Drept International Umanitar PDF

Beatrice Onica-Jarka
DREPT INTERNAŢIONAL
UMANITAR
- suport de curs -
EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

BUCUREŞTI
2017
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.
Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al
Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.
Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau
difuzarea conţinutului sub orice formă.
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ
Beatrice Onica-Jarka
Drept internaţional umanitar

Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”
Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Tel./fax: 0213309032/0213308606
Email: editura@univnt.ro
ISBN: 978-606-751-426-1
Obiectivele cursului
Cursul de faţă îşi propune să prezinte unele probleme fundamentale ale dreptului internațional
umanitar care preocupă în egală măsură comunitatea internațională și conștiința publică. Terorismul
internațional, menținerea balanței de putere nucleară, purificarea etnică și tragerea la răspundere penală
internațională sunt doar câteva dintre probleme pe care acest curs le abordează.
Competenţe conferite
Cursul de faţă îşi propune să transmită studenţilor cunoştinţele de drept internaţional umanitar care să
le permită:
1. Înțelegerea noțiunii de drept internațional umanitar și izvoarele de drept umanitar;
2. Capacitatea de a identifica tipurile de conflict armat;
3. Înțelegerea statutului juridic conferit actorilor de drept internațional umanitar, precum Comitetul
Internațional de Cruce Roșie, participanții la conflictele armate, persoanele protejate;
4. Cunoașterea mijloacelor și metodelor de purtare a conflictelor armate;
5. Înțelegerea modului în care normele de drept internațional umanitar conferă protecție anumitor
categorii de persoane;
6. Înțelegerea modului în care crimele internaționale pot face obiect jurisdicției penale internționale.
Conform fişei disciplinei, competenţele specifice acesteia sunt:
- definirea principalelor instituţii de Drept Internaţional Umanitar

- formarea limbajului juridic de Drept Internaţional Umanitar;
- însuşirea mijloacelor de implementare a dreptului international umanitar; referiri lnormative,
teoretice şi jurisprudenţiale;
- înţelegerea şi însuşirea conexiunilor dintre international umanitar şi dreptul internaţional public şi
dreptul drepturilor fundamentale ale omului.
- însuşirea şi înţelegerea normelor Dreptului International Umanitar
- identificarea conceptelor, teoriilor şi instituţiilor specifice Dreptului International Umanitar,
înţelegerea şi asimilarea acestora;
- realizarea conexiunii între teorie şi practica de specialitate (cu referire în mod special la practica
statelor, a Comitetului Internaţional de Cruce Roşie, la jurisprudenta Tribunalelor Internaţionael
Penale, a Curtii Internationale Penale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului).
Resurse şi mijloace de lucru
Bibliografie obligatorie
- Beatrice Onica-Jarka, Drept internaţional umanitar: note de curs. Ed. a 4-a, rev. şi adăug. -
Bucureşti: Universul Juridic, 2016, ISBN 978-606-673-949-, 341.3(100)(075.8)
5
Jurisprudenţa
- Prosecutor vs. Dutko Tadic, Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie, Camera de
Apeluri, Caz nr. IT-94-1-2;
- Lucrările Tribunalului Militar Internațional de la Nurnberg;
- Avizul Consultativ al Curții Internaționale de Justiție asupra legalității recurgerii la
amenințarea cu utilizarea sau a utilizării armelor nucleare.
Bibliografie facultativă
- Beatrice Onica-Jarka, Jurisdicția internațională penală, București, Ed. C.H. Beck, 2008;
- M. Sassoli, A. A. Bouvier in cooperation with Laura Olson, Nicolas A. Dupic and Lina Milner,
How Does Law Protect in War, Cases, Documents and Teaching materials on Contemporary
Practice of International Humanitarian Law, ICRC, Geneva, 1999;
Structura cursului
Cursul este alcătuit din 6 unităţi de învaţare. De asemenea, fiecare student are obligaţia întocmirii, în
fiecare semestru, a unui referat, care să aibă ca obiect tratarea unei instituţii sau teme din cadrul disciplinei.
Referatul nu poate avea mai puţin de 2 pagini şi nici mai mult de 5 de pagini şi trebuie să aibă elemente de
originalitate. Depunerea referatului se va face cel mai târziu la ultimul tutorial. Pentru a nu exista încălcări
ale legislaţiei drepturilor de autor, studenţii vor prezenta odată cu lucrarea şi o declaraţie pe proprie
răspundere că nu au adus atingere normelor juridice care protejează dreptul de autor.
Cerinţe preliminare
Cursul presupune parcurgerea cursului de Drept International Public.
Durata medie de studiu individual
Pentru fiecare unitate de învăţare studentul va dedica în medie 2-3 ore de studiu.
Evaluarea
Aprecierea nivelului de pregătire a studenţilor se realizează astfel:

1. Evaluarea parţială, prin intermediul unor lucrări de control conform calendarului disciplinei (al
doilea tutorial).
2. Evaluarea finală, prin examen la sfârşitul semestrului. Examenul este oral sau scris și presupune
pregătirea unei spețe fictive, studentul urmând să susțină printr-o pledoarie sau în scris interesele
6
subiectului de drept care i-a fost repartizat. Notarea se face de la 1 la 10. Stabilirea notei finale va avea loc
în felul următor:
 Răspunsurile la examen 90%;
 Activităţi în cadrul întâlnirilor tutoriale
 (referate, participări la dezbateri etc.) 10%;
Promovarea examenului presupune obţinerea unei note mai mari sau egale cu 5, în care trebuie să aibă
o pondere de cel puţin 50% nota de la examenul propriu-zis. Studenţii care nu au obţinut cel puţin nota 5
(50%) la examenul propriu-zis nu pot promova examenul.
7
CUPRINS DREPT INTERNAŢIONAL UMANITAR
UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 1 - CARACTERIZAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL

UMANITAR ŞI A DOMENIULUI RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE CĂRUIA I SE APLICĂ 12
INTRODUCERE 12
CUPRINS: 12
OBIECTIVELE UNITǍŢII DE ÎNVǍŢARE 13
§1. NOŢIUNEA DE DREPT INTERNAŢIONAL UMANITAR 13
1.1. NOŢIUNEA DE DREPT INTERNAŢIONAL UMANITAR 13
1.2. DISTINCŢIA DINTRE JUS AD BELLUM (DREPTUL LA RĂZBOI) ŞI JUS IN BELLO (DREPTUL ÎN
RĂZBOI). 13
§2. SCURT ISTORIC AL REGULILOR DE DREPT INTERNAŢIONAL UMANITAR 14
§3. OBIECTUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR, NOŢIUNILE DE CONFLICT ARMAT INTERN ŞI
INTERNAŢIONAL; EXEMPLE; ÎNCETAREA OSTILITĂŢILOR; ARMISTIŢIU, CAPITULARE ŞI ÎNCHEIEREA
PĂCII; NEUTRALITATE 16
3.1. SCOPUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR. 16
3.2. CONFLICTUL ARMAT INTERNAŢIONAL 17
3.3. CONFLICTUL ARMAT INTERN 17
3.4. CONFLICTUL ARMAT DESTRUCTURAT SAU DE IDENTITATE - RUANDA 1994 18
3.5. DEFINIŢIA CONFLICTULUI ARMAT, COORDONATELE GEOGRAFICE ŞI TEMPORALE ALE
CALIFICĂRII UNEI SITUAŢI DREPT CONFLICT ARMAT 18
3.6. ÎNCETAREA OSTILITĂŢILOR: CAPITULAREA, ARMISTIŢIUL, DEBELLATIO ŞI ÎNCHEIEREA
TRATATELOR DE PACE 18
3.7. STATE NEUTRE 19
§4 - IZVOARE DE DREPT INTERNAŢIONAL UMANITAR: CONVENŢII, DREPT CUTUMIAR ŞI PRINCIPII DE
DREPT INTERNAŢIONAL UMANITAR 19
4.1. CUTUMA 19
4.2. TRATATUL 20
4.3. PRINCIPIILE DE DREPT INTERNAŢIONAL UMANITAR 20
§5. RAPORTUL DINTRE DREPTUL INTERNAŢIONAL UMANITAR ŞI DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC.
RAPORTUL CU ALTE RAMURI DE DREPT 20
EXEMPLE 20
SĂ NE REAMINTIM... 21
REZUMAT 21
TEST DE AUTOEVALUARE A CUNOŞTINŢELOR 22
TEME DE CONTROL 22
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ 22
UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 2 - SPECIFICUL IMPLEMENTĂRII DREPTULUI

INTERNAȚIONAL UMANITAR 23
INTRODUCERE 23
CUPRINS: 23
§1. METODE DE IMPLEMENTARE 24
§2. PERSOANELE PROTEJATE DE DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR; ÎNCĂLCĂRILE DREPTULUI
INTERNAŢIONAL UMANITAR; CINE RĂSPUNDE? 25
2.1. CATEGORIILE DE PERSOANE PROTEJATE DE DREPTUL INTERNAŢIONAL UMANITAR 25
2.2. ÎNCĂLCĂRILE DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR – TIPURI DE RĂSPUNDERE 25
§3. MIJLOACE DE IMPLEMENTARE A DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR SPECIFICE ACESTEI
RAMURI DE DREPT 26
3.1. MECANISMUL PUTERII PROTECTOARE 26
3.2. COMISIILE DE ANCHETĂ 26
8
3.3. COMITETUL INTERNAŢIONAL AL CRUCII ROŞII (CICR); ROLUL SOCIETĂŢILOR NAŢIONALE DE
CRUCE ROŞIE ŞI AL ORGANIZAŢIILOR NEGUVERNAMENTALE 27
3.4. COMISIILE DE ADEVĂR ȘI RECONCILIERE 27
3.5. ANGAJAREA RĂSPUNDERII PENALE PENTRU ÎNCĂLCĂRI ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL
UMANITAR 28
EXEMPLE 30
REZUMAT 31
TEME DE CONTROL 31
UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 3 STATUTUL JURIDIC AL COMBATANȚILOR, METODE ȘI

MIJLOACE DE LUPTĂ PERMISE DE DREPTUL INTERNAȚIONAL UMANITAR 32
INTRODUCERE: 32
CUPRINS: 32
§1. IMPORTANŢA DELIMITĂRII COMBATANŢILOR DE POPULAŢIA CIVILĂ, PRINCIPIUL DISTINCŢIEI –
PRINCIPIU FUNDAMENTAL DE DREPT INTERNAŢIONAL UMANITAR 33
§2. DEFINIŢIA COMBATANŢILOR; CATEGORII DE COMBATANŢI; POPULAŢIA LEVEE EN MASSE 33
2.1. COMBATANŢII CATEGORIE EXISTENTĂ ÎN CADRUL CONFLICTELOR ARMATE INTERNAŢIONALE.
33
2.2. CATEGORII DE COMBATANŢI 34
2.3. CONSECINŢA PRINCIPALĂ A STATUTULUI DE COMBATANT 34
§3. PERSOANELE CARE PARTICIPĂ LA LUPTĂ ÎN CADRUL CONFLICTELE NEINTERNAŢIONALE SAU
INTERNE 34
§4. COMBATANŢII ILEGALI: SPIONII ŞI MERCENARII 35
§5. PRINCIPII DE DREPT INTERNAŢIONAL UMANITAR CU APLICARE ÎN LIMITAREA ŞI INTERZICEREA
MIJLOACELOR ŞI METODELOR DE PURTARE A RĂZBOIULUI 35
§6. MIJLOACE DE LUPTĂ REGLEMENTATE DE DREPTUL INTERNAŢIONAL UMANITAR 35
6.1. ARMELE DE DISTRUGERE ÎN MASĂ 35
6.2. ARMELE CONVENŢIONALE 36
6.3. ARMELE NELETALE 36
§7. METODELE DE LUPTĂ REGLEMENTATE DE DREPTUL INTERNAŢIONAL UMANITAR 36
7.1. PERFIDIA 37
7.2. RĂZBOIUL PSIHOLOGIC 37
7.3. REPRESALIILE 37
7.4. ALTE METODE DE LUPTĂ 37
EXEMPLE 38
REZUMAT 38
TEME DE CONTROL 38
UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 4 STATUTUL JURIDIC AL PRIZONIERILOR DE RĂZBOI 39
INTRODUCERE: 39
CUPRINS: 39
§1. EVOLUŢIA STATULUI JURIDIC AL PRIZONIERILOR DE RĂZBOI 39
§2. DEFINIŢIA PRIZONIERILOR DE RĂZBOI 40
§3. CAPTIVITATEA 41
§4. DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE PRIZONIERILOR DE RĂZBOI ÎN TIMPUL CAPTIVITĂŢII 41
9
EXEMPLE 42
REZUMAT 42
TEME DE CONTROL 43
UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 5 - POPULAȚIA CIVILĂ 44
INTRODUCERE: 44
CUPRINS: 44
§1. EVOLUŢIA STATUTULUI JURIDIC AL POPULAŢIEI CIVILE 45
§2. DEFINIŢIA POPULAŢIEI CIVILE 46
2.1. CONFLICTELE ARMATE INTERNAŢIONALE 46
2.2. CONFLICTELE ARMATE NEINTERNAŢIONALE 46
§3. REGULI APLICABILE 46
3.1. PROTECŢIA GENERALĂ A POPULAŢIEI CIVILE ŞI A PERSOANELOR CIVILE CONTRA PERICOLELOR
REZULTÂND DIN OPERAŢIUNILE MILITARE 46
3.2. REGULI SPECIALE DE PROTECȚIE A UNOR CIVILI 47
EXEMPLE 47
REZUMAT 48
TEME DE CONTROL 48
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 6 - JURISDICȚIA INTERNAȚIONALĂ PENALĂ 49
INTRODUCERE: 49
CUPRINS: 49
§1. ISTORIC 50
§2. INSTANŢE INTERNAŢIONALE PENALE 51
2.1. TRIBUNALUL MILITAR INTERNAŢIONAL DE LA NURENBERG ŞI TRIBUNALUL MILITAR
INTERNAŢIONAL PENTRU ESTUL ÎNDEPĂRTAT DE LA TOKYO 51
2.2. TRIBUNALUL INTERNAŢIONAL PENTRU FOSTA IUGOSLAVIA 52
2.3. TRIBUNALUL INTERNAŢIONAL PENTRU RUANDA 53
2.4. CURTEA PENALĂ INTERNAŢIONALĂ 54
2.5. CURTEA SPECIALĂ PENTRU SIERRA LEONE 55
§3. CRIMELE INTERNAŢIONALE SUPUSE JURISDICŢIEI INTERNAŢIONALE PENALE 56
3.1. CONŢINUTUL JURIDIC AL CRIMELOR INTERNAŢIONALE CARE INTRĂ SUB INCIDENŢA
JURISDICŢIEI INTERNAŢIONALE PENALE 56
3.2. CRIMA DE AGRESIUNE 57
3.3. GENOCIDUL 57
3.4. CRIMELE ÎMPOTRIVA UMANITĂŢII 61
3.5. CRIMELE DE RĂZBOI 66
§4. CURTEA PENALĂ INTERNAŢIONALĂ 67
4.1. CURTEA PENALĂ INTERNAŢIONALĂ – O ORGANIZAŢIE INTERNAŢIONALĂ SUI GENERIS 67
4.2. CARACTERIZAREA JURISDICŢIEI CURŢII PENALE INTERNAŢIONALE (CPI) 70
4.3. REGIMUL DE COOPERARE INTERNAŢIONALĂ CREAT PRIN STATUTUL DE LA ROMA 71
EXEMPLE 72
REZUMAT 72
10
TEME DE CONTROL 72
RĂSPUNSURI CORECTE LA TESTELE DE EVALUARE 73
11
Unitatea de învǎţare nr. 1 - Caracterizarea dreptului internaţional umanitar şi a domeniului
relaţiilor internaţionale căruia i se aplică
Introducere
Unitatea de învățare 1 are în vedere întroducerea în studiul dreptului internațional umanitar și

prezentarea conceptelor fundamentele de drept umanitar, precum conflictul armat, intern,
internațional sau internaționalizat, precum și determinarea parametrilor temporali si terioriali
de aplicare a dreptulului internațional umanitar.
Cuprins:
§1. Noţiunea de Drept Internaţional Umanitar

1.1. Noţiunea de Drept Internaţional Umanitar
1.2. Distincţia dintre jus ad bellum (dreptul la război) şi jus in bello (dreptul în
război)
§2. Scurt istoric al regulilor de Drept Internaţional Umanitar
§3. Obiectul Dreptului Internaţional Umanitar, Noţiunile de conflict armat intern şi

internaţional; Exemple; Încetarea Ostilităţilor; Armistiţiu, capitulare şi încheierea Păcii;
Neutralitate
3.1. Scopul Dreptului Internaţional Umanitar
3.2. Conflictul armat internaţional
3.3. Conflictul armat intern
3.4. Conflictul armat destructurat sau de identitate - Ruanda 1994
3.5. Definiţia conflictului armat, coordonatele geografice şi temporale ale calificării
unei situaţi drept conflict armat
3.6. Încetarea ostilităţilor: capitularea, armistiţiul, debellatio şi încheierea tratatelor
de pace
3.7. State neutre
§4. Izvoare de Drept Internaţional Umanitar: Convenţii, Drept cutumiar şi principii de

Drept Internaţional Umanitar
4.1. Cutuma
4.2.Tratatul
4.3.Principiile de Drept Internaţional Umanitar
Exemple
To do
Să ne reamintim
Rezumat
Test de autoevaluare a cunostintelor
Teme de control
Bibilografie specifică
12
Obiectivele unitǎţii de învǎţare
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

 definiţi dreptul internaţional umanitar, ca ramură de drept;
 prezentaţi distincția dintre dreptul la război și dreptul în război;
 identificați principalele reprere în evoluția dreptului internațional umanitar;
 delimitați noțiunile și dreptul aplicabil conflictelelor armate internaționale și celor
interne;
 prezentaţi izvoarele de drept internațional umanitar.
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.
§1. Noţiunea de Drept Internaţional Umanitar
1.1. Noţiunea de Drept Internaţional Umanitar
Dreptul internaţional umanitar1 reprezintă ansamblul de reguli de drept aplicabil relaţiilor dintre state şi
alte subiecte de drept internaţional şi intern în timpul conflictelor armate2 interne şi internaţionale,
referitoare la desfăşurarea operaţiunilor militare, la utilizarea mijloacelor şi metodelor de război, la
tratamentul victimelor de război şi al populaţiilor civile.
1.2. Distincţia dintre jus ad bellum (dreptul la război) şi jus in bello (dreptul în război).
Dreptul la război (jus ad bellum) nu există din punct de vedere al dreptului internaţional public decât în
anumite circumstanţe expres reglementate (dreptul la autoapărare individual sau colectiv – art. 51 din Carta
Organizaţiei Naţiunilor UnIte sau restabilirea situaţiei de respectare a păcii şi securităţii internaţionale
prin măsuri cu folosirea forţei armate în condiţiile Capitolul VII din aceeaşi Cartă).
Independent de caracterul legal sau nelegal al unui război, prin raportarea la dispoziţiile Cartei ONU, va
exista întotdeauna un drept în război – jus in bellum – care va reglementa conduita subiectelor de drept
1
Dreptul internaţional umanitar mai este cunoscut şi sub denumirea de drept al conflictelor armate sau de drept al
războiului. Ultima expresie este una folosită mai ales pentru considerente de accesibilitate prin raport la cei care
trebuie să aplice acest drept (militarii de exemplu).
2
Expresia „conflicte armate” tinde să înlocuiască termenul război, ca urmare a evoluţiei concepuale a războiului de la
un mijloc de politică externă până la interzicerea lui prin Tratatul Internaţional pentru Renunţarea la Război ca
Instrument de Politică Naţională din 1928 (Pactul Briand Kellog) şi apoi prin Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Precizăm că după cel de-al doilea război mondial, majoritatea conflictelor armate au avut un caracter intern, ceea ce a
făcut ca folosirea raportat la acest tip de conflicte a expresiei „război”, specifică în principal relaţiilor interstatale să
devină relativ improprie.
13
participante la conflictele armate (fie ele interne sau internaţionale) cu privire, în principal, la anumite
categorii de persoane fizice şi bunuri protejate.
§2. Scurt istoric al regulilor de Drept Internaţional Umanitar
Încă din antichitate, au existat reguli scrise precum Codul lui Manu din India secolelor XII - XI î.e.n.
referitor la practica războiului pe uscat sau tratatele chineze ale lui Sun Tzu intitulate Arta Războiului.
În evul mediu un rol deosebit a revenit bisericii care a stabilit zile de armistiţiu obligatorii cu ar fi „Pacea
lui Dumnezeu”. Tot din evul mediu datează primele implementări ale regulilor de purtare a războiului:
1268, Corandin van Hohenstofen este judecat de un tribunal pentru crime de război, iar în 1474, la Breisach
– Germania, cavalerul Peter von Hagenbach3 este judecat şi condamnat la moarte de un adevărat tribunal
internaţional pentru violări ale “legilor lui Dumnezeu şi ale omului”, pentru că a permis trupelor sale să
violeze şi să ucidă persoane civile nevinovate, precum şi să distrugă proprietăţile acestora.
Secolul al XIX –lea aduce cu sine înlocuirea micilor armate profesioniste cu maşinile de război naţionale
create prin introducerea în Europa începând cu secolul al XIX - lea a serviciului militar obligatoriu,
consecinţă a Revoluţiei franceze de care împăratul Napoleon a fost avantajat,
Primul document adoptat la nivel internaţional în materia Dreptului Internaţional Umanitar modern este
considerată Declaraţia referitoare la dreptul războiului maritim din 16 aprilie 1856, Paris, care a desfiinţat
operaţiunile de război duse de persoane particulare cu autorizaţia unui stat beligerant împotriva navelor
comerciale ale adversarului (cursa).
Bătălia de la Solferino dintre trupele franco – sarde şi cele austriece din iunie 1859, îl determină pe
elveţianul Henri Dunant să scrie în 1862 „Un souvenir de Solferino”, care a emoţionat opinia publică din
Elveţia şi din întreaga lume. Ca urmare a fost creat la Geneva în 1863, Comitetul Internaţional pentru
ajutorarea răniţilor, cunoscut sub numele de Comitetul celor cinci care ulterior a devenit Comitetul
Internaţional de Cruce Roşie implicat ulterior în promovarea Dreptului Internaţional Umanitar şi mai ales
în aplicarea acestuia.
În 1864, la iniţiativa Comitetului celor cinci se convoacă prima conferinţă internaţională care adoptă
Convenţia de la Geneva privind ameliorarea sorţii militarilor răniţi din forţele armate de campanie,
Momente marcante în evoluţia Dreptului Internaţional Umanitar modern reprezintă Conferinţele de la

Haga din 1899 şi 1907. Convenţiile adoptate în cadrul acestor conferinţe sunt cunoscute ca drept al
războiului sau dreptul de la Haga care este o componentă importantă a dreptului internaţional al războiului.
3
Un tribunal format din 27 de judecători ai Sfântului Imperiu Roman au judecat şi condamnat pe Peter von
Hagenbach pentru violări ale “legilor lui Dumnezeu şi ale omului”, pentru că a permis trupelor sale să violeze şi să
ucidă persoane civile nevinovate, precum şi să distrugă proprietăţile acestora. Apărarea lui Peter von Hagenbach,
constând în invocarea ordinului superiorului său pentru săvârşirea faptelor de care a fost acuzat, a fost respinsă iar
acuzatul a fost găsit vinovat şi condamnat la moarte.
14
Aceste convenţii cuprindeau clauza si omnes, care presupunea aplicarea lor numai cu condiţia aplicării lor
de către partea cealaltă.
Primul Război Mondial se încheie şi prin Tratatul de la Versailles care prevedea la art. 227 – 230, că,
guvernul german recunoaşte dreptul Puterilor Aliate să judece persoane acuzate de a fi comis acte în
violarea drepturilor şi obiceiurilor războiului, şi obliga guvernul german să predea Puterilor Aliate
suspecţii de a fi săvârşit aceste acte. Deasemenea, potrivit dispoziţiilor Tratatului de la Versailles,
împăratul Wilhem al II - lea de Hohezolern urma să fie judecat de un tribunal internaţional, care ar fi
aplicat ca drept material “principiile de bază ale drepturilor naţiunilor rezultate în urma cutumei stabilite
între naţiunile civilizate, dreptul umanitar precum şi regulile conştiinţei publice”4. Chiar dacă Wilhem al II
- lea nu a fost judecat pentru crimele internaţionale comise, întrucât Olanda, ca stat unde acesta se
refugiase, a refuzat să îl predea Puterilor Aliate, acest moment convenţional este deosebit de important
pentru conturarea principiului de încetare a imunităţii şefilor de state pentru faptele comise în războaie.
Scoaterea războiului în afara legii prin adoptarea în 1928 a Pactului de la Paris reprezentat de Tratatul
Internaţional pentru Renunţarea la Război ca Instrument de Politică Naţională, denumit şi Pactul Briand -
Kellogg, condamnarea “recurgerii la război pentru soluţionarea controverselor internaţionale”, reprezintă
un moment de cotitură în evoluţia Dreptului Internaţional Umanitar.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial se înfiinţează primele tribunale internaţionale care au judecat
efectiv criminalii de război: Tribunalul Militar Internaţional de la Nurnberg şi Tribunalul Militar
Internaţional pentru Estul Îndepărtat de la Tokyo.
Sfârşitul celui de-al doilea război mondial aduce noi reglementări convenţionale de data aceasta în
domeniul protecţiei persoanelor implicate cu voia sau fără voia lor în conflictele armate. Printre aceste
convenţii se numără: Convenţia din 1948 pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid; Convenţia din
1973 asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid; Convenţiile I, II, III şi IV de la Geneva din 1949 şi
Protocoalele I şi II din 1977 adiţionaIe la Convenţiile de la Geneva. Aceste convenţii sunt cunoscute ca
dreptul de la Geneva sau dreptul umanitar care alături de dreptul de la Haga formează dreptul
internaţional umanitar al conflictelor armate.
Înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite şi adoptarea Cartei acesteia reprezintă deasemenea elemente
importante în evoluţia Dreptului Internaţional Umanitar prin consacrarea interzicerii utilizării forţei armate
şi a ameninţării cu forţa armată în relaţiile dintre state. Practica Consiliului de Securitate al Organizaţiei
Naţiunilor Unite în aplicarea Capitolului VII din Carta ONU inclusiv în situaţii de conflict armat intern a
reprezentat deasemenea un mijloc esenţial de adaptare şi acceptare a implementării internaţionale a
dreptului umanitar şi în cazul acestor tipuri de conflicte. Dintre măsurile adoptate de Consiliului de
Securitate în baza Capitolului VII din Cartă menţionăm înfiinţarea Tribunalului Internaţional pentru fosta
Iugoslavia5 (1993), precum şi a Tribunalului Internaţional pentru Ruanda6 (1994). Tot ONU a contribuit
4
A se vedea recomandările Comisiei Asupra Responsabilităţii Autorilor Războiului Şi Asupra Implementării
Sancţiunilor Stabilite prin Conferinţa de Pace Preliminară.
5
Detalii referitoare la înfiinţarea acestui tribunal, la competenţa şi funcţionarea sa pot fi găsite în capitolul IX al
acestui curs.
6
Idem.
15
prin încheierea unui acord internaţional cu guvernului statului Sierra Leone la înfiinţarea Curţii Speciale
pentru Sierra Leone7, pentru pedepsirea persoanelor care s-au făcut vinovate de săvârşirea unor crime
internaţionale în cadrul conflictului armat desfăşurat în acest stat.
În 1998, se adoptă în cadrul Conferinţei de la Roma Statutul Curţii Penale Internaţionale, care va intra în
vigoare în 2002, moment la care se înfiinţează prima curte penală internaţională 8 cu caracter permanent
care va judeca atunci, când statele nu o vor face persoanele vinovate de săvârşirea unor crime de o
gravitate extraordinară: genocidul, crimele de război, crimele împotriva umanităţii, iar la un moment dat
chiar crima de agresiune.
Tot spre sfârşitul anilor ’90, Organizaţia Naţiunilor Unite şi Organizaţia Atlanticului de Nord
conştientizează problemelor de drept umanitar pe care le implică intervenţia Consiliului de Securitate al
ONU, în conflictele armate.
§3. Obiectul Dreptului Internaţional Umanitar, Noţiunile de conflict armat intern şi internaţional;
Exemple; Încetarea Ostilităţilor; Armistiţiu, capitulare şi încheierea Păcii; Neutralitate
3.1. Scopul Dreptului Internaţional Umanitar.
Dreptul Internaţional Umanitar se aplică relaţiilor între state şi alte subiecte de drept internaţional (mişcări
de eliberare naţională, formaţiuni paramilitare cărora dreptul internaţional le recunoaşte calitatea de
beligeranţi într-un conflict armat), în contextului unui conflict armat.
Dispoziţiile convenţionale din dreptul Internaţional umanitar sunt orientate în special în direcţia
reglementării conflictelor armate internaţionale.
Chiar cele patru convenţii de le Geneva din 1949: Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi
bolnavilor din forţele armate în campanie (I), Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi
naufragiaţilor forţelor armate maritime (II), Convenţia cu privire la tratamentul prizonierilor în caz de
război (III), Convenţia cu privire la protecţia persoanelor civile în timp de război (IV) se referă în principal
la reglementarea conflictelor armate internaţionale.
Cele patru convenţii de la Geneva conţin dispoziţii care reglementează conflictele armate interne, şi
acestea într-o formă schematică. Cele patru convenţii de la Geneva din 1949 dedică, un singur articol –
articolul comun 3 comun celor 4 convenţii, conflictelor armate interne.
Adoptarea în 1977 a celor două protocoale adiţionale la cele patru convenţii de la Geneva şi anume:
Protocolul adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 relativ la protecţia victimelor
conflictelor armate internaţionale (Protocolul I) şi Protocolul adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12
august 1949, relativ la protecţia victimelor conflictelor armate neinternaţionale (Protocolul II), încearcă să
îmbunătăţească cadrul convenţional al reglementărilor umanitare.
7
Idem.
8
Idem.
16
Protocolul Adiţional II după numele acestuia dezvoltă şi creează un cadru juridic special aplicabil
victimelor conflictelor armate interne.
Distincţia esenţială între cele două tipuri de conflicte armate, care continuă să persiste este sub aspectul
dreptului aplicabil, în sensul că cele patru convenţii de la Geneva din 1949 şi protocoalele adiţionale la
acestea se aplică distinct conflictelor armate internaţionale şi interne.
Convenţiile de la Geneva din 1949 în integralitatea lor, cu excepţia art. 3 comun celor patru convenţii şi
Protocolul Adiţional I la aceste convenţii în măsura în care statele beligerante au ratificat şi protocolul 9 se
aplică conflictelor armate internaţionale.
Art.3 comun celor patru convenţii de la Geneva şi Protocolul Adiţional II, în măsura în care statul pe
teritoriul căruia are loc conflictul armat a ratificat Protocolul Adiţional II se aplică conflictelor armate
interne sau neinternaţionale.
3.2. Conflictul armat internaţional
Conflictul armat internaţional este definit în sistemul convenţiilor de la Haga din 1907 ca fiind “o situaţie
legală între două sau mai multe grupuri ostile chemate să decidă asupra conflictului lor prin folosirea
forţelor armate sau ca fiind o luptă sângeroasă între grupuri organizate”. Aşadar definiţia reglementează
războiului ca pe o relaţie între state, care au dreptul de a recurge la război. Conflictul armat internaţional
este definit în sistemul Convenţiilor de la Geneva din 1949, ca fiind „toate cazurile de război declarat sau
orice alt conflict armat care poate să apară între două sau mai multe Înalte Părţi Contractante, chiar dacă
starea de război nu este recunoscută de una dintre ele”.
Definiţia conflictului armat internaţional prevăzută de Protocolul Adiţional I, aduce ca element de noutate
includerea în această noţiune a conflictelor armate in care popoarele lupta împotriva dominaţiei coloniale si
ocupaţiei străine si împotriva regimurilor rasiste, in exercitarea drepturilor popoarelor de a dispune de ele
insele, consacrat in Carta Naţiunilor Unite si in Declaraţia referitoare la principiile de drept internaţional
privind relaţiile amicale si cooperarea intre state in conformitate cu Carta Naţiunilor Unite.
3.3. Conflictul armat intern
Definirea conflictului armat intern se face în dreptul umanitar convenţional prin excludere raportat la
conflictul armat internaţional, astfel: „în caz de conflict armat neprezentând un caracter internaţional şi
ivit pe teritoriului uneia din Înaltele Părţi Contractante se aplică....”. (art.3 comun celor patru convenţii de
la Geneva din 1949)
În accepţiunea art. 3 comun celor patru convenţii de la Geneva, conflictul armat neinternaţional sau intern
cuprinde războaiele civile, războaiele religioase, războaiele de schimbare a regimului politic şi războaiele
de secesiune.
9
Dispoziţiile convenţiilor de la Geneva din 1949 sunt conisderate de doctrină ca fiind drept cutumiar. Spre deosebire
de acestea, numai anumite dispoziţii din Protocolul Adiţional I sunt considerate drept cutumiar.
17
Definirea conflictului armat intern de către Protocolul Adiţional II se referă toate conflictele armate care nu
cad sub incidenţa art. 1 al Protocolului Adiţional I la convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949 referitor
la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale (Protocolul I) si care se desfăşoară pe teritoriul
unei înalte părţi contractante intre forţele sale armate si forte armate dizidente sau grupuri înarmate
organizate care, sub conducerea unui comandament responsabil, exercita un asemenea control asupra unei
parţi a teritoriului sau, astfel încât sa-i permită sa desfăşoare operaţiuni militare susţinute si coordonate si
sa aplice protocolul respectiv.
Tot Protocolul Adiţional II (art. 1 alin.2) prevede excepţiile de la calificarea unei situaţii drept conflict
armat intern şi anume situaţiile de tensiune interna si tulburărilor interne cum sunt actele de dezordine
publica, actele sporadice si izolate de violenta si alte acte analoge, care nu sunt conflicte armate, drept
aplicabil: drepturile omului şi dreptul internaţional în general.
3.4. Conflictul armat destructurat sau de identitate - Ruanda 1994
Conflictul armat ce a avut loc în Ruanda şi circumstanţele comiterii actelor de genocid în anul 1994 în
această ţară a determinat doctrina să avanseze un tip nou de conflict armat şi anume conflictul armat
destructurat sau de identitate. Caracteristica principală a unui asemenea tip de conflict armat este
dizolvarea totală sau parţială a autorităţii statale pe teritoriul statului unde are loc conflictul. În realitate
aceste tip de conflict armat reprezintă variante ale conflictelor armate internaţionale sau interne.
3.5. Definiţia conflictului armat, coordonatele geografice şi temporale ale calificării unei situaţi drept
conflict armat
Convenţiile în materia Dreptului Internaţional Umanitar nu prevăd o definiţie a conflictului armat;
Definiţia conflictului armat a fost oferită de către Camera de Apel a Tribunalul Internaţional pentru fosta
Iugoslavia, în cazul Tadic, care consideră că prin conflict armat se înţelege - “orice recurgere la forţa
armată între state sau la violenţă armată între autorităţile guvernamentale şi grupuri armate organizate
sau între asemenea grupuri într-un stat. Dreptul internaţional umanitar se aplică de la iniţierea unui
asemenea conflict armat şi se extinde dincolo de încetarea ostilităţilor până la încheierea păcii sau în
cazul conflictelor armate interne o rezolvare paşnică a conflictului este obţinută. Până la acel moment,
dreptul internaţional umanitar continuă să se aplice întregului teritoriu al statului în război sau în caz de
conflict armat intern, întregului teritoriu sub controlul unei părţi indiferent dacă pe acest teritoriu au
sau nu loc lupte.”-
3.6. Încetarea ostilităţilor: capitularea, armistiţiul, debellatio şi încheierea tratatelor de pace
Ostilităţile în cadrul conflictelor armate internaţionale are loc prin mai multe forme capitularea, armistiţiul,
debellatio şi încheierea tratatelor de pace
Capitulaţia este un act scris care antrenează predarea negociată a unei Părţi la un conflict armat
internaţional;
18
Armistiţiul reprezintă în fapt o suspendare temporară şi convenţională a ostilităţilor. Supravegherea
convenţiilor de armistiţiu poate fi încredinţată unor comisii mixte.
Acordul tacit reprezintă deasemenea o modalitate de încetare a ostilităţilor specifică mai ales continentului
latino – American , războaielor dintre Spania şi fostele sale colonii în 1824.
Debellatio reprezintă acea modalitate de încetare a ostilităţilor prin care statul învingător reuşeşte să îşi
substituie în întregime autoritatea asupra statului învins, ceea ce conduce la dispariţia acestuia din urmă.
Încheierea tratatelor de pace, după încetarea ostilităţilor şi echivalează cu încetarea oficială a stării de
beligeranţă sau conflict armat: Tratatele de pace au fost preferate mai ales în perioada dinaintea celui de-al
doilea război mondial. După cel de-al doilea război mondial, deşi au avut loc o mulţime de conflicte
armate, părţile nu a ajuns decât rar şi sub presiunea comunităţii internaţionale la încheierea de tratate de
pace. Menţionăm în acest sens încheierea acordului de pace de la Dayton dintre Bosnia şi Herţegovina,
Croaţia şi Serbia în 1995, a cărei implementare a durat peste limitele stabilite convenţional.
3.7. State neutre
Referiri la neutralitate întâlnim în toate cele patru convenţii de la Geneva din 1949 precum şi Convenţia de
Protejare a Proprietăţii Culturale în caz de conflict armat. Obligaţiile unui stat neutru sunt reglementate
însă în dreptul de la Haga.
§4 - Izvoare de Drept Internaţional Umanitar: Convenţii, Drept cutumiar şi principii de Drept

Internaţional Umanitar
4.1. Cutuma
Existenţa unor reguli nescrise de declanşare a războiului (avertizarea inamicului înainte de a-l ataca,
suspendarea ostilităţilor) suspendarea ostilităţilor, tratarea anumitor persoane într-un război, a precedat cu
mult timp înainte norma scrisă.
În perioada apariţiei primelor convenţii internaţional în materia dreptului umanitar au descalificat cutuma
ca izvor al acestei ramuri de drept, statele dorind să –şi păstreze libertatea de a aplica regulile de Drept
Internaţional Umanitar, prin aderare şi denunţare la tratatele în materie.
În cadrul celor două conferinţe de la Haga precum şi în cadrul conferinţei de la Geneva din 1949 au fost
codificate totuşi şi norme cutumiare de Drept Internaţional Umanitar. Mai mult, anumite reguli de drept
internaţional umanitar reprezintă chiar norme de jus cogens iar denunţarea tratatelor care cuprind asemenea
reguli este fără efect.
Recunoaşterea unui statut egal cutumei cu norma convenţională a avut loc în materia Dreptului
Internaţional Umanitar prin decizia Curţii Internaţionale de Justiţie în cazul „activităţile militare şi
paramilitare în Nicaragua şi contra acesteia”, care a recunoscut chiar dreptul opiniei publice şi al
organismelor umanitare, precum Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, de a contribui la crearea de norme
cutumiare.
19
Elementele constitutive ale cutumei şi în materia Dreptului Internaţional Umanitar ca şi în materia
Dreptului Internaţional Public sunt practica generalizată, constantă, îndelungată şi repetată şi convingerea
că această practică este obligatorie în situaţii similare. Practica ca element al cutumei poate fi diplomatică,
legislativă sau militară.
4.2. Tratatul
Tratatul sau convenţia reprezintă regula scrisă de Drept Internaţional Umanitar. Adoptarea tratatelor sau a
convenţiilor în această materie urmează aceleaşi reguli prevăzute de Convenţia de la Viena privind dreptul
tratatelor din 1969.
4.3. Principiile de Drept Internaţional Umanitar
În materia Dreptului Internaţional Umanitar, sunt considerate principii fundamentale: distincţia dintre civili
şi combatanţi, necesitatea militară, proporţionalitatea, interzicerea cauzării de suferinţă nenecesară, clauza
umanităţii (clauza Martens), independenţa lui jus ad bellum de jus in bello.
Aceste principii decurg în marea lor parte din regulile convenţionale de drept umanitar, şi reprezintă
structura de bază a acestui corp de norme, asigurând chiar reglementarea unor cazuri neavute în vedere de
regulile convenţionale de înseşi.
O importanţă deosebită în cadrul principiilor de drept umanitar o are clauza Martens10 sau clauza
umanităţii „în cazuri neacoperite de tratate sau drept cutumiar tradiţional, civilii şi combatanţii râmând
sub protecţia şi autoritatea principiilor dreptului internaţional derivate din cutumă din principiile
umanităţii şi dictatul conştiinţei publice”
§5. Raportul dintre Dreptul Internaţional Umanitar şi Dreptul Internaţional Public. Raportul cu alte
ramuri de drept
Dreptul Internaţional Umanitar face parte din dreptul internaţional public în special din latura sa
constituţională şi administrativă, care conduce la aplicarea dreptului internaţional direct asupra persoanelor
fizice în cazul unui comportament violent care lezează valorile supreme ale comunităţii internaţionale.
Dreptul Internaţional Umanitar se completează şi chiar interferează cu alte ramuri de drept internaţional cu
incidenţă asupra conflictelor armate, în special cu drepturile omului, aplicabile şi în timp de pace şi în timp
de război.
Exemple
Conflictul din fosta din Ruanda desfășurat în 1994 este un conflict armat intern, destructurat,
căruia i s-a plaicat dreptul internațional umanitar aplicabil conflictelor armate interne –
articolul 3 comun convenților de la Geneva.
10
În cadrul Conferinţei de Pace de la Haga din 1899, juristul rus a enunţat clauza care îi poartă numele şi care a
devenit un principiu fundamental de drept internaţional umanitar, încorporat mai tîrziu în articolul 1, paragraful 2 al
Protocolului Adiţional I la convenţiile de la Geneva din 1949.
20
Alegeti conflictele armate in desfășurarea sau finalizate din secolul XX sau XXI si determinati
de tip de conflict armat sunt.
Să ne reamintim...
Ce este dreptul internațional umanitar? Care este domeniul de aplicare al dreptului
internațional umanitar? Care este dreptul aplicabil conflictelor armate? Cate tipuri de conflicte
armate există reglementate convențional? Care este definția conflictului armat? Care este
dreptul aplicabi conflictelor armate interne/ dar international?
Rezumat
Dreptul internațional umanitar este ramura a dreptului internaționa public care se ocupă de un
domeniu excepțional, acela al conflictelor armate, reprezentând așadar ansamblul de reguli de
drept aplicabil relaţiilor dintre state şi alte subiecte de drept internaţional şi intern în timpul
conflictelor armate11 interne şi internaţionale, referitoare la desfăşurarea operaţiunilor militare,
la utilizarea mijloacelor şi metodelor de război, la tratamentul victimelor de război şi al
populaţiilor civile.
Dreptul internațional public contemporan reglementează expres și limitative situațiile în care

recurgerea la război este licită, însă independent de caracterul legal sau nelegal al unui război,
va exista întotdeauna un drept în război care să reglementeze conduit subiectelor de drept
participante la conflictele armate.
Regulile de drept internațional umanitar fac obiectul Convențiilor I, II, III și IV de la Geneva
din 1949 (dreptul umanitar) și al Convențiilor de la Haga (dreptul războiului).
Conflictul armat internaţional este definit în sistemul Convenţiilor de la Geneva din 1949, ca
fiind „toate cazurile de război declarat sau orice alt conflict armat care poate să apară între
două sau mai multe Înalte Părţi Contractante, chiar dacă starea de război nu este recunoscută
de una dintre ele”. Protocolul Adiţional I aduce ca element de noutate includerea în această
noţiune a conflictelor armate în care popoarele lupta împotriva dominaţiei coloniale si
ocupaţiei străine si împotriva regimurilor rasiste, in exercitarea drepturilor popoarelor de a
dispune de ele insele.
Art. 3 comun celor patru convenţii de la Geneva din 1949 are ca obiect conflictul armat intern:
„în caz de conflict armat neprezentând un caracter internaţional şi ivit pe teritoriului uneia din
Înaltele Părţi Contractante se aplică....”. În accepţiunea art. 3, conflictul armat neinternaţional
11
Expresia „conflicte armate” tinde să înlocuiască termenul război, ca urmare a evoluţiei concepuale a războiului de
la un mijloc de politică externă până la interzicerea lui prin Tratatul Internaţional pentru Renunţarea la Război ca
Instrument de Politică Naţională din 1928 (Pactul Briand Kellog) şi apoi prin Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Precizăm că după cel de-al doilea război mondial, majoritatea conflictelor armate au avut un caracter intern, ceea ce a
făcut ca folosirea raportat la acest tip de conflicte a expresiei „război”, specifică în principal relaţiilor interstatale să
devină relativ improprie.
21
sau intern cuprinde războaiele civile, războaiele religioase, războaiele de schimbare a
regimului politic şi războaiele de secesiune.
Convențiile, dreptul cutumiar și principiile de drept internațional umanitar reprezintă izvoarele

de drept internațional umanitar.
Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Un conflict armat international se supune
a) Articolulului 3 comun Convențiilor I si III, de la Geneva din 1949.
b) Convențiilor I - IV de la Geneva din 1949, în cea mai mare parte a lor.
c) Protocolului Adițional nr. II la Convențiile de la Geneva din 1949.
Raspuns corect la finalul cursului.
Teme de control
Principii fundamentale de DIU, la alegere cu tema de control de la unitatea 2.
Transmiterea temei de control se va face prin transmiterea cursului de ID iar referatul va trebui
predate conform calendarului disciplinei, comunicat studentului.
Ponderea notei acordate pentru fiecare Temă de control în nota finală este de 5%.
Bibliografie specifică
 Beatrice Onica-Jarka, Drept internaţional umanitar: note de curs. Ed. a 4-a, rev. şi adăug.
- Bucureşti: Universul Juridic, 2016, ISBN 978-606-673-949-, 341.3(100)(075.8).
capitolul 1, p. 11- 63
22
Unitatea de învǎţare nr. 2 - Specificul implementării dreptului internațional umanitar
Introducere
În această unitate de învățare va fi prezentat specificul implementării dreptului

internațional umanitar prin raport cu dreptul internațional public si metodele dezvoltate
pentru a asigura eficiența implementării normelor de DIU.
Cuprins:
§1. Metode de implementare
§2. Persoanele protejate de Dreptului Internaţional Umanitar; Încălcările Dreptului

Internaţional Umanitar; Cine Răspunde?
2.1. Categoriile de persoane protejate de dreptul internaţional umanitar
2.2. Încălcările Dreptului Internaţional Umanitar – tipuri de răspundere
§3. Mijloace de implementare a Dreptului Internaţional Umanitar specifice acestei ramuri

de drept
3.1. Mecanismul Puterii Protectoare
3.2. Comisiile de anchetă
3.3. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR); Rolul Societăţilor Naţionale De
Cruce Roşie şi al organizaţiilor neguvernamentale
3.4. Comisiile de Adevăr și Reconciliere
3.5. Angajarea răspunderii penale pentru încălcări ale Dreptului Internaţional
Umanitar
Exemple
To do
Să ne reamintim
Rezumat
Teme de control

 identificați mijloacele de implementare ale dreptului internațional umanitar în timp
de pace și în timp de război;
 indicați categoriile de presoane protejate în dreptul internațional umanitar;
 prezentaţi noțiunea de grave încălcări ale Convențiilor de la Geneva;
 identificați tipurile de răspundere aplicabile încălcărilor din cadrul conflictelor armate
23
și modalitățile de implementare a răspunderii penale internaționale.
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.
§1. Metode de implementare
Implementarea oricărei ramuri de drept asigură eficienţa normelor care alcătuiesc această ramură.
Dreptul Internaţional Umanitar ca ramură a Dreptului Internaţional Public foloseşte mijloacele de

implementare specifice acestui corp de norme.
Însă utilizarea anumitor mijloace de implementare caracteristice dreptului internaţional public, care ţin de
teoria clasică a răspunderii statelor şi implică aplicarea unor contramăsuri de către statul victimă pot avea
efecte contrare scopului dreptului internaţional umanitar care este protejarea anumitor persoane şi a
anumitor bunuri.
În Dreptul Internaţional Public operează conceptul clasic de răspundere a statului, care permite reacţia
individuală a statului victimă sau colectivă a unor state terţe, faţă de statul agresor sau reacţia centralizată a
organizaţiilor internaţionale.
Conflictele armate internaţionale, limitează şi circumstanţiază rolul şi posibilităţile de reacţie ale statului
victimă sau a statelor terţe, mijloacele de obligare a statului agresor de a repera încălcările normelor de
drept (contramăsurile) şi posibila intervenţie a statelor terţe.
Exercitarea dreptului la auto - apărare individual sau colectiv prin utilizarea forţei armate în cadrul unui
conflict armat internaţional duce la escaladarea acestuia şi implicit la îngreunarea situaţiei persoanelor
protejate din statul victimă sau din statul agresor. Dacă statul victimă sau statele terţe recurg în cadrul
contramăsurilor la represalii fără folosirea forţei armate, şi acestea pot avea efectul de îngreunare a situaţiei
populaţiei protejate în statul agresor sau chiar a propriei populaţii protejate.
În sistem centralizat, există ca mijloc de implementare a dreptului internaţional public în materia păcii şi
securităţii internaţionale, intervenţia umanitară a organizaţiilor internaţionale (Organizaţia Naţiunilor
Unite), prin folosirea forţei (forţele de menţinere a păcii sau forţele de implementare a păcii conform
Capitolului VII din Carta ONU ) sau aplicarea de măsuri economice.
Deşi folosite şi în cadrul situaţiilor de conflict armat sau mai ales în aceste situaţii, aceste mijloace au
condus de cele mai multe ori la înrăutăţirea situaţiei persoanelor şi bunurilor protejate de dreptul umanitar,
prin escaladarea conflictului. Sunt cunoscute eşecurile Organizaţiei Naţiunilor Unite în conflictul din fosta
Iugoslavia şi Ruanda.
24
Faţă de ineficacitatea dovedită a unor asemenea mijloace, Dreptul Internaţional Umanitar a dezvoltat
mecanisme proprii de implementare în contextul mecanismelor existente de Drept Internaţional Public,
prin adaptarea acestora, mecanisme aplicabile împreună cu cele de Dreptul Internaţional Public.
În timp de pace se folosesc ca mijloace de implementare a Dreptului Internaţional Umanitar: diseminarea

regulilor sale prin instructarea forţelor armate, a forţelor poliţieneşti, prin predarea Dreptului Internaţional
Umanitar la universităţi, diseminarea în cadrul populaţiei civile, adoptarea de legislaţie de Drept
Internaţional Umanitar.
În timp de conflict armat se folosesc ca mijloace de implementare a Dreptului Internaţional Umanitar:

mecanismul Puterilor Protectoare, acordurile între state (mijloace diplomatice) comisiile de anchetă,
implicarea ComitetuIui Internaţional de Cruce Roşie şi al societăţilor naţionale de cruce roşie şi de
semilună roşie, şi nu în ultimă instanţă atragerea răspunderii penale individuale în faţa instanţelor naţionale
sau internaţionale.
§2. Persoanele protejate de Dreptului Internaţional Umanitar; Încălcările Dreptului Internaţional

Umanitar; Cine Răspunde?
2.1. Categoriile de persoane protejate de dreptul internaţional umanitar
Conform convenţiilor de la Geneva din 1949 şi Protocoalelor Adiţionale prizonierii de război, răniţii,
bolnavii, naufragiaţii, populaţia civilă (internaţii, femei, copii, refugiaţi) corespund conceptului clasic de
persoană protejată în dreptul internaţional umanitar.
În cadrul conflictelor armate interne sunt considerate persoane protejate persoanele care nu participă sau nu
mai participă la conflictul armat intern.
Şi combatanţii în conflictele armate internaţionale se bucură de o anumită protecţie împotriva anumitor

metode şi mijloace de purtare a războiului (în conflictele armate internaţionale).
2.2. Încălcările Dreptului Internaţional Umanitar – tipuri de răspundere
în sistemul conflictelor armate internaţionale, dreptul de la Haga prescrie obligaţii şi foarte rar sancţiuni
(Convenţia privind neutralitate maritimă, Havana 1928). Acestea privesc de regulă răspunderea materială a
statelor.
Dreptul de la Geneva introduce în ceea ce priveşte conflictele armate internaţionale noţiunea de „grave
încălcări” ale convenţiilor (art.28, 29, 30 Convenţia de la Geneva din 1929 asupra sorţii răniţilor şi
bolnavilor din trupele de campanie, art. 49, 50, 51 din Convenţia I de la Geneva 1949, art. 50, 51, 52 din
Convenţia II de Geneva din 1949, art. 19, 130, 131, 132 din Convenţia III de la Geneva, art. 146, 147, 148
din Convenţia IV de la Geneva din 1949, art. 15 din Protocolul II la Convenţia de la Haga cu privire la
protecţia bunurile culturale în timp de conflict armat) şi obligă statele la tragerea la răspundere penală a
persoanelor care se fac vinovate de săvârşirea acestora.
25
În sistemul conflictelor armate interne dreptul aplicabil reprezentat de art. 3 comun Convenţiilor de la
Geneva din 1949, şi Protocolul Adiţional II nu prevede grave încălcări. Doctrina se pronunţă, totuşi, pentru
extinderea conceptului de „grave încălcări” şi în cazul conflictelor armate interne. Statutele Tribunalelor
pentru Nurenberg şi Tokyo, pentru fosta Iugoslavia şi Ruanda, Statutul de la Roma conţin prevederi
exprese pentru angajarea răspunderii penale a persoanelor care se fac vinovate de săvârşirea crimelor
împotriva umanităţii, a genocidului şi a crimelor de război în cadrul conflictelor armate neinternaţionale şi
interne.
Aşadar, în cadrul conflictelor armate interne şi internaţionale încălcarea dreptului internaţional umanitar
atrage două tipuri de răspundere: răspunderea clasică a statelor (materială, morală şi diplomatică) şi
răspunderea penală a persoanelor fizice în faţa instanţelor naţionale sau internaţionale.
§3. Mijloace de implementare a Dreptului Internaţional Umanitar specifice acestei ramuri de drept
3.1. Mecanismul Puterii Protectoare
Instituţia Puterii Protectoare a apărut în dreptul diplomatic în situaţie în care un stat nu avea relaţii
diplomatice cu un al doilea stat, ceea ce făcea imposibilă exercitarea protecţiei diplomatice a cetăţenilor săi
pe teritoriul acestui al doilea stat. Pentru asigurarea protecţiei diplomatice a propriilor cetăţeni pe teritoriul
celui de-al doilea stat, primul stat desemna ca Putere Protectoare un stat terţ care să exercite această
protecţie şi care să aibă relaţii diplomatice cu cel de-al doilea stat. Acordul de desemnare a Puterii
Protectoare era un acord tripartit între statul ai cărui cetăţeni aveau nevoie de protecţie pe teritoriul unui alt
stat, acest al doilea stat şi statul desemnat Putere Protectoare.
Această instituţie a fost preluată şi de Dreptul Internaţional Umanitar şi adaptată specificului său prin
transformarea sa într-un mecanism de asigurare a respectării acestor norme cu cooperarea şi sub
supravegherea Puterii Protectoare.
Puterea Protectoare este desemnată din rândul statelor neutre prin acordul părţilor în conflict şi al Puterii
Protectoare înseşi. Peste 80 de prevederi din convenţiile de la Geneva din 1949 şi din Protocolul Adiţional
I menţionează atribuţiile Puterii Protectoare în domeniul vizitării persoanelor protejate, al supervizării
măsurilor adoptate de către statele în conflict cu privire la persoanele protejate. Deşi desemnarea Puterii
Protectoare reprezintă o obligaţie a părţilor în conflict, modalitatea de desemnare este dificilă. De aceea au
fost puţine cazurile în care a fost desemnată o Putere Protectoare şi chiar şi atunci când a fost desemnată nu
şi-a îndeplinit atribuţiile cum a fost cazul Elveţiei desemnată Putere Protectoare în cel de-al doilea război
mondial
3.2. Comisiile de anchetă
O serie de dispoziţii convenţionale (art. 52 din Convenţia I de la Geneva din 1949, art. 53 din Convenţia II
de Geneva din 1949, art. 132 din Convenţia III de la Geneva, art. 149 din Convenţia IV de la Geneva din
1949) prevăd posibilitatea unor anchete pentru stabilirea violărilor Convenţiilor de la Geneva 1949 în,
conflicte armate internaţionale. Prin art. 90 din Protocolul Adiţional I la Convenţiile de la Geneva din 1949
a fost stabilită înfiinţarea Comisiei de anchetă internaţională.
26
De asemenea, Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite poate stabili faptele în cadrul unui
conflict armat prin trimiterea unor comisii de anchetă.
3.3. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR); Rolul Societăţilor Naţionale De Cruce Roşie şi
al organizaţiilor neguvernamentale
Conform convenţiilor de la Geneva din 1949, rolul CCIR cuprinde următoarele atribuţii: să acţioneze ca un
intermediar neutru între părţi şi să aducă protecţie şi asistenţă victimelor conflictelor, să viziteze şi să
intervieze prizonierii de război şi civili, în special când aceşti sunt internaţi, să asigure protecţie civililor,
prizonierilor de război şi populaţiei din teritoriile ocupate, să participe la căutarea persoanelor dispărute şi
să identifice locaţia prizonierilor de război şi civililor internaţi, să devină substitut sau semi - substitut de
Putere Protectoare (în conflictele internaţionale) şi să îşi ofere serviciile părţilor la conflict, gardian al
convenţiilor de la Geneva din 1949.
Societăţile naţionale de cruce roşie promovează implementarea Dreptului Internaţional Umanitar, asigură
cooperarea cu guvernele şi acordă asistenţă medicală victimelor conflictelor armate.
Organizaţiile neguvernamentale (Medecines sans frontiere, Amnesty International, Human Rights Watch
etc) se implică în acordarea de asistenţă umanitară victimelor conflictelor şi mai ales în monitorizarea şi
mobilizarea opiniei publice.
3.4. Comisiile de Adevăr și Reconciliere
Încălcările masive ale drepturilor fundamentale ale omului, inclusiv în timpul conflictelor armate, mai ales
în situaţiile în care aceste încălcări au avut o durată foarte mare sau au afectat populaţia unui stat în
general, au determinat o abordare diferită care să permită, pe de o parte, aflarea adevărului despre aceste
încălcări iar, pe de altă parte, reconciliere la nivel naţional.
În Africa de Sud, după abolirea politicii de apartheid, care reprezintă o crimă împotriva umanităţii, a fost
înfiinţată prin Actul de promovare a unităţii şi reconcilierii naţionale, adoptat în 1995 de Guvernul Africii
de Sud, Comisia de Adevăr şi Reconciliere. Această Comisie a fost împuternicită să asigure „investigarea
şi stabilirea pe cât posibil a unui tablou complet a naturii, cauzelor şi măsurii încălcărilor masive ale
drepturilor fundamentale ale omului comise începând cu 1 martie 1960 până la databolirii apartheidului ca
politică de stat în interiorul sau în exteriorul Republicii Sud Africane, încălcări emanând din conflictele
trecutului, precum şi soarta victimelor acestor violări; acordare amnistiei acelor persoane care fac
mărturisiri complete ale tuturor faptelor relevante în legătură cu actele asociate politicii” de apartheid.
Asemenea comisii au fost stabilite şi pentru Timorul de Est, în cadrul Administraţiei Teritoriale Tranzitorii
ONU (UNTAET) pentru investigarea încălcărilor drepturilor omului comise de către ambele părţi între
aprilie 1974 şi octombrie 1999 şi pentru facilitarea reconcilierii comunităţii cu justiţia pentru toţi cei care
au comis infracţiuni mai puţin grave sau pentru Argentina în vederea investigării dispariţiilor forţate în
timpul dictaturii militare din perioada 1976-1983.
Menţionăm însă că funcţiunile comisiilor de adevăr şi reconciliere au în vedere, în principal, stabilirea unor
înregistrări istorice a evenimentelor, obţinerea dreptăţii pentru victime, facilitarea reconcilierii naţionale şi
27
nu în ultimul rând, descurajarea altor încălcări şi abuzuri.
Creând o contabilitate credibilă a crimelor împotriva drepturilor omului, aceste comisii previn pierderea
sau rescrierea istoriei şi permit societăţii să înveţe din trecutul său, pentru a preveni repetarea unor
asemenea violenţe în viitor.
De asemenea, comisiile de acest fel pot servi şi ca un precursor al procesului judiciar, prin strângerea
probelor necesare într-un proces în care făptuitorii vor fi urmăriţi penal şi judecaţi.
3.5. Angajarea răspunderii penale pentru încălcări ale Dreptului Internaţional Umanitar
Răspunderea penală a persoanelor fizice pentru încălcările dreptului internaţional umanitar reprezintă cea
mai importantă instituţie de implementare a dreptului internaţional umanitar.
Specificul ordinii normative internaţionale, încălcate prin săvârşirea crimelor internaţionale stricto sensu,
implică angajarea răspunderii internaţionale12 pe mai multe planuri, iar în funcţie de natura răspunderii sunt
subiecte pasive13 ale acestei răspunderi, entităţi de natură diferită: state, organizaţii internaţionale, persoane
fizice, persoane juridice de drept intern.
Caracterul iniţial consensual14 al normei de drept internaţional penal (ca normă de drept internaţional
public) a determinat ca angajarea răspunderii pentru săvârşirea unor fapte, ce în timp au fost incriminate
crime internaţionale stricto sensu, să se manifeste pe două planuri: pe plan internaţional sub forma
răspunderii morale15, politice şi materiale a statelor (în genere ca urmare a pierderii războaielor, sub forma
de despăgubiri de război) şi arareori, la nivel naţional, sub forma răspunderii penale clasice a persoanelor
fizice pentru încălcarea unor norme de drept intern (ce condamnau un anumit comportament în cadrul
conflictelor armate).
12
Sunt autori care susţin că ar fi improprie folosirea noţiunii de răspundere internaţională în ceea ce priveşte
persoanele fizice care se fac vinovate de săvârşirea unor fapte incriminate la nivel internaţional, întrucât, această
instituţie face parte din dreptul internaţional şi priveşte subiectele de drept internaţional, în timp ce persoanele fizice
sunt doar subiecte de drept intern, iar reprimarea faptelor comise de ele se face în cadrul ordinii juridice naţionale. A
se vedea în acest sens I. M Anghel şi V.I.Anghel, Răspunderea în dreptul Internaţional, Lumina Lex , 1998, p. 21.
Opinăm însă că, în ceea ce priveşte crimele internaţionale stricto sensu, se poate vorbi de răspundere internaţională,
atât în ceea ce priveşte statele cât şi alte entităţi implicate, precum persoanele fizice, mai ales în contextul legal actual
în care crima internaţională stricto sensu, în ceea ce priveşte persoanele fizice, intră în competenţa instanţelor
internaţionale. De aceea, vom folosi pe parcursul prezentului capitol noţiunea de răspundere internaţională pentru
orice entitate implicată în săvârşirea unei crime internaţionale stricto sensu, dacă această răspundere poate fi angajată
în faţa unei instanţe internaţionale, sau prin mijloacele de soluţionare pe cale paşnică a diferendelor (negociere, bune
oficii, mediere, conciliere, anchetă sau arbitraj).
13
Subiect activ al răspunderii internaţionale pentru crimele stricto sensu este, de principiu, comunitatea
internaţională;
14
Normele de drept internaţional penal care reglementează crimele internaţionale stricto sensu sunt considerate
norme de jus cogens, obligatorii erga omnes, a se vedea în acest sens, capitolul 1 anterior;
15
Idea de responsabilitate morală a statelor a precedat răspunderea politică şi apoi cea juridică materială. Cele trei
forme de răspundere deşi există concomitent în prezent, au apărut gradual pe măsura cristalizării comunităţii
internaţionale şi a regulilor de convieţuire internaţională.
28
De aceea, până la Nurenberg şi Tokyo, răspunderea internaţională pentru crime internaţionale,
implementată de comunitatea internaţională, a aparţinut statului, în principal, ca subiect originar şi clasic
de drept internaţional. Că această răspundere a fost esenţial materială şi politică nu încape nici un dubiu,
statele vinovate de încălcarea normelor de drept internaţional recunoscute drept crime internaţionale (cum
este iniţierea şi purtarea unui război de agresiune) fiind dezavuate de comunitatea internaţională, uneori
excluse chiar din organizaţii internaţionale şi obligate să plătească despăgubiri de război şi să cedeze
teritorii. Prin Tratatul de Pace de la Versailles semnat pe 28 iunie 1919, Germania pierdea toate coloniile,
înapoia o serie de teritorii Franţei (Alsacia şi Lorena), Belgiei (Eupen şi Malmedy), Poloniei (Poznania şi
Prusia Orientală) etc, recunoştea Polonia ca stat independent, era obligată să desfiinţeze serviciul militar
obligatoriu, să limiteze forţele armate la 100.000 de oameni, să demilitarizeze zona Rinului şi Prusia
Occidentală şi să plătească reparaţii de război, a căror valoare urma să fie stabilită16. Deasemenea, în 1939,
Rusia a fost exclusă din Societatea Naţiunilor pentru atacarea Finlandei.
Natura acestor forme de răspundere politică şi materială era preponderent compensatorie şi preventivă.
Art. 227 din Partea a IV –a a Tratatului de la Versailles prevede pentru prima dată o formă nouă de
răspundere, şi anume, răspunderea internaţională a unei persoane fizice, împăratul Wilhem al II –lea de
Hohenzollern, ce se făcea vinovat de încălcarea „moralităţii internaţionale şi sacralităţii tratatelor”.
Caracterul preponderent internaţional al răspunderii ce urma să fie angajată pentru împăratul german,
deosebind-o de răspunderea penală naţională clasică, rezultă din textul art. 227 care vorbeşte de o ofensă
internaţională şi de tragerea la răspundere pentru această ofensă de către un tribunal internaţional format
din reprezentanţii Puterilor Aliate. Atât din textul art. 227 cât şi din titlul Parţii a IV a – Pedepse - transpare
caracterul punitiv al răspunderii împăratului german.
În ceea ce priveşte tragerea la răspundere a persoanelor care s-au făcut vinovate de comiterea unor acte de
violare a regulilor şi obiceiurilor războiului, săvârşite împotriva cetăţenilor Puterilor Aliate sau Asociate,
prevăzută de art. 228 şi 229 din aceeaşi parte IV din Tratatul de la Versailles, caracterul internaţional al
acestei răspunderi este mai puţin evident, persoanele respective urmând să fie judecate de tribunale militare
sau tribunale penale naţionale.
Totuşi, abia cu înfiinţarea Tribunalelor Militare Internaţionale de la Nurenberg şi Tokyo se implementează

răspunderea internaţională penală a unei persoane fizice pentru săvârşirea unor crime internaţionale (crime
împotriva păcii, crime de război, crime împotriva umanităţii).
Momentul Nurenberg şi Tokyo este marcant şi în ceea ce priveşte tragerea la răspundere internaţională a
unor persoane juridice, prin criminalizarea unor organizaţii germane precum GESTAPO sau SS17 de către
Tribunalul Militar Internaţional de la Nurenberg.
16
A se vedea Istoria României în Date, elaborată de Horia C. Matei Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C.
Nicolescu, Gheorghe Rădulescu sub conducerea lui Constantin Giurescu, Mica întreprindere editorial – poligrafică
„Crai Nou”, 1992, p. 311.
17
Vom reveni asupra acestui aspect în cuprinsul cursului.
29
Implementarea răspunderii internaţionale penale a unei persoane fizice pentru săvârşirea unei crime
internaţionale nu a înlăturat însă angajarea concomitentă a răspunderii internaţionale a statelor, atunci când
conduita ilicită le era imputabilă, în toate formele sale materială, politică juridică, morală, precum şi uneori
a unor persoane juridice de drept intern.
Angajarea concomitentă a răspunderii internaţionale pentru săvârşirea crimelor internaţionale pe mai

multe planuri, porneşte de la unul din elementele esenţiale ale răspunderii statelor, şi anume,
imputabilitatea conduitei ilicite care, printr-o ficţiune, asimilează actele săvârşite de agenţii statului chiar
statului însuşi. Într-o asemenea situaţie, odată săvârşită o încălcare a dreptului internaţional umanitar
(reglementată printr-o normă de jus cogens), imputabilă statului, apar mai mulţi actori implicaţi: statul pe
de o parte, organele sau organizaţiile de stat implicate în săvârşirea crimei internaţionale şi persoanele
fizice participante la săvârşirea crimei ca agenţi ai statutului.
În ceea ce priveşte mecanismele de implementare a răspunderii penale acestea sunt cele specifice
jurisdicţiilor naţionale dar şi jurisdicţiile internaţionale înfiinţate special în acest scop (Nurenberg şi Tokyo,
Iugoslavia şi Ruanda, Sierra Leone, Camerele speciale de Judecată pentru Cambogia, Camerele de judecată
de la Dili pentru Timorul de Est, Curtea Penală Internaţională).
Implementarea răspunderii penale de către tribunalele naţionale pentru încălcările de drept umanitar care
reprezintă crime internaţionale prezintă o anumită specificitate constând în conceptul de jurisdicţie
universală. Acest concept este prevăzut de Convenţiile de la Geneva din 1949 care prevăd că în cazul
încălcărilor grave, statele au obligaţia fie de a judeca persoana vinovată fie de a o extrăda unui stat care
doreşte judecarea ei. În virtutea jursidicţiei universale orice stat poate să-şi exercite jurisdicţia asupra unor
persoane care se fac vinovate de încălcări ale dreptului internaţional umanitar care reprezintă crime
internaţionale chiar dacă nu au nici o legătură cu făptuitorul, victima sau locul săvârşirii faptei.
În aplicarea acestui concept a acţionat Israelul când a răpit din Argentina pe ofiţerul german A. Eichmann,
responsabil cu aplicare „Soluţiei Finale” evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial, l-a judecat şi
l-a condamnat la moarte.
Exemple
Comisia de Adevar și Reconciliere pentru Timorul de Est, a fost stabilită în cadrul
Administraţiei Teritoriale Tranzitorii ONU (UNTAET) pentru investigarea încălcărilor
drepturilor omului comise de către ambele părţi între aprilie 1974 şi octombrie 1999 şi pentru
facilitarea reconcilierii comunităţii cu justiţia pentru toţi cei care au comis crime mai puţin
grave.
Determinați rolul Comitetului Internațional de Cruce Roșie în implementarea DIU.
Să ne reamintim...
Ce este specific DIU? Cares unt mecanismele de implementare ale DIU? Ce caracterizeza
fiecare dintre aceste mecanisme?
30
Rezumat
Dreptul Internaţional Umanitar a dezvoltat mecanisme proprii de implementare aplicabile
distinct în timp de pace și în timp de război.
Convenţiile de la Geneva din 1949 şi Protocoalelor Adiţionale asigura protecție prizonierilor
de război, răniţilor, bolnavilor, naufragiaţilor, populaţiei civile (internaţi, femei, copii,
refugiaţi).
În cadrul conflictelor armate, încălcarea dreptului internaţional umanitar atrage două tipuri de
răspundere: răspunderea clasică a statelor (materială, morală şi diplomatică) şi răspunderea
penală a persoanelor fizice.
Implementarea răspunderii se realizează prin mecanisme specifice jurisdicţiilor naţionale dar şi
prin jurisdicţiile internaţionale înfiinţate special în acest scop (Nurenberg şi Tokyo, Iugoslavia
şi Ruanda, Sierra Leone, Camerele speciale de Judecată pentru Cambogia, Camerele de
judecată de la Dili pentru Timorul de Est, Curtea Penală Internaţională).

În virtutea jurisdicției universale,
a) Crimele internaționale sunt judecate de tribunal internaționale hibride
b) Crimele internaționale sunt judecate de jurisdicțiile naționale, în lipsa oricărei
legături cu cetățenia făptuitorului sau a victimei sau locul comiterii faptei.
c) Crimele internaționale sunt judecate de CIJ.
Teme de control
Comisiile de Adevăr și Reconciliere ca mecanism de implementare a DIU, la alegere cu
tema de control de la unitatea 1 anterior.. Transmiterea temei de control se va face prin
transmiterea cursului de ID iar referatul va trebui predate conform calendarului disciplinei,
comunicat studentului.
- Bucureşti: Universul Juridic, 2016, ISBN 978-606-673-949-, 341.3(100)(075.8),
capitolul 2, p. 64- 86
31
Unitatea de învǎţare nr. 3 Statutul juridic al combatanților, Metode și mijloace de luptă permise de
dreptul internațional umanitar
Introducere:
În aceasta unitate de învațare, vor fi introduce tipurile de participanți la conflictele armate

și statutul lor juridic precum și mijloacele și metodele de purtare a conflictelor armate și
regimul lor de reglementare de către DIU.
Cuprins:
§1. Importanţa delimitării combatanţilor de populaţia civilă, principiul distincţiei –

principiu fundamental de Drept Internaţional Umanitar
§2. Definiţia combatanţilor; Categorii de combatanţi; Populaţia levee en masse

2.1. Combatanţii categorie existentă în cadrul conflictelor armate internaţionale.
2.2. Categorii de combatanţi
2.3. Consecinţa principală a statutului de combatant
§3. Persoanele care participă la luptă în cadrul conflictele neinternaţionale sau interne
§4. Combatanţii ilegali: Spioni şi mercenari
§5. Principii de Drept Internaţional Umanitar cu aplicare în limitarea şi interzicerea

mijloacelor şi metodelor de purtare a războiului.
§6. Mijloace de luptă reglementate de Dreptul Internaţional Umanitar

6.1. Armele de distrugere în masă
6.2. Armele convenţionale
6.3. Armele neletale
§7. Metodele de luptă reglementate de Dreptul Internaţional Umanitar

7.1. Perfidia
7.2. Războiul psihologic
7.3. Represaliile
7.4. Alte metode de luptă
Exemple
To do
Să ne reamintim
Rezumat
Teme de control
32

 delimitați combatanții de populația civilă și să identificați tipurile de combatanți;
 prezentaţi mijloacele de luptă reglementate și să identificați diversele tipuri de arme;
 înțelegeți limitele impuse de principiile de drept umanitar în utilizarea mijloacelor și
metodelor de purtare a războiului;
 prezentaţi metodele de luptă reglementate.
§1. Importanţa delimitării combatanţilor de populaţia civilă, principiul distincţiei – principiu

fundamental de Drept Internaţional Umanitar
Civilii îndură cele mai cumplite efecte ale conflictelor armate contemporane, uneori ca ţintă directă a
atacurilor. Masacrul, violenţa sexuală, hărţuirea, expulzarea, transferul forţat, interzicerea deliberată a
accesului la hrană sau apă sunt doar câteva dintre practicile care răspîndesc teroarea împotriva populaţiei
civile prinsă în războaie. De aceea un principiu fundamental de drept internaţional umanitar este principiul
distincţiei dintre combatanţi şi populaţia civilă în cadrul conflictelor armate internaţionale şi de protecţie
populaţiei civile în conflictele armate interne şi internaţionale.
Această distincţie, între cele două categorii de persoane, civili – populaţie civilă şi combatanţi se poate
aprecia mai bine din perspectiva protecţiei oferite de Dreptul Internaţional Umanitar după cum urmează:
POPULAŢIA CIVILĂ COMBATANŢI

- persoane care nu sunt combatanţi şi nu iau - membrii ai forţelor armate care iau parte la ostilităţi.
parte la ostilităţi. - protecţia este oferită de Dreptul Internaţional
- nu au dreptul de a participa la ostilităţi şi sunt Umanitar în timpul participării la ostilităţi (împotriva
pedepsiţi dacă iau parte la ostilităţi (excepţie unor metode şi mijloace de purtare a războiului) şi după
populaţia civilă ridicată spontan) ce nu mai iau parte la ostilităţi ca prizonieri de război.
- protecţia este oferită de Dreptul Internaţional - au dreptul de a participa la ostilităţi şi nu sunt
Umanitar pentru că nu iau parte la ostilităţi pedepsiţi pentru această participare ((excepţie
combatanţii ilegali)
§2. Definiţia combatanţilor; Categorii de combatanţi; Populaţia levee en masse
2.1. Combatanţii categorie existentă în cadrul conflictelor armate internaţionale.
Dispoziţiile de Drept Internaţional Umanitar care reglementează conflictele armate internaţionale recunosc
combatanţii ca fiind membrii ai forţelor armate, care au dreptul să participe la ostilităţi şi obligaţia de a
respecta regulile de drept aplicabile acestor tipuri de conflicte.
33
2.2. Categorii de combatanţi
În cadrul combatanţilor intră membrii ai forţelor armate părţi într-un conflict armat internaţional. Iniţial
regulile de Drept Internaţional Umanitar au avut în vedere numai în categoria combatanţilor numai forţele
armate regulate (dreptul cutumiar codificat de Convenţia a II-a de la Haga din 1899 privind legile şi
obiceiurile războiului terestru, Convenţia din 1907 de la Haga.
Convenţia III de la Geneva din 1949 (art.4) particularizează categoriile de combatanţi considerând că intră
în această categorie: miliţiile şi corpurile de voluntari, partizanii, membrii forţelor armate care se pretind
ale unui guvern sau ale unei autorităţi nerecunoscute de partea adversă, persoanele care însoţesc forţele
armate fără a face parte din ele, membrii echipajelor, inclusiv comandanţii, piloţii şi elevii marinei
comerciale şi echipajele aviaţiei civile şi populaţia ridicată spontan pentru a rezista forţelor invadatoare
„levee en masse”
Art. 4 din Convenţia III de la Geneva din 1949 prevede condiţiile pentru ca anumitor persoane să li se
recunoască statutul de combatant şi anume fie să facă parte din forţele armate regulate cu respectarea
obligaţiei de distinge între ei şi civili, fie să fie membrii unui grup armat: ca grup trebuie să respecte
obligaţia de a fi sub comandă responsabilă, de a purta un semn distinctiv, de a purta armele la vedere, şi de
a respecta Dreptul Internaţional Umanitar.
Protocolul Adiţional I la Convenţiile de la Geneva din 1949 (art.43) extinde definiţia combatanţilor astfel
încât fără să mai indice categorii de combatanţi, prevede caracteristicile comune ale combatanţilor şi
anume:
 combatanţii trebuie să fie subordonați unei părţi în conflict,

 combatanţii trebuie să aibă o organizare de tip militar,
 combatanţii trebuie să fie sub comanda unui responsabil care să exercite un control efectiv asupra
membrilor organizaţiei;
 să respecte regulile de Drept Internaţional Umanitar.
2.3. Consecinţa principală a statutului de combatant
Recunoaşterea statutului de combatant legal atrage după sine recunoaşterea statutului de prizonier de
război, în cazul în care combatanţii cad în mâinile inamicului (art. 4 din Convenţia III de la Geneva din
1949).
§3. Persoanele care participă la luptă în cadrul conflictele neinternaţionale sau interne
În cadrul conflictelor armate neinternaţionale sau interne nu există categoria de combatant. Statele refuză
de principiu recunoaşterea statutului de combatant şi implicit de prizonier de război forţelor insurgente ăn
timpul conflictelor armate interne şi internaţionale. Art. 3 comun celor patru convenţii de la Geneva nu
prevede standarde minime aplicabile tuturor persoanelor în vreme de conflict armat. Protocolul Adiţional II
(art.4) extinde standardele de umanitate care se aplică inclusiv persoanelor care nu mai iau parte la
ostilităţi.
34
§4. Combatanţii ilegali: spionii şi mercenarii
Există câteva categorii de persoane care iau parte la ostilităţi, dar ca urmare a modalităţii de participare la
ostilităţi şi a metodelor folosite sunt consideraţi combatanţi ilegali şi nu li se acordă statul de prizonier de
război atunci când cad în mâinile inamicului.
În această categorie intră spionii, a căror definiţie şi tratament sunt reglementate de art.20-31 din Convenţia
IV de la Haga din 1907, art. 5 şi 68 din Convenţia IV de la Geneva din 1949 şi art 45 alin.3 , 46 and 75 din
Protocolul Adiţional I şi mercenarii ale căror definiţie şi tratament sunt reglementate de art.4, 5, 6 şi 7 din
Convenţia V de la Haga din 1907, şi art 47 din Protocolul Adiţional I.
§5. Principii de Drept Internaţional Umanitar cu aplicare în limitarea şi interzicerea mijloacelor şi

metodelor de purtare a războiului
Alegerea mijloacelor şi metodelor de luptă nu este nelimitată. Principiile fundamentale de drept

internaţional umanitar precum principiul distincţiei, principiul proporţionalităţii sau principiul umanităţii
stabilesc limite ale mijloacelor şi metodelor de purtare a războiului care au următoarele consecinţe:
 folosirea mijloacelor şi metodelor de purtare a războiului de natură să cauzeze suferinţă nenecesară
sau de rău superfluu este interzisă;
 folosirea mijloacelor şi metodelor care produc efecte nediscriminate, extinse, grave şi durabile este
interzisă;
 singurul scop legitim al războiului este slăbirea adversarului iar mijloacele şi metodele de purtare a
războiului trebuie direcţionate în acest sens
§6. Mijloace de luptă reglementate de Dreptul Internaţional Umanitar
6.1. Armele de distrugere în masă
Armele de distrugere în masă sunt extrem de periculoase, datorită efectelor nediscriminate, incontrolabile
extinse în timp şi spaţiu. Deşi există o preocupare continuă a statelor faţă de înarmarea cu arme de
distrugere în masă, până în prezent nu a avut loc o folosire pe scară largă a acestei categorii de arme. Au
avut loc doar utilizări sporadice a armelor chimice în primul război18 mondial de către germani şi a armelor
nucleare19 la Hiroshima şi Nagasaki.
Înarmarea continuă a statelor cu arme de distrugere în masă a condus la creşterea îngrijorării comunităţii
internaţionale cu privire la folosirea acestor tipuri de arme şi la adoptarea unor reguli care merg până la
interzicerea folosirii lor.
18
În 1915 pe frontul din Flandra armanta germană a lansat asupra poziţiilor franceze un val de clor. Emisia
de clor a durat 15 minute şi s-a soldta cu 15.000 de victime, morţi şi răniţi.
19
Pe 6 august 1945 a fost lansată asupra Hiroshimei de către americani prim abombă nucleară care ucis
pe loc 80.000 de oameni, alţi 200.000 murind în timp ăn urma radiaţilor. Câteva zile mai târziu a fost
lansată de către americani la Nagasaki o a doua bombă nucleară care a ucis pe loc aprocximativ 37.000
de oameni. Majoritatea populaţiei ucise era civilă.
35
În categoria armelor de distrugere în masă intră: armele chimice, armele biologice şi armele nucleare.
Dealtfel şi reglementarea lor convenţională urmăreşte aceeaşi clasificare, după cum urmează:
 armele chimice sunt reglementate prin Convenţia de la Bruxelles din 1874, Declaraţia de la
Haga din 1899, Protocolul de la Geneva din 1924 şi mai ales de Convenţia privind
interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii armelor chimice şi distrugerea acestora
adoptată la Geneva în cadrul conferinţei de dezarmare din 1992. Această ultimă convenţie a
intrat în vigoare în 2003.
 armele biologice prezintă o mare tentaţie pentru grupurile teroriste, întrucât sunt uşor de
fabricat şi de transportat şi au efecte devastatoare. În acest domeniu a fost adoptată în 1952
Convenţia de interzicere a armelor biologice care a intrat în vigoare în 1975.
 armele nucleare pentru care nu există decât tratate de interzicere a proliferării, a experienţelor
în anumite zone şi de amplasare în anumite zone, reducere a efectivelor nucleare
SUA/RUSIA START 1 şi START 2, O importanţă deosebită în acest domeniu o are Avizul
consultativ al Curţii Internaţionale de Justiţie din 1996 care la cererea Adunării Generale
ONU de a se pronunţa asupra legalităţii ameninţării cu utilizarea armelor nucleare, a stabilit că
o asemenea conduită ar fi interzisă de dreptul internaţional în vigoare, dar că utilizarea
armelor nucleare în exercitarea dreptului la auto-apărare ar fi admisibilă.
6.2. Armele convenţionale
Armele convenţionale sunt p categorie de arme a căror folosire este în principiu permisă de Dreptul
Internaţional Umanitar cu condiţia respectării principiilor fundamentale ale acestei ramuri de drept. Totuşi
şi cu privire la această categorie de arme au fost adoptate tratate de reducere a efectivelor armelor
convenţionale, interzicerea unor categorii de arme care produc rău superfluu, cum ar fi schijele
nelocalizable, minele, capcanele, dispozitivele asemănătoare, minele anti personal
6.3. Armele neletale
Armele neletale mai sunt numite şi arme de protecţie în masă care protejează împotriva uciderilor şi
vătămărilor corporale grave. Conceptul a fost imediat însuşit mai ales de armata americană şi asemenea tip
de arme au fost folosite la evacuarea personalului Organizaţiei Naţiunilor Unite în Somalia, în 1996.
Tehnologiile folosite la funcţionarea armelor neletale sunt din cele mai diverse, plecând de la gazele
lacrimogene şi ajungând la tehnologia impulsului electromagnetic care provoacă asupra adversarului o
stare de iritaţie a pielii radiaţiile cu efect de strălucire ascunsă care provoacă adversarului o orbire
temporară. Deşi aparent acest tip de arme ar putea fi considerat compatibil cu scopurile Dreptului
Internaţional Umanitar, protejarea în masă a persoanelor implicate în conflictele armate, este posibil ca de
multe ori, în funcţie de tehnologia folosită, utilizarea lor să cadă sub incidenţa unor convenţii care
reglementează deja alte tipuri de arme.
§7. Metodele de luptă reglementate de Dreptul Internaţional Umanitar
Metodele de luptă sunt mijloace tactice sau strategice folosite pentru a slăbi sau copleşi adversarul. Ca şi în
privinţa armelor şi în privinţa metodelor tactice şi strategice există limite impuse de principiile
fundamentale de drept umanitar.
36
7.1. Perfidia
Perfidia constă din fapte comise în conflictele armate, care constă în încălcarea unor reguli de loialitate în
timpul conflictului armat. Perfidia este interzisă de dreptul cutumiar considerându-se că lupta trebuie să fie
loială. Reglementarea în sensul interzicerii acestei conduite este înscrisă în Convenţiile de la Haga din
1899, 1907 şi dezvoltată în Convenţia I de la Geneva din 1949 (art. 47).
Intră în conceptul de perfidie uciderea sau rănirea prin trădare, folosirea abuzivă a drapelului alb, utilizarea
abuzivă a pavilioanelor şi uniformelor inamice (regulamentul anexă la Convenţia IV de la Haga din 1907)
Perfidia este de asemenea reglementată pe larg de art. 37 alin. 1 Protocolul Adiţional I de la Geneva, art.
38, 39, 44 pct. 3, 46 pct. 3: Tot perfidie este considerată protejarea obiectivelor militare prin scuturi umane
(art. 12 par.4, art. 18 par.6, 28 par.1, 51 par.7.).
Se face în Dreptul Internaţional Umanitar distincţie între perfidie ca metodă de purtare a războiului
interzisă şi şiretenia de război care nu este interzisă (art. 37 alin.2 Protocolul Adiţional I).
7.2. Războiul psihologic
În ceea ce priveşte războiul psihologic ca metodă de purtare a războiului se face distincţie între propaganda
de război şi incitare la comiterea de crime şi încălcări ale dreptului internaţional.
În timp ce propaganda militară şi politică prin răspândirea unor informaţii false pentru a submina voinţa
adversarului de a rezista sau de a influenţa disciplina adversarului este permisă (art.21 Regulile de la Haga
de purtare a războiului aerian), incitarea la comiterea de crime şi încălcări ale dreptului internaţional nu
este permisă
7.3. Represaliile
Represaliile reprezintă măsuri coercitive în principiu contrare dreptului internaţional. Asemenea

contramăsuri sunt permise de dreptul internaţional cu condiţia respectării anumitor principii cum ar fi
proporţionalitatea faţă de acţiunea ilegală a adversarului, apelarea la represalii numai ca ultimă măsură şi
numai după atenţionare; Sunt interzise însă expres represaliile: împotriva răniţilor, bolnavilor şi
naufragiaţilor, personalului medical şi religios, facilităţilor şi furniturilor medicale (art. 36 Convenţia I de
la Geneva din 1949, art. 47 din Convenţia II de la Geneva din 1949, art. 33 din Convenţia de la Geneva III
de la Geneva din 1949, art. 20 Protocolul Adiţional I), împotriva prizonierilor de război (art. 13 par.3 din
Convenţia de la Geneva III de la Geneva din 1949), împotriva civililor (art. 33, par.3 Convenţia de la
Geneva IV de la Geneva din 1949), împotriva proprietăţii private a civililor pe teritoriul ocupat, sau a
străinilor aparţinând inamicului (art. 33, par. 4 Convenţia de la Geneva IV de la Geneva din 1949),
împotriva mediul natural înconjurător, a obiectelor culturale, a obiectelor şi instalaţiilor periculoase.
7.4. Alte metode de luptă
Există şi alte metode de luptă interzise de Dreptul Internaţional Umanitar cum ar fi: teroarea, înfometarea
civililor, înrolarea forţată a persoanelor protejate, declaraţia că nu va exista nici un supravieţuitor.
37
Exemple
Tipurile de combatanți ilegali (nelegali) sunt: spionii, mercenarii și teroriștii
Citiți Avizul Consultativ al CIJ din 1996 cu privire la legalitatea amenințării și a utilizării
armelor nuclerea si identificați poziția CIJ în această privință.
Să ne reamintim...
Care este principiul distincției dintre civili și combatanți? Ce sunt combatanții legali? Ce sunt
combatanții ilegali? Care sunt mijloacele de purtare a războiului admise de DIU? Care este
reglementarea lor?
Rezumat
Combatanții sunt membrii ai forțelor armate care iau parte la ostilități și care sunt subordonați
unei părți în conflict, au organizare militară, se află sub comanda și controlul efectiv al unui
responsabil și respectă regulile de Drept Internațional Umanitar. Recunoaşterea statutului de
combatant legal atrage după sine recunoaşterea statutului de prizonier de război.
Mijloacele de luptă reglementate sunt armele de distrugere în masă, armele convenționale și
armele neletale.
Metodele de luptă sunt mijloace tactice sau strategice folosite pentru a slăbi sau copleşi
adversarul.
Principiile de drept umanitar stabilesc limite în utilizarea mijloacelor și metodelor de purtare a
războiului.

DIU permite utilizarea în conflictelor armate a:
a) Armelor de distrugere în masă în orice circumstanță.
b) Armelor nuclare numai în caz de autoapărare extremă.
c) Oricăror arme neletale.
Teme de control
Evoluția mercenarismului, la alegere cu tema de unitatea 6, mai jos. Transmiterea temei
de control se va face prin transmiterea cursului de ID iar referatul va trebui predate conform
calendarului disciplinei, comunicat studentului.
capitolul 2 și 3, p. 67- 134
38
Unitatea de învǎţare nr. 4 Statutul juridic al prizonierilor de război
Introducere:
În această unitate de învățare, va fi prezentata categoria de prizonieri e război și statutul

privilegiat pe care îl au aceștia în DIU.
Cuprins:
§1. Evoluţia statului juridic al prizonierilor de război
§2. Definiţia prizonierilor de război
§3. Captivitatea
§4. Drepturile şi obligaţiile prizonierilor de război în timpul captivităţii
Exemple
To do
Să ne reamintim
Rezumat
Teme de control

 definiţi noțiunea de prizonier de război;
 să identificați categoriile de persoane care pot beneficia de statutul de prizonier de
război;
 prezentaţi drepturile și obligațiile prizonierilor de război.
§1. Evoluţia statului juridic al prizonierilor de război
O persoană care ia parte în mod legal la ostilităţi în cadrul conflictelor armate internaţionale, şi cade în
mâinile puterii adverse este presupusă a fi prizonier de război şi protejată de Convenţia III de la Geneva
din 1949.
Statutul juridic al prizonierilor de război a apărut şi s-a dezvoltat iniţial pe cale cutumiară. În antichitate
de exemplu, prizonierii de război erau iniţial ucişi. Ulterior au început să fie transformaţi în sclavi. În evul
mediu, când războaiele capătă caracter lucrativ, apar armatele profesioniste care urmăresc obţinerea de
beneficii. Încep să se formeze carteluri cu privire la tratarea prizonierilor de război, care prevăd şi
răscumpărarea acestora.
39
În epoca modernă are loc o schimbare a atitudinii faţă de prizonierii de război. Aceştia nu mai sunt
sancţionaţi pentru că au participat la război. Sunt doar înlăturaţi (puşi de o parte) pentru a nu mai lua parte
la ostilităţi.
Situaţia prizonierilor de război apare reglementată în diverse tratate de pace.
Într-o scrisoare trimisă de Foreign Office in 1832, se vorbeşte despre eventuala intervenţie a statelor neutre
pentru a asigura în anumite situaţii respectarea drepturilor decurgând din statutul de prizonier;
În cadrul conferinţei de pace de la Haga din 1907 se adoptă Regulamentul anexă la Convenţia IV de la
Haga din 1907 care cuprinde reguli referitoare la statutul prizonierilor de război. Ulterior se adoptă
instrumente dedicate integral acestei categorii de persoane protejate precum: Convenţia de la Geneva din
1929, Convenţia III de la Geneva din 1949 şi Protocolul Adiţional I. La aceste convenţii se adaugă
numeroase acorduri bilaterale încheiate între statele beligerante.
Convenţia de la Geneva din 1929 la care au deveni părţi 41 de state, a avut o aplicare defectuoasă în timpul
celui de-al doilea război mondial. Deşi parte la Convenţie, Germania declară în 1941 că în cazul statelor
ale căror guverne au părăsit teritoriul naţional ocupat de inamic nu va recunoaşte statutul de prizonier de
război. Dealtfel, tratamentul prizonierilor de război în cel de-al doilea război mondial a fost dezastruos
pentru toate părţile în conflict. Încă în 1950, la cinci ani de la terminarea războiului, nu fuseseră încă
eliberaţi toţi prizonierii de război.
Convenţia III de la Geneva din 1949, preia din dispoziţiile Regulamentului de la Haga din 1907 şi ale
Convenţiei de la Geneva din 1929, asigurând o serie de dispoziţii noi referitoare la captivitate.
Deasemenea Protocolul Adiţional I aduce prevederi importante de îmbunătăţire a statutului prizonierilor
de război.
Aplicarea instrumentelor internaţionale menţionate pune de multe ori probleme în practică. Reprezintă
chestiuni controversate în practică statutul prizonierilor din Afganistan sau Irak.
§2. Definiţia prizonierilor de război
Pot beneficia de statutul de prizonieri de război:
- numai combatanţi (inclusiv cei consideraţi combatanţi conform Protocol Adiţional I şi anume
luptătorii de gherilă ca şi mişcările de rezistenţă organizate), inclusiv membri forţelor armate în
uniformă care acţionează pe teritoriul inamic pentru culegerea de informaţii sau distrugerea de
obiective militare;
- numai atunci când sunt capturaţi în perioada ostilităţilor active;
Nu pot fi prizonieri de război personalul medical şi religios capturat de inamic, dar se bucură în anumite
condiţii de drepturile prizonierilor de război.
40
Nu beneficiază de statutul de prizonier de război: mercenarii, sabotorii, spionii, teroriştii, precum şi
militarii care au comis crime de război după ce au fost condamnaţi pentru aceste crime.
Nu au calitatea de prizonieri de război persoanele care luptă în conflictele armate interne.
Statutul de prizonier de război va fi clarificat, dacă există îndoieli de un tribunal competent conform art. 5
din Convenţia III de la Geneva.
§3. Captivitatea
Imediat ce a fost capturat, prizonierul este predat superiorilor şi apoi condus spre un loc de adunare, unde
trebuie să îndeplinească nişte formalităţi de înregistrare cum ar fi indicarea numelui şi prenumelui, a
gradului militar, data şi locul naşterii şi numărul matricol purtat în armată.
Prizonierul de război trebuie să predea echipamentul militar, restul obiectelor personale rămânând asupra
sa.
După intrarea în captivitate, prizonierul de război este internat.
Starea de captivitate încetează în trei situaţii:

a) prin repatriere pentru răniţii, bolnavii care după părerea medicilor nu sunt susceptibili de
însănătoşire în decursul unui an, ca şi pentru răniţii şi bolnavii ale căror facultăţi intelectuale şi
fizice par să fi suferit o scădere importantă şi permanentă;
b) prin spitalizare într-o ţară neutră pentru prizonierii a căror sănătate mintală sau fizică ar fi serios
ameninţată prin menţinerea în captivitate şi pentru răniţii şi bolnavii care par a se vindeca în anul
următor;
c) prin eliberare şi repatriere la sfârşitul ostilităţilor;
§4. Drepturile şi obligaţiile prizonierilor de război în timpul captivităţii
Conform Convenţiei III de la Geneva din 1949, precum şi Protocolului Adiţional I, prizonierii de război
se bucură de anumite drepturi în timpul captivităţii corespunzătoare statutului lor de persoane protejate.
Convenţia III de la Geneva prevede în partea a II –a principiile care guvernează protecţia generală a
prizonierilor de război. Astfel, prizonierii de război trebuie trataţi uman în toate cazurile, împotriva lor
nu pot fi declanşate represalii (art. 13), prizonierii de război trebuie trataţi cu respect faţă de persoana şi
onoarea lor (art.14) şi nu pot fi supuşi discriminării (art. 16).
În ceea ce priveşte condiţiile de internare, prizonierii de război au dreptul de a se bucura de condiţii de

cazare în cadrul internării asemănătoare celor ale trupelor statului care i-au capturat, au dreptul să li se
asigure condiţii de hrană şi îmbrăcăminte, precum şi condiţii de Igienă şi îngrijiri medicale (art. 15, 22, 23,
25 – 32 din Convenţia III de la Geneva din 1949). Deasemenea, prizonierii de război au dreptul la personal
medical şi la personal religios, care va reţinut de către puterea adversă pentru a satisface nevoile
prizonierilor de război (art.33) în cadrul activităţilor religioase la care au dreptul conform art. 34.
41
Convenţia III de la Geneva din 1949 prevede şi măsuri referitoare la asigurarea disciplinei interioare în
lagăr; tot în sensul asigurării prizonierilor de război împotriva abuzurilor (art. 39 - 42)
Şi munca prizonierilor de război este reglementată de Convenţia III de la Geneva (art. 49 - 57), în sensul
că sunt prevăzute expres tipurile de muncă pe care o poate presta prizonierii de război, condiţiile de muncă
precum şi remunerarea pentru munca prestată.
Convenţia III de la Geneva din 1949 acordă importanţă şi resurselor băneşti ale prizonierilor de război, şi
reglementează obligaţiile Puterii Deţinătoare în raport cu aceste resurse, în sensul restituirii sumelor pe
care aceştia le-au avut asupra lor atunci când au fost capturaţi, al achitării unor sume de bani pentru munca
depusă pe timpul captivităţii precum şi a altor drepturi băneşti (art. 58 - 68)
În ceea ce priveşte, relaţiile prizonierilor de război cu exteriorul, Convenţia III de la Geneva din 1949,
prevede în mod expres modalităţile în care aceste relaţii pot fi stabilite (art. 69 – 77).
O atenţie deosebită acordă Convenţia III de la Geneva din 1949, sancţiunilor penale şi disciplinare
aplicabile prizonierilor de război şi urmăririlor judiciare ce pot fi declanşate împotriva acestora (art.82-
108). Protocolul Adiţional I cuprinde dispoziţii completatoare în acest sens (art. 75).
Exemple
Prizonierii de război sunt specifici numai conflictelor internaționale iar statutul lor este
reglementat de Convenția a III a de la Geneva din 1949 si Protocolul Adițional nr I la
Convențiile de la Geneva din 1949.
Citiți art. 5 din Convenția a III a de la Geneva din 1949 și arătați care este semnificația
acestuia?
Să ne reamintim...
Care sunt participanții la conflictele armate care pot dobândi statut de prizonier de război?
Care sunt elementele principale ale statutului lor? Care este dreptul aplicabil?
Rezumat
Pot beneficia de statutul de prizonieri de război numai combatanţii, inclusiv membri forţelor
armate în uniformă care acţionează pe teritoriul inamic pentru culegerea de informaţii sau
distrugerea de obiective militare și numai atunci când sunt capturaţi în perioada ostilităţilor
active.
Prizonierii de război trebuie trataţi uman, cu respect faţă de persoana şi onoarea lor şi nu pot fi
supuşi discriminării.

Pot beneficia de statutul de prizonier de război:
a) Mercenarii.
b) Combatanții legali, capturați în timpul ostilităților.
c) Militarii care au comis crime de război după ce au fost condamnaţi pentru aceste
42
crime.
Teme de control
Pentru aceasta unitate nu există tema de control.
capitolul 2 și 3, p. 93-97
43
Unitatea de învǎţare nr. 5 - Populația civilă
Introducere:
În aceasta unitate de învățare, va fi tratată cea mai vulnerabilă categorie de persoane

protejată de DIU – populația civilă și mecanismele dezvoltate de DIU pentru realizarea
acestei protecții.
Cuprins:
§1. Evoluţia statutului juridic al populaţiei civile
§2. Definiţia populaţiei civile

2.1. Conflictele armate internaţionale
2.2. Conflictele armate neinternaţionale
§3. Reguli aplicabile

3.1. Protecţia generală a populaţiei civile şi a persoanelor civile contra pericolelor
rezultând din operaţiunile militare
3.2. Reguli speciale de protecție a unor civili
Exemple
To do
Să ne reamintim
Rezumat
Teme de control

 prezentați noțiunea de populație civilă/persoane care nu participă la ostilități;
 identificați măsurile de protecție a populației civile în cadrul conflictelor armate ce
revin atât părții care atacă, cât și părții atacate.
44
§1. Evoluţia statutului juridic al populaţiei civile
Protecţia populaţiei civile în timpul conflictelor armate nu a reprezentat o preocupare în faza iniţială de
apariţie şi dezvoltare a dreptului internaţional umanitar. Motivaţia este una simplă, nu populaţia civilă era
vizată în timpul conflictelor armate.
Înaintea de cel de-al doilea război mondial au existat doar reguli convenţionale indirecte referitoare la
populaţia civilă prevăzute de Declaraţia de la Sankt Petersburg din 1868 şi art. 25 din Regulamentul anexă
la cea de a IV-a Convenţie de la Haga din 1907. Deasemenea Comitetul Internaţional de Cruce Roşie s-a
implicat în elaborarea unor proiecte de convenţii, rămase nefinalizate.
După cel de-al doilea război mondial, poziţia comunităţii internaţionale faţă de protecţia populaţiei
civile în timpul conflictelor armate s-a schimbat radical. Explicaţia noii atitudini are în vedere numărul
uriaş de victime din rândul populaţiei civile cu acre s-a soldat cel de-al doilea război mondial – 50% din
totalul victimelor fiind din rândul populaţiei civile (lagărele de exterminare naziste, bombardamentul unor
oraşe, Hiroshima şi Nagasaki sunt doar câteva exemple în de cazuri în care victimele au fost în majoritate
din rândul populaţiei civile).
De aceea în ceea ce priveşte populaţia civilă au fost adoptate o dată cu sfârşitul celui de-al doilea război
mondial reguli convenţionale directe pentru protecţia acestei categorii sever afectată de conflictele armate.
Reglementarea convenţională a debutat cu adoptarea Statutului Tribunalului Militar de la Nurenberg, în

care pentru prima oară sunt reglementate crimele de împotriva umanităţii, comise de germani împotriva
propriei populaţii civile. Apoi au fost adoptate în 1948, Convenţia privind prevenirea şi reprimarea crimei
de genocid, în 1949 Convenţia IV de la Geneva referitoare la protecţia populaţiei civile aflate pe teritoriul
naţional sub ocupaţie militară, în 1977 Protocolul Adiţional I, pentru conflictele armate internaţionale,
Protocolul Adiţional II, pentru conflictele armate neinternaţionale, în 1951 Convenţia privind protecţia
refugiaţilor iar în 1967 Protocolul Adiţional la Convenţia privind protecţia refugiaţilor; începând cu 1993
Statutele Tribunalelor Internaţionale pentru fosta Iugoslavia, Ruanda, Sierra Leone, iar în 1998 Statutul de
la Roma privind înfiinţarea Curţii Penale Internaţionale.
Deasemenea începând cu 1948, încep să fie adoptate o serie de instrumente internaţionale de protecţie a
drepturilor fundamentale ale omului, aplicabile în timp de pace dar şi de război care cuprind dispoziţii ce
se suprapun pe cele de drept umanitar. Menţionăm cu titlu de exemplu, interdicţia torturii.
În ceea ce priveşte regulile cutumiare de protecţie a populaţiei civile, acestea s-au format în paralel cu
regulile convenţionale. Astfel, au devenit reguli cutumiare regulile cuprinse în Convenţia IV de la Geneva
din 1949 precum şi art. 51 din Protocolul Adiţional I.
Totodată s-au format reguli cutumiare referitoare la intervenţia umanitară sau reguli cutumiare referitoare
la pedepsirea terorismului;
45
§2. Definiţia populaţiei civile
2.1. Conflictele armate internaţionale
În conflictele armate internaţionale, persoana civilă este definită prin excludere raportat la combatanţi.
Aşadar, protecţia populaţiei civile are la bază principiul distincţiei dintre combatanţi şi civili.
Art. 50 din Protocolul Adiţional I prevede în mod expres că prezenţa în cadrul populaţiei civile a unor
persoane izolate care nu corespund definiţia persoanei civile, nu privează această populaţie de calitatea
lor.
2.2. Conflictele armate neinternaţionale
În conflictele armate neinternaţionale, întrucât nu există noţiunea de combatanţi, apare distincţia dintre
persoane care participă la ostilităţi şi persoane care nu participă la ostilităţi.
De asemenea întâlnim atât în cadru conflictelor armate neinternaţionale dar şi în cadrul conflictelor armate
internaţionale, categorii de persoane civile protejate special de dreptul internaţional, care suferă ca urmare
a conflictelor armate şi anume refugiaţii şi persoanele civile deplasate forţat în interiorul unui stat
(Internally Displaced Persons - IDP în limba engleză)
§3. Reguli aplicabile
3.1. Protecţia generală a populaţiei civile şi a persoanelor civile contra pericolelor rezultând din
operaţiunile militare
În conflictele armate internaţionale se acordă importanţă obligaţiilor părţii care atacă precum şi
obligaţiilor părţii atacate în ceea ce priveşte protecţia populaţiei civile.
În acest sens, art. 57 din Protocolul Adiţional I prevede obligaţia părţii care atacă de a lua măsuri de
precauţie constând în:
 verificarea obiectivelor militare ce urmează a fi atacate în ceea ce priveşte prezenţa persoanele
civile sau bunurile cu caracter civil;
 alegerea metodelor de atac să se facă astfel încât să reducă la minimum pierderea de vieţi omeneşti
în cadrul populaţiei civile, rănirea persoanelor civile şi producerea pagubelor asupra bunurilor cu
caracter civil, care ar putea fi cauzate incidental;
 lansarea, în cazul atacurilor care ar putea afecta populaţia civilă, în timp util şi cu mijloace
eficiente a unui avertisment, afară de cazul în care circumstanţele nu permit acest lucru;
 alegerea dintre mai multe obiective militare ce ar putea fi atacate a celor care prezintă cel mai
redus pericol pentru populaţia civilă şi persoanele civile, pe etc.
Trebuie precizat că dispoziţiile menţionate nu pot fi interpretate ca autorizând atacurile contra populaţiei
civile, a persoanelor civile şi a bunurilor cu caracter civil.
46
Partea atacată are şi ea obligaţii în ceea ce priveşte populaţia civilă. Art. 58 din Protocolul Adiţional I
prevede obligaţii de precauţie constând în îndepărtarea din vecinătatea obiectivelor militare a populaţiei
civile, persoanelor civile şi bunurilor cu caracter supuse autorităţii lor precum şi evitarea amplasării
obiectivelor militare în interiorul sau în aproprierea zonelor dens populate şi în general protejarea
populaţiei civile.
Pentru populaţia civilă în teritoriile ocupate, Puterea Ocupantă are obligaţii expres reglementate de dreptul
umanitar convenţional (Convenţia IV de la Geneva din 1949 şi Protocolul Adiţional I)
În conflictele armate neinternaţionale, pe lângă prevederile art. 3 comun tuturor convenţiilor de la

Geneva din 1949 care cuprind un minim de drepturi ce vor fi asigurate tuturor persoanelor care nu
participă la ostilităţi, populaţia civilă nu poate obiect al atacurilor, nu poate fi supusă înfometării şi are
dreptul la protecţia obiectelor culturale. (art. 13-17 Protocolul Adiţional II).
3.2. Reguli speciale de protecție a unor civili
Dreptul de la Geneva reglementează, în mod special, situația copiilor în conflictele armate, prevăzând o
protecție specială pentru aceștia și o interdicție generală de implicare ca soldați a copiilor sub 15 ani în
conflictele armate.
Copiii se bucură de protecția atât ca persoane civile (protejrea de efectele conflictelor armate, nedespărțirea
de părinți, asigurarea întreținerii și educației), cât și în calitate de combatanți (beneficiază de statutul de
prizonier de război).
Alături de copii, victime ale conflictelor armate sunt femeile. Această categorie este în mod special
vulnerabilă în fața dezvoltării unei criminalități sexuale specifice. Dreptul umanitar proteajează femeile
împotriva violului, constrângerii la prostituție și contra oricărui atentat la pudoare.
Jurnaliștii sunt protejați în calitate de corespondenți de război sau ca jurnaliști independenți.
Exemple
Copiii se bucură de protecția atât ca persoane civile (protejrea de efectele conflictelor armate,
nedespărțirea de părinți, asigurarea întreținerii și educației), cât și în calitate de combatanți
(beneficiază de statutul de prizonier de război), iar încălcarea acestei protecții poate reprezenta
în anumite condiții crimă de război.
Citiți Statutul Curții Penale Internaționale și identificați dispozițiile care au legătură cu

protecția copiilor în conflictele armate?
Să ne reamintim...
Cum este definită populația civilă în conflictele armate internaționale? Dar în cele interne?
Care este regimul juridic al protecției populației civile in conflictele armate internaționale? Dar
în cele interne? Ce este intervenția umanitară? Dar răspunderea de a proteja? Care este dreptul
aplicabil?
47
Rezumat
În conflictele armate internaţionale, protecţia populaţiei civile are la bază principiul distincţiei
dintre combatanţi şi civili.
În conflictele armate neinternaţionale, apare distincţia dintre persoane care participă la ostilităţi
şi persoane care nu participă la ostilităţi.
Atât partea care atacă, cât și partea atacată sunt obligate să ia măsuri de precauție pentru
protejarea populației civile.
Categorii speciale de persoane, precum copiii, femeile și jurnaliștii beneficiază de protecție
specială în cadrul dreptului internațional umanitar.

Populația civilă în conflictele armate internaționale este protejată în caz de atac:
a) numai prin obligații ale părții care atacă.
b) numai prin obligații ale părții care este atacată.
c) prin obligații ale părții care atacă precum și ale părții atacate.
Răspuns corect la finalul cursului.
Teme de control
Pentru acesata unitate nu există temă de control.
Transmiterea temei de control se va face prin transmiterea cursului de ID iar referatul va
trebui predate conform calendarului disciplinei, comunicat studentului.
capitolul 5, p. 160-186
48
Unitatea de învățare nr. 6 - Jurisdicția internațională penală
Introducere:
În această unitate de învățare, va fi prezentată jurisdicția internațională penală și modul

de funcționare, precum și eficacitate în implementarea DIU
Cuprins:
§1. Istoric
§2. Instanţe Internaţionale Penale

2.1. Tribunalul Militar Internaţional de la Nurenberg şi Tribunalul Militar
Internaţional pentru Estul îndepărtat de la Tokyo
2.2.Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavia
2.3.Tribunalul pentru Ruanda
2.4. Curtea Penală Internaţională
2.5. Curtea Specială pentru Sierra Leone
§3. Crimele Internaţionale supuse jurisdicţiei internaţionale penale

3.1. Conţinutul juridic al crimelor internaţionale care intră sub incidenţa jurisdicţiei
internaţionale penale
3.2. Crima de agresiune
3.3. Genocidul
3.3.1. Latura penală specifică genocidului
3.3.2. Latura internaţională specifică genocidului
3.4. Crimele împotriva umanităţii
3.4.1. Latura penală specifică crimelor împotriva umanităţii
3.4.2 Latura internaţională specifică crimelor împotriva umanităţii
3.4.3. Legătura comportamentului incriminat cu un conflict armat
3.4.4. Cerinţa existenţei motivelor discriminatorii în calificarea faptelor ce
reprezintă crime împotriva umanităţii
3.5. Crimele de război
3.5.1. Elemente comune tuturor crimelor de război prevăzute de art. 8 din
Statutul de la Roma şi de art. 8 din Elementele Crimelor
3.5.2. Clasificarea crimelor de război
§4. Curtea Penală Internaţională

4.1. Curtea Penală Internaţională – o organizaţie internaţională sui generis
4.2. Caracterizarea jurisdicţiei Curţii Penale Internaţionale (CPI)
4.3. Regimul de cooperare internațională creat prin Statutul de la Roma
Exemple
To do
49
Să ne reamintim
Rezumat
Teme de control

 prezentați instanțele penale internaționale;
 identificați conținutul juridic al crimelor internaționale și să distingeți între diferitele
tipuri de crime internaționale;
 prezentaţi noțiunea de crime împotriva umanității;
 prezentați noțiunea de crime de război;
 prezentaţi Curtea Penală Internațională și jurisdicția acestei organizații.
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 - 3ore.
§1. Istoric
Adevărata istorie a jurisdicţiei internaţionale penale a început, însă, odată cu înfiinţarea Tribunalelor
Militare Internaţionale de la Nurenberg şi Tokyo când, pentru întâia oară în istoria omenirii au fost judecaţi
şi condamnaţi marii criminali de război germani şi japonezi, de către instanţe alcătuite din judecători
numiţi de către statele învingătoare în cel de –al doilea război mondial. Procesele marilor criminali de
război20 au adus confirmarea internaţională a principiului răspunderii penale individuale pentru crimele
internaţionale precum crimele contra păcii, crimele de război şi crimelor împotriva umanităţii, şi au
formalizat noua categorie de crime internaţionale jurisdicţionabile la nivel internaţional.
Eforturile ulterioare ale ONU, în ceea ce priveşte codificarea crimelor internaţionale21 care ar intra în
competenţa unui Tribunal Internaţional Penal sau pregătirea unui proiect de statut după care acest tribunal
să funcţioneze, s-au concretizat în adoptarea unor convenţii internaţionale22 care au pregătit în 1993,
20
A se vedea Procesul Marilor Criminali de Război, Lucrările Tribunalului Militar Internaţional, Nurnberg, 1947 şi
B.V.A. Rőling, Judecata de la Tokyo; Tribunalul Militar Internaţional pentru Orientul Îndepărtat, 29 aprilie 1946 – 12
noiembrie 1948, APA University Press Amsterdam BV, 1977.
21
La solicitarea Adunării Generale a ONU, Comisia de Drept Internaţional a pregătit în mai multe rânduri proiecte de
cod ale crimelor internaţionale sau de statut al unui tribunal internaţional penal. Pentru mai multe detalii, în acest
sens, a se vedea B. M. Cherif, A Draft International Code and a Draft Statute of an International Criminal Tribunal,
Martinus Nijhof Publishers, Netherlands, 1987.
22
Printre aceste convenţii se numără: Convenţia din 1948 pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid;
Convenţia din 1973 asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid; Convenţiile de la Geneva din 1949 şi
Protocoalele I şi II din 1977, adiţionaIe la Convenţiile de la Geneva.
50
respectiv 1994, înfiinţarea prin rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU a Tribunalelor Internaţionale
Penale pentru fosta Iugoslavia23 şi a pentru Ruanda24.
Înfiinţarea celor două tribunale, deşi controversată, a însemnat un important pas înainte în evoluţia ideii de
jurisdicţie internaţională penală care a culminat cu adoptarea în 1998 a Statului de la Roma referitor la
Curtea Penală Internaţională cu caracter permanent.
Iată că, după cinci decenii, în care permanent problematica jurisdicţiei internaţionale penale a preocupat
comunitatea internaţională, uneori mai intens alteori mai puţin intens, statele fiind reticente în promovarea
necondiţionată a acestui proiect, s-a ajuns, prin tezaurizarea experienţei diferitelor jurisdicţii internaţionale
ad-hoc, la crearea unui instrument stabil de reglare a comunităţii internaţionale prin permanentizarea
posibilităţii de a trage la răspundere persoanele fizice vinovate de crime internaţionale, pentru care anterior
exista întotdeauna o şansă de scăpa nepedepsiţi.
Adoptarea Statului de la Roma şi intrarea lui în vigoare reprezintă o realizare extraordinară în dezvoltarea
dreptului internaţional, şi punctul culminant în evoluţia ideii de jurisdicţie internaţională penală, pe care
cercetarea efectuată pentru prezenta lucrare a încercat să o pună în evidenţă.
§2. Instanţe Internaţionale Penale
2.1. Tribunalul Militar Internaţional de la Nurenberg şi Tribunalul Militar Internaţional pentru

Estul îndepărtat de la Tokyo
În timpul celui de-al doilea război mondial, în 1942, guvernele în exil ale Poloniei, Norvegiei, Olandei,
Belgiei şi Luxemburgului semnează la Londra, Declaraţia de la Palatul Saint James cu privire la pedepsirea
crimelor de război prin justiţie organizată. În 1943, la Moscova, Puterile Aliate (Marea Britanie, Statele
Unite şi Uniunea Sovietică) semnează Actul Comun prin care se stabileşte, ca cel mai important scop al
cooperării lor să fie pedepsirea persoanelor răspunzătoare pentru cele mai oribile atrocităţi comise în
timpul celui de-al doilea război mondial.
La 8 august 1945, cele patru puteri învingătoare în cel de-al doilea război mondial semnează la Londra -
Actul cu privire la pedepsirea principalilor criminali de război ai puterilor europene ale Axei, prin care se
decide constituirea unui tribunal militar internaţional pentru judecarea criminalilor de război ale căror fapte
nu puteau fi localizate pe teritoriul unui singur stat. Actului i se anexează Statutul Tribunalului Militar
Internaţional de la Nurenberg.
23
Prin Rezoluţia 808 din 22 februarie 1993, Consiliul de Securitate al ONU dispune că, “un tribunal internaţional va
fi înfiinţat pentru pedepsirea persoanelor responsabile pentru violări serioase ale dreptului internaţional umanitar
comise pe teritoriul fostei Iugoslavia începând cu 1991”.
24
Prin rezoluţia nr. 955 din 8 noiembrie 1994 a Consiliului de Securitate, se înfiinţează Tribunalul Internaţional Penal
pentru pedepsirea persoanelor responsabile de genocid şi alte violări grave ale dreptului internaţional umanitar
comise pe teritoriul Ruandei şi a cetăţenilor ruandezi responsabili de genocid şi alte asemenea violări comise pe
teritoriul statelor vecine între 1 ianuarie 1994 şi 31 decembrie 1994.
51
Tribunalul, ce a fost înfiinţat la Nurenberg, a fost şi primul dintre tribunale internaţionale penale ad-hoc
care a judecat şi condamnat în mod efectiv, persoane vinovate de săvârşirea crimelor de război şi a
crimelor contra păcii şi umanităţii.
Un tribunal identic a fost constituit la Tokyo pentru judecarea şi condamnarea principalilor criminali de
război japonezi.
Carta de la Nurenberg, cum a fost numit Statutul Tribunalului Militar Internaţional, tribunal care a judecat
şi condamnat membrii importanţi ai partidului nazist, cuprinde la art. 6 “crimele care intră sub jurisdicţia
tribunalului”, după cum urmează25:
“a) Crime împotriva păcii: şi anume, plănuirea, pregătirea, declanşarea sau purtarea unui război de
agresiune sau a unui război cu violarea tratatelor, a garanţiilor sau a acordurilor internaţionale şi
acordurilor internaţionale sau participarea la un plan premeditat sau la un complot pentru înfăptuirea unuia
dintre actele menţionate mai sus;
b) crime de război: adică, violarea legilor şi obiceiurilor războiului. Aceste violări cuprind, fără a
avea caracter limitativ asasinatul, relele tratamente sau deportarea pentru muncii forţate sau pentru orice
alt scop aplicate populaţiei civile din teritoriile ocupate, asasinatul sau relele tratamente aplicate
prizonierilor de război sau persoanelor aflate pe mare; executarea ostatecilor; jefuirea bunurilor publice sau
private, distrugerea fără motiv a oraşelor sau satelor, sau devastarea nejustificată de necesităţile militare;
c) crimele împotriva umanităţii: adică, asasinatul, exterminarea, supunerea la sclavie, deportarea

sau alt acte inuman comis, împotriva oricărei populaţii civile înainte şi în timpul războiului, sau chiar
persecuţiile pe motive politice, rasiale sau religioase, când aceste acte sau persecuţii, indiferent dacă ele au
constituit sau nu violare a dreptului intern în ţările în care au fost comise, ca urmare a oricărei crime
intrând în competenţa tribunalului sau în legătură cu această crimă.”
Cea mai importantă inovaţie a Cartei de la Nurenberg este aceea că, a prevăzut crimele împotriva
umanităţii, chiar considerată numai în legătură cu crimele de război. În doctrină s-a apreciat că, adoptarea
crimelor împotriva umanităţii ca o categorie juridică separată de crimele de război a fost necesară întrucât
crimele de război nu acopereau crimele comise de germani contra germanilor. Apărarea în procesul de la
Nurenberg a susţinut, raportat la acuzaţiile de săvârşire a crimelor împotriva umanităţii, că protecţia
propriilor cetăţeni aparţine numai statului şi nu poate constitui o problemă care ar trebui abordată la nivel
internaţional, teză care nu a fost confirmată de evoluţia ulterioară a dreptului internaţional.
2.2. Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavia
În 1993, când Consiliul de Securitate al ONU, determinat fiind de violările continue ale dreptului
internaţional umanitar26 care au avut loc pe teritoriul fostei Iugoslavia începând cu 1991, adoptă rezoluţia
25
Traducerea Cartei de la Nurenberg a fost preluată din G. Oprea, I. Suceavă, I. Cloşcă, Drept Internaţional Umanitar,
Instrumente Juridice Internaţionale, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, ed. 2003, p. 461 şi urm.
52
808 din 22 februarie 1993 care prevede că, “un tribunal internaţional va fi înfiinţat pentru pedepsirea
persoanelor responsabile pentru violări grave ale dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul fostei
Iugoslavia începând cu 1991” (denumit în continuare TIPFI) precum şi Statutul acestui tribunal.
Consiliul de Securitate înfiinţează printr-o rezoluţie adoptată în baza capitolului VII din Carta ONU, ca o
măsură de restabilire a păcii şi securităţii internaţionale, un tribunal internaţional pentru pedepsirea
persoanelor vinovate de violări grave ale dreptului internaţional umanitar săvârşite pe teritoriul fostei
Iugoslavia, începând cu anul 1991.
Competenţa materială27 a tribunalului a fost stabilită limitativ de către Consiliul de Securitate al O.N.U, la
judecarea persoanelor fizice acuzate de violări serioase ale dreptului internaţional umanitar.
Dreptul internaţional umanitar aplicabil la momentul înfiinţării tribunalului a fost considerat de către
Consiliul de Securitate al ONU, ca acel drept devenit, dincolo de orice dubiu, drept internaţional cutumiar,
tocmai pentru a evita problemele de aderare sau neaderare a statelor la convenţiile care stabilesc acest
drept.
.
Dreptul internaţional umanitar, considerat de către Consiliul de Securitate, dincolo de orice dubiu, drept
internaţional cutumiar, constă, potrivit Statutului TIPFI, din: Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949
pentru protecţia victimelor războiului; Convenţia a IV-a de la Haga referitoare la respectarea drepturilor şi
obiceiurilor războiului terestru şi regulamentele anexate din 18 octombrie 1907; Convenţia pentru
prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid din 1948 şi Carta Tribunalului Internaţional Militar de la
Nurenberg din 1945.
Pentru evitarea unei eventuale invocări a principiului nullum crimen sine legem, aşa cum s-a întâmplat la
Nurenberg, Consiliul de Securitate a reprodus în Statutul TIPFI, dispoziţiile de drept internaţional umanitar
devenite cutumiare (Convenţia a IV-a de la Haga referitoare la respectarea drepturilor şi obiceiurilor
războiului terestru şi regulamentele anexate din 18 octombrie 1907; Convenţia pentru prevenirea şi
pedepsirea crimei de genocid din 1948; Carta Tribunalului Internaţional Militar din 1945).
2.3. Tribunalul Internaţional pentru Ruanda
După modelul TIPFI a fost înfiinţat, prin rezoluţia nr. 955 din 8 noiembrie 1994 a Consiliului de
Securitate, şi Tribunalul Internaţional Penal pentru pedepsirea persoanelor responsabile de genocid şi alte
violări grave ale dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul Ruandei şi a cetăţenilor ruandezi
responsabili de genocid şi alte asemenea violări comise pe teritoriul statelor vecine între 1 ianuarie 1994 şi
31 decembrie 1994 ( ulterior denumit TIPR).
26
De exemplu: expulzările forţate masive; deportările de civili; întemniţarea şi abuzurile comise asupra civililor în
centrele de detenţie; atacurile deliberate asupra necombatanţilor, spitalelor şi ambulanţelor; împiedicarea livrărilor de
hrană şi medicamente către civili; uciderile intenţionate, aşa numita "epurare etnică"; tortura; violurile; distrugerea
voluntară a proprietăţilor.
27
A se vedea art. 2- 5 din Statutul TIPFI.
53
Competenţa acestui tribunal se limitează la28: genocid29, crimele împotriva umanităţii şi crimele de război
săvârşite prin violări grave ale art. 3, comun Convenţiilor de la Geneva din 1949, şi a prevederilor
cuprinse în Protocolul II de la Geneva din 1977 referitor la conflictele armate fără caracter internaţional,
2.4. Curtea Penală Internaţională
În iulie 1998, la Roma, în cadrul unei conferinţei ONU organizată în scopul adoptării Statutului unei Curţi
Penale Internaţionale permanente, delegaţii a 120 de state au aprobat o convenţie conţinând textul
proiectului de Statut al Curţii Penale Internaţionale (CPI).
Textul convenţiei, a fost semnat până în mai 2005 de către 139 de state şi ratificat de către 99 de state30.
La 1 iulie 2002, a intrat în vigoare Statutul de la Roma.
Potrivit Statutului de la Roma din 1998, CPI care funcţionează efectiv la Haga începând cu mijlocul anului
2003, are competenţa să judece persoanele fizice acuzate de genocid, crime de război, crime împotriva
umanităţii şi crime de agresiune. Conţinutul primelor trei categorii de crime este prevăzut de Statutul de la
Roma (articolele 5, 6, 7 şi 8).
În ceea ce priveşte crima de agresiune (art.5), Statutul de la Roma nu cuprinde nici o definiţie, această
crimă internaţională urmând să intre în competenţa materială a Curţii când statele părţi la Statut vor fi de
acord asupra definiţiei, elementelor şi condiţiilor în care Curtea îşi va exercita competenţa raportat la
această crimă. Datorită faptului că Statutul de la Roma prevede în mod expres la art. 5 paragraf 2 că, orice
dispoziţie în acest sens va trebui să fie compatibilă cu dispoziţiile pertinente din Carta ONU, apreciem că
definiţia agresiunii va cuprinde condiţia predeterminării de către Consiliul de Securitate al ONU a unui act
de agresiune. Prevederea existentă în art. 5 paragraf 2 tinde să menţină dominant rolul Consiliului de
Securitate al ONU în determinarea şi calificarea cazurilor de agresiune, reafirmând astfel, preeminenţa unei
judecăţi politice asupra uneia juridice. Opţiunea introdusă de art. 5 paragraf 2, referitoare la impunerea
judecăţilor Consiliului de Securitate al ONU asupra cazurilor de agresiune, apare nejustificată în condiţiile
în care activitatea acestuia de a coordona un răspuns efectiv al comunităţii internaţionale la diversele
28
A se vedea articolele 2,3 şi 4 din Statutul Tribunalului Internaţional pentru Ruanda.
29
Chiar denumirea Tribunalului Internaţional pentru Ruanda se referă în mod expres la crima de genocid.
30
Date preluate, de pe INTERNET, mai 2005. Statele care au ratificat Statutul de la Roma, până la data preluării
informaţiilor de pe INTERNET sunt: Afganistan, Albania, Africa de Sud, Andorra, Anglia, Antigua şi Barbuda,
Argentina, Austria, Australia, Barbados, Belgia, Belize, Benin, Bolivia, Bosnia Herţegovina, Botswana, Brazilia,
Bulgaria, Burkino Faso, Burundi, Cambogia, Camerun, Canada, Cipru, Columbia, Costa Rica, Congo, Republica
Democrată Congo, Republica Coreea, Croatia, Danemarca, Djibouti, Republica Dominicană, Elveţia, Ecuador,
Estonia, Fiji, Finlanda, Franţa, Gambia, Gabon, Ghana, Georgia, Germania, Grecia, Guineea, Guyana, Honduras,
Iordania, Irlanda, Italia, Islanda, Iugoslavia, Kenya, Letonia, Liberia, Lituania, Lesotho, Lichtenstein, Luxembourg,
Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Malawi, Mali, Malta, Marshall Islands, Mauritius, Mongolia, Namibia,
Nauru, Nigeria, Niger, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Panama, Paraguay, Peru, Portugalia Polonia, Republica
Centrală Africană, România, Samoa, Saint Vincent and the Grenadines, Serbia şi Muntenegru, San Marino, Senegal,
Sierra Leone, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Tadjikistan, Tanzania, Trinidad şi Tobago, Timorul de Est,
Uruguay, Uganda, Ungaria, Venezuela, Zambia.
54
încălcări ale păcii şi securităţii internaţionale a fost criticabilă, cel puţin până la acţiunile de implementare a
păcii împotriva Irakului din 1990. Chiar abordarea în cazul Irakului nu poate fi interpretată ca demonstrând
o intenţie reală de implicare activă a Consiliului de Securitate al ONU în determinarea cazurilor de
agresiune. De altfel, acţiunile ulterioare ale acestuia sau mai bine spus, lipsa de reacţie în anumite situaţii la
limita actelor de agresiune, cum ar fi operaţiunea "vulpea în deşert"31 iniţiată de Statele Unite ale Americii
şi Marea Britanie în 18 decembrie 1998 asupra Irakului, au demonstrat aceeaşi conduită constantă a acestui
organ politic, de a nu atribui, în determinările sale făcute potrivit art. 39 din Carta ONU, vinovăţie unui
anumit stat pentru un act de agresiune.
În acest fel, crima de agresiune continuă să rămână în ceea ce priveşte determinarea existenţei sale, la
dispoziţia Consiliului de Securitate al ONU, ca organ politic care a luat întotdeauna decizii politice.
Statutul de la Roma listează şi defineşte categoriile de crime internaţionale asupra cărora Curtea va avea
competenţă materială. Elementele Crimelor menţionate în Statut, au fost adoptate cu o majoritate de două
treimi din membrii Adunării Statelor Părţi (art. 9), la prima întâlnire care a avut loc în septembrie 2002.
Din punct de vedere al competenţei materiale, Curtea are o jurisdicţie limitată la cele mai grave crime care
privesc comunitatea internaţională în ansamblul său, considerate crimele de agresiune, crimele de război,
crimele împotriva umanităţii şi genocidul.
Cu toate că există o limitare a categoriilor de crime internaţionale ce vor intra în competenţa Curţii
remarcăm că, pentru crimele împotriva umanităţii şi crimele de război, Statutul de la Roma încearcă o
definiţie şi o enumerare intenţionat exhaustive, pentru eliminarea eventualelor interpretări.
Pentru categoria crimelor de război, art. 8 din Statutul de la Roma foloseşte o clasificare a actelor ce
constituie elementul material al acestei categorii, în funcţie de dispoziţiile Convenţiilor de la Geneva din
1949, ca apoi criteriul următor folosit să fie cel al caracterului internaţional sau naţional al conflictului
armat în cadrul căruia sunt săvârşite crimele de război. Pentru întâia oară se creează convenţional şi ante
factum premisele juridice pentru sancţionarea la nivel internaţional a unor crime de război comise în
cadrul unui conflict armat intern, înainte ca acestea să se producă.
Jurisdicţia Curţii completează jurisdicţiile naţionale penale şi funcţionează numai în cazurile în care
acestea nu pot sau nu vor să sancţioneze crimele internaţionale grave.
2.5. Curtea Specială pentru Sierra Leone
Înaintea intrării în vigoare a Statutului de la Roma, pe 16 ianuarie 2002 a fost semnat la Freetown,
Acordul dintre ONU şi guvernul din Sierra Leone32, care, prevedea la art.1 înfiinţarea unei Curţi Speciale
31
Pentru mai multe detalii a se vedea adresa de INTERNET: http://www.defenselink.mil/specials/
desert_fox.
32
Acordul semnat la Freetown, pe 16 ianuarie 2002, cuprinde şi Statutul de funcţionare a Curţii, a se vedea în acest
sens THE AGREEMENT BETWEEN THE UNITED NATIONS AND THE GOVERNMENT OF SIERRA LEONE
ON THE ESTABLISHMENT OF A SPECIAL COURT FOR SIERRA LEONE, preluat de la adresa de INTERNET:
http://www.specialcourt.org/documents/Agreement.htm.
55
pentru Sierra Leone (ulterior denumită CSSL), în scopul pedepsirii persoanelor care se fac responsabile în
cel mai înalt grad de violările grave ale dreptului internaţional umanitar şi ale dreptului din Sierra Leone,
comise pe teritoriul acestui stat începând cu 30 noiembrie 1996. Statutul Curţii Speciale care stă la baza
acesteia se află în anexă la Acordul menţionat.
Această Curte urma să îşi exercite jurisdicţia asupra persoanelor vinovate de comiterea acestor crime,
inclusiv asupra acelor „lideri care, în comiterea acestor crime, au pus în pericol procesul de stabilire şi
implementare a păcii”.
Competenţa materială a CSSL cuprinde, alături de crimele internaţionale consacrate ca declanşatoare ale
jurisdicţiei internaţionale penale genocidul, crimele împotriva umanităţii sau crimele de război, şi câteva
fapte incriminate de dreptul din Sierra Leone cum ar fi: abuzarea de fetiţe sub 14 ani; răpirea unor fete în
scopuri imorale; incendierea caselor de minerit sau a clădirilor publice; Dealtfel, aplicarea de către Curtea
Specială inclusiv a dreptului din Sierra Leone rezultă din chiar textul art.1 din Acord.
§3. Crimele Internaţionale supuse jurisdicţiei internaţionale penale
3.1. Conţinutul juridic al crimelor internaţionale care intră sub incidenţa jurisdicţiei internaţionale
penale
Pornind de la teoria clasică a infracţiunii precum şi faţă de dispoziţiile Statutului de la Roma şi a

Elementelor Crimelor adoptate de Adunarea Statelor Părţi la Statul de la Roma, propunem un conţinut
juridic al crimelor internaţionale care intră sub incidenţa jurisdicţiei internaţionale penale.
În acest sens apreciem că în conţinutul crimei internaţionale intră o latură penală şi o latură internaţională.
În latura penală a crimei internaţionale identificăm:

 elementul material, constând în actul de conduită incriminat şi în consecinţa acestuia;
 elementul psihologic, constând în intenţie şi cunoaşterea circumstanţelor adoptării actului de
conduită incriminat şi uneori, în urmărirea unui scop;
 circumstanţele sau cerinţele esenţiale ale comiterii actului de conduită incriminat, care se
referă la anumite calificări ale obiectului material al crimei, ale subiectului activ sau pasiv al
crimei, şi care pot fi circumstanţe de fapt sau de drept. Circumstanţele comiterii faptei incriminate
cuprind în ceea ce priveşte crimele internaţionale o circumstanţă contextuală specifică crimelor
împotriva umanităţii sau crimelor de război sau genocidului;
Latura internaţională a crimelor internaţionale cuprinde:
 Elementul internaţional, care poate să se refere la:

- obiectul juridic specific al crimei internaţionale, de exemplu, o anumită valoare socială protejată
numai la nivel internaţional precum pacea şi securitatea internaţională în cazul crimei de agresiune,
şi/ sau
- obiectul nemijlocit direct al crimei internaţionale, de exemplu, proprietatea protejată de
Convenţiile de la Geneva din 1949, în cazul crimelor de război; şi/ sau
56
- subiectul activ al crimei internaţionale, de exemplu, autorul faptei să fi acţionat în numele şi pe
seama statului, în cazul crimei de agresiune; şi/ sau
- subiectul pasiv imediat al crimei internaţionale, de exemplu, victimele trebuie să aibă calitatea de
membru al unui grup etnic, naţional, rasial sau religios pentru în cazul crimei de genocid; şi/ sau
- stabilirea timpului în care au loc actele de conduită incriminate, de exemplu, în cazul crimelor de
război, actul de conduită incriminat trebuie să aibă loc în contextul sau în legătură cu un conflict
armat;
sau
 Elementul transnaţional, care este un element teritorial ce intervine atunci când siguranţa publică şi
interesele economice ale mai multor state este afectată de actul de conduită incriminat internaţional, a cărei
săvârşire trece de graniţele unui anumit stat şi implică cetăţeni ai mai multor state (de exemplu, traficul de
droguri sau traficul de fiinţe umane),
şi obligatoriu
 Elementul ilicit de drept internaţional cutumiar cu valoare de jus cogens, care constă în incriminarea
conduitei interzise printr-o normă cutumiară de jus cogens;
3.2. Crima de agresiune
Aşa cum am arătat anterior, crima de agresiune a fost introdusă pentru prima oară în jurisdicţia unei
instanţe internaţionale odată cu adoptarea Statutului de la Roma din 1998. Întrucât nu există încă o definiţie
nu vom insista asupra acestei categorii.
3.3. Genocidul
Până la adoptarea Convenţiei asupra Prevenirii şi Pedepsirii Crimei de Genocid în 1948, nu a existat nici o
reglementare a acestei crime internaţionale printr-o convenţie internaţională.
Termenul de „genocid” a dobândit conotaţie juridică abia în 1944, când Raphael Lemkin33, în cartea sa
intitulată „Axa guvernează în Europa ocupată” referitoare la crimele naziste, a atras atenţia că sistemul
convenţional existent la acel moment pentru protejarea minorităţilor naţionale avea lipsuri importante,
dintre ele cel mai grav era acela că nu pedepsea crimele împotriva grupurilor.
Termenul de „genocid” a fost adoptat în anii care au urmat de procurorii Tribunalului Internaţional de la
Nurenberg (nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu judecătorii tribunalului) ca în 1946, genocidul să fie
declarat crimă internaţională de către Adunarea Generală a ONU.
33
A se vedea R. Lemkin, Axis rule in Occupied Europe, Law of Occupation. Analysis of Government, Proposals for
redress, Washington, Carnegie Endowment for International Peace Division of International Law, 1944, p. 79.
57
Reglementarea crimei de genocid prin Convenţia asupra Prevenirii şi Pedepsirii Crimei de Genocid din
1948 a devenit, cu timpul, parte a dreptului cutumiar internaţional şi jus cogens, ca toate crimele
internaţionale stricto sensu
Art. 2 din Convenţia din 1948 a fost preluat ca atare de către Statutul Tribunalului Internaţional pentru
fosta Iugoslavia, prin art. 4 paragraf 2, de către Statutul Tribunalului Internaţional pentru Ruanda, prin art.
2 paragraf 2 şi de către Statutul de la Roma prin art. 6.
Textul art. 6 din Statutul de la Roma prevede că „prin crima de genocid se înţelege oricare din faptele
menţionate mai jos, săvârşită cu intenţia de a distruge, în întregime sau în parte un grup naţional, etnic,
rasial sau religios şi anume:
a) uciderea de membri ai grupului;

b) vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mentale a grupului;
c) supunerea cu intenţie a grupului unor condiţii de existenţă care să antreneze distrugerea sa fizică
totală sau parţială;
d) măsuri vizând împiedicarea naşterilor în sânul grupului;
e) transferarea forţată de copii aparţinând unui grup în alt grup”.
În cadrul conferinţei de la Roma din 1998, care s-a finalizat cu adoptarea Statutului Curţii, au existat
încercări ale anumitor delegaţii, care au dorit să includă între grupurile protejate de incriminarea
genocidului şi grupările sociale şi politice, încercări care au eşuat datorită liniei generale a conferinţei de a
codifica dreptul cutumiar existent34 precum şi lipsei de acord asupra acestor noi elemente.
3.3.1. Latura penală specifică genocidului
În latura penală a genocidului sunt expres reglementate elementul material, constând în actul de conduită
incriminat şi, pentru anumite situaţii, consecinţa acestui comportament, elementul psihologic sau subiectiv
precum şi scopul, ca şi circumstanţele comiterii comportamentului incriminat, constând într-o circumstanţă
contextuală specifică genocidului precum şi o anumită calitate a subiectului pasiv.
Elementul material specific genocidului, constă în acţiuni sau omisiuni care conduc sau sunt îndreptate
spre distrugerea unui grup. Aşadar, ceea ce caracterizează aceste fapte este direcţionarea lor spre
distrugerea unui grup etnic, rasial, naţional sau religios.
Comportamentul incriminat se concretizează în acţiuni sau omisiuni35 constând în: uciderea sau vătămarea
gravă a membrilor unui grup vizat; supunerea unui grup vizat unor condiţii de existenţă care să antreneze
34
A se vedea W. Schabas, „Article 6 Genocide”, în Commentary on the Rome Statute of the International Criminal
Court: Observer’s Notes, Article by Article, editat de Otto Triffterer, (Nomos, 1999).
35
Faptele enumerate la art. 6 din Statutul de la Roma ca reprezentând genocid rezultă că, acestea pot consta atât în
acţiuni cât şi în omisiuni (ca de exemplu, supunerea unui grup unor condiţii de existenţă care să antreneze distrugerea
sa fizică totală sau parţială se poate realiza şi prin omisiunea de a lua măsuri în vederea asigurării de hrană sau
servicii medicale grupului, tocmai cu intenţia de-a îl distruge). De altfel, includerea în elementul material specific al
acestei crime internaţionale a acţiunilor şi omisiunilor a fost confirmată şi de jurisprudenţa TIPR, prin condamnarea
primului ministru ruandez, Jean Kambanda 35 pentru genocid, între altele pentru omisiunea de a-şi fi îndeplinit
58
distrugerea fizică totală sau parţială a acestuia; luarea de măsuri care împiedică naşterile în interiorul
grupului sau transferarea forţată de copii aparţinând grupului.
Elementul psihologic al genocidului este determinant în calificarea unei anumite fapte ca fiind genocid sau
altă crimă, şi cuprinde conform art. 30 din Statutul de la Roma, intenţia directă şi cunoaşterea anumitor
circumstanţe. Ceea ce însă caracterizează numai genocidul este intenţia directă specială, acea dolus
specialis36, direcţionată de şi către un anumit scop.
Aşa cum arătam mai sus, elementul psihologic specific genocidului cuprinde şi o reglementare expresă a
scopului comiterii conduitei sau comportamentului incriminat, care pe lângă calificarea pe care o asigură
intenţiei, impune ca faptele ce constituie genocid să fie săvârşite numai asupra anumitor persoane pe
motivul apartenenţei lor la un anumit grup.
În ceea ce priveşte circumstanţele comiterii faptelor de genocid, în conţinutul constitutiv al acestei crime
internaţionale identificăm calitatea specială a subiectelor pasive ale genocidului, normele incriminatoare
prevăzând în mod expres, calitatea acestora de membru al grupului naţional, etnic, religios sau rasial
vizat.
Jurisprudenţa tribunalelor internaţionale înfiinţate prin rezoluţii ale Consiliului de Securitate al ONU a
stabilit că „apartenenţa în asemenea grupuri ar părea mod normal, nediscutabilă pentru membrii săi, care
aparţin în mod automat la aceste grupuri prin naştere, într-o continuă şi deseori iremediabilă manieră”.
În ceea ce priveşte înţelesul termenilor de grup naţional, etnic, rasial sau religios, nu există nişte definiţii
consacrate. Înţelesul acestor patru termeni, luaţi ca un tot, corespunde îndeaproape cu ceea ce drepturile
omului numesc „minorităţi etnice sau naţionale”, termeni care la rândul lor nu au o definiţie precisă. Tot
jurisprudenţa celor două tribunale internaţionale s-a pronunţat, în ceea ce priveşte definirea celor patru
termeni, după cum urmează:
Un grup naţional este „un grup de oameni care sunt percepuţi ca împărţind legătura bazată pe cetăţenie
comună, împreună cu o reciprocitate de drepturi şi obligaţii”37. Definiţia propusă de TIPR porneşte de la
definiţia naţionalităţii sau cetăţeniei considerată de Curtea Internaţională de Justiţie în cazul Nottebohm.
Un grup etnic este acela ai cărui membri împărtăşesc o limbă şi o cultură comună, care se identifică sau
distinge el însuşi în acest fel, sau poate fi identificat ca grup etnic38 de către alţii. Precizăm că, pornind de
la această definiţie, în cazul Akayesu39, pentru a stabili dacă cei din etnia Tutsi reprezintă un grup protejat
de Convenţia asupra Genocidului, având în vedere că au aceeaşi naţionalitate, aceeaşi cultură, aceeaşi
obligaţia sa de Prim Ministru al Ruandei de a lua măsuri care să oprească masacrele ce se desfăşurau pe teritoriul
acesteia, deşi i se ceruse acest lucru.
36
Ibidem.
37
A se vedea „The Prosecutor v. Jean Paul Akayesu”, Case no. ICTR-96-4-T, Judgement - 12 September 1998, listat
la adresa de INTERNET: http://www.ictr.org/english/cases /Akayesu/judgement/akay001.htm.
38
A se vedea „The Prosecutor v. Clement Kayishema and Obed Ruzindana”, Case no. ICTR-95-1-T, Judgement – 21
May 1999, listat la adresa de INTERNET: http://www.ictr.org/english/cases /KayRuz/judgement/1.htm.
39
A se vedea K. Kindiki, Contributions of the International Criminal Tribunal for Ruanda to the Development of
International Humanitarian Law, Zambia Law Journal, Volume 33, 2001, p.34 –50.
59
limbă respectiv religie cu cei din etnia Hutu, TIPR a apreciat că ceea ce protejează dispoziţiile Convenţiei
asupra Genocidului, sunt grupurile „relativ stabile şi permanente” .
Un grup rasial40 se distinge de alt grup rasial prin caracteristici ereditare fizice în mod frecvent identificate
cu ariile geografice, fără legătură cu factori lingvistici, culturali, naturali sau religioşi. Un grup religios este
un grup ai cărui membri împărtăşesc aceeaşi religie, credinţă sau modalitate de exercitare a credinţei, sau
convingeri comune41.
În ceea ce priveşte conştientizarea de către făptuitorul genocidului a calităţii de membri ai grupului vizat,
pentru victimele sale, aspect ce ţine de elementul psihologic al genocidului, Elementele Crimelor nu
prevăd nimic expres. Raportat la acest aspect, jurisprudenţa celor două tribunale internaţionale înfiinţate
prin rezoluţii ale Consiliului de Securitate al ONU, a folosit atât criteriul subiectiv42, potrivit căruia
făptuitorul genocidului stabileşte această legătură motivat de ceea ce el consideră a fi naţional, etnic, rasial
sau religios caracteristic cu privire la acel grup, precum şi cel obiectiv, prin delimitarea apartenenţei la un
anumit grup pe baza unor elemente exterioare victimei, cum ar fi purtarea unui semn distinctiv (exemplul
evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial) sau a unui act de identitate care să prevadă apartenenţa
la un grup etnic, natural, rasial sau religios.
Tot în cadrul circumstanţelor comiterii genocidului identificăm acea circumstanţă sau cerinţă esenţială
contextuală care contribuie atât la caracterizarea elementului psihologic specific genocidului, cât şi la
calificarea elementului material al acestei crime. Elementele Crimelor au surprins complexitatea
genocidului prin prevederea expresă ca faptele de genocid să aibă loc în contextul unui model manifest de
conduită similară, intenţia de a comite genocid urmând a fi apreciată şi prin prisma caracterului răspândit al
faptelor ce constituie genocid sau din comiterea acestor fapte în cadrul unei anumite organizări sau unui
anumit sistem.
În acest fel se clarifică o circumstanţă contextuală specifică genocidului, care, pe lângă cerinţa necesară
dovedirii elementului psihologic în cazul crimelor internaţionale, reglementat la modul general de art. 30
din Statutul de la Roma, trebuie considerată de Curte, în fiecare caz în parte, şi orice cerinţă
corespunzătoare sau specială, dacă există pentru elementul psihologic.
3.3.2. Latura internaţională specifică genocidului
În cadrul laturii internaţionale a genocidului, deşi Statutul de la Roma nu cuprinde vreo referire expresă,
putem identifica ca specific acestei crime - elementul internaţional, care se referă la valoarea socială
fundamentală protejată de comunitatea internaţională, reprezentată de dreptul la viaţă şi integritate
corporală a indivizilor aparţinând grupurilor naţionale, etnice, religioase sau rasiale.
40
A se vedea „The Prosecuror v. Jean Paul Akayesu”, Case no. ICTR-96-4-T, Judgement - 12 September 1998, listat
la adresa de INTERNET: http://www.ictr.org/english/cases /Akayesu/judgement/akay001.htm
41
A se vedea „The Prosecutor v. Clement Kayishema and Obed Ruzindana”, Case no. ICTR-95-1-T, Judgement – 21
May 1999, listat la adresa de INTERNET: http://www.ictr.org/english/cases /KayRuz/judgement/1.htm
42
A se vedea cazul Musema, citat de Machteld Boot în Nullum Crimen Sine Lege and the Subject Matter Jurisdiction
of the International Criminal Court, Genocide, Crimes against humanity, War Crimes, Intersentia Antwerpen, Oxford,
New York, 2001, p.432.
60
3.4. Crimele împotriva umanităţii
Crimele împotriva umanităţii au fost pentru prima oară definite prin art. 6 lit. c din Carta de la Nurenberg,
în baza căreia Tribunalul de la Nurenberg a urmărit şi condamnat penal criminalii de război nazişti.
Deşi art. 6 lit. c din Carta de la Nurenberg reprezintă prima codificare normativă a crimelor împotriva
umanităţii, rădăcinile acestui concept pot fi identificate în învăţăturile lui Socrate, Platon, Aristotel şi în
dreptul natural, pentru a fi configurat juridic mai târziu, cu o semnificaţie generală43, prin Clauza Martens
din Convenţia a II a de la Haga din 1907 şi Convenţia a IV a de la Haga din 1907, unde se face referire la
protecţia locuitorilor şi beligeranţilor asigurată de principiile drepturilor naţiunilor care rezultă din
uzanţele stabilite între popoarele civilizate, din legile umanităţii şi din comandamentul conştiinţei publice.
Ulterior sintagma “crime împotriva umanităţii” a fost folosită relativ la masacrul turcesc al armenilor din
1915, precum şi în declaraţiile subsecvente primului război mondial cum ar fi, Raportul Comisiei asupra
Răspunderii Autorilor Războiului şi Implementarea Pedepselor, stabilită la Conferinţa de Pace de la Paris
pe data de 25 ianuarie 1919.
Definiţia normativă a crimelor împotriva umanităţii cuprinsă în art. 6 lit. c din Statutul Tribunalului de la
Nurenberg, apărută în legătură cu crimele de război şi din necesitatea de a pedepsi crimele Germaniei
naziste împotriva propriilor cetăţeni, crime neacoperite de crimele de război, prevedea: “exterminarea,
înrobirea, deportarea sau alte acte inumane comise împotriva oricărei populaţii civile înainte şi în timpul
războiului, sau persecutarea pe motive politice, rasiale sau religioase în executarea sau în legătură cu orice
crimă care intră sub jurisdicţia tribunalului, cu violarea sau nu a dreptului naţional al statului unde au fost
comise aceste acte.”
Ulterior momentelor Nurenberg şi Tokyo, interzicerea crimelor împotriva umanităţii a fost confirmată de
Adunarea Generală a ONU în 1946, care a adoptat rezoluţia intitulată “Afirmarea Principiilor de Drept
Internaţional Recunoscute în Carta de la Nurenberg”., principii care au fost ulterior codificate de CDI ONU
Au intervenit şi alte codificări la nivel internaţional care au confirmat caracterul cutumiar al normelor care
reglementează crimele împotriva umanităţii, cum ar fi: Convenţia asupra Prevenirii şi Pedepsirii Crimei de
Genocid (1948); Convenţia asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid (1973).
Mai târziu, crimele împotriva umanităţii, au fost incluse în Statutul TIPFI care, prevede sub acest titlu, la
art. 5, pedepsirea persoanelor responsabile pentru următoarele crime „atunci când sunt comise într-un
conflict armat cu caracter internaţional sau naţional şi îndreptat împotriva populaţiei civile: (a) crimă, (b)
exterminare, (c) sclavie, (d) deportare, (e) detenţie), (f) tortura, (g) violul, (h) persecuţia pe baza unor
motive politice, rasiale şi religioase, (i) alte acte inumane”.
Şi art. 3 din Statutul TIPR enumeră aceleaşi fapte ca şi Statutul TIPFI, care constituie elemente materiale
ale crimei împotriva umanităţii, înlăturând însă, pentru prima oară, inovativ, legătura dintre
comportamentul incriminat şi comiterea lor într-un conflict armat. Condiţia pentru ca faptele enumerate să
fie considerate crime împotriva umanităţii, conform Statutului TIPR., este ca acestea să fie comise ca parte
43
A se vedea O. Swaak – Goldman, Crimes against humanity, Substantive and Procedural Aspects of International
Criminal Law, The Experience of International and National Courts, Volume I Commentary, editat de Gabrielle Kirk
Mcdonald, Olivia Swaak-Goldman, Kluwer Law International, The Hague-London-Boston, 2000, p.145-168.
61
a unui atac sistematic sau răspândit împotriva populaţiei civile pe baza unor motive naţionale, politice,
etnice, rasiale sau religioase.
Statutul de la Roma din 1998 cuprinde la art. 7 o definiţie a crimelor împotriva umanităţii care reflectă
elementele existente în definiţia prevăzută de Carta de la Nurenberg, aprofundând şi definind fiecare din
aceste elemente prin prisma evoluţiei acestui concept din ultimii ani.
Pe lângă omucidere, exterminare, sclavaj, deportare, detenţie sau altă formă gravă de privare de libertate
fizică cu încălcarea gravă a regulilor fundamentale ale dreptului internaţional, persecuţii îndreptate
împotriva oricărui grup sau colectivităţi pe motive politice, rasiale, naţionale, etnice, culturale, religioase,
sex, sunt menţionate expres ca fiind crime împotriva umanităţii şi dispariţia forţată a persoanelor,
apartheidul, violul, sclavajul sexual, prostituţia forţată, graviditatea forţată, sterilizarea forţată sau orice altă
formă de violenţă sexuală de gravitate comparabilă, fiecare din termenii folosiţi fiind definiţi în paragraf 2
al aceluiaşi art. 7 din Statut.
Art. 7 menţionat mai sus, face o enumerare expresă şi exhaustivă a faptelor care constituie elementul
material al crimelor împotriva umanităţii, în strânsă legătură cu elementul constitutiv esenţial al acestei
categorii de crimă internaţională, şi anume, acea circumstanţă contextuală a comiterii comportamentului
incriminat - comiterea acestor fapte ca parte a unui atac răspândit sau sistematic îndreptat împotriva unei
populaţii civile. În lipsa acestui ultim element, oricare din faptele menţionate mai sus nu sunt decât
infracţiuni de drept comun ce intră sub incidenţa exclusivă a instanţelor naţionale
Definiţia crimelor împotriva umanităţii, cuprinsă în Statutul de la Roma, este cea mai cuprinzătoare
definiţie convenţională care a fost adoptată vreodată în ceea ce priveşte crimele împotriva umanităţii. Nici
chiar Statutul CSSL nu cuprinde la art.2 o definiţie atât de cuprinzătoare pentru crimele împotriva
umanităţii.
3.4.1. Latura penală specifică crimelor împotriva umanităţii
În latura penală a acestei categorii de crime internaţionale, se reglementează expres, prin normele
incriminatoare: elementul material specific care cuprinde comportamentul interzis şi, în anumite cazuri,
consecinţa acestui comportament; aspecte speciale ale elementul psihologic, precum intenţia adoptării
comportamentului incriminat şi cunoaşterea circumstanţelor în care se comit crimele împotriva umanităţii;
iar, pentru anumite crime împotriva umanităţii, scopul comiterii acestor crime.
Deasemenea, tot în latura penală sunt reglementate expres circumstanţele comiterii crimelor împotriva
umanităţii, cum ar fi, calitatea pe care subiectele pasive ale acestor crime o au (aceea de a face parte din
populaţia civilă), precum şi circumstanţa contextuală a comiterii crimelor împotriva umanităţii, pe care o
vom analiza în cele ce urmează.
Elementul material specific comun acestei categorii de crime internaţionale constă în săvârşirea unor fapte
care prezintă o caracteristică specială, care ţine de circumstanţa contextuală în care sunt comise şi anume,
fac parte dintr-un atac răspândit sau sistematic direcţionat împotriva populaţiei civile. Faptele prezente în
elementul material al crimelor împotriva umanităţii nu sunt proprii numai acestora. Majoritatea acestora,
62
precum: omuciderea, deportarea, violenţele sexuale sau transferul forţat de populaţie, le întâlnim în
structura elementului material al genocidului sau al crimelor de război, de care diferă fie prin specificul
elementul psihologic care le antrenează, fie printr-o anumită circumstanţă specială în care are loc
comportamentul incriminat. Aceste fapte ce intră în compunerea elementului material al genocidului sau
crimelor de război ca şi al crimelor împotriva umanităţii, în funcţie de anumite alte elemente prezente sau
nu în comiterea lor, au fost numite de unii autori crime „suprapuse”44.
Ceea ce determină încadrarea acestor fapte în categoria crimelor împotriva umanităţii este contextul extrem
de grav în care sunt săvârşite, determinat de apartenenţa lor la un atac răspândit sau sistematic împotriva
populaţiei civile.
Art. 7 paragraf 2 din Statutul de la Roma defineşte atacul îndreptat împotriva populaţiei civile ca fiind
“comportamentul care constă în comiterea multiplă de acte vizate la paragraful 1 împotriva oricărei
populaţii civile, în aplicarea sau în sprijinirea politicii unui stat ori a unei organizaţii având ca scop un
asemenea atac”.
Elementele Crimelor merg mai departe şi precizează că atacul nu trebuie neapărat să aibă o natură militară.
Condiţia pe care trebuie să o îndeplinească un atac împotriva populaţiei civile, pentru ca acţiunile care fac
parte din atac să fie calificate crime împotriva umanităţii este ca atacul să fie răspândit sau sistematic.
Această cerinţă apare atât în art. 7 din Statutul de la Roma, în art. 3 din Statutul TIPR cât şi în art.2 din
Statutul CSSL.
Deşi art. 5 din Statutul TIPFI nu prevede expres termenii de „sistematic sau răspândit” pentru a caracteriza
atacul din care fac parte faptele ce constituie crime împotriva umanităţii, jurisprudenţa45 acestui tribunal a
considerat că, pentru ca un atac îndreptat împotriva oricărei populaţii civile să constituie element al
crimelor împotriva umanităţii, acesta trebuie să fie sistematic sau răspândit.
Întrucât art. 7 din Statutul de la Roma nu defineşte ce reprezintă un atac sistematic sau un atac răspândit,
diferenţa dintre cele două tipuri de atac poate fi apreciată pe baza jurisprudenţei46 TIPFI (cazurile Blaskic,
Jelesic, Tadic) şi a TIPR (cazurile Kayishema şi Ruzindana) care folosesc pentru distincţie între cele două
forme de atac, criteriul gradului de organizare a atacului.
44
Sau “overlapping crimes” în engleză. A se vedea în acest sens: G. Heine, H. Vest, A. Byrnes Murder/Wilful
Killing, Torture and Other Offences Involving The Violation of the Physical or Mental Integrity of the Human
Persons, P. Viseur Sellers, The Context of Sexual Violence as Violations of International Humanitarian Law, şi O.
Swaak – Goldman, Persecution în Substantive and Procedural Aspects of International Criminal Law, The Experience
of International and National Courts, Volume I Commentary, editat de Gabrielle Kirk Mcdonald, Olivia Swaak-
Goldman, Kluwer Law International, The Hague, London, Boston, 2000.
45
A se vedea, „The Prosecutor v. Dusko Tadic”, Case no. IT– 94-1, Opinion and Judgement – 7 May 1997, „The
Prosecutor v. Goran Jelesic”, Judgement – 14 December 1999, Prosecutor v. Drozen Erdemovic, Case no IT-96-22A,
Judgement – 7 October 1997, „The Prosecutor v. Tihomir Blaskic”, Case no. IT-95-14, Judgement – 3 March 2000,
listate la adresa de INTERNET: http://www.un.org/icty/cases/judgemindex-e.htm.
46
Ibidem.
63
Potrivit acestei jurisprudenţe, un atac răspândit are loc atunci când este îndreptat împotriva unei
multitudini de victime ca parte a unui comportament agresiv, implicând o comitere multiplă de acte, în
aplicarea sau în sprijinirea politicii unui stat sau a unei organizaţii, cum a fost cazul politicii de persecuţie a
evreilor în timpul Germaniei naziste.
Pe de altă parte, un atac sistematic, deşi seamănă cu un atac răspândit, este orchestrat, organizat sau
coordonat de un grup de oameni în aşa fel încât să fie desfăşurat sistematic. Criteriul în calificarea unui
atac sistematic este, aşadar organizarea şi coordonarea sistematizată a unui asemenea atac.
Pentru ambele tipuri de atacuri faptele ce reprezintă crime împotriva umanităţii trebuie să aibă loc în
aplicarea sau în sprijinirea politicii unui stat sau a unei organizaţii.
Elementele Crimelor înţeleg prin sintagma „politica de a comite un asemenea atac”, ca statul sau o anumită
organizaţie, în mod activ, să promoveze sau să încurajeze un atac împotriva unei populaţii civile. O
asemenea politică poate fi implementată şi prin decizia conştientă de a nu acţiona într-o anumită situaţie,
care este îndreptată spre încurajarea unui asemenea atac.
În ceea ce priveşte elementul psihologic specific crimelor împotriva umanităţii, dispoziţiile incriminatorii
din Statutul de la Roma şi din Elementele Crimelor prevăd, în mod expres, cunoaşterea de către făptuitor al
crimelor împotriva umanităţii a încadrării faptelor sale într-un atac răspândit sau sistematic împotriva
populaţiei civile. Elementele Crimelor prevăd, în plus faţă de Statut, că nu este necesară o dovadă că
autorul crimelor a cunoscut toate caracteristicile atacului sau detaliile precise ale planului sau politicii
statului sau a unei organizaţii în comiterea atacului. Tot în cadrul elementului psihologic, din definiţia
crimelor împotriva umanităţii şi din Elementele Crimelor rezultă implicit intenţia în săvârşirea acestor
fapte.
În ceea ce priveşte circumstanţele sau cerinţele esenţiale comiterii faptelor ce reprezintă crime împotriva
umanităţii, pe lângă circumstanţa contextuală deja prezentată în raport de elementul material şi cel
psihologic şi care asigură caracterizarea acestor elemente, Statutul de la Roma ca şi Elementele Crimelor
prevăd în mod expres că, subiectele pasive ale crimelor împotriva umanităţii fac parte, aşa cum arătam mai
sus, din rândul populaţiei civile.
3.4.2 Latura internaţională specifică crimelor împotriva umanităţii
În cadrul laturii internaţionale, specifică crimelor împotriva umanităţii, identificăm ca element

internaţional caracteristic - valoarea socială protejată la nivel internaţional prin incriminarea acestor fapte -
drepturile fundamentale ale omului, drepturi aparţinând unei populaţii civile împotriva căruia este
direcţionat un atac răspândit şi sistematic. În introducerea elementelor crimelor împotriva umanităţii,
Comisia Pregătitoare a Curţii reţine că, aceste crime atrag îngrijorarea întregii comunităţi internaţionale,
reprezentând un act de conduită nepermis potrivit dreptului internaţional general aplicabil, recunoscut de
principalele sisteme de drept din lume.
64
3.4.3. Legătura comportamentului incriminat cu un conflict armat
Definiţia normativă a crimelor împotriva umanităţii cuprinsă în art. 6 lit. c din Carta de la Nurenberg
prevedea că, o faptă va fi calificată drept crimă împotriva umanităţii numai atunci când va fi comisă în
strânsă legătură cu crimele de război şi crimele împotriva păcii. Nici judecata de la Nurenberg nici cea de
la Tokyo nu a clarificat dacă relaţionarea crimelor împotriva umanităţii la existenţa unui conflict armat,
reprezintă un element constitutiv al crimei sau o simplă restricţionare a jurisdicţiei tribunalului47.
Deşi există acest precedent, dreptul internaţional cutumiar nu a mai impus o asemenea legătură cu existenţa
unui conflict armat a faptelor ce reprezintă crime împotriva umanităţii.
Art. 2 paragraf 2 lit. c din Directiva Consiliului de Control nr. 10 din 20 decembrie 1945, adoptată de
Puterile Aliate ca urmare a predării necondiţionate a Germaniei la 8 mai 1945, defineşte crimele împotriva
umanităţii, eliminând orice referire la legătura acestora cu conflictele armate.
Includerea sintagmei „crimă împotriva umanităţii” atât în Convenţia asupra Genocidului din 1948 cât şi în
Convenţia asupra Apartheidului din 1973, a condus la utilizarea acestui concept în calificarea actelor de
genocid, respectiv de apartheid, drept crime împotriva umanităţii, săvârşite atât în timp de pace cât şi în
timp de război, eliminând relaţionarea comportamentului incriminat la desfăşurarea unui conflict armat.
Statutul TIPFI ignoră însă dezvoltarea convenţională a crimei împotriva umanităţii şi o defineşte,
relaţionând-o în mod expres cu existenţa unui conflict armat internaţional sau naţional. Deşi există o
asemenea relaţionare normativă, jurisprudenţa TIPFI în cazul Dusko Tadic48, a considerat că „există o
regulă cutumiară de drept internaţional potrivit căreia, crimele împotriva umanităţii nu cer o legătură cu un
conflict armat internaţional. Într-adevăr, aşa cum Procurorul a punctat, dreptul internaţional cutumiar poate
să nu ceară nici un fel de legătură între crimele împotriva umanităţii şi orice conflict. Cerând ca, crimele
împotriva umanităţii să fie comise într-un conflict armat intern sau internaţional, Consiliul de Securitate al
ONU a definit crima din art. 5 mai limitat decât este necesar potrivit dreptului internaţional cutumiar”
Spre deosebire de Statutul TIPFI, Statutul TIPR, Statutul de la Roma ca şi Statutul CSSL nu cuprind nici o
referire la legătura dintre crimele împotriva umanităţii şi conflictele armate, urmărind dezvoltarea firească
a dreptului internaţional cutumiar în ceea ce priveşte crimele împotriva umanităţii.
3.4.4. Cerinţa existenţei motivelor discriminatorii în calificarea faptelor ce reprezintă crime

împotriva umanităţii
Statutul TIPR prevede în mod expres că faptele ce reprezintă crime împotriva umanităţii trebuie să fi fost
comise pe motive discriminatorii, politice, naţionale, etnice, rasiale, sau religioase. Introducerea unor
motive discriminatorii în definiţia crimelor împotriva umanităţii a fost şi subiectul dezbaterilor care au avut
loc la redactarea şi negocierea textului art. 7 din Statutul de la Roma. Pentru a nu introduce un element
47
A se vedea D. Robinson, Crimes against humanity, Essays on the Rome Statute of the International Criminal Court,
Volume I, editat de Flavia Lattanzi and Wiiliam A Schabas, 2000, p. 138-169.
48
A se vedea „The Prosecutor v. Dusko Tadic”, Case no. IT– 94-1, Opinion and Judgement – 7 May 1997, listat la
adresa de INTERNET: http://www.un.org/icty/cases/judgemindex-e.htm.
65
restrictiv care nu era necesar, şi care ar fi putut rezulta într-o excludere a unor crime împotriva umanităţii
pe alte motive decât cele limitativ prevăzute şi, având în vedere lipsa unei asemenea cerinţe în
reglementarea cutumiară a acestei crime internaţionale, art. 7 din Statut ca şi Elementele Crimelor nu
cuprind ca element constitutiv general comiterea crimelor împotriva umanităţii în baza unor motive
discriminatorii. Aceste motive discriminatorii apar reglementate numai în cazul crimei împotriva
umanităţii prin persecuţie, ca o categorie separată de crime împotriva umanităţii. Aceeaşi linie este urmată
şi de art.2 din Statutul CSSL.
3.5. Crimele de război
Ultima categorie de crime internaţionale, care intră în competenţa Curţii Penale Internaţionale, şi care este
de altfel şi prima din punct de vedere evoluţional dintre crimele reglementate la nivel internaţional, este cea
a crimelor de război.
Crimele de război constau într-un comportament interzis de regulile dreptului internaţional aplicabile
conflictelor armate. O listă neexhaustivă a acestor reguli cuprinde: Declaraţia de respectare a dreptului
maritim de la Geneva din 1856; Convenţia de la Geneva pentru Ameliorarea condiţiilor răniţilor şi
bolnavilor armatelor implicate în conflict, din 22 august 1864; Prima Convenţie de la Haga din 1899;
Convenţiile de la Geneva din 1929; Acordul pentru urmărirea şi pedepsirea criminalilor majori de război a
Axei Europene din 8 august 1945; Declaraţia ONU privind Principiile Dreptului Internaţional recunoscut
prin Carta Tribunalului de la Nurenberg, şi judecata acestui tribunal, din 1950; Convenţiile de la Geneva
din 1949, devenite drept cutumiar prin acceptarea lor de către comunitatea internaţională.
Art. 8 din Statutul de la Roma reprezintă cea mai cuprinzătoare şi cea mai elaborată prevedere a Statutului
de la Roma. Această caracteristică este influenţată într-o mare măsură de jurisprudenţa TIPFI şi a TIPR,
precum şi de consolidarea ulterioară a legilor războiului aplicabile în conflictele armate fără caracter
internaţional, în mod special aşa cum a fost elaborată în jurisprudenţa timpurie a TIPFI 49. Deşi natura
cutumiară a dispoziţiilor Convenţiilor de la Geneva din 1949 nu este contestată, mai multe state importante
nu au aderat la cele două Protocoale din 1977 la Convenţiile de la Geneva precum şi la tratatele care
reglementează folosirea minelor terestre antipersonal sau neproliferarea armelor nucleare sau interzicerea
totală a experienţelor nucleare. Din acest motiv, fapte care ar putea fi calificate crime de război nu sunt
prevăzute la art. 8 din Statut.
3.5.1. Elemente comune tuturor crimelor de război prevăzute de art. 8 din Statutul de la Roma şi de
art. 8 din Elementele Crimelor
Potrivit art. 8 paragraf 1 din Statutul de la Roma, Curtea va avea competenţă asupra crimelor de război, “în
special atunci când au fost comise ca parte a unui plan sau a unei politici sau ca parte a săvârşirii pe scară
largă a acestor crime”.
Raportat la această definiţie generală, Elementele Crimelor precizează că, elementele crimelor de război
prevăzute de art. 8 paragraf 2 din Statut vor fi interpretate în cadrul deja stabilit al dreptului internaţional al
49
A se vedea I. Bantekas, S. Nash, M. Mackarel, International Criminal Law, Cavendish Publishing Limited, London,
Sydney, 2001, p.129.
66
conflictelor armate care include, atunci când este cazul, dreptul internaţional al conflictelor armate pe
mare.
Elementele comune tuturor crimelor de război prevăzute la art. 8 sunt:

1) Circumstanţa contextuală a comiterii comportamentului incriminat constă în
comiterea crimelor de război în contextul unui conflict armat sau asociat cu un
conflict armat (fie naţional sau internaţional);
2) Elementul psihologic presupune cunoaşterea de către autorul faptelor a
circumstanţelor de fapt care stabilesc existenţa unui conflict armat (ca element
subiectiv al crimelor de război);
3) Crimele de război pot fi săvârşite de către orice fel de persoană fizică, definiţia
crimelor de război neimpunând o anumită calitate pentru autorul conduitei
incriminate, cu excepţia câtorva cazuri;
4) Elementul internaţional se regăseşte în ocrotirea drepturilor fundamentale ale
omului (dreptul la viaţă, la integritate corporală şi mentală, la proprietate etc.) ca
valoare socială fundamentală a comunităţii internaţionale, protejată prin interzicerea
comportamentului incriminat.
3.5.2. Clasificarea crimelor de război
Art. 8 din Statutul de la Roma foloseşte două criterii pentru clasificarea în patru mari categorii a faptelor ce
reprezintă crime de război, şi anume:
a. încălcarea dispoziţiilor Convenţiilor de la Geneva din 1949;
b. caracterul internaţional sau naţional al conflictului armat în contextul căruia sau asociat cu
care se săvârşesc crimele de război.
Prin folosirea celor două criterii, art. 8 din Statutul de la Roma clasifică conduitele calificabile drept
crimele de război în patru categorii principale, şi anume:
A. încălcări grave ale Convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949, comise în contextul, sau
asociat cu un conflict armat internaţional;
B. celelalte violări grave ale legilor şi cutumelor aplicabile conflictelor armate internaţionale în
cadrul stabilit al dreptului internaţional;
C. violări serioase ale art. 3, comun tuturor celor patru Convenţii de la Geneva din 1949,
săvârşite în contextul, sau asociat cu un conflict armat fără caracter internaţional;
D. alte violări serioase ale legilor şi cutumelor războiului, aplicabile în dreptul internaţional al
conflictelor armate, în cadrul stabilit al dreptului internaţional, săvârşite în contextul, sau
asociat cu un conflict armat fără caracter internaţional.
§4. Curtea Penală Internaţională
4.1. Curtea Penală Internaţională – o organizaţie internaţională sui generis
Fiecare subiect de drept internaţional prezintă anumite caracteristici comune subiectelor de drept
internaţional în general, care îi permit manifestarea în planul relaţiilor internaţionale. Alături de aceste
67
caracteristici comune, care se referă la capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii internaţionale, fiecare
subiect de drept internaţional prezintă caracteristicii proprii, specifice propriei forme de organizare.
Toate aceste caracteristici comune sau specifice fiecărui subiect de drept internaţional, devin criterii de
determinare a formei de manifestare pe plan internaţional a unei persoane juridice de drept internaţional
public: stat, organizaţie internaţională, mişcare de eliberare naţională.
Pentru organizaţiile internaţionale, doctrina50 este de acord că, printre criteriile de determinare a calităţii de
subiect de drept internaţional, în forma unei organizaţii internaţionale, se află:
1) asocierea de state;
2) structura organizatorică;
3) o distincţie suficientă între statele – membre şi organizaţie;
4) existenţa unei capacităţii juridice la nivel internaţional;
5) scopuri legale, raportate la dreptul internaţional public în general.
Organizaţia internaţională Curtea Penală Internaţională îndeplineşte toate aceste criterii.
Astfel, Curtea a fost creată în baza unui tratat multilateral – Statutul de la Roma, la care sunt părţi peste 94
de state. Ne aflăm în faţa unei asocieri de state care, în temeiul art.1 din Statut, au decis să creeze Curtea ca
o instituţie permanentă, care să stabilească relaţii de cooperare de pe planuri egale, cu o altă organizaţie
internaţională-ONU (art. 2).
Deasemenea, organizaţia internaţională Curtea Penală Internaţională are o structură organizatorică bine
delimitată, care cuprinde organe specializate, precum şi organe plenare. Desigur că această structură nu
este una comună organizaţiilor internaţionale tradiţionale. Nu întâlnim în cadrul organizaţiei internaţionale
Curtea Penală Internaţională, organe cu competenţă restrânsă, care îndeplinesc de regulă atribuţii
executive. Aceasta se datorează şi faptului că, această nouă organizaţie va funcţiona intr-un domeniu
specializat al relaţiilor internaţionale, realizarea justiţiei internaţionale penale.
În acest sens, art. 34 din Statutul de la Roma prevede care sunt organele Curţii, şi anume: Preşedinţia,
Camera de Judecată, Camera Preliminară, Biroul Procurorului şi Registratura.
Adunarea Statelor Părţi nu este enumerată printre organele care fac parte din structura Curţii. Există
autori51 care afirmă că Adunarea Statelor Părţi face parte din structura CPI, privită ca o organizaţie
integrată, convenind într-o structură de natură federală toate cele trei componente ale puterii: componenta
legislativă şi executivă reprezentată de adunarea statelor părţi, şi componenta judiciară, reprezentată de
organele enumerate de art. 34 din Statut.
50
A se vedea in acest sens S.R. Luder, The legal nature of the International Criminal Court and emergence of
supranational elements in international criminal justice, IRRC, martie 2002, vol. 84, no. 845.
51
Ibid., p. 86.
68
Formal, Adunarea Statelor Părţi nu face parte dintre organele enumerate la art. 34 ca aparţinând Curţii. O
separare însă, între structura CPI identificată la art. 34 din Statut şi Adunarea Statelor Părţi, nu poate fi însă
concepută, relaţia dintre Adunarea Statelor Părţi şi organele judiciare ale Curţii fiind evidentă.
Că Adunarea Statelor Părţi este un organ al organizaţiei internaţionale create prin Statutul de la Roma,
rezultă chiar din dispoziţiile acestuia, care îi conferă atribuţii excepţionale, specifice unui organ cu funcţii
de cele mai diverse, legislative, executive, administrative. Chiar de la art. 2 şi 3 din Statut se clarifică
poziţia de organ al Curţii pe care o are Adunarea Statelor Părţi, prin aceea că se prevede expres, că
Adunarea va fi aceea care va aproba Acordul Curţii cu ONU precum şi acordul de sediu cu statul de sediu
– Olanda. În mod evident, numai un organ al unei organizaţii internaţionale poate aproba tratatele
internaţionale pe care această organizaţie le încheie.
Deasemenea, tot în susţinerea punctului de vedere potrivit căruia Adunarea Statelor Părţi este un organ al
Curţii Penale Internaţionale, ne referim la faptul că autorii Statutului de la Roma au reglementat funcţiile
Adunării Statelor Părţi raportat la activitatea organizaţiei, atât pe tot cuprinsul Statului (art. 2, art. 3, art. 36,
art. 51, art. 79, art. 87, etc) cât şi consacrând un capitol integral acestui organ principal – capitolul XI -
care reglementează atât funcţiile acestui organ, cât şi formula organizatorică şi de îndeplinire a funcţiilor
sale.
De aceea, opinăm că, structura CPI are doua componente una administrativ – legislativa alcătuita din
Adunarea Statelor Părţi, şi una judiciara alcătuita din organele judiciare ale Curţii, enumerate la art. 34 din
Statut.
În ceea ce priveşte criteriul suficientei distincţii între statele membre ale organizaţiei internaţionale şi
organizaţia însăşi, acesta este în mod evident îndeplinit în cazul CPI, după cum rezultă din chiar
dispoziţiile Statutului de la Roma, referitoare la independenţa de care se bucură organele Curţii, care au
personal independent şi nu se supun instrucţiunilor statelor membre.
Capacitatea juridica de drept internaţional al unei organizaţii internaţionale implica existenta unor drepturi
si obligaţii de drept internaţional public. Intre drepturile de drept internaţional, specifice unei organizaţii
internaţionale, doctrina52 identifică capacitatea de a încheia tratate precum si dreptul de legaţie activa si
pasiva.
Personalitatea juridica a CPI este confirmata de dispoziţiile art. 4 paragraf 1 din Statutul de la Roma care
prevede, „Curtea va avea personalitate juridica”. Acest articol se referă la ambele tipuri de personalitate
juridica specifice unei organizaţii internaţionale, de drept intern şi de drept internaţional public.
Alături de prevederea generala referitoare la personalitatea juridica a Curţii, cuprinsă în art. 4 paragraf 1,
Statutul de la Roma cuprinde, cum am mai menţionat anterior, şi alte dispoziţii, referitoare la capacitatea
de a încheia tratate internaţionale (art.2, art. 3 paragraf 2, art. 87 paragraf 5 lit. a).
52
A se vedea, in acest sens, R. Miga - Besteliu, Organizatii Internationale Interguvernamentale. Ed. All Beck 2000.
69
În ceea ce priveşte ultimul dintre criterii, ce serveşte la calificarea unei entităţi ca o organizaţie
internaţională interguvernamentală, şi anume, legalitatea scopurilor, realizarea lui, în cazul CPI ca
organizaţie internaţională, rezultă cu claritate din preambulul Statutului. Acesta reafirmă, pe de parte,
scopurile şi principiile Cartei ONU ca scopuri călăuzitoare în activitatea oricărei organizaţii internaţionale,
iar pe de altă parte, scopurile specifice activităţii CPI ca instituţie internaţională judiciară. Dintre aceste
scopuri menţionăm: reprimarea celor mai grave crime care privesc ansamblul comunităţii internaţionale,
prin măsuri luate în cadrul naţional şi prin întărirea cooperării internaţionale, înlăturarea impunităţii
autorilor acestor crime şi cooperarea interstatală pentru prevenirea unor noi crime. Legalitatea acestor
scopuri este dincolo de orice dubiu, Statutul reprezentând, aşa cum am mai afirmat, o codificarea a
dreptului internaţional în materie.
Din coroborarea criteriilor menţionate mai sus, putem afirma cu certitudine că, entitatea CPI, înfiinţată prin
Statutul de la Roma, este o organizaţie internaţională interguvernamentală de sine stătătoare, cu
personalitate juridică proprie, aflată într-o relaţie specială cu ONU.
4.2. Caracterizarea jurisdicţiei Curţii Penale Internaţionale (CPI)
CPI reprezintă o organizaţie permanentă şi independentă, căreia i s-a încredinţat exercitarea jurisdicţiei
penale asupra persoanelor acuzate de a fi comis una dintre cele patru categorii de crime enumerate de
Statutul de la Roma: genocid, crime împotriva umanităţii, crime de război şi agresiune.
Exercitarea jurisdicţiei Curţii are, în general, o natură complementară jurisdicţiilor naţionale. Aceasta
înseamnă că noua curte, îşi va exercita jurisdicţia numai atunci când tribunalele naţionale nu vor putea sau
nu vor dori să judece persoanele acuzate de a fi comis crimele prevăzute în Statut.
Principiul complementarităţii a fost recunoscut ca elementul cheie al creării Curţii Penale Internaţionale.
Justificarea abordării acestui principiu a pornit de la faptul că „instituţiile naţionale sunt în poziţia cea mai
bună să facă justiţie, pentru că ele reprezintă forum conveniens, unde atât probele cât şi acuzatul pot fi
găsite53”.
Aşadar, potrivit Statului de la Roma, principalele instanţe îndrituite să realizeze justiţia penală, în cazul
crimelor prevăzute de Statut, sunt cele naţionale.
Abordarea este una optimistă , care porneşte de la idea că jurisdicţiile penale, în principiu, funcţionează, iar
nefuncţionarea lor constituie excepţia de la regulă. Desigur că jurisdicţiile naţionale funcţionează mai ales
atunci când exercită jurisdicţia universală asupra crimelor internaţionale, cum a fost cazul instanţelor
elveţiene sau a celor daneze care au urmărit şi judecat penal cetăţeni bosniaci implicaţi în comiterea de
atrocităţi în taberele de prizonieri de la Omarska şi Keratem în Bosnia Herţegovina, sau Dreselj, Bosnia54.
Şi totuşi, uneori jurisdicţiile naţionale nu funcţionează. În acest moment, care s-a estimat a fi excepţia,
intervine Curtea Penală Internaţională, care completează jurisdicţiile naţionale, acţionând în locul lor.
53
A se vedea A Cassese, citat de P. Benvenuti, in Complementarity of the ICC, in Essays on the Rome Statute of the
International Criminal Court, Volume I, editat de Flavia Lattanzi şi William Schabas, p.39.
54
Cazuri citate de K. Miskowiak în op. cit., p. 43.
70
Nefuncţionalitatea instanţelor naţionale este abordată de către Statut în două direcţii (art. 17 paragraf 1):
a. imposibilitatea reală de a urmări şi judeca penal persoanele care se fac vinovate faptele
incriminate de Statut;
b. lipsa de voinţă a jurisdicţiilor naţionale de a urmări şi judeca penal persoanele care se fac
vinovate de comiterea faptelor incriminate de Statut.
Statutul de la Roma oferă şi criterii pentru aprecierea de către Curte a celor două aspecte care pot
determina exercitarea complementară a jurisdicţiei sale.
Enunţarea principiului complementarităţii prin Statutul de la Roma ar fi rămas fără eficienţă juridică, dacă
nu ar fi prevăzut şi mecanismul de control pentru aplicarea efectivă a acestuia. Mecanismul de control, care
funcţionează atât în ceea ce priveşte principiul complementarităţii dar şi pentru verificarea celorlalte criterii
de exercitare a jurisdicţiei Curţii, serveşte şi în ceea ce priveşte aplicarea corectă a complementarităţii în
dublu sens.
Astfel, prin procedura preliminară asupra admisibilităţii unui caz prevăzută la art. 18, şi prin procedura
contestării admisibilităţii unui caz prevăzută la art. 19, se verifică de către Curte atât competenţa sa de
soluţionare a unui cauze precum şi veridicitatea cazurilor de inadmisibilitate invocate, conform art. 17
paragraf 1, de către un stat pentru a i se deferi jurisdicţia potrivit art. 18 paragraf 2.
Odată ce o cauză va fi adusă în faţa Curţii, toate statele părţi la Statutul de la Roma (în prezent sunt peste
99 de state), precum şi în anumite situaţii, statele terţe, trebuie să coopereze în investigarea şi urmărirea
penală a persoanelor care intră sub jurisdicţia personală a Curţii.
4.3. Regimul de cooperare internaţională creat prin Statutul de la Roma
Regimul de cooperare internaţională creat prin Statutul de la Roma reprezintă o îmbinare prezintă anumite
caracteristici pe care le vom prezenta succint în cele ce urmează.
Modelul de cooperare internaţională adoptat de către Statutul de la Roma reprezintă o combinaţie sui
generis55 între abordarea orizontală şi cea verticală a cooperării, completată cu elemente noi. Diferenţa
dintre regimul de cooperare pe orizontală specific tratatelor ONU în domeniul extrădării şi care pune
accent pe suveranitatea statului, contrabalansând interesele statale cu obligaţia de a coopera cu Curtea, şi
modelul de cooperare adoptat de Statut, porneşte chiar de la nivelul terminologiei folosite de Statut.
Termenul “predare” înlocuieşte termenul “extrădare” prezent în modelul cooperării orizontale. De
asemenea, limbajul folosit în redactarea art. 86 din Statut este mult mai puternic decât cel folosit în
sistemele de cooperare orizontală care stabilesc obligaţia generală de cooperare56. Şi exemplele pot
continua în acest sens.
55
A se vedea V. Oosterveld, M. Perry, J. McManus, The cooperation of states with the International Criminal Court,
Fordham International Law Journal, March, 2002, p.771.
56
A se vedea C. Kres, K. Prost, A. Schlunck, P. Wilkitzki, op.cit.
71
Modelul de cooperare internaţională adoptat prin Statutul de la Roma reprezintă un compromis politic între
cererile statelor de a adopta un regim de cooperare pe orizontală şi cele ale statelor care au optat pentru un
regim de cooperare pe verticală, care acomodează solicitările celor două grupuri.
Obligaţia de cooperare priveşte nu numai statele părţi dar şi în anumite situaţii statele terţe, ceea ce se
poate explica, ca adoptarea regulilor de cooperare prevăzute de Statut într-un cadru normativ cutumiar mai
larg reglementat prin norme de jus cogens.
Exemple
Tribunale hibride: CSSL. Tribunale internaționale: TPIR, TPFI.
Citiți Statutul de la Roma și comparați reglementarea crimelor împotriva umanității și a

crimelor de război ?
Să ne reamintim...
Care sunt crimele internaționale ? Care sunt elementele crimelor internațional? Ce este
jurisdicția internațională penală? Ce este Curtea Penală Internațională? Care este specificul
Curtea Penală Internațională?
Rezumat
Principiului răspunderii penale individuale pentru crimele internaţionale precum crimele contra
păcii, crimele de război şi crimelor împotriva umanităţii a fost confirmat prin înființarea
tribunalelor militare internaționale de la Nurnberg și Tokyo. Acest prim pas a culminat cu cu
adoptarea în 1998 a Statului de la Roma referitor la Curtea Penală Internaţională cu caracter
permanent.
Potrivit Statutului de la Roma din 1998, CPI care funcţionează efectiv la Haga începând cu
mijlocul anului 2003, are competenţa să judece persoanele fizice acuzate de genocid, crime de
război, crime împotriva umanităţii şi crime de agresiune.
Exercitarea jurisdicţiei Curţii are, în general, o natură complementară jurisdicţiilor naţionale.

Este jurisdicție internațională penală permanentă:
a) TIPR.
b) TIPFI.
c) CPI.
Teme de control
Cum vedeţi relaţia Curţii Penale Internaţionale cu ONU, raportat la dispoziţiile
Statutului de a Roma? La alegere cu tema de control de la unitatea 3.
Transmiterea temei de control se va face prin transmiterea cursului de ID iar referatul va
trebui predate conform calendarului disciplinei, comunicat studentului.
72
capitolul 6, p. 204-230
Răspunsuri corecte la testele de evaluare
Test de autoevaluare a cunoştinţelor – Unitatea de învățare 1

Un conflict armat international se supune:
a) Articolulului 3 comun Convențiilor I si III, de la Geneva din 1949.
b) Convențiilor I - IV de la Geneva din 1949, în cea mai mare parte a lor.
c) Protocolului Adițional nr. II la Convențiile de la Geneva din 1949.
Raspuns corect - b.

În virtutea jurisdicției universale,
a) Crimele internaționale sunt judecate de tribunal internaționale hibride
b) Crimele internaționale sunt judecate de jurisdicțiile naționale, în lipsa oricărei legături cu cetățenia
făptuitorului sau a victimei sau locul comiterii faptei.
c) Crimele internaționale sunt judecate de CIJ.
Raspuns corect - b.

DIU permite utilizarea în conflictelor armate a:
a) Armelor de distrugere în masă în orice circumstanță.
b) Armelor nucleare numai în caz de autoapărare extremă.
c) Oricăror arme neletale.
Raspuns corect - b.

Pot beneficia de statutul de prizonier de război:
a) Mercenarii.
b) Combatanții legali, capturați în timpul ostilităților.
c) Militarii care au comis crime de război după ce au fost condamnaţi pentru aceste crime.
Răspuns corect - b.

Populația civilă în conflictele armate internaționale este protejată în caz de atac:
a) numai prin obligații ale părții care atacă.
b) numai prin obligații ale părții care este atacată.
c) prin obligații ale părții care atacă precum și ale părții atacate.
Răspuns corect - c .
Test de autoevaluare a cunoştinţelor – Unitate de Învățare 6

Este jurisdicție internațională penală permanentă:
73
a) TIPR.
b) TIPFI.
c) CPI.
Răspuns corect - c .
74

Drept International Umanitar PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept International Umanitar PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Beatrice Onica-Jarka

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

Drept internaţional umanitar

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

- definirea principalelor instituţii de Drept Internaţional Umanitar

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul presupune parcurgerea cursului de Drept International Public.

Durata medie de studiu individual

Aprecierea nivelului de pregătire a studenţilor se realizează astfel:

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 1 - CARACTERIZAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 2 - SPECIFICUL IMPLEMENTĂRII DREPTULUI

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 3 STATUTUL JURIDIC AL COMBATANȚILOR, METODE ȘI

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 4 STATUTUL JURIDIC AL PRIZONIERILOR DE RĂZBOI 39

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 5 - POPULAȚIA CIVILĂ 44

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 6 - JURISDICȚIA INTERNAȚIONALĂ PENALĂ 49

RĂSPUNSURI CORECTE LA TESTELE DE EVALUARE 73

Unitatea de învățare 1 are în vedere întroducerea în studiul dreptului internațional umanitar și

§1. Noţiunea de Drept Internaţional Umanitar

§2. Scurt istoric al regulilor de Drept Internaţional Umanitar

§3. Obiectul Dreptului Internaţional Umanitar, Noţiunile de conflict armat intern şi

§4. Izvoare de Drept Internaţional Umanitar: Convenţii, Drept cutumiar şi principii de

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

§1. Noţiunea de Drept Internaţional Umanitar

1.1. Noţiunea de Drept Internaţional Umanitar

§2. Scurt istoric al regulilor de Drept Internaţional Umanitar

Momente marcante în evoluţia Dreptului Internaţional Umanitar modern reprezintă Conferinţele de la

3.1. Scopul Dreptului Internaţional Umanitar.

3.2. Conflictul armat internaţional

3.3. Conflictul armat intern

3.4. Conflictul armat destructurat sau de identitate - Ruanda 1994

Convenţiile în materia Dreptului Internaţional Umanitar nu prevăd o definiţie a conflictului armat;

3.6. Încetarea ostilităţilor: capitularea, armistiţiul, debellatio şi încheierea tratatelor de pace

3.7. State neutre

§4 - Izvoare de Drept Internaţional Umanitar: Convenţii, Drept cutumiar şi principii de Drept

4.3. Principiile de Drept Internaţional Umanitar

Dreptul internațional public contemporan reglementează expres și limitative situațiile în care

Convențiile, dreptul cutumiar și principiile de drept internațional umanitar reprezintă izvoarele

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

În această unitate de învățare va fi prezentat specificul implementării dreptului

§1. Metode de implementare

§2. Persoanele protejate de Dreptului Internaţional Umanitar; Încălcările Dreptului

§3. Mijloace de implementare a Dreptului Internaţional Umanitar specifice acestei ramuri

Obiectivele unitǎţii de învǎţare

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

§1. Metode de implementare

Dreptul Internaţional Umanitar ca ramură a Dreptului Internaţional Public foloseşte mijloacele de

În timp de pace se folosesc ca mijloace de implementare a Dreptului Internaţional Umanitar: diseminarea

În timp de conflict armat se folosesc ca mijloace de implementare a Dreptului Internaţional Umanitar:

§2. Persoanele protejate de Dreptului Internaţional Umanitar; Încălcările Dreptului Internaţional

2.1. Categoriile de persoane protejate de dreptul internaţional umanitar

Şi combatanţii în conflictele armate internaţionale se bucură de o anumită protecţie împotriva anumitor

2.2. Încălcările Dreptului Internaţional Umanitar – tipuri de răspundere

3.1. Mecanismul Puterii Protectoare

3.2. Comisiile de anchetă

3.4. Comisiile de Adevăr și Reconciliere

Totuşi, abia cu înfiinţarea Tribunalelor Militare Internaţionale de la Nurenberg şi Tokyo se implementează

Angajarea concomitentă a răspunderii internaţionale pentru săvârşirea crimelor internaţionale pe mai

Determinați rolul Comitetului Internațional de Cruce Roșie în implementarea DIU.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

În aceasta unitate de învațare, vor fi introduce tipurile de participanți la conflictele armate