de
soluţionare paşnică a diferendelor dintre state;
• analizarea principalele instrumente juridice de drept internaţional
public în contextul evoluţiei acestor reglementări şi a relaţiilor
dintre state şi celelalte subiecte ale dreptului internaţional public şi
utilizarea reglementărilor de drept internaţional pentru soluţionarea
unor studii de caz;
• corelarea legislaţiei interne cu legislaţia altor ţări şi cu tratatele şi
convenţiile internaţionale şi realizarea unei viziuni integratoare
asupra fenomenologiei juridice a relaţiilor dintre state;
• dezvoltarea capacităţii de analiză şi sinteză, de evaluare şi
autoevaluare, de adaptare la noi situaţii.
Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:
• Probleme ale populaţiei în dreptul internaţional public. Promovarea şi
protecţia drepturilor omului răspunderea internaţională;
• Răspunderea internaţională;
• Drept internaţional penal;
• Soluţionarea diferendelor internaţionale.
În prima unitate de învăţare, intitulată Probleme ale populaţiei în dreptul
internaţional public. Promovarea şi protecţia drepturilor omului răspunderea
internaţională vei regăsi operaţionalizarea următoarelor obiective specifice,
care-ţi vor conferi capacitatea:
- să identifici modurile de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei;
- să motivezi cauzele apariţiei cazurilor de apatridie şi bipatridie;
- să analizezi tipurile de regim juridic şi drepturile, obligaţiile unui străin
pe teritoriul altui stat;
- să distingi între particularităţile expulzării şi extrădării în dreptul
internaţional public;
- să evaluezi fundamentele istorice, ideatice, legale şi morale referitoare la
conceptul de drepturi ale omului;
- să argumentezi importanţa Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului
din 1948 şi corelaţiile acesteia cu procesul contemporan de
democratizare;
- să prezinţi poziţia adoptată de România în privinţa protecţiei drepturilor
fundamentale ale omului şi a persoanelor ce aparţin minorităţilor,
reflectate în reglementările constituţionale.
După ce vei studia conţinutul acestei unităţi de învăţare şi vei parcurge
bibliografia recomandată, pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun
exerciţii şi teste adecvate.
Parcurgerea informaţiei esenţiale din a doua unitate de învăţare, Răspunderea
internaţională, îţi va permite achiziţionarea, odată cu cunoştinţele oferite, a noi
competenţe. Astfel, vei fi capabil:
- să defineşti conceptul de răspundere în dreptul internaţional;
- să caracterizezi răspunderea internaţională şi fundamentele juridice ale
acesteia;
- să argumentezi normele privind răspunderea internaţională a statelor şi
contribuţia Comisiei de Drept Internaţional a O.N.U în această materie;
- să identifici cauzele de înlăturare a responsabilităţii internaţionale;
- să analizezi conţinutul, formele şi gradele răspunderii internaţionale;
- să diferenţiezi între răspunderea organizaţiilor internaţionale şi
răspunderea statelor.
Toate acestea îţi vor permite să rezolvi testele propuse şi lucrarea de verificare
corespunzătoare primelor două unităţi de învăţare.
Ca să îţi evaluez gradul de însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o temă de
control, iar după corectarea acesteia, vei primi observaţiile adecvate şi
strategia corectă de învăţare pentru modulele următoare.
După ce ai parcurs informaţia esenţială din a treia unitate de învăţare, Drept
internaţional penal, vei dobândi, odată cu cunoştinţele oferite, noi competenţe
care îţi vor permite:
- să operezi cu noţiuni precum: drept internaţional penal, drept penal
internaţional, infracţiune internaţională;
- să determini principiile specifice dreptului internaţional penal aplicabile
relaţiilor internaţionale în condiţii specifice dreptului internaţional penal;
- să analizezi categoriile de infracţiuni internaţionale prevăzute de dreptul
convenţional şi cutumiar internaţional;
- să determini aspecte ale constituirii, competenţei şi procedurii unor
instanţe penale internaţionale;
- să utilizezi reglementări de drept internaţional penal pentru soluţionarea
unor studii de caz.
Cea de-a patra unitate de învăţare, intitulată Soluţionarea diferendelor
internaţionale , include informaţii ce te vor ajuta să dobândeşti noi competenţe.
După însuşirea acestor cunoştinţe vei avea capacitatea:
- să analizezi elementele definitorii ale conceptului de „diferend
internaţional”;
- să diferenţiezi între categoriile de diferende internaţionale;
- să clasifici mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor
internaţionale;
- să descrii mijloace politico-diplomatice de soluţionare a diferendelor
internaţionale;
- să apelezi la procedurile desfăşurate în faţa unor organe jurisdicţionale
permanente sau temporare, create fie prin tratate internaţionale, fie prin
acordul părţilor la litigiu, la nivel universal sau regional;
- să descrii modurile de soluţionare a diferendelor în cadrul unor
organizaţii internaţionale;
- să argumentezi mijloacele paşnice bazate pe constrângere pentru
soluţionarea diferendelor şi să cunoască situaţiile în care pot fi folosite.
Pentru o învăţare eficientă ai nevoie de următorii paşi obligatorii:
- să citeşti modulul cu maximă atenţie;
- să evidenţiezi informaţiile esenţiale cu culoare, le notezi pe hârtie sau le
adnotezi în spaţiul alb, rezervat special în stânga paginii;
- să studiezi bibliografia minimală, pentru a-ţi consolida cunoştinţele;
- să răspunzi la întrebări şi să rezolvi exerciţiile propuse;
- să compari rezultatul cu suportul de curs şi să-ţi explici de ce ai eliminat
anumite secvenţe;
- în caz de rezultat îndoielnic, reia întreg demersul de învăţare.

Pentru
tru ca studiul individual ssă fie cât mai uşor şii eficient, pe marginea lec
lecţiilor
au fost introduse diferite simboluri:
Teste de
autoevaluare;
Obiective cadru
temă de control
Obiective de
referinţă
Bibliografie
recomandat
recomandată
Sarcină de lucru
Reţ
Reţineţi!
Rezumat
Informa
Informaţie
important
importantă
Atenţie!
ţie!
Sarcinile de lucru menţionate

men ionate în curs vor fi verificate de tutore în cadrul
întâlnirilor tutoriale.
Vei avea de rezolvat două

dou lucrăriri de verificare pe care le vei regă
regăsi la sfârşitul
unităţilor
ilor de învăţare
învăţ 2 şi 4. Trebuie să răspunzi
spunzi în scris la aceste cerin
cerinţe,
folosindu-tete de suportul de curs şii de resursele suplimentare recomandate
(autori, titluri, pagini).
pa Vei fi evaluat după gradul în care ai reuşit reu să
operaţionalizezi
ionalizezi competen
competenţele. Se va ţine cont de acurateţea ţea rezolv
rezolvării, de
modul de prezentare şi de promptitudinea răspunsului.
spunsului. Pentru neclarit
neclarităţi şi
informaţii
ţii suplimentare vei apela la tutore.
N.B. Informaţiaia de specialitate oferită
oferit de curs este minimală. ă. Se impune în
consecinţă,
ă, parcurgerea obligatorie a bibliografiei
bibliografiei recomandate şi rezolvarea
sarcinilor de lucru, a testelor şi lucrărilor
rilor de verificare. Doar în acest fel vei
putea fi evaluat cu o notă corespunzătoare efortului de învăţare.
Îţii doresc mult succes şi spor la învăţătură!
Drept internaţional
ional public II 8
1. PROBLEME ALE POPULAŢIEI ÎN DREPTUL
INTERNAŢIONAL PUBLIC. PROMOVAREA ŞI
PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI
1.1. Populaţia 10
1.2. Cetăţenia 11
1.3. Regimul juridic al străinilor 14
1.4. Dreptul de azil 16
1.5. Extrădarea şi expulzarea 18
1.6. Drepturile fundamentale ale omului. Noţiune şi 20
evoluţie
1.7. Declaraţia universală a drepturilor omului din 10 23
decembrie 1948
1.8. Convenţii şi acorduri privind drepturile omului. 24
Reglementări în domeniul drepturilor omului pe plan
regional sau subregional
1.9. Orientări de bază în domeniul drepturilor omului, în 31
dreptul internaţional contemporan
1.10. Mecanisme stabilite pentru aplicarea reglementărilor 33
internaţionale privind drepturile omului
1.11. Reglementări privind situaţia minorităţilor 34
1.12. Drepturile omului în Constituţia România 37
Rezumat 39
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
• să identifici modurile de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei;
• să motivezi cauzele apariţiei cazurilor de apatridie şi bipatridie;
• să analizezi tipurile de regim juridic şi drepturile, obligaţiile unui străin
pe teritoriul altui stat;
• să distingi între particularităţile expulzării şi extrădării în dreptul
internaţional public;
• să evaluezi fundamentele istorice, ideatice, legale şi morale referitoare la
conceptul de drepturi ale omului;
• să argumentezi importanţa Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului
din 1948 şi corelaţiile acesteia cu procesul contemporan de
democratizare;
• să prezinţi poziţia adoptată de România în privinţa protecţiei drepturilor
fundamentale ale omului şi a persoanelor ce aparţin minorităţilor,
reflectate în reglementările constituţionale.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 10 ore

Jana Maftei Probleme ale populaţiei în dreptul internaţional public.
Promovarea şi protecţia drepturilor omului
1.1. Populaţia
Potrivit concepţiei clasice, sunt necesare trei elemente constitutive pentru ca un
stat să poată exista: un teritoriu, o populaţie şi un guvern.
În conformitate cu avizul nr.1 al Comisiei de arbitraj a Conferinţei de pace
pentru fosta Iugoslavie din 29 noiembrie 1991, statul este definit ca fiind: „o
colectivitate care se compune dintr-un teritoriu şi o populaţie supusă unei
puteri politice organizate”.
Art.1 al Convenţiei de la Montevideo din 1933 defineşte statul ca fiind:
„subiectul de drept internaţional care posedă următoarele caractere: o
populaţie, un teritoriu, un guvern şi capacitatea de a intra în relaţie unele cu
altele”.
Populaţia reprezintă acel element constitutiv al statului ce cuprinde totalitatea
persoanelor fizice legate de un stat prin cetăţenie, ”indiferent dacă locuiesc pe
teritoriul acelui stat ori se află în alte state”. (Miga-Beşteliu, 2005, p. 127)
Problemele privind statutul populaţiei nu pot fi soluţionate în întregime prin
legislaţia proprie a unui stat, unele dintre acestea necesitând cooperarea într-un
cadru internaţional creat prin tratate multilaterale sau bilaterale, având în
vedere complexitatea problemelor privind populaţia şi impactul pe care aceste
probleme îl au asupra relaţiilor dintre state.
Pe teritoriul unui stat se pot afla, alături de cetăţenii proprii, şi cetăţeni străini şi
apatrizi, care beneficiază de un regim juridic special. (Selejan-Guţan &
Crăciunean, 2008, p. 84)
Reglementările internaţionale şi cooperarea dintre state în rezolvarea
problemelor privind populaţia se referă la domenii şi instituţii juridice cum
sunt: dubla cetăţenie, apatridia, regimul juridic al străinilor, dreptul de azil,
extrădarea, protecţia diplomatică, drepturile omului etc. (Moca & Duțu, 2008,
p. 203)
Conferinţa mondială a populaţiei organizată, sub egida O.N.U., la Bucureşti,

în septembrie 1974, a abordat pentru prima dată probleme ale populaţiei şi a
consemnat în documentele sale finale legătura indisolubilă dintre dezvoltarea
naţională economică, politică, socială şi culturală a fiecărui stat şi populaţia
acestuia. (Puşcă şi alţii, 2004 p. 116)
Relevante pentru dreptul internaţional public sunt problemele referitoare la:
a) condiţiile în care statutul juridic al cetăţenilor sau străinilor unui stat este
recunoscut şi poate fi opozabile altor state sau foruri internaţionale;
b) compatibilitatea exerciţiului acestor competenţe cu normele de drept
internaţional. (Miga-Beşteliu, 2005, p. 128)

Sarcina de lucru 1
Când au fost abordate pentru prima dată probleme ale populaţiei într-un
cadru internaţional complex?
1.2. Cetăţenia
Cetăţenia poate fi definită ca fiind legătura politică şi juridică permanentă şi

efectivă dintre o persoană fizică şi un anumit stat, care generează drepturi şi
obligaţii pentru cetăţean şi statul respectiv.
Reglementări internaţionale:
1. Orice persoană are dreptul la o cetăţenie.

2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa ori de dreptul de a-
şi schimba cetăţenia.
Art.15 din Declaraţia universală a drepturilor omului din 19481
1. Fiecare stat va determina prin legislaţie proprie care sunt cetăţenii săi.
2. Această legislaţie trebuie acceptată de celelalte state, cu condiţia ca ea să
fie în conformitate cu convenţiile internaţionale aplicabile, cu dreptul
internaţional cutumiar şi cu principiile de drept general recunoscute în materie
de cetăţenie.
Art. 4 din Convenţia europeană asupra cetăţeniei din 19972
Dobândirea cetăţeniei Pierderea cetăţeniei
a) prin naştere a) renunţarea la cetăţenie
principiul jus principiul jus soli - - este un act individual al
sanguinis - copilul dobândeşte cetăţeanului, are un efect
copilul primeşte cetăţenia statului pe strict personal.
cetăţenia teritoriul căruia se naşte,
părinţilor săi indiferent de cetăţenia
indiferent de locul părinţilor săi;
naşterii;
1
Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat şi proclamat Declaraţia universală a drepturilor omului la 10 decembrie 1948, la
Paris. Acest text care va sta la baza dreptului internaţional după cel de-al Doilea Război Mondial.
2
Convenţia europeană asupra cetăţeniei a fost adoptată sub egida Consiliului Europei la 6 noiembrie 1997. A intrat în vigoare
la 1 martie 2000. România a ratificat această convenţie prin Legea nr.396 din 14 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.490 din 9 iulie 202
b) prin naturalizare (la cererea b) retragerea cetăţeniei
persoanei interesate)
- prin căsătorie încheiată între două persoane - este o măsură excepţională,
care au cetăţenii diferite; cu caracter de sancţiune;
- se poate lua împotriva unui
- prin adopţie, copilul poate căpăta cetăţenia
cetăţean cu domiciliul în
adoptatorului, dacă nu a avut o alta cetăţenie
străinătate care a avut o
sau a avut cetăţenia unui stat străin;
conduită neloială faţă de
- prin redobândire sau reintegrare, se poate statul de origine prin
reveni la vechea cetăţenie dacă fostul săvârşirea unor fapte grave,
cetăţean se repatriază ori dacă o femeie precum şi în cazul în care
măritată şi-a pierdut cetăţenia obţinută prin cetăţenia a fost obţinută în
căsătoria cu un străin, iar ulterior mod fraudulos.
divorţează;
- ca efect al şederii prelungite pe teritoriul
unui alt stat decât cel de origine;
- prin opţiune, în cazul transferului unui
teritoriu de la un stat la altul, în cazul
persoanelor care locuiesc în teritoriul
transferat, acestea având dreptul de a opta
între a-şi menţine cetăţenia şi a obţine
cetăţenia noului stat
Bipatridia - situaţia juridică a unei persoane care deţine concomitent cetăţenia

a două (sau mai multe) state (conflict pozitiv de cetăţenie);
Poate apărea în următoarele cazuri precum:
a) un copil născut pe teritoriul unui stat care aplică principiul teritorial (lex
loci), din părinţi cetăţeni ai unui stat care aplică principiul jus sanguinis;
b) în caz de adopţie de către un străin, dacă statul al cărui cetăţean este copilul
adoptat nu consimte la renunţarea la cetăţenie, iar statul adoptatorului îi
acordă copilului cetăţenia sa în mod automat, prin efectul legii;
c) în cazul căsătoriei cu un străin, dacă după legislaţia ţării sale femeia nu-şi
pierde cetăţenia prin căsătorie, iar potrivit legislaţiei statului al cărui
cetăţean este şotul, soţia dobândeşte automat cetăţenia acestuia;
d) în cazul în care o persoana dobândeşte cetăţenia altui stat, fără să fi
renunţat la cetăţenia originară.
Apatridia – situaţia când anumite persoane nu au nici o cetăţenie sau îşi pierd
cetăţenia fără a deveni cetăţeni al altui stat (conflict negativ de cetăţenie).

Reglementări internaţionale:
Convenţia referitoare la statutul Convenţia pentru reducerea
apatrizilor din 1954 cazurilor de apatridie" din 1961
- fiecare apatrid are obligaţii faţă de - copilul născut din părinţi fără
ţara în care se găseşte, fiind ţinut să cetăţenie trebuie să dobândească
respecte legile acesteia şi măsurile cetăţenia statului pe teritoriul
vizând menţinerea ordinii publice; căruia s-a produs naşterea;
- statele trebuie să aplice acelaşi regim - un copil născut din părinţi
tuturor apatrizilor, fără discriminări necunoscuţi şi al cărui loc de
privind rasa, religia sau ţara de naştere nu se cunoaşte se consideră
origine; născut pe teritoriul statului în care
- apatrizii trebuie să se bucure de a fost găsit;
acelaşi regim ca şi proprii cetăţeni cu - pierderea sub orice formă a
privire la libertatea religioasă şi cetăţeniei nu poate avea efecte
educaţia religioasă a copiilor lor; decât dacă persoana în cauză
- apatrizilor trebuie să li se acorde dobândeşte cetăţenia altui stat;
regimul aplicat de ţara respectivă - orice tratat în baza căruia are loc
străinilor. un transfer de teritorii trebuie să
reglementeze cetăţenia locuitorilor
de pe teritoriul transferat.
Cetăţenia europeană
Tratatul de la Maastricht (1992) instituie cetăţenia Uniunii Europene. Tratatul
de la Amsterdam îmbunătăţeşte definiţia anterioară a cetăţeniei europene,
prevăzând în art.17 (1) că „Se instituie o cetăţenie a Uniunii. Este cetăţean al
Uniunii orice persoană care are naţionalitatea unui stat membru. Cetăţenia
Uniunii completează, dar nu înlocuieşte cetăţenia naţională”. Art. I-10
paragraful 1 din Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa (proiect care a fost
abandonat ca urmare a respingerii sale de către francezi şi olandezi) preluat
prevederile existente în tratatele anterioare referitoare la cetăţenia Uniunii cu
precizarea că „Cetăţenia Uniunii se adaugă la cetăţenia naţională şi nu o
înlocuieşte”, ducând astfel la apariţia dublei cetăţenii, caracteristică reţinută de
doctrină ca aparţinând statului federal. (Gâlea, Dumitrașcu, & Morariu, 2005, p.
35). Tratatului de la Lisabona a inclus această prevedere în art.20 paragraful
(1). În termenii în care a fost definită de documentele menţionate, cetăţenia
europeană nu înlocuieşte, ci completează cetăţenia naţională. (Humă, 2007, p.
92) Dobândirea cetăţeniei europene este indisolubil legată de preexistenţa
cetăţeniei naţionale. (Maftei, 2009, p. 64) Cetăţenia europeană are importanţă
deosebită prin aceea că oferă o serie de drepturi în temeiul legislaţiei
comunitare cetăţenilor statelor membre, cetăţenilor europeni. Drepturile
specifice cetăţeniei recunoscute în mod expres cetăţenilor Europei sunt
următoarele: dreptul de a circula şi de şedere în mod liber pe teritoriul statelor
membre; dreptul de vot şi de eligibilitate la alegerile locale şi la alegerile
europene; dreptul la protecţie diplomatică şi consulară în terţe ţări; dreptul la
protecţia juridică – dreptul de petiţionare şi dreptul de a se adresa mediatorului.

Curtea Internaţională de Justiţie a precizat într-o hotărâre a sa că „cetăţenia

este o legătură juridică care se întemeiază pe un fapt social, pe o legătură, o
solidaritate efectivă de existenţă, interese, sentimente, alături de o
reciprocitate de drepturi şi obligaţii. Se poate spune că ea este expresia
juridică a faptului că individul căreia îi este conferită (…) este în fapt, mai
strâns legat de populaţia statului care i-o acordă decât de a oricărui alt stat”.
(Hotărârea Curţii Internaţionale de Justiţie, 6 aprilie 1955, cauza Nottebohm,
Culegerea CIJ, p.4 apud (Tchikaya, 2001, p. 71)
Sarcina de lucru 2
Definiţi următoarele noţiuni: cetăţenia, apatridia, bipatridia, cetăţenia
europeană.
1.3. Regimul juridic al străinilor
Străinul – persoana fizică, cetăţean al altui stat, care se află, permanent sau
temporar, pe teritoriul unui stat, fără a avea şi cetăţenia acestuia.
Regimul juridic al străinilor

cuprinde: se stabileşte:
- condiţiile de intrare, de în principiu de către pe bază de
şedere şi de ieşire a fiecare stat prin reciprocitate de către
acestora din ţară; legislaţia proprie şi state prin convenţii
prin acte ale internaţionale, în
- drepturile şi obligaţiile
administraţiei sau ale general cu caracter
acestora în raport cu
justiţiei statului bilateral.
statul pe teritoriul căruia
primitor. (Antonescu,
se află.
2001)
Drepturile şi obligaţiile pe care le poate avea un străin pe teritoriul altui stat:

- nu există pe plan internaţional norme unitare, de aplicabilitate generală;
- străinii nu se pot bucura de drepturile politice;
- străinii trebuie să se bucure de drepturile civile necesare, dar statele îşi
pot rezerva dreptul de a restrânge aplicarea faţă de străini a unor drepturi
civile prevăzute de legislaţia lor internă în scopul protejării propriilor
cetăţeni;
- pentru motive de securitate se pot lua unele măsuri restrictive3;
- străinii trebuie să respecte legile şi celelalte reglementări ale statului pe
teritoriul căruia se află şi să nu întreprindă nici o acţiune împotriva
statului respectiv.
Tipuri de regim juridic al străinilor (Scăunaș, 2007, pg. 224-225):
Regimul Statele care au adoptat acest sistem de tratament recunosc
naţional străinilor pe teritoriul lor aceleaşi drepturi pe care le acordă
propriilor cetăţeni, cu excepţia drepturilor politice.
Regimul clauzei Potrivit acestei clauze, străinilor li se acordă, în baza unor
naţiunii celei tratate internaţionale, regimul cel mai favorabil care a fost
mai favorizate acordat cetăţenilor unui stat terţ pe teritoriul statului
respectiv.
Regimul Acest regim presupune ca străinii să se bucure pe teritoriul
standardelor unui stat cel puţin de tratamentul minim ce se acordă pe
internaţionale plan internaţional unor asemenea persoane.
Regim mixt Majoritatea statelor lumii au adoptat un regim mixt de
acordare a drepturilor străinilor, cu elemente din toate
regimurile prezentate.
În România, regimul străinilor este stabilit prin Lege nr. 482/2004 pentru
modificarea şi completarea OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în
România, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1116 din 27/11/2004.
Statele au dreptul de a apăra interesele cetăţenilor proprii aflaţi pe teritoriul
altui stat prin mijloace juridico-diplomatice sub forma protecţiei diplomatice.
Reglementări aparţinând dreptului internaţional public referitoare la dreptul la
protecţie diplomatică al statului au fost codificate prin Convenţia de la Viena
privind relaţiile diplomatice din 1961 şi Convenţia de la Viena privind relaţiile
consulare din 1963. (Maftei, Drept diplomatic și consular. Note de curs, 2009).
Aceste documente stabilesc, în cadrul funcţiilor misiunilor diplomatice şi ale
oficiilor consulare, şi pe aceea referitoare la protejarea intereselor statului
acreditant (trimiţător) şi ale cetăţenilor săi în statul acreditar (de reşedinţă), în
limitele dreptului internaţional.
Potrivit art. 17 din Constituţia României, cetăţenii români se bucură în
străinătate de protecţia statului român şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile,
cu excepţia acelora ce nu sunt compatibile cu absenţa lor din ţară.
3
Aceste măsuri restrictive pot consta în: obligaţia obţinerii unei aprobări pentru deplasarea în teritoriu, înregistrarea la
organele de poliţie, prezentarea periodică la control, etc.)
Sarcina de lucru 3
Ce tipuri de regimuri juridice pot fi aplicate în privinţa străinilor ?
1.4. Dreptul de azil

Dreptul de azil constituie dreptul unui stat suveran de a aproba intrarea şi
stabilirea pe teritoriul său a unor străini supuşi persecuţiilor sau urmăriţi în ţara
lor pentru activităţi politice ori pentru concepţiile lor care nu sunt în
concordanţă cu regimul politic şi juridic intern al statului de origine.
Azilul politic (teritorial) Azilul diplomatic
Orice persoană supusă persecuţiei în Acordarea azilului diplomatic s-a
ţara sa are dreptul să ceară şi să se bazat pe unele cutume locale ori pe
bucure de azil în alte ţări. reciprocitate, dar a făcut obiectul şi al
unor convenţii internaţionale încheiate
Sunt exceptate persoanele urmărite
între state sud-americane5, iar situaţii
pentru infracţiuni de drept comun
de acordare a azilului diplomatic au
sau pentru acţiuni contrare
existat şi pe continentul european.
scopurilor şi principiilor O.N.U.
Azilul diplomatic constă în acordarea
Acordarea azilului politic constituie
de refugiu în localurile misiunilor
un drept al statelor, ca expresie a
diplomatice. (Miga-Beşteliu, 2005, p.
suveranităţii lor; statul solicitat să
228)
acorde azil politic poate să admită
sau să respingă o asemenea cerere. Azilul diplomatic nu este recunoscut
ca legal de către majoritatea statelor
Statul primitor este obligat:
lumii, considerându-se că prin
- să acorde azilantului acceptat acordarea acestuia ambasadele şi
regimul juridic acordat străinilor; consulatele şi, deci, statele cărora le
- să nu extrădeze sau să expulzeze aparţin acestea, încalcă suveranitatea
4
pe azilant, să nu trimite pe azilant statului de reşedinţă.
înapoi în ţara de origine în care
este supus persecuţiilor.
Problema refugiaţilor constituie obiect de preocupare atât pentru statele

primitoare, cât şi pentru Organizaţia Naţiunilor Unite, în cadrul căreia s-au
încheiat mai multe convenţii sau alte acte internaţionale prin care se încearcă o
rezolvare a problemelor acestora.
Convenţia privind statutul refugiaţilor din 1951 şi Protocolul asupra
refugiaţilor din 1967 definesc refugiatul ca fiind persoana care în urma unor
4
Exceptând situaţia în care considerente serioase de securitate naţională ar impune asemenea măsuri.
5
Convenţia de la Havana din 1928 şi Convenţia de la Caracas din 1954
temeri justificate de a fi persecutată pe motive de rasă, religie, naţionalitate,
apartenenţă la un grup social sau opinie politică, se găseşte în afara ţării sale de
origine şi nu poate sau din cauza acestor temeri nu doreşte să revină în ţara sa.
În decembrie 1950 a fost creat Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru
Refugiaţi6, care are sarcina de a căuta soluţii permanente pentru problema
refugiaţilor, de a oferi sprijin pe termen lung guvernelor, statelor şi
organizaţiilor neguvernamentale concretizat în măsuri care să faciliteze
repatrierea liber consimţită a refugiaţilor sau asimilarea lor în noile comunităţi
naţionale. (Onica-Jarka, B.; Brumar, C.; Deteșeanu, D.-A., 2006, p. 89)
Refugiaţii au faţă de statul primitor obligaţii similare cu cele ale oricărui străin.
România7 a aderat la Convenţia din 19518 şi la Protocolul din 1967 în anul
1991 şi a reglementat situaţia refugiaţilor pe teritoriul sau prin Legea nr. 15 din
1996 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, care a fost abrogată
prin Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor
în România (modificată ulterior prin Ordonanţa Guvernului nr. 13/2002,
aprobată cu modificări de Legea 323/2001, ce a fost abrogată prin Legea
122/2006, privind azilul în România, cu modificările ulterioare).
Potrivit reglementărilor româneşti, străinul care dobândeşte statutul de refugiat
în România are obligaţia de a se supune legislaţiei române şi convenţiilor
internaţionale referitoare la statutul refugiaţilor, la care România este parte.
Legea română prevede că statutul de refugiat este refuzat străinului care:
- a comis o infracţiune contra păcii şi omenirii ori o infracţiune la care se
referă convenţiile internaţionale la care România este parte;
- a comis o infracţiune gravă de drept comun în afara României, înainte de
a fi admis pe teritoriul României;
- a comis fapte care sunt contrare scopurilor şi principiilor enunţate în
Carta ONU.
În conformitate cu Declaraţia asupra azilului teritorial, adoptată de Adunarea
Generală a ONU la 14 decembrie 1967:
- statele sunt obligate să respecte azilul acordat de un stat;
- dacă un stat nu poate acorda azil, alte state trebuie să ia măsuri pentru a
uşura greutăţile acelui stat;
- persoanele care cer azil nu vor fi refuzate la frontieră, dacă au intrat deja
pe teritoriul statului unde caută azil şi nu vor fi trimise în alt stat în care
există riscul de a fi persecutate;
- statele nu vor permite persoanelor cărora le-a acordat azil să săvârşească
acte contrare scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite.
6
http://www.unhcr.org/cgi-bin/texis/vtx/home
7
http://www.unhcr-budapest.org/romania/files/index.php?option=com_content&task=view&id=170
8
http://www.unhcr.org.ua/files/Convention_Protocol_rom.doc
Sarcina de lucru 4
Ce obligaţii a stabilit în sarcina statelor Declaraţia asupra azilului teritorial,
adoptată de Adunarea Generală a ONU la 14 decembrie 1967?
1.5. Extrădarea şi expulzarea

a) Expulzarea străinilor – o măsură de siguranţă, cu caracter administrativ,
prin care un stat constrânge pe unul sau mai mulţi străini, persoane care au
devenit indezirabile în statul respectiv, să părăsească teritoriul său în cel mai
scurt timp, în scopul ocrotirii ordinii juridice a statului, pentru raţiuni de
securitate ori de apărare a ordinii publice, ori pentru raţiuni politice, economice
sau de altă natură. (Niciu, 2001 p. 184)
Expulzatului trebuie să i se recunoască dreptul de a opta asupra teritoriului
unde urmează să fie expulzat, el neputând să fie trimis într-o ţară sau un
teritoriu în care existenţa ori libertatea sa ar fi ameninţate din diverse motive.
Este interzisă expulzarea străinului într-o ţară sau pe un teritoriu în care
persoana sau libertatea sa ar fi ameninţate pentru motive de rasă, religie,
cetăţenie sau opinii politice (art. 33 alin. 1 din Convenţia privind statutul
refugiaţilor din 28 iulie 1951).
În conformitate cu art.13 al Pactului internaţional privind drepturile civile şi
politice (adoptat de Adunarea Generală a ONU în 1966), un străin care se
găseşte în mod legal pe teritoriul unui stat parte la acest pact nu poate fi
expulzat decât ca urmare a unei decizii luate în conformitate cu legea şi, când
raţiuni imperioase de securitate naţională nu se opun, persoana în cauză poate
să prezinte motivele expulzării sale şi poate cere reexaminarea cazului său de
către autoritatea competentă.
b) Extrădarea străinilor – reprezintă un atribut de suveranitate al statului care
o acordă şi se materializează în actul prin care un stat predă, la cererea altui
stat, o persoană aflată pe teritoriul său, în vederea cercetării sau judecării
acesteia pentru săvârşirea unei fapte penale sau a executării pedepsei, dacă a
fost condamnată anterior de o instanţă de judecată (Selejan-Guţan &
Crăciunean, 2008, p. 93).
Instituţia extrădării poate fi considerată un act de asistenţă juridică interstatală
(Geamănu, 1981 p. 382) în materie penală, care se dispune în baza unor
convenţii internaţionale, pe bază de reciprocitate sau în temeiul unei legi
interne.

Extrădarea se poate face pentru: Nu pot fi extrădaţi:

- crimele împotriva păcii, - autorii infracţiunilor politice sau cei
care ar putea fi condamnaţi la moarte
- crimele împotriva umanităţii,
ori ar exista riscul să fie supuşi
- crimele de război, torturii sau la rele tratamente;
- terorism, - cetăţenii proprii ai statului solicitat,
- infracţiunile de drept comun. cu excepţia cazurilor de reciprocitate
expres prevăzute de lege.
Condiţii de fond ale extrădării sunt:

- fapta pentru care se cere extrădarea să fi fost prevăzută ca infracţiune
atât în legislaţia statului solicitant, cât şi în cea a statului solicitat
(principiul dublei incriminări);
- persoana extrădată să nu fie judecată şi condamnată decât pentru
infracţiunea pentru care s-a cerut extrădarea (principiul specialităţii);
- fapta trebuie să aibă o anumita gravitate, concretizată într-un anumit
minim de pedeapsă privativă de libertate prevăzut în legislaţia ambelor
ţări;
- să nu fi intervenit prescripţia incriminării sau a executării pedepsei
respective, ori o cauza care înlătură răspunderea penală;
- făptuitorul să nu mai fi fost condamnat sau să se fi dispus scoaterea sa
de sub urmărire penală pentru fapta pentru care se cere extrădarea.
Reglementări internaţionale în materia expulzării stabilesc că:
- „Nimeni nu poate fi expulzat printr-o măsură individuală sau colectivă,

de pe teritoriul statului al cărui cetăţean este” (art. 3 din Protocolul nr.
4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului);
- „Expulzările colective ale străinilor sunt interzise” (art. 4 din
Protocolul nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului).
Sarcina de lucru 5
Consultă bibliografia recomandată şi realizează o comparaţie între instituţia
extrădării şi cea a expulzării.

1.6. Drepturile fundamentale ale omului: noţiune şi evoluţie
a) Noţiunea de drepturi fundamentale

Drepturile fundamentale ale omului reprezintă:
- acele drepturi ale fiinţei umane care, fiind esenţiale pentru existenţa
fizică, pentru dezvoltarea materială şi intelectuală a acesteia, sunt
garantate de documente de o importanţă deosebită;
- acele ”prerogative conferite de dreptul intern şi recunoscute de dreptul
internaţional fiecărui individ, ce dau expresie unor valori sociale
fundamentale şi care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane
esenţiale şi a unor aspiraţii legitime, în contextul economico-social,
politic, cultural şi istoric, al unei anumite societăţi” (Năstase, 1992).
a) Scurt istoric al evoluţiei drepturilor fundamentale ale omului
Antichitate - au apărut idei conform cărora toate fiinţele sunt egale în
demnitate şi valoare şi orice fiinţă umană are drepturi eterne şi imuabile,
precum şi obligaţii.
Magna Charta Libertatum (dată de regele Ioan fără de Ţară, în 1215):
punctul 39 al acestui document prevedea, de exemplu, că:
„Nici un om liber nu va fi arestat sau întemniţat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat
în afara legii, sau exilat, sau lezat de orice manieră ar fi şi noi nu vom purcede împotriva lui
şi nici nu vom trimite pe nimeni împotriva lui, fără o judecată loială a egalilor săi, în
conformitate cu legea ţării.”
Petiţia drepturilor (Anglia, 1628): cele mai importante prevederi ale acestui
act aveau ca obiect stabilirea de garanţii împotriva perceperii impozitelor fără
aprobarea Parlamentului, a confiscării de bunuri şi a arestărilor fără respectarea
procedurii de judecată normală.
Habeas corpus (Anglia, 1679): la solicitarea arestatului sau a oricărei alte
persoane, tribunalul trebuia să emită un mandat de aducere a arestatului, putând
hotărî ca urmare fie retrimiterea lui în închisoare, fie punerea lui în libertate cu
sau fără cauţiune.
Bill-ul drepturilor (Anglia, 1689): a fost declarată ilegală orice preluare de
bani pentru Coroană sau pentru folosul ei pentru o altă perioadă de timp şi în
alte condiţii de cele stabilite de Parlament.
Declaraţia drepturilor din statul Virginia (1776): a consacrat principiul
potrivit căruia “toţi oamenii sunt prin natura lor în mod egal liberi şi
independenţi şi au anumite drepturi înnăscute.”
Declaraţia de independenţă a S.U.A. (din 4 iulie 1776): prevede că oamenii
au fost creaţi egali, ei fiind înzestraţi de Creator cu anumite drepturi
inalienabile; printre aceste drepturi se găsesc viaţa, libertatea şi căutarea
fericirii. Acest act consacră ideea că toate guvernările au fost stabilite de către
oameni tocmai în scopul garantării acestor drepturi. Oricând o formă de
guvernare devine contrară acestui scop, poporul are dreptul de a o schimba sau
de a o aboli şi de a stabili un nou guvernământ”.
Declaraţia franceză din 1789 se intitulează Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului şi în chiar primul său articol stipulează că „oamenii se nasc şi
rămân liberi şi egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi fundate decât pe
egalitatea comună,” precizându-se că finalitatea asociaţiilor politice o
constituie apărarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului:
libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa împotriva asupririi.
În sec. al XIX-lea au apărut firave încercări de internaţionalizare a unor
categorii de drepturi, dar aceasta numai în considerarea unor interese
geopolitice ale marilor puteri referitoare la drepturile propriilor cetăţeni aflaţi
în străinătate.
Sfârşitul primului război mondial a însemnat începutul unei noi etape în
dezvoltarea dreptului internaţional, în special în domeniul drepturilor omului.
Una din direcţiile majore ale acestei dezvoltări a fost protecţia minorităţilor.
După cel de-al doilea război mondial, preocuparea pentru protecţia drepturilor
omului a condus la ceea ce se numeşte “dreptul internaţional al drepturilor
omului”.
Principalele acte internaţionale referitoare la drepturile omului cu caracter de
universalitate au fost adoptate după cel de-al doilea război mondial sub egida
Organizaţiei Naţiunilor Unite. Aceste acte stau la baza întregii construcţii
juridice internaţionale referitoare la drepturile omului. Ele influenţează
legislaţiile naţionale ale statelor în această materie, prevederile lor constituind
standarde internaţionale ale drepturilor omului.
Carta Naţiunilor Unite, adoptată în 1945, în urma Conferinţei de la San
Francisco, proclamă, în preambulul său, „credinţa în drepturile fundamentale
ale omului, în demnitate şi în valoarea persoanei umane, în egalitatea de drept
a bărbaţilor cu femeile, ca şi a naţiunilor, mari şi mici”.
Carta ONU are marele merit de a fi introdus drepturile omului în ordinea
internaţională. (Selejan-Guţan & Crăciunean, 2008, p. 101)
Articolul 1 aliniatul (3) al Cartei Naţiunilor Unite declară următorul scop
fundamental al O.N.U.:
„Realizarea cooperării internaţionale în soluţionarea problemelor internaţionale de natură
economică, socială, culturală sau umanitară, şi promovarea şi încurajarea respectării
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă
sau religie.”
Articolele 55 şi 56 ale Cartei Naţiunilor Unite prevăd obligaţiile O.N.U. şi ale
statelor membre care împreună, dar şi separat, vor crea condiţiile de stabilitate
şi de bunăstare necesare unor legături paşnice şi prieteneşti între naţiuni,
întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi ale popoarelor şi a
dreptului de a dispune de ele însele. Pentru realizarea acestor ţeluri, statele
membre ale O.N.U. se obligă să promoveze:
„ridicarea nivelului de trai, deplina folosire a braţelor de muncă şi condiţii de progres şi
dezvoltare economică şi socială; rezolvarea problemelor internaţionale în domeniile
economic, social, al sănătăţii publice şi al altor probleme conexe şi cooperare internaţională
în domeniile culturii şi educaţiei; respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi
libertăţile fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă, religie.”
Totodată, Carta precizează obligaţia statelor membre O.N.U. de a coopera cu
organizaţia pentru promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului.
Pe baza dispoziţiilor Cartei Naţiunilor Unite şi a noii concepţii ce rezulta din
aceasta cu privire la drepturile omului, Adunarea Generală a O.N.U. a
proclamat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ca un prim instrument
internaţional referitor la drepturile omului. Aceasta a dobândit o importanţă
politică şi juridică deosebită de-a lungul timpului datorită valorilor pe care le
promovează şi le apără.
Doctrina a reţinut cu privire la instituţia drepturilor omului că „…a cunoscut
un îndelungat proces de cristalizare, înfăţişându-se în prezent ca o instituţie
deosebit de complexă, ce ţine atât de ordinea juridică internă, cât şi de cea
internaţională. Ea defineşte şi însumează un ansamblu de drepturi, libertăţi
şi obligaţii ale oamenilor unii faţă de alţii, ale statelor de a apăra şi
promova aceste drepturi, ale întregii comunităţi internaţionale de a veghea
la respectarea drepturilor şi libertăţilor respective în fiecare ţară”.
(Duculescu, 1994 pg. 18-19)
În concepţia lui K. Vasak, drepturile omului implică, în reglementarea lor
juridică, următoarele imperative: respectarea de către fiecare a drepturilor
omului pentru alţii, să se ţină seama de viaţa grupului social considerat ca o
entitate, de viaţa umanităţii în ansamblu. (Vasak, 1978 p. 506)
Sarcina de lucru 6
1. Ce document a fost proclamat de Adunarea Generală a Organizaţiei
Naţiunilor Unite ca fiind primul instrument internaţional referitor la
drepturile omului.?
2. Care este scopul fundamental al ONU potrivit articolului 1 alin (3) al
Cartei Naţiunilor Unite?

1.7. Declaraţia universală a drepturilor omului din 10 decembrie 1948
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la 10 decembrie

1948 de către Adunarea Generală a ONU şi este primul document cuprinzător
în sfera drepturilor omului, adoptat de o organizaţie internaţională.
Declaraţia Universală a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. ca
rezoluţie, nu este un tratat, aşadar nu are putere obligatorie.
Declaraţia este primul document important internaţional de ansamblu, cu
vocaţie de universalitate în acest domeniu şi porneşte de la necesitatea
elaborării unui standard minim care să fie respectat pe plan internaţional, a
stabilirii unei concepţii comune despre drepturile şi libertăţile omului. Ea are în
vedere condiţia umană în ansamblu, incluzând atât libertatea cuvântului şi a
convingerilor, cât şi eliberarea de teamă şi mizerie (Puşcă & Puşcă, 2000, p.
169).
Declaraţia Universală proclamă două mari categorii de drepturi:
drepturile civile şi politice drepturile economice, sociale şi
culturale
- dreptul oricărei persoane la viaţă, la - dreptul la securitate socială;
libertate şi la securitatea persoanei
- dreptul la muncă, la condiţii de
sale;
muncă echitabile şi la protecţie
- nimeni nu va fi supus torturii, ori împotriva şomajului;
unor pedepse sau tratamente crude,
- dreptul fiecărui om la un salariu
inumane sau degradante;
egal pentru o muncă egală, la o
- toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi remuneraţie echitabilă şi
au dreptul să fie egal ocrotiţi de ea; satisfăcătoare care să asigure lui şi
familiei sale o existenţă demnă;
- nimeni nu poate fi arestat, deţinut
sau exilat in mod arbitrar; - dreptul de a înfiinţa sindicate;
- dreptul la libera circulaţie; dreptul la - dreptul la odihnă şi timp liber,
azil politic; precum şi la concedii periodice,
plătite;
- dreptul fiecărui om la o cetăţenie;
- mama şi copilul au dreptul la un
- bărbatul şi femeia au dreptul să se
ajutor şi asistenţă socială;
căsătorească şi să întemeieze o
familie; - dreptul la învăţătură;
- dreptul la proprietate şi de a nu fi - dreptul fiecărui om de a lua parte,
lipsit în mod arbitrar de ea; în mod liber, la viaţa culturală a
comunităţii sale;
- dreptul omului la libertatea de
gândire, conştiinţă şi religie, la - dreptul la protecţia intereselor
libertatea de opinie şi de exprimare, morale sau materiale decurgând
la libertatea de întrunire şi asociere din producţii ştiinţifice, literare
paşnică etc. sau artistice etc.

În Preambulul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului se prevede că
sunt proclamate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, cu scopul
de a servi „ca ideal comun către care trebuie să tindă popoarelor şi toate
naţiunile pentru ca toate persoanele şi toate organele societăţii, având
permanent în vedere această declaraţie, să se străduiască, prin învăţătură şi
educaţie, să dezvolte respectul pentru aceste drepturi şi libertăţi şi să
asigure, prin măsuri progresive de ordin naţional şi internaţional,
recunoaşterea şi aplicarea lor universală şi efectivă atât în cadrul statelor
membre înseşi, cât şi în teritoriile aflate sub jurisdicţia lor”.
Caracterul de recomandare pe care îl are Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului pentru statele membre ale organizaţiei aşa cum prevede Carta O.N.U.
(art. 13, pct. 1), a impus necesitatea ca prevederile sale să fie incluse în
tratate internaţionale, devenind astfel obligatorii pentru statele participante la
ele. În acest sens, în anul 1951, la cea de-a VI-a sesiune, Adunarea Generală
a ONU a adoptat o rezoluţie prin care se cerea Comisiei pentru drepturile
omului „să elaboreze...două pacte internaţionale relative la drepturile
omului, unul privind drepturile civile şi politice, celălalt privind drepturile
economice, sociale şi culturale” (Rezoluţia 543/VI).
Sarcina de lucru 7
1. Precizaţi scopul pentru care au fost proclamate drepturile şi
libertăţile omului înscrise în Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului adoptată la 10 decembrie 1948 de către Adunarea Generală a
ONU.
2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului are putere juridică
obligatorie? Argumentaţi!
1.8. Convenţii şi acorduri privind drepturile omului. Reglementări în

domeniul drepturilor omului pe plan regional sau subregional
1.8.1. Convenţii şi acorduri privind drepturile omului
Cele două Pacte internaţionale adoptate de Adunarea Generală a O.N.U. în

cadrul sesiunii a XXI-a prin Rezoluţia 220A/XXI şi deschise spre semnare în
decembrie 1966 au statutul de tratat internaţional şi creează obligaţii juridice
pentru statele părţi.
În preambulul lor se enunţă principiul general că:
„recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor
egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume”.

Pactele consacră obligaţia statelor părţi de a asigura egalitatea în drepturi a
bărbatului şi femeii şi interzic de asemenea discriminarea pe bază de rasă,
cultură, sex, limbă, religie, opinie politică sau de altă natură, origine naţională
sau socială, avere sau naştere.
Pactul privind drepturile civile şi politice consacră mai multe drepturi
dintre care menţionăm:
- dreptul la viaţă;
- dreptul de a nu fi supus torturii sau altor pedepse sau tratamente crude,
- dreptul de a nu fi ţinut în sclavie;
- dreptul de a nu fi închis pentru neexecutarea unor obligaţii contractuale
- dreptul fiecărui om la libera circulaţie şi de a-şi alege liber reşedinţa;
- dreptul omului la libertatea de gândire, de conştiinţă şi religioasă;
- dreptul la întruniri paşnice;
- dreptul oricărui copil, fără nici o discriminare, la ocrotire din partea
familiei sale, a societăţii şi statului;
- dreptul persoanelor care aparţin unor minorităţi etnice, religioase sau
lingvistice de a avea, în comun cu ceilalţi membri ai grupului lor, propria
lor viaţă culturală, de a profesa şi practica propria religie şi de a folosi
propria lor limbă.
Obligaţiile asumate de către statele părţi prin ratificarea Pactului
internaţional privind drepturile civile şi politice sunt enunţate în articolul 2
§1:
„Fiecare stat parte la prezentul Pact se angajează să respecte şi să garanteze tuturor
persoanelor aflate pe teritoriul său şi supuse jurisdicţiei sale, drepturile recunoscute în
prezentul Pact, fără nici o deosebire, cum ar fi de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii
politice sau de altă natură, origine naţională sau socială, avere, naştere sau alt statut.”
Paragraful 2 al articolului 2 cere statelor părţi:
„să adopte acele măsuri legislative sau de alt ordin care sunt necesare pentru a realiza
exercitarea drepturilor” garantate prin Pact.
Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale
recunoaşte următoarele drepturi:
- dreptul la muncă;
- dreptul de a se bucura de condiţii de muncă juste şi prielnice;
- dreptul de a înfiinţa şi de a face parte din sindicate;
- dreptul la securitate socială;
- dreptul la protecţia familiei;
- dreptul la un standard de viaţă satisfăcător;

- dreptul de a se bucura de cel mai înalt standard posibil de sănătate fizică
şi psihică;
- dreptul la educaţie;
- dreptul de a participa la viaţa culturală.
Prin ratificarea acestui Pact, un stat parte are obligaţia de a lua măsuri pentru
utilizarea la maximum a resurselor lor disponibile cu scopul de a ajunge treptat
la deplina înfăptuire a acestor drepturi (art.2).
Pactul impune statelor părţi să prezinte rapoarte asupra măsurilor pe care le-au
adoptat şi asupra progresului înregistrat în respectarea drepturilor (art.16).
Aceste rapoarte sunt adresate Secretarului general O.N.U. care le transmite
Consiliului Economic şi Social al organizaţiei.
Cele trei documente, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi Pactul internaţional cu
privire la drepturile economice, sociale şi culturale, împreună cu protocoalele
facultative, reunite, alcătuiesc Carta Internaţională a Drepturilor Omului.
(Scăunaș, 2007, p. 204)
Convenţia cu privire la prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid a fost
adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în 1948.
Convenţia statuează că genocidul reprezintă o crimă de drept internaţional,
indiferent dacă este săvârşit pe timp de pace sau pe timp de război, care
presupune comiterea unor anumite acte cu intenţia de a distruge, în întregime
sau parţial, un grup naţional, etnic, rasial, sau religios.
Actele care constituie genocid sunt:
- a ucide membrii ai grupului;
- a cauza grave vătămări corporale sau mentale membrilor grupului;
- a impune în mod deliberat grupului condiţii de viaţă de natură a cauza
distrugerea sa psihică în întregime sau parţial;
- a impune măsuri menite să împiedice naşterile în cadrul grupului;
- transferarea forţată a copiilor unui grup la un alt grup.
Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de
discriminare rasială a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în 1965.
Convenţia interzice discriminarea rasială şi condamnă orice propagandă şi
toate organizaţiile care se inspiră din idei sau teorii bazate pe superioritatea
unei rase şi care justifică sau încurajează astfel discriminarea rasială şi cere
statelor părţi să adopte măsuri pentru eliminarea şi sancţionarea actelor de
discriminare.
Prin discriminare, în concepţia consacrată de această convenţie, înţelegem
orice diferenţiere, excludere, restricţie sau preferinţă întemeiată pe rasă,
culoare, ascendenţă sau origine naţională sau etnică, care are ca scop sau efect
distrugerea ori compromiterea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării în
condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale în

domeniile politic, economic, social şi cultural sau în alt domeniu al vieţii
publice.
Statele părţi la convenţie se obligă:
- să nu săvârşească acte sau practici de discriminare rasială;
- să nu încurajeze, să nu apere sau să sprijine discriminarea rasială,
practicată de o persoană sau o organizaţie;
- să ia măsuri oficiale pentru reexaminarea politicii guvernamentale
naţionale şi locale şi să abroge, să modifice sau să anuleze legile şi
regulamentele care duc la discriminarea rasială;
- să favorizeze organizaţiile şi mişcările integraţioniste multirasiale.
Convenţia cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă
de femei a fost adoptată de Adunarea generală a O.N.U. în 1979.
Discriminarea faţă de femei constituie orice distincţie, excludere sau restricţie
bazată pe sex şi care are ca efect sau scop de a compromite sau distruge
recunoaşterea, beneficierea sau exercitarea de către femei, indiferent de starea
lor matrimonială pe bază de egalitate a femeilor şi bărbaţilor, a drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale în domeniile politic, economic, social,
cultural şi civil, sau în orice alt domeniu.
Această convenţie impune statelor:
- să promoveze o politică de natură să elimine discriminarea faţă de femei,
prin măsuri legislative şi de altă natură;
- să adopte măsuri pentru eliminarea prejudecăţilor şi a practicilor
cutumiare bazate pe ideea de inferioritate sau superioritate a unuia dintre
sexe;
- să suprime, sub orice formă, comerţul şi exploatarea prostituţiei
feminine.
Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente crude,
inumane sau degradante a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. a în
anul 1984.
Tortura este definită ca fiind orice act prin care o durere sau suferinţă ascuţită,
fizică sau mentală, sunt în mod intenţionat aplicate unei persoane în scopul, în
special, de a obţine de la ea sau de la o terţă persoană informaţii sau
mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act comis de ea sau de o terţă persoană
sau este bănuită că la comis, de a o intimida sau face presiuni asupra ei sau
asupra unei terţe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă
oarecare de discriminare, când o astfel de durere sau suferinţă sunt aplicate de
un agent cu funcţii publice sau o altă persoană acţionând cu titlu oficial sau la
instigarea sa, ori cu consimţământul său expres sau tacit (art.1).
Convenţia prevede următoarele obligaţii în sarcina statelor:
- să nu expulzeze, să nu respingă sau să extrădeze o persoană spre un alt
stat, dacă există motive serioase că persoana respectivă riscă să fie
supusă torturii în acel stat (art.3);

- să includă în legislaţia lor penală actele de tortură ca infracţiuni care se
pedepsesc (art.4);
- să reţină persoana bănuită că a săvârşit infracţiunea de tortură, dacă se
află pe teritoriul său (art.6);
- statul care deţine persoana bănuită de săvârşirea infracţiunii de tortură,
dacă nu o extrădează, este obligat să o judece (art.7) etc.
Convenţia privind drepturile copilului a fost adoptată de către Adunarea
Generală a O.N.U. în anul 1989.
Convenţia defineşte copilul ca fiind orice fiinţă umană, sub vârsta de 18 ani, cu
excepţia cazurilor când, în baza legii aplicabilă copilului, majoratul este
stabilit sub această vârstă (art.1).
Convenţia consacră principiul potrivit căruia în toate acţiunile care privesc
copiii, fie că sunt întreprinse de instituţii de ocrotire publice sau private,
instanţe de judecată, autorităţi administrative sau organisme legislative, se va
avea în vedere în primul rând interesul copilului.
În conformitate cu prevederile acestei convenţii, statelor părţi trebuie:
- să vegheze ca funcţionarea instituţiilor, serviciilor şi lăcaşelor care au
responsabilităţi faţă de copii şi asigură protecţia lor, să fie conforme cu
normele fixate de către autorităţile competente;
- să vegheze ca nici un copil să nu fie separat de părinţii săi, cu excepţia
cazului când această separaţie este în interesul copilului;
- să garanteze copiilor protecţia şi îngrijirile necesare;
- să protejeze copiii împotriva folosirii ilicite a stupefiantelor sau
substanţelor psihotrope;
- să protejeze copiii împotriva oricărei forme de exploatare sexuală şi
violenţă sexuală;
- să împiedice răpirea, vânzarea şi comerţul cu copii în acest scop etc.
1.8.2. Reglementări în domeniul drepturilor omului pe plan regional sau subregional

Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale a fost adoptată la Roma în 1950, în cadrul Consiliului Europei
şi completată protocoale adiţionale.
Convenţia europeană a drepturilor omului garanta în forma sa iniţială
următoarele drepturi:
- dreptul la viaţă
- dreptul de a nu fi supus torturii sau altor tratamente sau pedepse inumane
sau degradante
- dreptul de a nu fi ţinut în sclavie
- interzicerea muncii forţate
- dreptul la libertatea şi siguranţa persoanei
- dreptul la un proces echitabil
- dreptul de a nu fi supus unor legi şi pedepse ex post facto
- dreptul la viaţă privată şi de familie
- libertatea de gândire, conştiinţă şi religie
- libertatea de expresie
- libertatea de asociere şi de întrunire paşnică
- dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie. (Selejan-Guţan &
Prin protocoale adiţionale adoptate ulterior s-au adăugat alte drepturi şi anume:
Protocolul 1 - dreptul la proprietate
- dreptul la educaţie
- angajamentul statelor de a organiza alegeri libere la
intervale de timp rezonabile
Protocolul 4 - interzicerea privării de libertate pentru nerespectarea
obligaţiilor contractuale
- dreptul la liberă circulaţie
- interzicerea expulzării propriilor cetăţeni şi a expulzării
colective a străinilor
Protocolul 6 - abolirea pedepsei cu moartea pe timp de pace
Protocolul 7 - garanţii acordate străinilor înainte de a fi expulzaţi din
ţara unde îşi au reşedinţa;
- dreptul la recurs în procesele penale;
- dreptul la reparaţii în caz de eroare judiciară,
- dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru aceeaşi
faptă;
- egalitatea în drepturi şi obligaţii între soţi.
Protocolul 12 - principiul general al non-discriminării
Protocolul 13 - abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţe
Drepturile cuprinse în Convenţie şi în protocoalele adiţionale au, în general, un

caracter civil şi politic.

Convenţia americană referitoare la drepturile omului a fost semnată la 22
noiembrie 1969 la San José, în Costa Rica.
Statele-părţi se obligă:
- să respecte drepturile şi libertăţile recunoscute în Convenţie;
- să garanteze deplinul lor exerciţiu tuturor persoanelor ce depind de ele,
fără nici o deosebire de rasă, culoare, sex, limba, religie, credinţe politice,
origine socială sau naţională, situaţie economică, naştere sau orice alte
condiţii sociale.
Convenţia prevede drepturi precum:
- orice persoană are dreptul la respectul vieţii sale;
- nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de viaţa sa;
- în ţările în care nu este desfiinţată pedeapsa cu moartea, aceasta nu va putea
fi aplicată decât pentru sancţionarea crimelor celor mai grave, pe baza unei
sentinţe definitive, pronunţată de un tribunal competent;
- pedeapsa cu moartea nu va putea fi restabilită în statele care au desfiinţat-o;
- nimeni nu poate fi supus torturii, nici tratamentului sau pedepselor crude,
- nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât pentru motive determinate
mai dinainte de constituţiile statelor-părţi sau de legile adoptate în
conformitate cu acestea etc.
Carta africană a drepturilor omului şi ale popoarelor a fost adoptată în
1981 în cadrul Organizaţiei Unităţii Africane (O.U.A.).
A consacrat, în general, drepturi ale omului cuprinse în convenţiile similare de
pe alte continente, cu unele elemente specifice caracteristice tradiţiilor africane
în materie de căsătorie, cetăţenie, dreptul la un nivel de viaţă adecvat, dreptul la
odihnă etc.
Protecţia drepturilor omului în sistemul african acordă prioritate violărilor
masive ale drepturilor omului şi obligaţiei statelor de a interveni prin măsuri
adecvate pentru înlăturarea situaţiilor create prin asemenea încălcări.
Protecţia drepturilor omului la nivelul Uniunii Europene
Uniunea Europeană înscrie în preocupările sale mai ales din ultimii ani
promovarea şi garantarea drepturilor fundamentale ale omului.
Tratatul de la Maastricht, document ce a intrat în vigoare în 1993, menţionează
protecţia drepturilor fundamentale ale omului şi prevede, printre altele,
libertatea de circulaţie şi nediscriminarea.
Tratatul de la Amsterdam din 1997 (intrat în vigoare doi ani mai târziu)
stabileşte că Uniunea Europeană respectă drepturile fundamentale garantate de
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de tradiţiile constituţionale
comune ale statelor membre.
Tratatul de la Nisa (semnat în 2001 şi intrat în vigoare în 2003) proclamă Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, dar aceasta nu are forţă
obligatorie, rămânând doar un ”text de referinţă”. (Selejan-Guţan &
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa introducea dispoziţiile Cartei în
Titlul II al Proiectului, intitulat „Drepturile fundamentale în UE” (Proiectul a
fost respins de Franţa şi Olanda şi nu a intrat în vigoare).
Tratatul de la Lisabona (semnat în 2007 şi intrat în vigoare la 1 decembrie
2009) acordă statut juridic obligatoriu Cartei Drepturilor Fundamentale.
Alcătuită din şase capitole - Demnitatea, Libertăţile, Egalitatea, Solidaritatea,
Drepturile cetăţenilor, Justiţia - Carta conţine 54 de articole care definesc
valorile fundamentale ale Uniunii, precum şi drepturile civile, politice,
economice şi sociale ale cetăţenilor europeni.
România a ratificat Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind
Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene prin
Legea nr.13/7.02.20089.
Promovarea şi protecţia drepturilor omului sunt strâns legate de ideea
statului de drept.
Prin adoptarea şi aderarea la documente internaţionale cu caracter universal
sau regional, statele se obligă să ia măsuri legislative şi administrative pentru
a asigura cadrul juridic necesar şi mijloacele adecvate exercitării drepturilor
şi libertăţilor fundamentale de către toţi oamenii, fără discriminare.
Raportul stabilit între state prin care se angajează unele faţă de altele să
acorde anumite drepturi persoanelor fizice este un raport de drept
internaţional public; persoana fizică este beneficiara drepturilor înscrise într-
o astfel de convenţie, dar nu are calitate de subiect de drept internaţional.
(Anghel, 2002 p. 434)
Sarcina de lucru 8
Identificaţi ce asemănări şi deosebiri există între Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului şi cele două pacte adoptate în 1966?
1.9. Orientări de bază în domeniul drepturilor omului, în dreptul

internaţional contemporan
Problema protecţiei drepturilor omului a căpătat o amploare deosebită după
adoptarea Cartei O.N.U., evidenţiindu-se importanţa acordată de state
cooperării în această materie, reglementările internaţionale dobândind noi
valenţe (Pușcă & Pușcă, 2004, pg. 234-243) precum:
9
Publicată în Monitorul Oficial al României nr.107/12 februarie 2008.
1. universalitatea - documentele fundamentale ce privesc drepturile omului
drepturilor omului precizează că recunoaşterea demnităţii umane este
inerentă tuturor persoanelor, drepturile lor egale şi
inalienabile reprezintă fundament al libertăţii, dreptăţii şi
păcii în lume;
- aceste drepturi privesc toate fiinţele umane, oriunde s-ar
afla, indiferent de sex, rasă, poziţie socială etc.,
reglementările internaţionale din domeniul drepturilor
omului vizează, ca finalitate, punerea în practică a acestor
drepturi, faţă de orice persoană, în toate ţările lumii.
(principiul nediscriminării);
- tratatele cele mai importante din acest domeniu au
caracter de universalitate, reglementările lor se adresează
tuturor statelor lumii, la ele sunt parte un mare număr de
state;
- caracterul universal al drepturilor şi libertăţilor umane se
exprimă şi în stabilirea unui standard minim pe care toate
statele trebuie să-l accepte şi să-l transpună în
reglementări naţionale;
2. egalitatea în - egalitatea în drepturi este unul din drepturile cele mai
drepturi importante, fundamentul însuşi al garantării drepturilor
omului;
- reglementările internaţionale privind drepturile omului
prevăd că toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au în
mod egal dreptul la protecţia legii;
- trebuie să se garanteze tuturor persoanelor o protecţie
egală şi eficientă contra oricăror discriminări, mai ales a
celor pe motive de rasă, culoare, sex, limba, religie, opinie
politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială,
avere, naştere etc.;
- reglementari specifice privesc drepturile şi libertăţile
femeilor, ale copiilor şi tineretului, ale persoanelor de altă
rasă ori culoare, ale persoanelor care fac parte din rândul
minorităţilor, ori care vizează înlăturarea discriminărilor
şi crearea condiţiilor pentru ca acestea să poată beneficia
de drepturi egale cu ceilalţi membri ai societăţii;
3. indivizibilitatea - reglementările internaţionale abordează drepturile omului
şi interdependenţa în ansamblul lor, cuprinzând toate categoriile de drepturi
drepturilor omului şi libertăţi;
4. realizarea unui - există o strânsă legătură între afirmarea acestor drepturi şi
raport armonios societatea în care ele se exercită, realizarea drepturilor
între om şi presupunând şi existenţa unor obligaţii faţă de societate;
societate numai în cadrul comunităţii se poate realiza dezvoltarea
liberă şi deplină a persoanei umane; omul nu are numai
drepturi, ci şi obligaţii.

Instituţia drepturilor omului a cunoscut o dezvoltare continuă. În doctrină se
afirmă că ”există deja o ramură distinctă a dreptului internaţional – dreptul
internaţional al drepturilor omului”. (Năstase, 1992 p. 38).
Reglementările internaţionale în domeniul protecţiei drepturilor omului sunt
guvernate de un set de reguli de bază care contribuie la exercitarea şi
înţelegerea corectă a acestor drepturi.
Statele semnatare se angajează să pedepsească comiterea unor asemenea
încălcări sub toate formele şi modalităţile de săvârşire şi se obligă să adopte
şi să aplice politici şi măsuri pe plan legislativ, administrativ, judiciar sau de
altă natură pentru a le preveni şi elimina din viaţa internaţională, inclusiv de
a coopera în ce priveşte luarea unor măsuri concertate pe plan internaţional.
Încălcarea normelor referitoare la genocid, abolirea sclaviei, eliminarea
tuturor formelor de discriminare rasială, apartheid, crimele contra păcii,
crimele împotriva umanităţii şi crimele de război, datorită gravităţii acestor
fapte, sunt calificate prin convenţii internaţionale specifice drept crime de
drept internaţional penal, iar unele dintre ele sunt declarate ca
imprescriptibile (crimele de război, crimele împotriva umanităţii, actele
inumane decurgând din politica de apartheid, genocidul.
Sarcina de lucru 9
Citeşte Marţian Niciu, Drept internaţional public, Ed. Servosat, Arad,
2001, pp. 192-195 şi răspunde la următoarea întrebare:
Ce presupune regula în conformitate cu care statele au obligaţia de a
coopera între ele pentru promovarea şi garantarea drepturilor omului?
1.10. Mecanisme stabilite pentru aplicarea reglementarilor internaţionale

privind drepturile omului
În scopul garantării drepturilor omului, statele au creat prin acte internaţionale
organisme cu vocaţie de universalitate şi organisme regionale cu competenţe în
acest domeniu.
Aplicarea documentelor internaţionale a necesitat stabilirea unor mecanisme

care să sintetizeze şi să promoveze cele mai adecvate modalităţi, să semnaleze
neajunsurile, să adreseze recomandări.
Asemenea mecanisme sunt, de exemplu, comitetele create prin pactele
drepturilor omului şi alte convenţii din acest domeniu. (Pușcă & Pușcă, Drept
internațional public, 2004, pg. 190-191)

Comitetele sunt formate din experţi cu titlul individual, persoane cu înaltă
autoritate şi competenţă recunoscută, aleşi dintre candidaţii propuşi de statele
părţi. Ele au competenţa de a examina rapoarte prezentate periodic de către
statele părţi asupra masurilor adoptate pentru a face efective drepturile
recunoscute prin tratatele în cauză, ca şi asupra progreselor realizate în
exercitarea acestor drepturi indicând factorii şi dificultăţile care afectează
aplicarea prevederilor respective.
Comitetele întocmesc, la încheierea sesiunilor anuale, rapoarte cuprinzând
observaţii pe care le consideră adecvate.
O altă procedură, pe care statele o pot accepta prin declaraţii exprese, constă în
examinarea de către comitetele respective a comunicărilor primite de la
persoane sau grupuri de persoane aflate sub jurisdicţia lor, care se plâng că sunt
victime ale unei încălcări de către statul respectiv a unuia din drepturile omului
prevăzute în aceste documente.
Organismele internaţionale create pe baza unor acte internaţionale cu vocaţie
de universalitate nu au funcţii jurisdicţionale, ele nu adoptă hotărâri
obligatorii pentru state. (Niciu, 2001 p. 233)
Prin intermediul unor convenţii internaţionale regionale cu privire la
drepturile omului s-au creat organe jurisdicţionale, cu caracter regional,
pentru soluţionarea litigiilor din acest domeniu.
Sarcina de lucru 10
Consultă bibliografia recomandată şi explică în maximum 15 rânduri
care este competenţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului.
1.11. Reglementări privind situaţia minorităţilor
Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a formulat prima definiţie a

minorităţii în cazul Comunităţile greco-bulgare din anul 1930: grup de
persoane ce trăiesc într-o ţară sau localitate având rasă, religie, limbă şi
tradiţii proprii, unite prin identitatea acestora într-un sentiment de
solidaritate, în scopul păstrării tradiţiilor, orientării religioase şi asigurând
învăţământul şi creşterea copiilor în conformitate cu spiritul şi tradiţiile
rasei lor şi ajutându-se reciproc. (Niță, Irina, 2008)
Primele reglementări privind situaţia minorităţilor au apărut în raporturile
dintre state în cadrul reglementarilor de pace la încheierea războaielor, mai ales
a celor două războaie mondiale.

După al doilea război mondial, au existat reglementări care au inclus prevederi
referitoare la protecţia drepturilor omului şi la interzicerea discriminărilor
precum:
- acordurile încheiate în 1950 între India şi Pakistan, privind drepturile
fundamentale ale minorităţilor în cele două ţări;
- acordul între guvernele austriac şi italian din 1956, ce conţinea prevederi
referitoare la locuitorii de limbă germană din provinciile Bolzano şi
Trente;
- acordul între Anglia şi Singapore din 1957, care privea protecţia unor
grupuri etnice, religioase sau lingvistice în Singapore;
- acordul între Franţa şi Madagascar din 1960, referitor la protecţia
populaţiei din insula Sfânta Maria;
- Memorandumul din 1959 privind reglementarea problemelor Ciprului,
care conţinea dispoziţii detaliate privind drepturile comunităţilor greacă
şi turcă.
- în cadrul O.N.U. au mai fost adoptate rezoluţii privind protecţia
„grupurilor etnice, religioase sau lingvistice” în Palestina (1947), în
teritoriile foste colonii italiene si asupra problemei Eritreei ca şi în
statutul oraşului Ierusalim (1950).
În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948,
problema minorităţilor este abordată doar în cuprinsul regulii generale a
egalităţii în drepturi a tuturor, fără deosebire de rasă, culoare, sex, limba,
religie, opinie politică sau altele, origine naţională sau socială, avere, naştere
sau alt statut.
Pactul internaţional din 1966, referitor la drepturile civile şi politice, cuprinde
prima reglementare cu caracter universal în legătură cu problema minorităţilor:
în acele state în care există minorităţi etnice, religioase sau lingvistice,
persoanele care fac parte din aceste minorităţi nu pot fi lipsite de dreptul de a
avea, împreună cu ceilalţi membrii ai grupului lor, propria lor viaţă culturală,
de a profesa şi de a practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă
(art.27).
Convenţia internaţională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare,
din 1965, defineşte discriminarea rasială ca fiind
„orice distincţie, excludere, restricţie sau preferinţă bazată pe rasă, culoare, descendenţă sau
origine naţională ori etnică, care are ca obiectiv sau ca efect să anuleze sau să împiedice
recunoaşterea, beneficiul sau exercitarea pe bază de egalitate, a drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale în domeniul politic, economic, social, cultural sau orice alt sector al
vieţii publice”.
Convenţia împotriva discriminărilor în domeniul învăţământului, adoptată de
UNESCO în 1960, defineşte discriminarea în acelaşi sens.
Cele două convenţii menţionate anterior nu prevăd drepturi specifice sau
separate pentru persoanele care fac parte din rândul minorităţilor.

Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa, semnat la
Helsinki în 1975, a înscris prevederea potrivit căreia
„Statele participante pe teritoriul cărora există minorităţi naţionale vor respecta dreptul
persoanelor care fac parte din aceste minorităţi la egalitate în faţa legii, le vor acorda
posibilităţi depline de exercitare reală a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi, în
acest scop, vor proteja interesele lor legitime în acest domeniu”.
Documentul final adoptat de Reuniunea general-europeană de la Atena (1986-
1989) prevede necesitatea asigurării unei căi efective de recurs ale persoanelor
care susţin că le-au fost încălcate drepturi şi libertăţi fundamentale: libertăţi
religioase, drepturile persoanelor ce aparţin minorităţilor naţionale.
În cadrul Reuniunii de la Copenhaga a C.S.C.E. din 1990 s-a elaborat un
document de mare importanţă care prevede că:
- persoanele care fac parte din rândul minorităţilor au dreptul de a-si
exprima, menţine şi dezvolta, în deplină libertate, identitatea etnică,
culturală, lingvistică sau religioasă şi de a-şi menţine şi dezvolta cultura
sub orice forme, la adăpost de orice tentative de asimilare împotriva
voinţei lor;
- statele participante se vor strădui să garanteze ca persoanele care fac
parte din rândul minorităţilor vor avea, în afara de obligaţia de a studia
limba oficială a statului în cauză, posibilitatea de a studia limba maternă
sau de a primi educaţie în aceasta limbă, precum şi, dacă acest lucru este
posibil şi necesar, de a folosi limba maternă în raporturile cu puterile
publice, în conformitate cu legislaţia naţională în materie.
Raportul adoptat în cadrul Reuniunii pentru experţi a C.S.C.E. de la Geneva (1-
19 iulie 1991), convocată pentru a se ocupa de problemele minorităţilor, a
reafirmat faptul că drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului constituie
baza protecţiei şi promovării drepturilor persoanelor care fac parte din rândul
minorităţilor, iar soluţionarea acestor probleme presupune un cadru politic
democratic, cu o jurisdicţie independentă.
În cadrul preocupărilor vizând protecţia drepturilor minorităţilor trebuie să se
aibă în vedere respectarea unor principii, precum: promovarea drepturilor şi a
dezvoltării minorităţilor trebuie să nu aducă atingere unităţii şi stabilităţii
statelor, integrităţii lor teritoriale şi independenţei lor politice; membrii
minorităţilor trebuie să respecte şi să protejeze toate drepturile şi libertăţile
omului, ale majorităţii.
Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, de exemplu,
adoptată sub egida Consiliului Europei în 1994, referitor la protecţia efectivă
a minorităţilor naţionale şi a drepturilor persoanelor aparţinând acestora „în
cadrul statului de drept, cu respectarea regulilor, a integrităţii teritoriale şi
a suveranităţii naţionale”, consideră că „realizarea unei Europe tolerante şi
prospere nu depinde numai de cooperarea dintre state, ci necesită şi
cooperarea transfrontalieră între colectivităţi locale şi regionale, cu
respectarea Constituţiei şi integrităţii fiecărui stat”.

Sarcina de lucru 11
Ce obligaţii impune statelor art. 27 din Pactul Internaţional privind
Drepturile Civile şi Politice ale Omului?
1.12. Drepturile omului în Constituţia României
Constituţia României consacră titlul II drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor

fundamentale, ceea ce îi conferă caracterul unei legi fundamentale moderne,
care promovează şi protejează drepturile omului în ţara noastră, potrivit
standardelor europene şi universale.
Încă în primul articol din titlul I al Constituţiei se subliniază că
„România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi
libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul
politic, reprezintă valori supreme şi sunt garantate”.
În conformitate cu prevederile constituţionale, România este patria comună şi
indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, naţionalitate,
origine etnică, limba, religie, sex, opinii, apartenenţă politică, avere sau origine
socială; statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor
etnice, culturale, lingvistice şi religioase; pluralismul în societatea românească
este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale.
Potrivit reglementărilor cuprinse în Constituţia României:
- cetăţenii sunt egali în fata legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi
fără discriminări;
- legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai
favorabile;
- cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului român;
- cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România;
- cetăţenii străini şi apatrizii, care locuiesc în România, se bucură de
protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantate de Constituţie şi
de alte legi;
- orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a
libertăţilor şi a intereselor sale legitime;
- nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept
- proprietatea privată este garantată etc.

Constituţia prevede şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor:
- fidelitatea faţă de ţară;
- respectarea Constituţiei şi legilor;
- apărarea ţării;
- contribuţia la cheltuielile publice;
- respectarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.
Dispoziţiile constituţionale consacră instituţia Avocatului Poporului.
În cazul unei eventuale neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile
interne, se aplică cu prioritate legile internaţionale. Dispoziţiile constituţionale
privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţă cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi
celelalte tratate la care România este parte.
În ceea ce priveşte minorităţile naţionale, Constituţia prevede că statul
recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul
la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale,
lingvistice si religioase. Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea,
dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare
în raport cu ceilalţi cetăţeni români. De asemenea, Constituţia României
garantează dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa
limba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în această limbă.
Constituţia României poate fi considerată o constituţie democratică, ea

reflectă diferitele documente şi organizaţii internaţionale la care Romania a
aderat.
În doctrina românească s-a apreciat că „oferind criteriul fundamental la care
trebuie să raportăm orice act - legislativ, al puterii executive al instanţelor
judecătoreşti, al persoanelor”, Constituţia României prezintă o deosebită
semnificaţie în domeniul drepturilor omului, chiar din punctul de vedere al
dreptului internaţional şi poate fi considerată ”o adevărată Constituţie a
drepturilor omului” (Puşcă & Puşcă, 2000, pg. 200-203).
Sarcina de lucru 12
Analizează prevederile din Titlul II al Constituţiei României intitulat
„Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale” şi stabileşte în ce
măsură acestea reflectă reglementările documentelor internaţionale
privind drepturile omului?

Jana Maftei Probleme ale populaţiei
iei în dreptul internaţ
internaţional public.
Promovarea şi protecţia
ţia drepturilor
dreptur omului
Rezumat
Populaţia,
ţ alăturiături de teritoriu şi guvern, reprezintă unul dintre elementele
constitutive ale statului şii cuprinde totalitatea persoanelor fizice legate de stat
prin cetăţenie.
enie. Pe teritoriul unui stat pot locui mai multe categorii de persoane,
ăţenie.
având statut juridic diferit: - cetăţenii statului respectiv; cetăţeni ăţeni ai statului
care au şi ş cetăţenia
ăţenia altui stat (bipatrizi); persoanele fără f ă cetăţenie
ăţenie (apatrizi) şi
persoanele refugiate (statut de permanenţă);
permanen - alte persoane: turiş
turişti, oameni de
afaceri etc. (cu statut
st temporar). Cetăţenia este definităă ca legătura ătura politic
politică şi
juridică permanentă şi efectivă dintre o persoană fizicăă şi un anumit stat, care
genereazăă drepturi şşi obligaţii pentru cetăţean şii statul respectiv. Cet Cetăţenia se
poate dobândi prin naştere na şi prin naturalizare şii se poate pierde prin renun renunţare
şii prin retragere. Libertatea acordatăacordat statelor în materia determină
determinării criteriilor
de acordare a cetăţeniei
cetăţ poate conduce la situaţii problemăă precum apatridia
(lipsa cetăţeniei)
ăţeniei) sau bipatridia (pluripa
(pluripatridia). Prin reglementări ări internaţionale
interna
(bilaterale sau multilaterale) s-a s încercat înlăturarea dificultăţilorăţilor generate de
aceste situaţii.ţii. Dreptul interna
internaţional
ional public cuprinde reglementă
reglementări referitoare
la regimul juridic al străinilor.
str Străinii se bucură de un standard minim de
protecţie şi trebuie să s respecte legile şi celelalte reglementări ări ale statului pe
teritoriul căruia
ăruia se afl află şi să nu întreprindă nici o acţiune ţiune împotriva statului
respectiv. Orice stat este îndreptăţit
îndrept it ca, pentru motive temeinice, să expulzeze
un străin in de pe teritoriul ssău, u, iar în cazul în care acesta să săvârşeşte o
infracţiune, să-ll extrădeze.
extr O preocupare deosebită a statelor şi a unor
organizaţii ţii internaţ
internaţionale guvernamentale şii neguvernamentale o reprezintă reprezint
problema refugiaţilor.
refugiaţ . Pentru toate persoanele care se află în limitele
teritoriului unui stat, indiferent dacă dac acestea sunt cetăţeni eni ai statului respectiv
sau sunt străini,ăini, statutul lor juridic se stabileşte
stabile te potrivit dreptului intern în
baza suveranităţii ăţii fiecărui
fiec stat. Protecţia individului a depăşit it grani
graniţele statale
şii constituie obiect al preocup preocupării comunităţii internaţionale.ionale. Deşi
Deş elemente
referitoare la drepturile omului pot fi identificate în documente adoptate
anterior, conceptul
onceptul drepturilor omului s-a s format în secolele ele XVII
XVII-XVIII,
fiind consacrat parţialparţ în acte precum Petiţia ia drepturilor din 1628, Legea
drepturilor din 1689, dar mai ales în „Declaraţia ia de independenţă
independenţă" din 1776
a fostelor colonii burgheze din America de Nord şi în „Declaraţia Declaraţia drepturilor
omului şi cetăţeanului
ăţeanului ", proclamată în 1789 de revoluţia ţia franceză
franceză. Aceste 2
ultime acte legislative cuprindeau o serie de drepturi şi ş libertăţi
ăţi politice cum
ar fi egalitatea în faţa faţ legii, în viaţa publică, libertatea de conştiinţă ştiinţă, a cultelor,
a presei şi dreptul de proprietate, imprescriptibil, al omului. Problema
respectării
ării drepturilor omului, până pân la al doilea războizboi mondial, a fă făcut numai
parţial
ial obiectul cooperării
cooper statelor în cadrul unor reglementări ări interna
internaţionale,
referindu-se se la interzicerea traficului de sclavi şii a sclaviei, protec protecţia
victimelor războiului,
ăzboiului, a minorităţilor
minorit naţionale,
ionale, religioase. Problema
drepturilor omului a devenit un domeniu al cooperării cooperării internaţ
internaţionale şi al
reglementării ării juridice interstatale dup după al doilea război
zboi mondial. Documentele
Documentel
adoptate reflectă preocuparea pentru asigurarea protecţiei ţiei unor anumite
categorii de persoane şii a unor drepturi privind asigurarea drepturilor omului
în mod global; au îmbr îmbrăcat forma unor declaraţii şii recomandărecomandări, dar şi a
convenţiilor
ţiilor internaţionale
interna cuu caracter juridic obligatoriu. În baza Cartei
ional public II 39
ţia drepturilor
dreptur omului
O.N.U. şi a altor acte internaţionale
interna a apărut şi s-a format instituţia drepturilor
omului, constituind un cadru juridic general al cooperării
cooperării statelor în acest
domeniu. Preocupările
Preocupă statelor pentru crearea unui ui sistem de protec
protecţie a
persoanelor aparţinând
apar minorităţilor,
ilor, a contribuit la cristalizarea în cadrul
dreptului internaţional contemporan a unui set de norme care să să stabileasc
stabilească un
standard minim al drepturilor acestor persoane, al recunoaşterii
recunoaşterii minorit
minorităţilor
şi al protecţiei
ţiei identit
identităţii lor. Constituţia
ia României are înscrise în conconţinutul
său
u reguli fundamentale care promovează
promoveaz şi protejeazăă drepturile omului în
ţara noastră,
ă, potrivit standardelor europene şi universale
Teste de autoevaluare
1. Populaţia
ţia reprezintă:
reprezint
a) un element constitutiv al statului;
b) un element institutiv al statului;
c) un element primitiv al statului.
2. Retragerea cetăţeniei
cetăţ este:
a) un act individual al cetăţeanului;
cet
b) o măsură
ăsură cu caracter de sancţiune;
sanc
c) o procedură internaţională multilaterală.
3. Bipatridia reprezintă
reprezint situaţia juridică a unei persoane:
a) care are domiciliul concomitent în două
dou ţări;
b) care nu are nici o cetăţenie;
cet
c) care deţine
ţine concomitent cetăţenia
cet a două state.
4. Magna Charta Libertatum a apărut

ap în anul:
a) 1628;
b) 1679;
c) 1215.
5. Convenţia
ţia europeană
european pentru protecţia drepturilor omului şi a libert
libertăţilor
fundamentale a fost adoptată
adoptat în cadrul:
a) O.N.U.;
b) Uniunii Europene;
c) Consiliului Europei.
ional public II 40
ţia drepturilor
dreptur omului
Bibliografie minimală
minimal
Maftei, Jana (2010). Drept internaţional public, Curs, Editura Universitar
Universitară
„Danubius”, Galaţi, Editura Pro Universitaria Bucureşti, pp.99-139.
139.
Miga-Beşteliu,
şteliu, Raluca (2003)
(2003). Drept internaţional.
ional. Introducere în dreptul
internaţional
ional public.
public Ediţia a III-a. revăzută şi adăugită.
ă. Bucureş
Bucureşti: Ed. All
Beck. pp.191-227;
27; 165-190.
165
Niciu, Marţian
ţian (2001). Drept internaţional public.. Arad: Ed. Servo
Servo-Sat.
pp.187-237.
Puşcă,, Benone; Puşcă,
Puş Andy (2004). Drept internaţional
ional public
public. Galaţi: Ed.
Fundaţiei
iei Academice „Danubius”. pp. 116-144;
116 pp. 221-256.
Selejan-Guţan,
ţan, Bianca; Crăciunean, Laura-Maria (2008). Drept interna
internaţional
public. Bucureşti:
şti: Ed. Hamangiu. pp. 84-153.
ional public II 41

Drept International Public Unitatea I

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept International Public Unitatea I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de

Tipografia Zigotto Galaţi

Drept internaţional public II 2

3. Dreptul internaţional penal

4. Soluţionarea diferendelor internaţionale

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Drept internaţional public II 4

Competenţele pe care le vei dobândi sunt următoarele:

• asumarea problemelor populaţiei în dreptul internaţional public şi

Drept internaţional public II 7

Sarcinile de lucru menţionate

Vei avea de rezolvat două

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 10 ore

Drept internaţional public II 9

Conferinţa mondială a populaţiei organizată, sub egida O.N.U., la Bucureşti,

Drept internaţional public II 10

Cetăţenia poate fi definită ca fiind legătura politică şi juridică permanentă şi

1. Orice persoană are dreptul la o cetăţenie.

Bipatridia - situaţia juridică a unei persoane care deţine concomitent cetăţenia

Drept internaţional public II 12

Drept internaţional public II 13

Curtea Internaţională de Justiţie a precizat într-o hotărâre a sa că „cetăţenia

1.3. Regimul juridic al străinilor

Regimul juridic al străinilor

Drepturile şi obligaţiile pe care le poate avea un străin pe teritoriul altui stat:

1.4. Dreptul de azil

Problema refugiaţilor constituie obiect de preocupare atât pentru statele

1.5. Extrădarea şi expulzarea

Drept internaţional public II 18

Extrădarea se poate face pentru: Nu pot fi extrădaţi:

Condiţii de fond ale extrădării sunt:

- „Nimeni nu poate fi expulzat printr-o măsură individuală sau colectivă,

Drept internaţional public II 19

1.6. Drepturile fundamentale ale omului: noţiune şi evoluţie

a) Noţiunea de drepturi fundamentale

Drept internaţional public II 22

1.7. Declaraţia universală a drepturilor omului din 10 decembrie 1948

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la 10 decembrie

Drept internaţional public II 23

1.8. Convenţii şi acorduri privind drepturile omului. Reglementări în

Cele două Pacte internaţionale adoptate de Adunarea Generală a O.N.U. în

Drept internaţional public II 24

Drept internaţional public II 25

Drept internaţional public II 26

Drept internaţional public II 27

1.8.2. Reglementări în domeniul drepturilor omului pe plan regional sau subregional

Drepturile cuprinse în Convenţie şi în protocoalele adiţionale au, în general, un

Drept internaţional public II 29

1.9. Orientări de bază în domeniul drepturilor omului, în dreptul

Drept internaţional public II 32

1.10. Mecanisme stabilite pentru aplicarea reglementarilor internaţionale

Aplicarea documentelor internaţionale a necesitat stabilirea unor mecanisme

Drept internaţional public II 33

1.11. Reglementări privind situaţia minorităţilor

Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a formulat prima definiţie a

Drept internaţional public II 34

Drept internaţional public II 35

Drept internaţional public II 36

1.12. Drepturile omului în Constituţia României

Constituţia României consacră titlul II drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor

Drept internaţional public II 37