Sunteți pe pagina 1din 74

Beatrice Onica-Jarka

DREPT INTERNAŢIONAL UMANITAR

- suport de curs -

Onica-Jarka DREPT INTERNAŢIONAL UMANITAR - suport de curs - E DITURA U NIVERSITĂŢII „N ICOLAE T

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU

BUCUREŞTI

2017

Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.

Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.

Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau difuzarea conţinutului sub orice formă.

UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCUDIN BUCUREŞTI DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ

Beatrice Onica-Jarka

Drept internaţional umanitar

Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti Tel./fax: 0213309032/0213308606 Email: editura@univnt.ro

ISBN: 978-606-751-426-1

Obiectivele cursului

Cursul de faţă îşi propune să prezinte unele probleme fundamentale ale dreptului internațional umanitar care preocupă în egală măsură comunitatea internațională și conștiința publică. Terorismul internațional, menținerea balanței de putere nucleară, purificarea etnică și tragerea la răspundere penală internațională sunt doar câteva dintre probleme pe care acest curs le abordează.

câteva dintre probleme pe care acest curs le abordează. Competenţe conferite Cursul de faţă îşi propune

Competenţe conferite

Cursul de faţă îşi propune să transmită studenţilor cunoştinţele de drept internaţional umanitar care să le permită:

1. Înțelegerea noțiunii de drept internațional umanitar și izvoarele de drept umanitar;

2. Capacitatea de a identifica tipurile de conflict armat;

3. Înțelegerea statutului juridic conferit actorilor de drept internațional umanitar, precum Comitetul Internațional de Cruce Roșie, participanții la conflictele armate, persoanele protejate;

4. Cunoașterea mijloacelor și metodelor de purtare a conflictelor armate;

5. Înțelegerea modului în care normele de drept internațional umanitar conferă protecție anumitor categorii de persoane;

6. Înțelegerea modului în care crimele internaționale pot face obiect jurisdicției penale internționale.

Conform fişei disciplinei, competenţele specifice acesteia sunt:

- definirea principalelor instituţii de Drept Internaţional Umanitar

- formarea limbajului juridic de Drept Internaţional Umanitar;

- însuşirea mijloacelor de implementare a dreptului international umanitar; referiri lnormative, teoretice şi jurisprudenţiale;

- înţelegerea şi însuşirea conexiunilor dintre international umanitar şi dreptul internaţional public şi dreptul drepturilor fundamentale ale omului.

- însuşirea şi înţelegerea normelor Dreptului International Umanitar

- identificarea conceptelor, teoriilor şi instituţiilor specifice Dreptului International Umanitar, înţelegerea şi asimilarea acestora;

- realizarea conexiunii între teorie şi practica de specialitate (cu referire în mod special la practica statelor, a Comitetului Internaţional de Cruce Roşie, la jurisprudenta Tribunalelor Internaţionael Penale, a Curtii Internationale Penale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului).

Penale, a Curţii Europene a Drep turilor Omului). Resurse şi mijloace de lucru Bibliografie obligatorie -

Resurse şi mijloace de lucru

Bibliografie obligatorie

- Beatrice Onica-Jarka, Drept internaţional umanitar: note de curs. Ed. a 4-a, rev. şi adăug. - Bucureşti: Universul Juridic, 2016, ISBN 978-606-673-949-, 341.3(100)(075.8)

5

Jurisprudenţa

- Prosecutor vs. Dutko Tadic, Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie, Camera de Apeluri, Caz nr. IT-94-1-2;

- Lucrările Tribunalului Militar Internațional de la Nurnberg;

- Avizul Consultativ al Curții Internaționale de Justiție asupra legalității recurgerii la amenințarea cu utilizarea sau a utilizării armelor nucleare.

Bibliografie facultativă

- Beatrice Onica-Jarka, Jurisdicția internațională penală, București, Ed. C.H. Beck, 2008;

- M. Sassoli, A. A. Bouvier in cooperation with Laura Olson, Nicolas A. Dupic and Lina Milner, How Does Law Protect in War, Cases, Documents and Teaching materials on Contemporary Practice of International Humanitarian Law, ICRC, Geneva, 1999;

of International Humanitarian Law, ICRC, Geneva, 1999; Structura cursului Cursul este alcătuit din 6 unităţi de

Structura cursului

Cursul este alcătuit din 6 unităţi de învaţare. De asemenea, fiecare student are obligaţia întocmirii, în fiecare semestru, a unui referat, care să aibă ca obiect tratarea unei instituţii sau teme din cadrul disciplinei. Referatul nu poate avea mai puţin de 2 pagini şi nici mai mult de 5 de pagini şi trebuie să aibă elemente de originalitate. Depunerea referatului se va face cel mai târziu la ultimul tutorial. Pentru a nu exista încălcări ale legislaţiei drepturilor de autor, studenţii vor prezenta odată cu lucrarea şi o declaraţie pe proprie răspundere că nu au adus atingere normelor juridice care protejează dreptul de autor.

normelor juridice care protejează dreptul de autor. Cerinţe preliminare Cursul presupune parcurgerea cursului

Cerinţe preliminare

Cursul presupune parcurgerea cursului de Drept International Public.

Durata medie de studiu individualparcurgerea cursului de Drept International Public. Pentru fiecare unitate de î nvăţare studentul va dedica

Pentru fiecare unitate de învăţare studentul va dedica în medie 2-3 ore de studiu.

nvăţare studentul va dedica î n medie 2-3 ore de studiu. Evaluarea Aprecierea nivelului de pregătire

Evaluarea

Aprecierea nivelului de pregătire a studenţilor se realizează astfel:

1. Evaluarea parţială, prin intermediul unor lucrări de control conform calendarului disciplinei (al

doilea tutorial).

2. Evaluarea finală, prin examen la sfârşitul semestrului. Examenul este oral sau scris și presupune

pregătirea unei spețe fictive, studentul urmând să susțină printr-o pledoarie sau în scris interesele

6

subiectului de drept care i-a fost repartizat. Notarea se face de la 1 la 10. Stabilirea notei finale va avea loc în felul următor:

Răspunsurile la examen

Activităţi în cadrul întâlnirilor tutoriale

(referate, participări la dezbateri etc.)

90%;

10%;

Promovarea examenului presupune obţinerea unei note mai mari sau egale cu 5, în care trebuie să aibă o pondere de cel puţin 50% nota de la examenul propriu-zis. Studenţii care nu au obţinut cel puţin nota 5 (50%) la examenul propriu-zis nu pot promova examenul.

7

CUPRINS DREPT INTERNAŢIONAL UMANITAR

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 1 - CARACTERIZAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL

UMANITAR ŞI A DOMENIULUI RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE CĂRUIA I SE APLICĂ

12

INTRODUCERE

12

CUPRINS:

12

OBIECTIVELE UNITǍŢII DE ÎNVǍŢARE

13

§1. NOŢIUNEA DE DREPT INTERNAŢIONAL UMANITAR

13

1.1. NOŢIUNEA DE DREPT INTERNAŢIONAL UMANITAR

13

1.2. DISTINCŢIA DINTRE JUS AD BELLUM (DREPTUL LA RĂZBOI) ŞI JUS IN BELLO (DREPTUL ÎN

RĂZBOI).

13

§2. SCURT ISTORIC AL REGULILOR DE DREPT INTERNAŢIONAL UMANITAR §3. OBIECTUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR, NOŢIUNILE DE CONFLICT ARMAT INTERN ŞI INTERNAŢIONAL; EXEMPLE; ÎNCETAREA OSTILITĂŢILOR; ARMISTIŢIU, CAPITULARE ŞI ÎNCHEIEREA PĂCII; NEUTRALITATE

14

16

3.1. SCOPUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR.

16

3.2. CONFLICTUL ARMAT INTERNAŢIONAL

17

3.3. CONFLICTUL ARMAT INTERN

17

3.4. CONFLICTUL ARMAT DESTRUCTURAT SAU DE IDENTITATE - RUANDA 1994

18

3.5. DEFINIŢIA CONFLICTULUI ARMAT, COORDONATELE GEOGRAFICE ŞI TEMPORALE ALE

CALIFICĂRII UNEI SITUAŢI DREPT CONFLICT ARMAT

18

3.6.

ÎNCETAREA OSTILITĂŢILOR: CAPITULAREA, ARMISTIŢIUL, DEBELLATIO ŞI ÎNCHEIEREA

TRATATELOR DE PACE

18

3.7.

STATE NEUTRE

19

§4 - IZVOARE DE DREPT INTERNAŢIONAL UMANITAR: CONVENŢII, DREPT CUTUMIAR ŞI PRINCIPII DE DREPT INTERNAŢIONAL UMANITAR

19

4.1. CUTUMA

19

4.2. TRATATUL

20

4.3. PRINCIPIILE DE DREPT INTERNAŢIONAL UMANITAR

20

§5. RAPORTUL DINTRE DREPTUL INTERNAŢIONAL UMANITAR ŞI DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC. RAPORTUL CU ALTE RAMURI DE DREPT EXEMPLE SĂ NE REAMINTIM REZUMAT TEST DE AUTOEVALUARE A CUNOŞTINŢELOR TEME DE CONTROL BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ

20

20

21

21

22

22

22

UNITATEA

DE

ÎNVǍŢARE

NR.

2

-

SPECIFICUL

IMPLEMENTĂRII

DREPTULUI

INTERNAȚIONAL UMANITAR

 

23

INTRODUCERE

23

CUPRINS:

23

OBIECTIVELE UNITǍŢII DE ÎNVǍŢARE §1. METODE DE IMPLEMENTARE

 

23

24

§2. PERSOANELE PROTEJATE DE DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR; ÎNCĂLCĂRILE DREPTULUI

INTERNAŢIONAL UMANITAR; CINE RĂSPUNDE?

25

2.1. CATEGORIILE DE PERSOANE PROTEJATE DE DREPTUL INTERNAŢIONAL UMANITAR

25

2.2. ÎNCĂLCĂRILE DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR TIPURI DE RĂSPUNDERE

25

§3. MIJLOACE DE IMPLEMENTARE A DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR SPECIFICE ACESTEI RAMURI DE DREPT

26

3.1. MECANISMUL PUTERII PROTECTOARE

26

3.2. COMISIILE DE ANCHETĂ

26

8

3.3.

COMITETUL INTERNAŢIONAL AL CRUCII ROŞII (CICR); ROLUL SOCIETĂŢILOR NAŢIONALE DE

CRUCE ROŞIE ŞI AL ORGANIZAŢIILOR NEGUVERNAMENTALE

27

3.4. COMISIILE DE ADEVĂR ȘI RECONCILIERE

27

3.5. ANGAJAREA RĂSPUNDERII PENALE PENTRU ÎNCĂLCĂRI ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL

UMANITAR

28

EXEMPLE

30

SĂ NE REAMINTIM

30

REZUMAT

31

TEST DE AUTOEVALUARE A CUNOŞTINŢELOR

31

TEME DE CONTROL

31

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ

31

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 3 STATUTUL JURIDIC AL COMBATANȚILOR, METODE ȘI

MIJLOACE DE LUPTĂ PERMISE DE DREPTUL INTERNAȚIONAL UMANITAR

32

INTRODUCERE:

32

CUPRINS:

32

OBIECTIVELE UNITǍŢII DE ÎNVǍŢARE §1. IMPORTANŢA DELIMITĂRII COMBATANŢILOR DE POPULAŢIA CIVILĂ, PRINCIPIUL DISTINCŢIEI PRINCIPIU FUNDAMENTAL DE DREPT INTERNAŢIONAL UMANITAR §2. DEFINIŢIA COMBATANŢILOR; CATEGORII DE COMBATANŢI; POPULAŢIA LEVEE EN MASSE

33

33

33

2.1. COMBATANŢII CATEGORIE EXISTENTĂ ÎN CADRUL CONFLICTELOR ARMATE INTERNAŢIONALE.

 

33

2.2. CATEGORII DE COMBATANŢI

34

2.3. CONSECINŢA PRINCIPALĂ A STATUTULUI DE COMBATANT

34

§3. PERSOANELE CARE PARTICIPĂ LA LUPTĂ ÎN CADRUL CONFLICTELE NEINTERNAŢIONALE SAU INTERNE §4. COMBATANŢII ILEGALI: SPIONII ŞI MERCENARII §5. PRINCIPII DE DREPT INTERNAŢIONAL UMANITAR CU APLICARE ÎN LIMITAREA ŞI INTERZICEREA MIJLOACELOR ŞI METODELOR DE PURTARE A RĂZBOIULUI §6. MIJLOACE DE LUPTĂ REGLEMENTATE DE DREPTUL INTERNAŢIONAL UMANITAR

34

35

35

35

6.1. ARMELE DE DISTRUGERE ÎN MASĂ

35

6.2. ARMELE CONVENŢIONALE

36

6.3. ARMELE NELETALE

36

§7. METODELE DE LUPTĂ REGLEMENTATE DE DREPTUL INTERNAŢIONAL UMANITAR

36

7.1. PERFIDIA

37

7.2. RĂZBOIUL PSIHOLOGIC

37

7.3. REPRESALIILE

37

7.4. ALTE METODE DE LUPTĂ

37

EXEMPLE SĂ NE REAMINTIM REZUMAT TEST DE AUTOEVALUARE A CUNOŞTINŢELOR TEME DE CONTROL BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ

38

38

38

38

38

38

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 4 STATUTUL JURIDIC AL PRIZONIERILOR DE RĂZBOI

39

INTRODUCERE:

39

CUPRINS:

39

OBIECTIVELE UNITǍŢII DE ÎNVǍŢARE §1. EVOLUŢIA STATULUI JURIDIC AL PRIZONIERILOR DE RĂZBOI §2. DEFINIŢIA PRIZONIERILOR DE RĂZBOI §3. CAPTIVITATEA §4. DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE PRIZONIERILOR DE RĂZBOI ÎN TIMPUL CAPTIVITĂŢII

39

39

40

41

41

9

EXEMPLE SĂ NE REAMINTIM REZUMAT TEST DE AUTOEVALUARE A CUNOŞTINŢELOR TEME DE CONTROL BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ

42

42

42

42

43

43

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 5 - POPULAȚIA CIVILĂ

44

INTRODUCERE:

44

CUPRINS:

44

OBIECTIVELE UNITǍŢII DE ÎNVǍŢARE

44

§1. EVOLUŢIA STATUTULUI JURIDIC AL POPULAŢIEI CIVILE

45

§2. DEFINIŢIA

POPULAŢIEI CIVILE

46

2.1. CONFLICTELE ARMATE INTERNAŢIONALE

46

2.2. CONFLICTELE ARMATE NEINTERNAŢIONALE

46

§3. REGULI APLICABILE

46

3.1. PROTECŢIA GENERALĂ A POPULAŢIEI CIVILE ŞI A PERSOANELOR CIVILE CONTRA PERICOLELOR

REZULTÂND DIN OPERAŢIUNILE MILITARE

46

3.2.

REGULI SPECIALE DE PROTECȚIE A UNOR CIVILI

47

EXEMPLE SĂ NE REAMINTIM REZUMAT TEST DE AUTOEVALUARE A CUNOŞTINŢELOR TEME DE CONTROL BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ

47

47

48

48

48

48

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. 6 - JURISDICȚIA INTERNAȚIONALĂ PENALĂ

49

INTRODUCERE:

49

CUPRINS:

49

OBIECTIVELE UNITǍŢII DE ÎNVǍŢARE §1. ISTORIC §2. INSTANŢE INTERNAŢIONALE PENALE

50

50

51

2.1.

TRIBUNALUL MILITAR INTERNAŢIONAL DE LA NURENBERG ŞI TRIBUNALUL MILITAR

INTERNAŢIONAL PENTRU ESTUL ÎNDEPĂRTAT DE LA TOKYO

51

2.2. TRIBUNALUL INTERNAŢIONAL PENTRU FOSTA IUGOSLAVIA

52

2.3. TRIBUNALUL INTERNAŢIONAL PENTRU RUANDA

53

2.4. CURTEA PENALĂ INTERNAŢIONALĂ

54

2.5. CURTEA SPECIALĂ PENTRU SIERRA LEONE

55

§3. CRIMELE INTERNAŢIONALE SUPUSE JURISDICŢIEI INTERNAŢIONALE PENALE

56

3.1.

CONŢINUTUL JURIDIC AL CRIMELOR INTERNAŢIONALE CARE INTRĂ SUB INCIDENŢA

JURISDICŢIEI INTERNAŢIONALE PENALE

56

3.2. CRIMA DE AGRESIUNE

57

3.3. GENOCIDUL

57

3.4. CRIMELE ÎMPOTRIVA UMANITĂŢII

61

3.5. CRIMELE DE RĂZBOI

66

§4. CURTEA PENALĂ INTERNAŢIONALĂ

67

4.1. CURTEA PENALĂ INTERNAŢIONALĂ O ORGANIZAŢIE INTERNAŢIONALĂ SUI GENERIS

67

4.2. CARACTERIZAREA JURISDICŢIEI CURŢII PENALE INTERNAŢIONALE (CPI)

70

4.3. REGIMUL DE COOPERARE INTERNAŢIONALĂ CREAT PRIN STATUTUL DE LA ROMA

71

EXEMPLE SĂ NE REAMINTIM REZUMAT TEST DE AUTOEVALUARE A CUNOŞTINŢELOR

72

72

72

72

10

TEME DE CONTROL BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ

72

73

RĂSPUNSURI CORECTE LA TESTELE DE EVALUARE

73

11

Unitatea de învǎţare nr. 1 - Caracterizarea dreptului internaţional umanitar şi a domeniului relaţiilor internaţionale căruia i se aplică

domeniului relaţiilor internaţionale căruia i se aplică Introducere Unitatea de învățare 1 are în vedere

Introducere

Unitatea de învățare 1 are în vedere întroducerea în studiul dreptului internațional umanitar și prezentarea conceptelor fundamentele de drept umanitar, precum conflictul armat, intern, internațional sau internaționalizat, precum și determinarea parametrilor temporali si terioriali de aplicare a dreptulului internațional umanitar.

Cuprins:

§1. Noţiunea de Drept Internaţional Umanitar

1.1. Noţiunea de Drept Internaţional Umanitar

1.2. Distincţia dintre jus ad bellum (dreptul la război)

război)

şi jus in bello (dreptul în

§2. Scurt istoric al regulilor de Drept Internaţional Umanitar

§3. Obiectul Dreptului Internaţional Umanitar, Noţiunile de conflict armat intern şi

internaţional;

Exemple; Încetarea Ostilităţilor; Armistiţiu, capitulare şi încheierea Păcii;

Neutralitate

3.1.

Scopul Dreptului Internaţional Umanitar

3.2.

Conflictul armat internaţional

3.3.

Conflictul armat intern

3.4.

Conflictul armat destructurat sau de identitate - Ruanda 1994

3.5.

Definiţia conflictului armat, coordonatele geografice şi temporale ale calificării

unei situaţi drept conflict armat

3.6. Încetarea ostilităţilor: capitularea, armistiţiul, debellatio şi încheierea tratatelor

de pace

3.7. State neutre

§4. Izvoare de Drept Internaţional Umanitar: Convenţii, Drept cutumiar şi principii de Drept Internaţional Umanitar

4.1. Cutuma

4.2.Tratatul

4.3.Principiile de Drept Internaţional Umanitar

Exemple To do Să ne reamintim Rezumat Test de autoevaluare a cunostintelor Teme de control Bibilografie specifică

12

Obiectivele unitǎţii de învǎţare Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:  definiţi
Obiectivele unitǎţii de învǎţare Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:  definiţi

Obiectivele unitǎţii de învǎţare

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

definiţi dreptul internaţional umanitar, ca ramură de drept;

prezentaţi distincția dintre dreptul la război și dreptul în război;

identificați principalele reprere în evoluția dreptului internațional umanitar;

delimitați noțiunile și dreptul aplicabil conflictelelor armate internaționale și celor interne;

prezentaţi izvoarele de drept internațional umanitar.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

§1. Noţiunea de Drept Internaţional Umanitar

1.1. Noţiunea de Drept Internaţional Umanitar

Dreptul internaţional umanitar 1 reprezintă ansamblul de reguli de drept aplicabil relaţiilor dintre state şi alte subiecte de drept internaţional şi intern în timpul conflictelor armate 2 interne şi internaţionale, referitoare la desfăşurarea operaţiunilor militare, la utilizarea mijloacelor şi metodelor de război, la tratamentul victimelor de război şi al populaţiilor civile.

1.2. Distincţia dintre jus ad bellum (dreptul la război) şi jus in bello (dreptul în război).

Dreptul la război (jus ad bellum) nu există din punct de vedere al dreptului internaţional public decât în anumite circumstanţe expres reglementate (dreptul la autoapărare individual sau colectiv art. 51 din Carta Organizaţiei Naţiunilor UnIte sau restabilirea situaţiei de respectare a păcii şi securităţii internaţionale prin măsuri cu folosirea forţei armate în condiţiile Capitolul VII din aceeaşi Cartă).

Independent de caracterul legal sau nelegal al unui război, prin raportarea la dispoziţiile Cartei ONU, va exista întotdeauna un drept în război – jus in bellum care va reglementa conduita subiectelor de drept

1 Dreptul internaţional umanitar mai este cunoscut şi sub denumirea de drept al conflictelor armate sau de drept al războiului. Ultima expresie este una folosită mai ales pentru considerente de accesibilitate prin raport la cei care trebuie să aplice acest drept (militarii de exemplu). 2 Expresia „conflicte armate” tinde să înlocuiască termenul război, ca urmare a evoluţiei concepuale a războiului de la un mijloc de politică externă până la interzicerea lui prin Tratatul Internaţional pentru Renunţarea la Război ca Instrument de Politică Naţională din 1928 (Pactul Briand Kellog) şi apoi prin Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite. Precizăm că după cel de-al doilea război mondial, majoritatea conflictelor armate au avut un caracter intern, ceea ce a făcut ca folosirea raportat la acest tip de conflicte a expresiei „război”, specifică în principal relaţiilor interstatale să devină relativ improprie.

13

participante la conflictele armate (fie ele interne sau internaţionale) cu privire, în principal, la anumite categorii de persoane fizice şi bunuri protejate.

§2. Scurt istoric al regulilor de Drept Internaţional Umanitar

Încă din antichitate, au existat reguli scrise precum Codul lui Manu din India secolelor XII - XI î.e.n. referitor la practica războiului pe uscat sau tratatele chineze ale lui Sun Tzu intitulate Arta Războiului.

În evul mediu un rol deosebit a revenit bisericii care a stabilit zile de armistiţiu obligatorii cu ar fi „Pacea lui Dumnezeu”. Tot din evul mediu datează primele implementări ale regulilor de purtare a războiului:

1268, Corandin van Hohenstofen este judecat de un tribunal pentru crime de război, iar în 1474, la Breisach – Germania, cavalerul Peter von Hagenbach 3 este judecat şi condamnat la moarte de un adevărat tribunal internaţional pentru violări ale “legilor lui Dumnezeu şi ale omului”, pentru că a permis trupelor sale să violeze şi să ucidă persoane civile nevinovate, precum şi să distrugă proprietăţile acestora.

Secolul al XIX lea aduce cu sine înlocuirea micilor armate profesioniste cu maşinile de război naţionale create prin introducerea în Europa începând cu secolul al XIX - lea a serviciului militar obligatoriu, consecinţă a Revoluţiei franceze de care împăratul Napoleon a fost avantajat,

Primul document adoptat la nivel internaţional în materia Dreptului Internaţional Umanitar modern este considerată Declaraţia referitoare la dreptul războiului maritim din 16 aprilie 1856, Paris, care a desfiinţat operaţiunile de război duse de persoane particulare cu autorizaţia unui stat beligerant împotriva navelor comerciale ale adversarului (cursa).

Bătălia de la Solferino dintre trupele franco – sarde şi cele austriece din iunie 1859, îl determină pe elveţianul Henri Dunant să scrie în 1862 „Un souvenir de Solferino”, care a emoţionat opinia publică din Elveţia şi din întreaga lume. Ca urmare a fost creat la Geneva în 1863, Comitetul Internaţional pentru ajutorarea răniţilor, cunoscut sub numele de Comitetul celor cinci care ulterior a devenit Comitetul Internaţional de Cruce Roşie implicat ulterior în promovarea Dreptului Internaţional Umanitar şi mai ales în aplicarea acestuia.

În 1864, la iniţiativa Comitetului celor cinci se convoacă prima conferinţă internaţională care adoptă Convenţia de la Geneva privind ameliorarea sorţii militarilor răniţi din forţele armate de campanie,

Momente marcante în evoluţia Dreptului Internaţional Umanitar modern reprezintă Conferinţele de la Haga din 1899 şi 1907. Convenţiile adoptate în cadrul acestor conferinţe sunt cunoscute ca drept al războiului sau dreptul de la Haga care este o componentă importantă a dreptului internaţional al războiului.

3 Un tribunal format din 27 de judecători ai Sfântului Imperiu Roman au judecat şi condamnat pe Peter von Hagenbach pentru violări ale “legilor lui Dumnezeu şi ale omului”, pentru că a permis trupelor sale să violeze şi să ucidă persoane civile nevinovate, precum şi să distrugă proprietăţile acestora. Apărarea lui Peter von Hagenbach, constând în invocarea ordinului superiorului său pentru săvârşirea faptelor de care a fost acuzat, a fost respinsă iar acuzatul a fost găsit vinovat şi condamnat la moarte.

14

Aceste convenţii cuprindeau clauza si omnes, care presupunea aplicarea lor numai cu condiţia aplicării lor de către partea cealaltă.

Primul Război Mondial se încheie şi prin Tratatul de la Versailles care prevedea la art. 227 – 230, că, guvernul german recunoaşte dreptul Puterilor Aliate să judece persoane acuzate de a fi comis acte în violarea drepturilor şi obiceiurilor războiului, şi obliga guvernul german să predea Puterilor Aliate suspecţii de a fi săvârşit aceste acte. Deasemenea, potrivit dispoziţiilor Tratatului de la Versailles, împăratul Wilhem al II - lea de Hohezolern urma să fie judecat de un tribunal internaţional, care ar fi aplicat ca drept material “principiile de bază ale drepturilor naţiunilor rezultate în urma cutumei stabilite între naţiunile civilizate, dreptul umanitar precum şi regulile conştiinţei publice” 4 . Chiar dacă Wilhem al II - lea nu a fost judecat pentru crimele internaţionale comise, întrucât Olanda, ca stat unde acesta se refugiase, a refuzat să îl predea Puterilor Aliate, acest moment convenţional este deosebit de important pentru conturarea principiului de încetare a imunităţii şefilor de state pentru faptele comise în războaie.

Scoaterea războiului în afara legii prin adoptarea în 1928 a Pactului de la Paris reprezentat de Tratatul Internaţional pentru Renunţarea la Război ca Instrument de Politică Naţională, denumit şi Pactul Briand - Kellogg, condamnarea “recurgerii la război pentru soluţionarea controverselor internaţionale”, reprezintă un moment de cotitură în evoluţia Dreptului Internaţional Umanitar.

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial se înfiinţează primele tribunale internaţionale care au judecat efectiv criminalii de război: Tribunalul Militar Internaţional de la Nurnberg şi Tribunalul Militar Internaţional pentru Estul Îndepărtat de la Tokyo.

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial aduce noi reglementări convenţionale de data aceasta în domeniul protecţiei persoanelor implicate cu voia sau fără voia lor în conflictele armate. Printre aceste convenţii se numără: Convenţia din 1948 pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid; Convenţia din 1973 asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid; Convenţiile I, II, III şi IV de la Geneva din 1949 şi Protocoalele I şi II din 1977 adiţionaIe la Convenţiile de la Geneva. Aceste convenţii sunt cunoscute ca dreptul de la Geneva sau dreptul umanitar care alături de dreptul de la Haga formează dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate.

Înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite şi adoptarea Cartei acesteia reprezintă deasemenea elemente importante în evoluţia Dreptului Internaţional Umanitar prin consacrarea interzicerii utilizării forţei armate şi a ameninţării cu forţa armată în relaţiile dintre state. Practica Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite în aplicarea Capitolului VII din Carta ONU inclusiv în situaţii de conflict armat intern a reprezentat deasemenea un mijloc esenţial de adaptare şi acceptare a implementării internaţionale a dreptului umanitar şi în cazul acestor tipuri de conflicte. Dintre măsurile adoptate de Consiliului de Securitate în baza Capitolului VII din Cartă menţionăm înfiinţarea Tribunalului Internaţional pentru fosta Iugoslavia 5 (1993), precum şi a Tribunalului Internaţional pentru Ruanda 6 (1994). Tot ONU a contribuit

4 A se vedea recomandările Comisiei Asupra Responsabilităţii Autorilor Războiului Şi Asupra Implementării Sancţiunilor Stabilite prin Conferinţa de Pace Preliminară.

5 Detalii referitoare la înfiinţarea acestui tribunal, la competenţa şi funcţionarea sa pot fi găsite în capitolul IX al acestui curs. 6 Idem.

15

prin încheierea unui acord internaţional cu guvernului statului Sierra Leone la înfiinţarea Curţii Speciale pentru Sierra Leone 7 , pentru pedepsirea persoanelor care s-au făcut vinovate de săvârşirea unor crime internaţionale în cadrul conflictului armat desfăşurat în acest stat.

În 1998, se adoptă în cadrul Conferinţei de la Roma Statutul Curţii Penale Internaţionale, care va intra în vigoare în 2002, moment la care se înfiinţează prima curte penală internaţională 8 cu caracter permanent care va judeca atunci, când statele nu o vor face persoanele vinovate de săvârşirea unor crime de o gravitate extraordinară: genocidul, crimele de război, crimele împotriva umanităţii, iar la un moment dat chiar crima de agresiune.

Tot spre sfârşitul anilor ’90, Organizaţia Naţiunilor Unite şi Organizaţia Atlanticului de Nord conştientizează problemelor de drept umanitar pe care le implică intervenţia Consiliului de Securitate al ONU, în conflictele armate.

§3. Obiectul Dreptului Internaţional Umanitar, Noţiunile de conflict armat intern şi internaţional; Exemple; Încetarea Ostilităţilor; Armistiţiu, capitulare şi încheierea Păcii; Neutralitate

3.1. Scopul Dreptului Internaţional Umanitar.

Dreptul Internaţional Umanitar se aplică relaţiilor între state şi alte subiecte de drept internaţional (mişcări de eliberare naţională, formaţiuni paramilitare cărora dreptul internaţional le recunoaşte calitatea de beligeranţi într-un conflict armat), în contextului unui conflict armat.

Dispoziţiile convenţionale din dreptul Internaţional umanitar sunt orientate în special în direcţia reglementării conflictelor armate internaţionale.

Chiar cele patru convenţii de le Geneva din 1949: Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie (I), Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate maritime (II), Convenţia cu privire la tratamentul prizonierilor în caz de război (III), Convenţia cu privire la protecţia persoanelor civile în timp de război (IV) se referă în principal la reglementarea conflictelor armate internaţionale.

Cele patru convenţii de la Geneva conţin dispoziţii care reglementează conflictele armate interne, şi acestea într-o formă schematică. Cele patru convenţii de la Geneva din 1949 dedică, un singur articol – articolul comun 3 comun celor 4 convenţii, conflictelor armate interne.

Adoptarea în 1977 a celor două protocoale adiţionale la cele patru convenţii de la Geneva şi anume:

Protocolul adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 relativ la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale (Protocolul I) şi Protocolul adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, relativ la protecţia victimelor conflictelor armate neinternaţionale (Protocolul II), încearcă să îmbunătăţească cadrul convenţional al reglementărilor umanitare.

7 Idem.

8 Idem.

16

Protocolul Adiţional II după numele acestuia dezvoltă şi creează un cadru juridic special aplicabil victimelor conflictelor armate interne.

Distincţia esenţială între cele două tipuri de conflicte armate, care continuă să persiste este sub aspectul dreptului aplicabil, în sensul că cele patru convenţii de la Geneva din 1949 şi protocoalele adiţionale la acestea se aplică distinct conflictelor armate internaţionale şi interne.

Convenţiile de la Geneva din 1949 în integralitatea lor, cu excepţia art. 3 comun celor patru convenţii şi Protocolul Adiţional I la aceste convenţii în măsura în care statele beligerante au ratificat şi protocolul 9 se aplică conflictelor armate internaţionale.

Art.3 comun celor patru convenţii de la Geneva şi Protocolul Adiţional II, în măsura în care statul pe teritoriul căruia are loc conflictul armat a ratificat Protocolul Adiţional II se aplică conflictelor armate interne sau neinternaţionale.

3.2. Conflictul armat internaţional

Conflictul armat internaţional este definit în sistemul convenţiilor de la Haga din 1907 ca fiind “o situaţie legală între două sau mai multe grupuri ostile chemate să decidă asupra conflictului lor prin folosirea forţelor armate sau ca fiind o luptă sângeroasă între grupuri organizate”. Aşadar definiţia reglementează războiului ca pe o relaţie între state, care au dreptul de a recurge la război. Conflictul armat internaţional este definit în sistemul Convenţiilor de la Geneva din 1949, ca fiind „toate cazurile de război declarat sau orice alt conflict armat care poate să apară între două sau mai multe Înalte Părţi Contractante, chiar dacă starea de război nu este recunoscută de una dintre ele”.

Definiţia conflictului armat internaţional prevăzută de Protocolul Adiţional I, aduce ca element de noutate includerea în această noţiune a conflictelor armate in care popoarele lupta împotriva dominaţiei coloniale si ocupaţiei străine si împotriva regimurilor rasiste, in exercitarea drepturilor popoarelor de a dispune de ele insele, consacrat in Carta Naţiunilor Unite si in Declaraţia referitoare la principiile de drept internaţional privind relaţiile amicale si cooperarea intre state in conformitate cu Carta Naţiunilor Unite.

3.3. Conflictul armat intern

Definirea conflictului armat intern se face în dreptul umanitar convenţional prin excludere raportat la

conflictul armat internaţional, astfel: „în caz de conflict armat neprezentând un caracter internaţional şi

ivit pe teritoriului uneia din Înaltele Părţi Contractante se aplică la Geneva din 1949)

(art.3 comun celor patru convenţii de

”.

În accepţiunea art. 3 comun celor patru convenţii de la Geneva, conflictul armat neinternaţional sau intern cuprinde războaiele civile, războaiele religioase, războaiele de schimbare a regimului politic şi războaiele de secesiune.

9 Dispoziţiile convenţiilor de la Geneva din 1949 sunt conisderate de doctrină ca fiind drept cutumiar. Spre deosebire de acestea, numai anumite dispoziţii din Protocolul Adiţional I sunt considerate drept cutumiar.

17

Definirea conflictului armat intern de către Protocolul Adiţional II se referă toate conflictele armate care nu cad sub incidenţa art. 1 al Protocolului Adiţional I la convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949 referitor la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale (Protocolul I) si care se desfăşoară pe teritoriul unei înalte părţi contractante intre forţele sale armate si forte armate dizidente sau grupuri înarmate organizate care, sub conducerea unui comandament responsabil, exercita un asemenea control asupra unei parţi a teritoriului sau, astfel încât sa-i permită sa desfăşoare operaţiuni militare susţinute si coordonate si sa aplice protocolul respectiv.

Tot Protocolul Adiţional II (art. 1 alin.2) prevede excepţiile de la calificarea unei situaţii drept conflict armat intern şi anume situaţiile de tensiune interna si tulburărilor interne cum sunt actele de dezordine publica, actele sporadice si izolate de violenta si alte acte analoge, care nu sunt conflicte armate, drept aplicabil: drepturile omului şi dreptul internaţional în general.

3.4. Conflictul armat destructurat sau de identitate - Ruanda 1994

Conflictul armat ce a avut loc în Ruanda şi circumstanţele comiterii actelor de genocid în anul 1994 în această ţară a determinat doctrina să avanseze un tip nou de conflict armat şi anume conflictul armat destructurat sau de identitate. Caracteristica principală a unui asemenea tip de conflict armat este dizolvarea totală sau parţială a autorităţii statale pe teritoriul statului unde are loc conflictul. În realitate aceste tip de conflict armat reprezintă variante ale conflictelor armate internaţionale sau interne.

3.5. Definiţia conflictului armat, coordonatele geografice şi temporale ale calificării unei situaţi drept conflict armat

Convenţiile în materia Dreptului Internaţional Umanitar nu prevăd o definiţie a conflictului armat;

Definiţia conflictului armat a fost oferită de către Camera de Apel a Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavia, în cazul Tadic, care consideră că prin conflict armat se înţelege - orice recurgere la forţa armată între state sau la violenţă armată între autorităţile guvernamentale şi grupuri armate organizate sau între asemenea grupuri într-un stat. Dreptul internaţional umanitar se aplică de la iniţierea unui asemenea conflict armat şi se extinde dincolo de încetarea ostilităţilor până la încheierea păcii sau în cazul conflictelor armate interne o rezolvare paşnică a conflictului este obţinută. Până la acel moment, dreptul internaţional umanitar continuă să se aplice întregului teritoriu al statului în război sau în caz de conflict armat intern, întregului teritoriu sub controlul unei părţi indiferent dacă pe acest teritoriu au sau nu loc lupte.”-

3.6. Încetarea ostilităţilor: capitularea, armistiţiul, debellatio şi încheierea tratatelor de pace

Ostilităţile în cadrul conflictelor armate internaţionale are loc prin mai multe forme capitularea, armistiţiul, debellatio şi încheierea tratatelor de pace

Capitulaţia este un act scris care antrenează predarea negociată a unei Părţi la un conflict armat internaţional;

18

Armistiţiul reprezintă în fapt o suspendare temporară şi convenţională a ostilităţilor. Supravegherea convenţiilor de armistiţiu poate fi încredinţată unor comisii mixte.

Acordul tacit reprezintă deasemenea o modalitate de încetare a ostilităţilor specifică mai ales continentului latino – American , războaielor dintre Spania şi fostele sale colonii în 1824.

Debellatio reprezintă acea modalitate de încetare a ostilităţilor prin care statul învingător reuşeşte să îşi substituie în întregime autoritatea asupra statului învins, ceea ce conduce la dispariţia acestuia din urmă.

Încheierea tratatelor de pace, după încetarea ostilităţilor şi echivalează cu încetarea oficială a stării de beligeranţă sau conflict armat: Tratatele de pace au fost preferate mai ales în perioada dinaintea celui de-al doilea război mondial. După cel de-al doilea război mondial, deşi au avut loc o mulţime de conflicte armate, părţile nu a ajuns decât rar şi sub presiunea comunităţii internaţionale la încheierea de tratate de pace. Menţionăm în acest sens încheierea acordului de pace de la Dayton dintre Bosnia şi Herţegovina, Croaţia şi Serbia în 1995, a cărei implementare a durat peste limitele stabilite convenţional.

3.7. State neutre

Referiri la neutralitate întâlnim în toate cele patru convenţii de la Geneva din 1949 precum şi Convenţia de Protejare a Proprietăţii Culturale în caz de conflict armat. Obligaţiile unui stat neutru sunt reglementate însă în dreptul de la Haga.

§4 - Izvoare de Drept Internaţional Umanitar: Convenţii, Drept cutumiar şi principii de Drept Internaţional Umanitar

4.1. Cutuma

Existenţa unor reguli nescrise de declanşare a războiului (avertizarea inamicului înainte de a-l ataca, suspendarea ostilităţilor) suspendarea ostilităţilor, tratarea anumitor persoane într-un război, a precedat cu mult timp înainte norma scrisă.

În perioada apariţiei primelor convenţii internaţional în materia dreptului umanitar au descalificat cutuma ca izvor al acestei ramuri de drept, statele dorind să –şi păstreze libertatea de a aplica regulile de Drept Internaţional Umanitar, prin aderare şi denunţare la tratatele în materie.

În cadrul celor două conferinţe de la Haga precum şi în cadrul conferinţei de la Geneva din 1949 au fost codificate totuşi şi norme cutumiare de Drept Internaţional Umanitar. Mai mult, anumite reguli de drept internaţional umanitar reprezintă chiar norme de jus cogens iar denunţarea tratatelor care cuprind asemenea reguli este fără efect.

Recunoaşterea unui statut egal cutumei cu norma convenţională a avut loc în materia Dreptului Internaţional Umanitar prin decizia Curţii Internaţionale de Justiţie în cazul „activităţile militare şi paramilitare în Nicaragua şi contra acesteia”, care a recunoscut chiar dreptul opiniei publice şi al organismelor umanitare, precum Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, de a contribui la crearea de norme cutumiare.

19

Elementele constitutive ale cutumei şi în materia Dreptului Internaţional Umanitar ca şi în materia

Dreptului Internaţional Public sunt practica generalizată, constantă, îndelungată şi repetată şi convingerea

că această practică este obligatorie în situaţii similare. Practica ca element al cutumei poate fi diplomatică,

legislativă sau militară.

4.2. Tratatul

Tratatul sau convenţia reprezintă regula scrisă de Drept Internaţional Umanitar. Adoptarea tratatelor sau a convenţiilor în această materie urmează aceleaşi reguli prevăzute de Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969.

4.3. Principiile de Drept Internaţional Umanitar

În materia Dreptului Internaţional Umanitar, sunt considerate principii fundamentale: distincţia dintre civili şi combatanţi, necesitatea militară, proporţionalitatea, interzicerea cauzării de suferinţă nenecesară, clauza umanităţii (clauza Martens), independenţa lui jus ad bellum de jus in bello.

Aceste principii decurg în marea lor parte din regulile convenţionale de drept umanitar, şi reprezintă structura de bază a acestui corp de norme, asigurând chiar reglementarea unor cazuri neavute în vedere de regulile convenţionale de înseşi.

O importanţă deosebită în cadrul principiilor de drept umanitar o are clauza Martens 10 sau clauza

umanităţii „în cazuri neacoperite de tratate sau drept cutumiar tradiţional, civilii şi combatanţii râmând sub protecţia şi autoritatea principiilor dreptului internaţional derivate din cutumă din principiile umanităţii şi dictatul conştiinţei publice”

§5. Raportul dintre Dreptul Internaţional Umanitar şi Dreptul Internaţional Public. Raportul cu alte ramuri de drept

Dreptul Internaţional Umanitar face parte din dreptul internaţional public în special din latura sa constituţională şi administrativă, care conduce la aplicarea dreptului internaţional direct asupra persoanelor fizice în cazul unui comportament violent care lezează valorile supreme ale comunităţii internaţionale.

Dreptul Internaţional Umanitar se completează şi chiar interferează cu alte ramuri de drept internaţional cu incidenţă asupra conflictelor armate, în special cu drepturile omului, aplicabile şi în timp de pace şi în timp

de război.

aplicabile şi în timp de pace şi în timp de război. Exemple Conflictul din fosta din

Exemple Conflictul din fosta din Ruanda desfășurat în 1994 este un conflict armat intern, destructurat, căruia i s-a plaicat dreptul internațional umanitar aplicabil conflictelor armate interne – articolul 3 comun convenților de la Geneva.

10 În cadrul Conferinţei de Pace de la Haga din 1899, juristul rus a enunţat clauza care îi poartă numele şi care a devenit un principiu fundamental de drept internaţional umanitar, încorporat mai tîrziu în articolul 1, paragraful 2 al Protocolului Adiţional I la convenţiile de la Geneva din 1949.

20

Alegeti conflictele armate in desfășurarea sau finalizate din secolul XX sau XXI si determinati de
Alegeti conflictele armate in desfășurarea sau finalizate din secolul XX sau XXI si determinati de

Alegeti conflictele armate in desfășurarea sau finalizate din secolul XX sau XXI si determinati de tip de conflict armat sunt.

Să ne reamintim Ce este dreptul internațional umanitar? Care este domeniul de aplicare al dreptului internațional umanitar? Care este dreptul aplicabil conflictelor armate? Cate tipuri de conflicte armate există reglementate convențional? Care este definția conflictului armat? Care este dreptul aplicabi conflictelor armate interne/ dar international?

Rezumat Dreptul internațional umanitar este ramura a dreptului internaționa public care se ocupă de un domeniu Dreptul internațional umanitar este ramura a dreptului internaționa public care se ocupă de un domeniu excepțional, acela al conflictelor armate, reprezentând așadar ansamblul de reguli de drept aplicabil relaţiilor dintre state şi alte subiecte de drept internaţional şi intern în timpul conflictelor armate 11 interne şi internaţionale, referitoare la desfăşurarea operaţiunilor militare, la utilizarea mijloacelor şi metodelor de război, la tratamentul victimelor de război şi al populaţiilor civile.

Dreptul internațional public contemporan reglementează expres și limitative situațiile în care recurgerea la război este licită, însă independent de caracterul legal sau nelegal al unui război, va exista întotdeauna un drept în război care să reglementeze conduit subiectelor de drept participante la conflictele armate.

Regulile de drept internațional umanitar fac obiectul Convențiilor I, II, III și IV de la Geneva din 1949 (dreptul umanitar) și al Convențiilor de la Haga (dreptul războiului).

Conflictul armat internaţional este definit în sistemul Convenţiilor de la Geneva din 1949, ca fiind „toate cazurile de război declarat sau orice alt conflict armat care poate să apară între două sau mai multe Înalte Părţi Contractante, chiar dacă starea de război nu este recunoscută de una dintre ele”. Protocolul Adiţional I aduce ca element de noutate includerea în această noţiune a conflictelor armate în care popoarele lupta împotriva dominaţiei coloniale si ocupaţiei străine si împotriva regimurilor rasiste, in exercitarea drepturilor popoarelor de a dispune de ele insele.

Art. 3 comun celor patru convenţii de la Geneva din 1949 are ca obiect conflictul armat intern:

„în caz de conflict armat neprezentând un caracter internaţional şi ivit pe teritoriului uneia din

Înaltele Părţi Contractante se aplică

În accepţiunea art. 3, conflictul armat neinternaţional

”.

11 Expresia „conflicte armate” tinde să înlocuiască termenul război, ca urmare a evoluţiei concepuale a războiului de la un mijloc de politică externă până la interzicerea lui prin Tratatul Internaţional pentru Renunţarea la Război ca Instrument de Politică Naţională din 1928 (Pactul Briand Kellog) şi apoi prin Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite. Precizăm că după cel de-al doilea război mondial, majoritatea conflictelor armate au avut un caracter intern, ceea ce a făcut ca folosirea raportat la acest tip de conflicte a expresiei „război”, specifică în principal relaţiilor interstatale să devină relativ improprie.

21

sau intern cuprinde războaiele civile, războaiele religioase, războaiele de schimbare a regimului politic şi războaiele de secesiune.

Convențiile, dreptul cutumiar și principiile de drept internațional umanitar reprezintă izvoarele de drept internațional umanitar.

reprezintă izvoarele de drept internațional umanitar. Test de auto evaluare a cunoştinţelor Un conflict armat
reprezintă izvoarele de drept internațional umanitar. Test de auto evaluare a cunoştinţelor Un conflict armat
reprezintă izvoarele de drept internațional umanitar. Test de auto evaluare a cunoştinţelor Un conflict armat

Test de autoevaluare a cunoştinţelor Un conflict armat international se supune

a) Articolulului 3 comun Convențiilor I si III, de la Geneva din 1949.

b) Convențiilor I - IV de la Geneva din 1949, în cea mai mare parte a lor.

c) Protocolului Adițional nr. II la Convențiile de la Geneva din 1949.

Raspuns corect la finalul cursului.

Teme de control Principii fundamentale de DIU, la alegere cu tema de control de la unitatea 2. Transmiterea temei de control se va face prin transmiterea cursului de ID iar referatul va trebui predate conform calendarului disciplinei, comunicat studentului. Ponderea notei acordate pentru fiecare Temă de control în nota finală este de 5%.

Bibliografie specifică

Beatrice Onica-Jarka, Drept internaţional umanitar: note de curs. Ed. a 4-a, rev. şi adăug. - Bucureşti: Universul Juridic, 2016, ISBN 978-606-673-949-, 341.3(100)(075.8). capitolul 1, p. 11- 63

22

Unitatea de învǎţare nr. 2 - Specificul implementării dreptului internațional umanitar

Specificul implementării dreptului internațional umanitar Introducere Î n această unitate de învățare va fi

Introducere

În această unitate de învățare va fi prezentat specificul implementării dreptului internațional umanitar prin raport cu dreptul internațional public si metodele dezvoltate pentru a asigura eficiența implementării normelor de DIU.

Cuprins:

§1. Metode de implementare

§2. Persoanele protejate de Dreptului Internaţional Umanitar; Încălcările Dreptului Internaţional Umanitar; Cine Răspunde?

2.1.

Categoriile de persoane protejate de dreptul internaţional umanitar

2.2.

Încălcările Dreptului Internaţional Umanitar – tipuri de răspundere

§3. Mijloace de implementare a Dreptului Internaţional Umanitar specifice acestei ramuri de drept

3.1.

Mecanismul Puterii Protectoare

3.2.

Comisiile de anchetă

3.3.

Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR); Rolul Societăţilor Naţionale De

al Crucii Roşii (CICR); Rolul Societăţilor Naţionale De Cruce Roşie şi al organizaţiilor neguvernamentale 3.4.

Cruce Roşie şi al organizaţiilor neguvernamentale

3.4. Comisiile de Adevăr și Reconciliere

3.5. Angajarea răspunderii Umanitar

penale pentru încălcări ale Dreptului Internaţional

Exemple To do Să ne reamintim Rezumat Test de autoevaluare a cunostintelor Teme de control Bibilografie specifică

Obiectivele unitǎţii de învǎţare

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

identificați mijloacele de implementare ale dreptului internațional umanitar în timp de pace și în timp de război;

indicați categoriile de presoane protejate în dreptul internațional umanitar;

prezentaţi noțiunea de grave încălcări ale Convențiilor de la Geneva;

identificați tipurile de răspundere aplicabile încălcărilor din cadrul conflictelor armate

23

și modalitățile de implementare a răspunderii penale internaționale.

de implementare a răspunderii penale internaționale . Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

§1. Metode de implementare

Implementarea oricărei ramuri de drept asigură eficienţa normelor care alcătuiesc această ramură.

Dreptul Internaţional Umanitar ca ramură a Dreptului Internaţional Public foloseşte mijloacele de implementare specifice acestui corp de norme.

Însă utilizarea anumitor mijloace de implementare caracteristice dreptului internaţional public, care ţin de teoria clasică a răspunderii statelor şi implică aplicarea unor contramăsuri de către statul victimă pot avea efecte contrare scopului dreptului internaţional umanitar care este protejarea anumitor persoane şi a anumitor bunuri.

În Dreptul Internaţional Public operează conceptul clasic de răspundere a statului, care permite reacţia individuală a statului victimă sau colectivă a unor state terţe, faţă de statul agresor sau reacţia centralizată a organizaţiilor internaţionale.

Conflictele armate internaţionale, limitează şi circumstanţiază rolul şi posibilităţile de reacţie ale statului victimă sau a statelor terţe, mijloacele de obligare a statului agresor de a repera încălcările normelor de drept (contramăsurile) şi posibila intervenţie a statelor terţe.

Exercitarea dreptului la auto - apărare individual sau colectiv prin utilizarea forţei armate în cadrul unui conflict armat internaţional duce la escaladarea acestuia şi implicit la îngreunarea situaţiei persoanelor protejate din statul victimă sau din statul agresor. Dacă statul victimă sau statele terţe recurg în cadrul contramăsurilor la represalii fără folosirea forţei armate, şi acestea pot avea efectul de îngreunare a situaţiei populaţiei protejate în statul agresor sau chiar a propriei populaţii protejate.

În sistem centralizat, există ca mijloc de implementare a dreptului internaţional public în materia păcii şi securităţii internaţionale, intervenţia umanitară a organizaţiilor internaţionale (Organizaţia Naţiunilor Unite), prin folosirea forţei (forţele de menţinere a păcii sau forţele de implementare a păcii conform Capitolului VII din Carta ONU ) sau aplicarea de măsuri economice.

Deşi folosite şi în cadrul situaţiilor de conflict armat sau mai ales în aceste situaţii, aceste mijloace au condus de cele mai multe ori la înrăutăţirea situaţiei persoanelor şi bunurilor protejate de dreptul umanitar, prin escaladarea conflictului. Sunt cunoscute eşecurile Organizaţiei Naţiunilor Unite în conflictul din fosta Iugoslavia şi Ruanda.

24

Faţă de ineficacitatea dovedită a unor asemenea mijloace, Dreptul Internaţional Umanitar a dezvoltat mecanisme proprii de implementare în contextul mecanismelor existente de Drept Internaţional Public, prin adaptarea acestora, mecanisme aplicabile împreună cu cele de Dreptul Internaţional Public.

În timp de pace se folosesc ca mijloace de implementare a Dreptului Internaţional Umanitar: diseminarea regulilor sale prin instructarea forţelor armate, a forţelor poliţieneşti, prin predarea Dreptului Internaţional Umanitar la universităţi, diseminarea în cadrul populaţiei civile, adoptarea de legislaţie de Drept Internaţional Umanitar.

În timp de conflict armat se folosesc ca mijloace de implementare a Dreptului Internaţional Umanitar:

mecanismul Puterilor Protectoare, acordurile între state (mijloace diplomatice) comisiile de anchetă, implicarea ComitetuIui Internaţional de Cruce Roşie şi al societăţilor naţionale de cruce roşie şi de semilună roşie, şi nu în ultimă instanţă atragerea răspunderii penale individuale în faţa instanţelor naţionale sau internaţionale.

§2. Persoanele protejate de Dreptului Internaţional Umanitar; Încălcările Dreptului Internaţional Umanitar; Cine Răspunde?

2.1. Categoriile de persoane protejate de dreptul internaţional umanitar

Conform convenţiilor de la Geneva din 1949 şi Protocoalelor Adiţionale prizonierii de război, răniţii, bolnavii, naufragiaţii, populaţia civilă (internaţii, femei, copii, refugiaţi) corespund conceptului clasic de persoană protejată în dreptul internaţional umanitar.

În cadrul conflictelor armate interne sunt considerate persoane protejate persoanele care nu participă sau nu mai participă la conflictul armat intern.

Şi combatanţii în conflictele armate internaţionale se bucură de o anumită protecţie împotriva anumitor metode şi mijloace de purtare a războiului (în conflictele armate internaţionale).

2.2. Încălcările Dreptului Internaţional Umanitar – tipuri de răspundere

în sistemul conflictelor armate internaţionale, dreptul de la Haga prescrie obligaţii şi foarte rar sancţiuni (Convenţia privind neutralitate maritimă, Havana 1928). Acestea privesc de regulă răspunderea materială a statelor.

Dreptul de la Geneva introduce în ceea ce priveşte conflictele armate internaţionale noţiunea de „grave încălcări” ale convenţiilor (art.28, 29, 30 Convenţia de la Geneva din 1929 asupra sorţii răniţilor şi bolnavilor din trupele de campanie, art. 49, 50, 51 din Convenţia I de la Geneva 1949, art. 50, 51, 52 din Convenţia II de Geneva din 1949, art. 19, 130, 131, 132 din Convenţia III de la Geneva, art. 146, 147, 148 din Convenţia IV de la Geneva din 1949, art. 15 din Protocolul II la Convenţia de la Haga cu privire la protecţia bunurile culturale în timp de conflict armat) şi obligă statele la tragerea la răspundere penală a persoanelor care se fac vinovate de săvârşirea acestora.

25

În sistemul conflictelor armate interne dreptul aplicabil reprezentat de art. 3 comun Convenţiilor de la Geneva din 1949, şi Protocolul Adiţional II nu prevede grave încălcări. Doctrina se pronunţă, totuşi, pentru extinderea conceptului de „grave încălcări” şi în cazul conflictelor armate interne. Statutele Tribunalelor pentru Nurenberg şi Tokyo, pentru fosta Iugoslavia şi Ruanda, Statutul de la Roma conţin prevederi exprese pentru angajarea răspunderii penale a persoanelor care se fac vinovate de săvârşirea crimelor împotriva umanităţii, a genocidului şi a crimelor de război în cadrul conflictelor armate neinternaţionale şi interne.

Aşadar, în cadrul conflictelor armate interne şi internaţionale încălcarea dreptului internaţional umanitar atrage două tipuri de răspundere: răspunderea clasică a statelor (materială, morală şi diplomatică) şi răspunderea penală a persoanelor fizice în faţa instanţelor naţionale sau internaţionale.

§3. Mijloace de implementare a Dreptului Internaţional Umanitar specifice acestei ramuri de drept

3.1. Mecanismul Puterii Protectoare

Instituţia Puterii Protectoare a apărut în dreptul diplomatic în situaţie în care un stat nu avea relaţii diplomatice cu un al doilea stat, ceea ce făcea imposibilă exercitarea protecţiei diplomatice a cetăţenilor săi pe teritoriul acestui al doilea stat. Pentru asigurarea protecţiei diplomatice a propriilor cetăţeni pe teritoriul celui de-al doilea stat, primul stat desemna ca Putere Protectoare un stat terţ care să exercite această protecţie şi care să aibă relaţii diplomatice cu cel de-al doilea stat. Acordul de desemnare a Puterii Protectoare era un acord tripartit între statul ai cărui cetăţeni aveau nevoie de protecţie pe teritoriul unui alt stat, acest al doilea stat şi statul desemnat Putere Protectoare.

Această instituţie a fost preluată şi de Dreptul Internaţional Umanitar şi adaptată specificului său prin transformarea sa într-un mecanism de asigurare a respectării acestor norme cu cooperarea şi sub supravegherea Puterii Protectoare.

Puterea Protectoare este desemnată din rândul statelor neutre prin acordul părţilor în conflict şi al Puterii Protectoare înseşi. Peste 80 de prevederi din convenţiile de la Geneva din 1949 şi din Protocolul Adiţional I menţionează atribuţiile Puterii Protectoare în domeniul vizitării persoanelor protejate, al supervizării măsurilor adoptate de către statele în conflict cu privire la persoanele protejate. Deşi desemnarea Puterii Protectoare reprezintă o obligaţie a părţilor în conflict, modalitatea de desemnare este dificilă. De aceea au fost puţine cazurile în care a fost desemnată o Putere Protectoare şi chiar şi atunci când a fost desemnată nu şi-a îndeplinit atribuţiile cum a fost cazul Elveţiei desemnată Putere Protectoare în cel de-al doilea război mondial

3.2. Comisiile de anchetă

O serie de dispoziţii convenţionale (art. 52 din Convenţia I de la Geneva din 1949, art. 53 din Convenţia II de Geneva din 1949, art. 132 din Convenţia III de la Geneva, art. 149 din Convenţia IV de la Geneva din 1949) prevăd posibilitatea unor anchete pentru stabilirea violărilor Convenţiilor de la Geneva 1949 în, conflicte armate internaţionale. Prin art. 90 din Protocolul Adiţional I la Convenţiile de la Geneva din 1949 a fost stabilită înfiinţarea Comisiei de anchetă internaţională.

26

De asemenea, Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite poate stabili faptele în cadrul unui conflict armat prin trimiterea unor comisii de anchetă.

3.3. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR); Rolul Societăţilor Naţionale De Cruce Roşie şi al organizaţiilor neguvernamentale

Conform convenţiilor de la Geneva din 1949, rolul CCIR cuprinde următoarele atribuţii: să acţioneze ca un intermediar neutru între părţi şi să aducă protecţie şi asistenţă victimelor conflictelor, să viziteze şi să intervieze prizonierii de război şi civili, în special când aceşti sunt internaţi, să asigure protecţie civililor, prizonierilor de război şi populaţiei din teritoriile ocupate, să participe la căutarea persoanelor dispărute şi să identifice locaţia prizonierilor de război şi civililor internaţi, să devină substitut sau semi - substitut de Putere Protectoare (în conflictele internaţionale) şi să îşi ofere serviciile părţilor la conflict, gardian al convenţiilor de la Geneva din 1949.

Societăţile naţionale de cruce roşie promovează implementarea Dreptului Internaţional Umanitar, asigură cooperarea cu guvernele şi acordă asistenţă medicală victimelor conflictelor armate.

Organizaţiile neguvernamentale (Medecines sans frontiere, Amnesty International, Human Rights Watch etc) se implică în acordarea de asistenţă umanitară victimelor conflictelor şi mai ales în monitorizarea şi mobilizarea opiniei publice.

3.4. Comisiile de Adevăr și Reconciliere

Încălcările masive ale drepturilor fundamentale ale omului, inclusiv în timpul conflictelor armate, mai ales în situaţiile în care aceste încălcări au avut o durată foarte mare sau au afectat populaţia unui stat în general, au determinat o abordare diferită care să permită, pe de o parte, aflarea adevărului despre aceste încălcări iar, pe de altă parte, reconciliere la nivel naţional.

În Africa de Sud, după abolirea politicii de apartheid, care reprezintă o crimă împotriva umanităţii, a fost înfiinţată prin Actul de promovare a unităţii şi reconcilierii naţionale, adoptat în 1995 de Guvernul Africii de Sud, Comisia de Adevăr şi Reconciliere. Această Comisie a fost împuternicită să asigure „investigarea şi stabilirea pe cât posibil a unui tablou complet a naturii, cauzelor şi măsurii încălcărilor masive ale drepturilor fundamentale ale omului comise începând cu 1 martie 1960 până la databolirii apartheidului ca politică de stat în interiorul sau în exteriorul Republicii Sud Africane, încălcări emanând din conflictele trecutului, precum şi soarta victimelor acestor violări; acordare amnistiei acelor persoane care fac mărturisiri complete ale tuturor faptelor relevante în legătură cu actele asociate politicii” de apartheid.

Asemenea comisii au fost stabilite şi pentru Timorul de Est, în cadrul Administraţiei Teritoriale Tranzitorii ONU (UNTAET) pentru investigarea încălcărilor drepturilor omului comise de către ambele părţi între aprilie 1974 şi octombrie 1999 şi pentru facilitarea reconcilierii comunităţii cu justiţia pentru toţi cei care au comis infracţiuni mai puţin grave sau pentru Argentina în vederea investigării dispariţiilor forţate în timpul dictaturii militare din perioada 1976-1983.

Menţionăm însă că funcţiunile comisiilor de adevăr şi reconciliere au în vedere, în principal, stabilirea unor înregistrări istorice a evenimentelor, obţinerea dreptăţii pentru victime, facilitarea reconcilierii naţionale şi

27

nu în ultimul rând, descurajarea altor încălcări şi abuzuri.

Creând o contabilitate credibilă a crimelor împotriva drepturilor omului, aceste comisii previn pierderea sau rescrierea istoriei şi permit societăţii să înveţe din trecutul său, pentru a preveni repetarea unor asemenea violenţe în viitor.

De asemenea, comisiile de acest fel pot servi şi ca un precursor al procesului judiciar, prin strângerea probelor necesare într-un proces în care făptuitorii vor fi urmăriţi penal şi judecaţi.

3.5. Angajarea răspunderii penale pentru încălcări ale Dreptului Internaţional Umanitar

Răspunderea penală a persoanelor fizice pentru încălcările dreptului internaţional umanitar reprezintă cea mai importantă instituţie de implementare a dreptului internaţional umanitar.

Specificul ordinii normative internaţionale, încălcate prin săvârşirea crimelor internaţionale stricto sensu, implică angajarea răspunderii internaţionale 12 pe mai multe planuri, iar în funcţie de natura răspunderii sunt subiecte pasive 13 ale acestei răspunderi, entităţi de natură diferită: state, organizaţii internaţionale, persoane fizice, persoane juridice de drept intern.

Caracterul iniţial consensual 14 al normei de drept internaţional penal (ca normă de drept internaţional public) a determinat ca angajarea răspunderii pentru săvârşirea unor fapte, ce în timp au fost incriminate crime internaţionale stricto sensu, să se manifeste pe două planuri: pe plan internaţional sub forma răspunderii morale 15 , politice şi materiale a statelor (în genere ca urmare a pierderii războaielor, sub forma de despăgubiri de război) şi arareori, la nivel naţional, sub forma răspunderii penale clasice a persoanelor fizice pentru încălcarea unor norme de drept intern (ce condamnau un anumit comportament în cadrul conflictelor armate).

12 Sunt autori care susţin că ar fi improprie folosirea noţiunii de răspundere internaţională în ceea ce priveşte persoanele fizice care se fac vinovate de săvârşirea unor fapte incriminate la nivel internaţional, întrucât, această instituţie face parte din dreptul internaţional şi priveşte subiectele de drept internaţional, în timp ce persoanele fizice sunt doar subiecte de drept intern, iar reprimarea faptelor comise de ele se face în cadrul ordinii juridice naţionale. A se vedea în acest sens I. M Anghel şi V.I.Anghel, Răspunderea în dreptul Internaţional, Lumina Lex , 1998, p. 21. Opinăm însă că, în ceea ce priveşte crimele internaţionale stricto sensu, se poate vorbi de răspundere internaţională, atât în ceea ce priveşte statele cât şi alte entităţi implicate, precum persoanele fizice, mai ales în contextul legal actual în care crima internaţională stricto sensu, în ceea ce priveşte persoanele fizice, intră în competenţa instanţelor internaţionale. De aceea, vom folosi pe parcursul prezentului capitol noţiunea de răspundere internaţională pentru orice entitate implicată în săvârşirea unei crime internaţionale stricto sensu, dacă această răspundere poate fi angajată în faţa unei instanţe internaţionale, sau prin mijloacele de soluţionare pe cale paşnică a diferendelor (negociere, bune oficii, mediere, conciliere, anchetă sau arbitraj). 13 Subiect activ al răspunderii internaţionale pentru crimele stricto sensu este, de principiu, comunitatea internaţională;

14 Normele de drept internaţional penal care reglementează crimele internaţionale stricto sensu sunt considerate norme de jus cogens, obligatorii erga omnes, a se vedea în acest sens, capitolul 1 anterior;

15 Idea de responsabilitate morală a statelor a precedat răspunderea politică şi apoi cea juridică materială. Cele trei forme de răspundere deşi există concomitent în prezent, au apărut gradual pe măsura cristalizării comunităţii internaţionale şi a regulilor de convieţuire internaţională.

28

De aceea, până la Nurenberg şi Tokyo, răspunderea internaţională pentru crime internaţionale, implementată de comunitatea internaţională, a aparţinut statului, în principal, ca subiect originar şi clasic de drept internaţional. Că această răspundere a fost esenţial materială şi politică nu încape nici un dubiu, statele vinovate de încălcarea normelor de drept internaţional recunoscute drept crime internaţionale (cum este iniţierea şi purtarea unui război de agresiune) fiind dezavuate de comunitatea internaţională, uneori excluse chiar din organizaţii internaţionale şi obligate să plătească despăgubiri de război şi să cedeze teritorii. Prin Tratatul de Pace de la Versailles semnat pe 28 iunie 1919, Germania pierdea toate coloniile, înapoia o serie de teritorii Franţei (Alsacia şi Lorena), Belgiei (Eupen şi Malmedy), Poloniei (Poznania şi Prusia Orientală) etc, recunoştea Polonia ca stat independent, era obligată să desfiinţeze serviciul militar obligatoriu, să limiteze forţele armate la 100.000 de oameni, să demilitarizeze zona Rinului şi Prusia Occidentală şi să plătească reparaţii de război, a căror valoare urma să fie stabilită 16 . Deasemenea, în 1939, Rusia a fost exclusă din Societatea Naţiunilor pentru atacarea Finlandei.

Natura acestor forme de răspundere politică şi materială era preponderent compensatorie şi preventivă.

Art. 227 din Partea a IV –a a Tratatului de la Versailles prevede pentru prima dată o formă nouă de răspundere, şi anume, răspunderea internaţională a unei persoane fizice, împăratul Wilhem al II –lea de Hohenzollern, ce se făcea vinovat de încălcarea „moralităţii internaţionale şi sacralităţii tratatelor”. Caracterul preponderent internaţional al răspunderii ce urma să fie angajată pentru împăratul german, deosebind-o de răspunderea penală naţională clasică, rezultă din textul art. 227 care vorbeşte de o ofensă internaţională şi de tragerea la răspundere pentru această ofensă de către un tribunal internaţional format din reprezentanţii Puterilor Aliate. Atât din textul art. 227 cât şi din titlul Parţii a IV a – Pedepse - transpare caracterul punitiv al răspunderii împăratului german.

În ceea ce priveşte tragerea la răspundere a persoanelor care s-au făcut vinovate de comiterea unor acte de violare a regulilor şi obiceiurilor războiului, săvârşite împotriva cetăţenilor Puterilor Aliate sau Asociate, prevăzută de art. 228 şi 229 din aceeaşi parte IV din Tratatul de la Versailles, caracterul internaţional al acestei răspunderi este mai puţin evident, persoanele respective urmând să fie judecate de tribunale militare sau tribunale penale naţionale.

Totuşi, abia cu înfiinţarea Tribunalelor Militare Internaţionale de la Nurenberg şi Tokyo se implementează răspunderea internaţională penală a unei persoane fizice pentru săvârşirea unor crime internaţionale (crime împotriva păcii, crime de război, crime împotriva umanităţii).

Momentul Nurenberg şi Tokyo este marcant şi în ceea ce priveşte tragerea la răspundere internaţională a unor persoane juridice, prin criminalizarea unor organizaţii germane precum GESTAPO sau SS 17 de către Tribunalul Militar Internaţional de la Nurenberg.

16 A se vedea Istoria României în Date, elaborată de Horia C. Matei Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu, Gheorghe Rădulescu sub conducerea lui Constantin Giurescu, Mica întreprindere editorial – poligrafică „Crai Nou”, 1992, p. 311.

17 Vom reveni asupra acestui aspect în cuprinsul cursului.

29

Implementarea răspunderii internaţionale penale a unei persoane fizice pentru săvârşirea unei crime internaţionale nu a înlăturat însă angajarea concomitentă a răspunderii internaţionale a statelor, atunci când conduita ilicită le era imputabilă, în toate formele sale materială, politică juridică, morală, precum şi uneori a unor persoane juridice de drept intern.

Angajarea concomitentă a răspunderii internaţionale pentru săvârşirea crimelor internaţionale pe mai multe planuri, porneşte de la unul din elementele esenţiale ale răspunderii statelor, şi anume, imputabilitatea conduitei ilicite care, printr-o ficţiune, asimilează actele săvârşite de agenţii statului chiar statului însuşi. Într-o asemenea situaţie, odată săvârşită o încălcare a dreptului internaţional umanitar (reglementată printr-o normă de jus cogens), imputabilă statului, apar mai mulţi actori implicaţi: statul pe de o parte, organele sau organizaţiile de stat implicate în săvârşirea crimei internaţionale şi persoanele fizice participante la săvârşirea crimei ca agenţi ai statutului.

În ceea ce priveşte mecanismele de implementare a răspunderii penale acestea sunt cele specifice jurisdicţiilor naţionale dar şi jurisdicţiile internaţionale înfiinţate special în acest scop (Nurenberg şi Tokyo, Iugoslavia şi Ruanda, Sierra Leone, Camerele speciale de Judecată pentru Cambogia, Camerele de judecată de la Dili pentru Timorul de Est, Curtea Penală Internaţională).

Implementarea răspunderii penale de către tribunalele naţionale pentru încălcările de drept umanitar care reprezintă crime internaţionale prezintă o anumită specificitate constând în conceptul de jurisdicţie universală. Acest concept este prevăzut de Convenţiile de la Geneva din 1949 care prevăd că în cazul încălcărilor grave, statele au obligaţia fie de a judeca persoana vinovată fie de a o extrăda unui stat care doreşte judecarea ei. În virtutea jursidicţiei universale orice stat poate să-şi exercite jurisdicţia asupra unor persoane care se fac vinovate de încălcări ale dreptului internaţional umanitar care reprezintă crime internaţionale chiar dacă nu au nici o legătură cu făptuitorul, victima sau locul săvârşirii faptei.

În aplicarea acestui concept a acţionat Israelul când a răpit din Argentina pe ofiţerul german A. Eichmann, responsabil cu aplicare „Soluţiei Finale” evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial, l-a judecat şi l-a condamnat la moarte.

război mondial, l - a judecat şi l-a condamnat la moarte. Exemple Comisia de Adevar și
război mondial, l - a judecat şi l-a condamnat la moarte. Exemple Comisia de Adevar și
război mondial, l - a judecat şi l-a condamnat la moarte. Exemple Comisia de Adevar și

Exemple

Comisia

de

Adevar

și

Reconciliere

pentru Timorul de Est, a fost stabilită în cadrul

Administraţiei Teritoriale Tranzitorii ONU (UNTAET) pentru investigarea încălcărilor drepturilor omului comise de către ambele părţi între aprilie 1974 şi octombrie 1999 şi pentru facilitarea reconcilierii comunităţii cu justiţia pentru toţi cei care au comis crime mai puţin grave.

Determinați rolul Comitetului Internațional de Cruce Roșie în implementarea DIU.

Să ne reamintim Ce este specific DIU? Cares unt mecanismele de implementare ale DIU? Ce caracterizeza fiecare dintre aceste mecanisme?

30

Rezumat Dreptul Internaţional Umanitar a dezvoltat mecanisme proprii de implementare aplicabile distinct în timp de pace Dreptul Internaţional Umanitar a dezvoltat mecanisme proprii de implementare aplicabile distinct în timp de pace și în timp de război. Convenţiile de la Geneva din 1949 şi Protocoalelor Adiţionale asigura protecție prizonierilor de război, răniţilor, bolnavilor, naufragiaţilor, populaţiei civile (internaţi, femei, copii, refugiaţi). În cadrul conflictelor armate, încălcarea dreptului internaţional umanitar atrage două tipuri de răspundere: răspunderea clasică a statelor (materială, morală şi diplomatică) şi răspunderea penală a persoanelor fizice. Implementarea răspunderii se realizează prin mecanisme specifice jurisdicţiilor naţionale dar şi prin jurisdicţiile internaţionale înfiinţate special în acest scop (Nurenberg şi Tokyo, Iugoslavia şi Ruanda, Sierra Leone, Camerele speciale de Judecată pentru Cambogia, Camerele de judecată de la Dili pentru Timorul de Est, Curtea Penală Internaţională).

pentru Timorul de Est, Curtea Penală Internaţională ). Test de auto evaluare a cunoştinţelor În virtutea
pentru Timorul de Est, Curtea Penală Internaţională ). Test de auto evaluare a cunoştinţelor În virtutea
pentru Timorul de Est, Curtea Penală Internaţională ). Test de auto evaluare a cunoştinţelor În virtutea

Test de autoevaluare a cunoştinţelor În virtutea jurisdicției universale,

a) Crimele internaționale sunt judecate de tribunal internaționale hibride

b) Crimele internaționale sunt judecate de jurisdicțiile naționale, în lipsa oricărei legături cu cetățenia făptuitorului sau a victimei sau locul comiterii faptei.

c) Crimele internaționale sunt judecate de CIJ.

Raspuns corect la finalul cursului.

Teme de control Comisiile de Adevăr și Reconciliere ca mecanism de implementare a DIU, la alegere cu

tema de control de la unitatea 1 anterior

Transmiterea temei de control se va face prin

transmiterea cursului de ID iar referatul va trebui predate conform calendarului disciplinei,

comunicat studentului. Ponderea notei acordate pentru fiecare Temă de control în nota finală este de 5%.

Bibliografie specifică

Beatrice Onica-Jarka, Drept internaţional umanitar: note de curs. Ed. a 4-a, rev. şi adăug. - Bucureşti: Universul Juridic, 2016, ISBN 978-606-673-949-, 341.3(100)(075.8), capitolul 2, p. 64- 86

31

Unitatea de învǎţare nr. 3 Statutul juridic al combatanților, Metode și mijloace de luptă permise de dreptul internațional umanitar

de luptă permise de dreptul internațional umanitar Introducere: În aceasta unitate de învațare, vor fi

Introducere:

În aceasta unitate de învațare, vor fi introduce tipurile de participanți la conflictele armate și statutul lor juridic precum și mijloacele și metodele de purtare a conflictelor armate și regimul lor de reglementare de către DIU.

Cuprins:

§1. Importanţa delimitării combatanţilor de populaţia civilă, principiul distincţiei – principiu fundamental de Drept Internaţional Umanitar

§2. Definiţia combatanţilor; Categorii de combatanţi; Populaţia levee en masse

2.1.

Combatanţii categorie existentă în cadrul conflictelor armate internaţionale.

2.2.

Categorii de combatanţi

2.3.

Consecinţa principală a statutului de combatant

§3. Persoanele care participă la luptă în cadrul conflictele neinternaţionale sau interne

§4. Combatanţii ilegali: Spioni şi mercenari

§5. Principii de Drept Internaţional Umanitar cu aplicare în limitarea şi interzicerea mijloacelor şi metodelor de purtare a războiului.

§6. Mijloace de luptă reglementate de Dreptul Internaţional Umanitar

6.1.

Armele de distrugere în masă

6.2.

Armele convenţionale

6.3.

Armele neletale

§7. Metodele de luptă reglementate de Dreptul Internaţional Umanitar

7.1.

Perfidia

7.2.

Războiul psihologic

7.3.

Represaliile

7.4.

Alte metode de luptă

Exemple To do Să ne reamintim Rezumat Test de autoevaluare a cunostintelor Teme de control Bibilografie specifică

32

Obiectivele unitǎţii de învǎţare Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:  delimitați
Obiectivele unitǎţii de învǎţare Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:  delimitați

Obiectivele unitǎţii de învǎţare

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

delimitați combatanții de populația civilă și să identificați tipurile de combatanți;

prezentaţi mijloacele de luptă reglementate și să identificați diversele tipuri de arme;

înțelegeți limitele impuse de principiile de drept umanitar în utilizarea mijloacelor și metodelor de purtare a războiului;

prezentaţi metodele de luptă reglementate.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

§1. Importanţa delimitării combatanţilor de populaţia civilă, principiul distincţiei – principiu fundamental de Drept Internaţional Umanitar

Civilii îndură cele mai cumplite efecte ale conflictelor armate contemporane, uneori ca ţintă directă a atacurilor. Masacrul, violenţa sexuală, hărţuirea, expulzarea, transferul forţat, interzicerea deliberată a accesului la hrană sau apă sunt doar câteva dintre practicile care răspîndesc teroarea împotriva populaţiei civile prinsă în războaie. De aceea un principiu fundamental de drept internaţional umanitar este principiul distincţiei dintre combatanţi şi populaţia civilă în cadrul conflictelor armate internaţionale şi de protecţie populaţiei civile în conflictele armate interne şi internaţionale.

Această distincţie, între cele două categorii de persoane, civili – populaţie civilă şi combatanţi se poate aprecia mai bine din perspectiva protecţiei oferite de Dreptul Internaţional Umanitar după cum urmează:

POPULAŢIA CIVILĂ

- persoane care nu sunt combatanţi şi nu iau parte la ostilităţi.

- nu au dreptul de a participa la ostilităţi şi sunt pedepsiţi dacă iau parte la ostilităţi (excepţie populaţia civilă ridicată spontan)

- protecţia este oferită de Dreptul Internaţional Umanitar pentru că nu iau parte la ostilităţi

COMBATANŢI - membrii ai forţelor armate care iau parte la ostilităţi. - protecţia este oferită de Dreptul Internaţional Umanitar în timpul participării la ostilităţi (împotriva unor metode şi mijloace de purtare a războiului) şi după ce nu mai iau parte la ostilităţi ca prizonieri de război. - au dreptul de a participa la ostilităţi şi nu sunt

((excepţie

combatanţii ilegali)

pedepsiţi

pentru

această

participare

§2. Definiţia combatanţilor; Categorii de combatanţi; Populaţia levee en masse

2.1. Combatanţii categorie existentă în cadrul conflictelor armate internaţionale.

Dispoziţiile de Drept Internaţional Umanitar care reglementează conflictele armate internaţionale recunosc combatanţii ca fiind membrii ai forţelor armate, care au dreptul să participe la ostilităţi şi obligaţia de a respecta regulile de drept aplicabile acestor tipuri de conflicte.

33

2.2. Categorii de combatanţi

În cadrul combatanţilor intră membrii ai forţelor armate părţi într-un conflict armat internaţional. Iniţial regulile de Drept Internaţional Umanitar au avut în vedere numai în categoria combatanţilor numai forţele armate regulate (dreptul cutumiar codificat de Convenţia a II-a de la Haga din 1899 privind legile şi obiceiurile războiului terestru, Convenţia din 1907 de la Haga.

Convenţia III de la Geneva din 1949 (art.4) particularizează categoriile de combatanţi considerând că intră în această categorie: miliţiile şi corpurile de voluntari, partizanii, membrii forţelor armate care se pretind ale unui guvern sau ale unei autorităţi nerecunoscute de partea adversă, persoanele care însoţesc forţele armate fără a face parte din ele, membrii echipajelor, inclusiv comandanţii, piloţii şi elevii marinei comerciale şi echipajele aviaţiei civile şi populaţia ridicată spontan pentru a rezista forţelor invadatoare „levee en masse

Art. 4 din Convenţia III de la Geneva din 1949 prevede condiţiile pentru ca anumitor persoane să li se recunoască statutul de combatant şi anume fie să facă parte din forţele armate regulate cu respectarea obligaţiei de distinge între ei şi civili, fie să fie membrii unui grup armat: ca grup trebuie să respecte obligaţia de a fi sub comandă responsabilă, de a purta un semn distinctiv, de a purta armele la vedere, şi de a respecta Dreptul Internaţional Umanitar.

Protocolul Adiţional I la Convenţiile de la Geneva din 1949 (art.43) extinde definiţia combatanţilor astfel încât fără să mai indice categorii de combatanţi, prevede caracteristicile comune ale combatanţilor şi anume:

combatanţii trebuie să fie subordonați unei părţi în conflict,

combatanţii trebuie să aibă o organizare de tip militar,

combatanţii trebuie să fie sub comanda unui responsabil care să exercite un control efectiv asupra membrilor organizaţiei;

să respecte regulile de Drept Internaţional Umanitar.

2.3. Consecinţa principală a statutului de combatant

Recunoaşterea statutului de combatant legal atrage după sine recunoaşterea statutului de prizonier de război, în cazul în care combatanţii cad în mâinile inamicului (art. 4 din Convenţia III de la Geneva din

1949).

§3. Persoanele care participă la luptă în cadrul conflictele neinternaţionale sau interne

În cadrul conflictelor armate neinternaţionale sau interne nu există categoria de combatant. Statele refuză de principiu recunoaşterea statutului de combatant şi implicit de prizonier de război forţelor insurgente ăn timpul conflictelor armate interne şi internaţionale. Art. 3 comun celor patru convenţii de la Geneva nu prevede standarde minime aplicabile tuturor persoanelor în vreme de conflict armat. Protocolul Adiţional II (art.4) extinde standardele de umanitate care se aplică inclusiv persoanelor care nu mai iau parte la ostilităţi.

34

§4. Combatanţii ilegali: spionii şi mercenarii

Există câteva categorii de persoane care iau parte la ostilităţi, dar ca urmare a modalităţii de participare la ostilităţi şi a metodelor folosite sunt consideraţi combatanţi ilegali şi nu li se acordă statul de prizonier de război atunci când cad în mâinile inamicului.

În această categorie intră spionii, a căror definiţie şi tratament sunt reglementate de art.20-31 din Convenţia IV de la Haga din 1907, art. 5 şi 68 din Convenţia IV de la Geneva din 1949 şi art 45 alin.3 , 46 and 75 din Protocolul Adiţional I şi mercenarii ale căror definiţie şi tratament sunt reglementate de art.4, 5, 6 şi 7 din Convenţia V de la Haga din 1907, şi art 47 din Protocolul Adiţional I.

§5. Principii de Drept Internaţional Umanitar cu aplicare în limitarea şi interzicerea mijloacelor şi metodelor de purtare a războiului

Alegerea mijloacelor şi metodelor de luptă nu este nelimitată. Principiile fundamentale de drept internaţional umanitar precum principiul distincţiei, principiul proporţionalităţii sau principiul umanităţii stabilesc limite ale mijloacelor şi metodelor de purtare a războiului care au următoarele consecinţe:

folosirea mijloacelor şi metodelor de purtare a războiului de natură să cauzeze suferinţă nenecesară sau de rău superfluu este interzisă;

folosirea mijloacelor şi metodelor care produc efecte nediscriminate, extinse, grave şi durabile este interzisă;

singurul scop legitim al războiului este slăbirea adversarului iar mijloacele şi metodele de purtare a războiului trebuie direcţionate în acest sens

§6. Mijloace de luptă reglementate de Dreptul Internaţional Umanitar

6.1. Armele de distrugere în masă

Armele de distrugere în masă sunt extrem de periculoase, datorită efectelor nediscriminate, incontrolabile extinse în timp şi spaţiu. Deşi există o preocupare continuă a statelor faţă de înarmarea cu arme de distrugere în masă, până în prezent nu a avut loc o folosire pe scară largă a acestei categorii de arme. Au avut loc doar utilizări sporadice a armelor chimice în primul război 18 mondial de către germani şi a armelor nucleare 19 la Hiroshima şi Nagasaki.

Înarmarea continuă a statelor cu arme de distrugere în masă a condus la creşterea îngrijorării comunităţii internaţionale cu privire la folosirea acestor tipuri de arme şi la adoptarea unor reguli care merg până la interzicerea folosirii lor.

18 În 1915 pe frontul din Flandra armanta germană a lansat asupra poziţiilor franceze un val de clor. Emisia de clor a durat 15 minute şi s-a soldta cu 15.000 de victime, morţi şi răniţi.

19 Pe 6 august 1945 a fost lansată asupra Hiroshimei de către americani prim abombă nucleară care ucis pe loc 80.000 de oameni, alţi 200.000 murind în timp ăn urma radiaţilor. Câteva zile mai târziu a fost lansată de către americani la Nagasaki o a doua bombă nucleară care a ucis pe loc aprocximativ 37.000 de oameni. Majoritatea populaţiei ucise era civilă.

35

În categoria armelor de distrugere în masă intră: armele chimice, armele biologice şi armele nucleare. Dealtfel şi reglementarea lor convenţională urmăreşte aceeaşi clasificare, după cum urmează:

armele chimice sunt reglementate prin Convenţia de la Bruxelles din 1874, Declaraţia de la Haga din 1899, Protocolul de la Geneva din 1924 şi mai ales de Convenţia privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii armelor chimice şi distrugerea acestora adoptată la Geneva în cadrul conferinţei de dezarmare din 1992. Această ultimă convenţie a intrat în vigoare în 2003.

armele biologice prezintă o mare tentaţie pentru grupurile teroriste, întrucât sunt uşor de fabricat şi de transportat şi au efecte devastatoare. În acest domeniu a fost adoptată în 1952 Convenţia de interzicere a armelor biologice care a intrat în vigoare în 1975.

armele nucleare pentru care nu există decât tratate de interzicere a proliferării, a experienţelor în anumite zone şi de amplasare în anumite zone, reducere a efectivelor nucleare SUA/RUSIA START 1 şi START 2, O importanţă deosebită în acest domeniu o are Avizul consultativ al Curţii Internaţionale de Justiţie din 1996 care la cererea Adunării Generale ONU de a se pronunţa asupra legalităţii ameninţării cu utilizarea armelor nucleare, a stabilit că o asemenea conduită ar fi interzisă de dreptul internaţional în vigoare, dar că utilizarea armelor nucleare în exercitarea dreptului la auto-apărare ar fi admisibilă.

6.2. Armele convenţionale

Armele convenţionale sunt p categorie de arme a căror folosire este în principiu permisă de Dreptul Internaţional Umanitar cu condiţia respectării principiilor fundamentale ale acestei ramuri de drept. Totuşi şi cu privire la această categorie de arme au fost adoptate tratate de reducere a efectivelor armelor convenţionale, interzicerea unor categorii de arme care produc rău superfluu, cum ar fi schijele nelocalizable, minele, capcanele, dispozitivele asemănătoare, minele anti personal

6.3. Armele neletale

Armele neletale mai sunt numite şi arme de protecţie în masă care protejează împotriva uciderilor şi vătămărilor corporale grave. Conceptul a fost imediat însuşit mai ales de armata americană şi asemenea tip de arme au fost folosite la evacuarea personalului Organizaţiei Naţiunilor Unite în Somalia, în 1996. Tehnologiile folosite la funcţionarea armelor neletale sunt din cele mai diverse, plecând de la gazele lacrimogene şi ajungând la tehnologia impulsului electromagnetic care provoacă asupra adversarului o stare de iritaţie a pielii radiaţiile cu efect de strălucire ascunsă care provoacă adversarului o orbire temporară. Deşi aparent acest tip de arme ar putea fi considerat compatibil cu scopurile Dreptului Internaţional Umanitar, protejarea în masă a persoanelor implicate în conflictele armate, este posibil ca de multe ori, în funcţie de tehnologia folosită, utilizarea lor să cadă sub incidenţa unor convenţii care reglementează deja alte tipuri de arme.

§7. Metodele de luptă reglementate de Dreptul Internaţional Umanitar

Metodele de luptă sunt mijloace tactice sau strategice folosite pentru a slăbi sau copleşi adversarul. Ca şi în privinţa armelor şi în privinţa metodelor tactice şi strategice există limite impuse de principiile fundamentale de drept umanitar.

36

7.1.

Perfidia

Perfidia constă din fapte comise în conflictele armate, care constă în încălcarea unor reguli de loialitate în timpul conflictului armat. Perfidia este interzisă de dreptul cutumiar considerându-se că lupta trebuie să fie loială. Reglementarea în sensul interzicerii acestei conduite este înscrisă în Convenţiile de la Haga din 1899, 1907 şi dezvoltată în Convenţia I de la Geneva din 1949 (art. 47).

Intră în conceptul de perfidie uciderea sau rănirea prin trădare, folosirea abuzivă a drapelului alb, utilizarea abuzivă a pavilioanelor şi uniformelor inamice (regulamentul anexă la Convenţia IV de la Haga din 1907)

Perfidia este de asemenea reglementată pe larg de art. 37 alin. 1 Protocolul Adiţional I de la Geneva, art. 38, 39, 44 pct. 3, 46 pct. 3: Tot perfidie este considerată protejarea obiectivelor militare prin scuturi umane (art. 12 par.4, art. 18 par.6, 28 par.1, 51 par.7.).

Se face în Dreptul Internaţional Umanitar distincţie între perfidie ca metodă de purtare a războiului interzisă şi şiretenia de război care nu este interzisă (art. 37 alin.2 Protocolul Adiţional I).

7.2. Războiul psihologic

În ceea ce priveşte războiul psihologic ca metodă de purtare a războiului se face distincţie între propaganda de război şi incitare la comiterea de crime şi încălcări ale dreptului internaţional.

În timp ce propaganda militară şi politică prin răspândirea unor informaţii false pentru a submina voinţa adversarului de a rezista sau de a influenţa disciplina adversarului este permisă (art.21 Regulile de la Haga de purtare a războiului aerian), incitarea la comiterea de crime şi încălcări ale dreptului internaţional nu este permisă

7.3. Represaliile

Represaliile reprezintă măsuri coercitive în principiu contrare dreptului internaţional. Asemenea contramăsuri sunt permise de dreptul internaţional cu condiţia respectării anumitor principii cum ar fi proporţionalitatea faţă de acţiunea ilegală a adversarului, apelarea la represalii numai ca ultimă măsură şi numai după atenţionare; Sunt interzise însă expres represaliile: împotriva răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor, personalului medical şi religios, facilităţilor şi furniturilor medicale (art. 36 Convenţia I de la Geneva din 1949, art. 47 din Convenţia II de la Geneva din 1949, art. 33 din Convenţia de la Geneva III de la Geneva din 1949, art. 20 Protocolul Adiţional I), împotriva prizonierilor de război (art. 13 par.3 din Convenţia de la Geneva III de la Geneva din 1949), împotriva civililor (art. 33, par.3 Convenţia de la Geneva IV de la Geneva din 1949), împotriva proprietăţii private a civililor pe teritoriul ocupat, sau a străinilor aparţinând inamicului (art. 33, par. 4 Convenţia de la Geneva IV de la Geneva din 1949), împotriva mediul natural înconjurător, a obiectelor culturale, a obiectelor şi instalaţiilor periculoase.

7.4. Alte metode de luptă

Există şi alte metode de luptă interzise de Dreptul Internaţional Umanitar cum ar fi: teroarea, înfometarea civililor, înrolarea forţată a persoanelor protejate, declaraţia că nu va exista nici un supravieţuitor.

37

Exemple Tipurile de combatanți ilegali (nelegali) sunt: spionii, mercenarii și teroriștii Tipurile de combatanți ilegali (nelegali) sunt: spionii, mercenarii și teroriștii

ilegali (nelegali) sunt: spionii, mercenarii și teroriștii Citiți Avizul Consultativ al CIJ din 1996 cu privire
ilegali (nelegali) sunt: spionii, mercenarii și teroriștii Citiți Avizul Consultativ al CIJ din 1996 cu privire

Citiți Avizul Consultativ al CIJ din 1996 cu privire la legalitatea amenințării și a utilizării armelor nuclerea si identificați poziția CIJ în această privință.

Să ne reamintim Care este principiul distincției dintre civili și combatanți? Ce sunt combatanții legali? Ce sunt combatanții ilegali? Care sunt mijloacele de purtare a războiului admise de DIU? Care este reglementarea lor?

Rezumat Combatanții sunt membrii ai forțelor armate care iau parte la ostilități și care sunt subordonați Combatanții sunt membrii ai forțelor armate care iau parte la ostilități și care sunt subordonați unei părți în conflict, au organizare militară, se află sub comanda și controlul efectiv al unui responsabil și respectă regulile de Drept Internațional Umanitar. Recunoaşterea statutului de combatant legal atrage după sine recunoaşterea statutului de prizonier de război. Mijloacele de luptă reglementate sunt armele de distrugere în masă, armele convenționale și armele neletale. Metodele de luptă sunt mijloace tactice sau strategice folosite pentru a slăbi sau copleşi adversarul. Principiile de drept umanitar stabilesc limite în utilizarea mijloacelor și metodelor de purtare a războiului.

mijloacelor și metodelor de purtare a războiului. Test de auto evaluare a cunoştinţelor DIU permite
mijloacelor și metodelor de purtare a războiului. Test de auto evaluare a cunoştinţelor DIU permite
mijloacelor și metodelor de purtare a războiului. Test de auto evaluare a cunoştinţelor DIU permite

Test de autoevaluare a cunoştinţelor DIU permite utilizarea în conflictelor armate a:

a) Armelor de distrugere în masă în orice circumstanță.

b) Armelor nuclare numai în caz de autoapărare extremă.

c) Oricăror arme neletale.

Raspuns corect la finalul cursului.

Teme de control Evoluția mercenarismului, la alegere cu tema de unitatea 6, mai jos. Transmiterea temei de control se va face prin transmiterea cursului de ID iar referatul va trebui predate conform calendarului disciplinei, comunicat studentului. Ponderea notei acordate pentru fiecare Temă de control în nota finală este de 5%.

Bibliografie specifică

Beatrice Onica-Jarka, Drept internaţional umanitar: note de curs. Ed. a 4-a, rev. şi adăug. - Bucureşti: Universul Juridic, 2016, ISBN 978-606-673-949-, 341.3(100)(075.8), capitolul 2 și 3, p. 67- 134

38

Unitatea de învǎţare nr. 4 Statutul juridic al prizonierilor de război

nr. 4 Statutul juridic al prizonierilor de război Introducere: În această unitate de învățare, va fi

Introducere:

În această unitate de învățare, va fi prezentata categoria de prizonieri e război și statutul privilegiat pe care îl au aceștia în DIU.

Cuprins:

§1. Evoluţia statului juridic al prizonierilor de război

§2. Definiţia prizonierilor de război

§3. Captivitatea

§4. Drepturile şi obligaţiile prizonierilor de război în timpul captivităţii

prizonierilor de război în timpul captivităţii Exemple To do Să ne reamintim Rezumat Test de
prizonierilor de război în timpul captivităţii Exemple To do Să ne reamintim Rezumat Test de

Exemple To do Să ne reamintim Rezumat Test de autoevaluare a cunostintelor Teme de control Bibilografie specifică

Obiectivele unitǎţii de învǎţare

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

definiţi noțiunea de prizonier de război;

să identificați categoriile de persoane care pot beneficia de statutul de prizonier de război;

prezentaţi drepturile și obligațiile prizonierilor de război.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

§1. Evoluţia statului juridic al prizonierilor de război

O persoană care ia parte în mod legal la ostilităţi în cadrul conflictelor armate internaţionale, şi cade în

mâinile puterii adverse este presupusă a fi prizonier de război şi protejată de Convenţia III de la Geneva

din 1949.

Statutul juridic al prizonierilor de război a apărut şi s-a dezvoltat iniţial pe cale cutumiară. În antichitate

de exemplu, prizonierii de război erau iniţial ucişi. Ulterior au început să fie transformaţi în sclavi. În evul

mediu, când războaiele capătă caracter lucrativ, apar armatele profesioniste care urmăresc obţinerea de beneficii. Încep să se formeze carteluri cu privire la tratarea prizonierilor de război, care prevăd şi răscumpărarea acestora.

39

În epoca modernă are loc o schimbare a atitudinii faţă de prizonierii de război. Aceştia nu mai sunt sancţionaţi pentru că au participat la război. Sunt doar înlăturaţi (puşi de o parte) pentru a nu mai lua parte la ostilităţi.

Situaţia prizonierilor de război apare reglementată în diverse tratate de pace.

Într-o scrisoare trimisă de Foreign Office in 1832, se vorbeşte despre eventuala intervenţie a statelor neutre pentru a asigura în anumite situaţii respectarea drepturilor decurgând din statutul de prizonier;

În cadrul conferinţei de pace de la Haga din 1907 se adoptă Regulamentul anexă la Convenţia IV de la Haga din 1907 care cuprinde reguli referitoare la statutul prizonierilor de război. Ulterior se adoptă instrumente dedicate integral acestei categorii de persoane protejate precum: Convenţia de la Geneva din 1929, Convenţia III de la Geneva din 1949 şi Protocolul Adiţional I. La aceste convenţii se adaugă numeroase acorduri bilaterale încheiate între statele beligerante.

Convenţia de la Geneva din 1929 la care au deveni părţi 41 de state, a avut o aplicare defectuoasă în timpul celui de-al doilea război mondial. Deşi parte la Convenţie, Germania declară în 1941 că în cazul statelor ale căror guverne au părăsit teritoriul naţional ocupat de inamic nu va recunoaşte statutul de prizonier de război. Dealtfel, tratamentul prizonierilor de război în cel de-al doilea război mondial a fost dezastruos pentru toate părţile în conflict. Încă în 1950, la cinci ani de la terminarea războiului, nu fuseseră încă eliberaţi toţi prizonierii de război.

Convenţia III de la Geneva din 1949, preia din dispoziţiile Regulamentului de la Haga din 1907 şi ale Convenţiei de la Geneva din 1929, asigurând o serie de dispoziţii noi referitoare la captivitate. Deasemenea Protocolul Adiţional I aduce prevederi importante de îmbunătăţire a statutului prizonierilor de război.

Aplicarea instrumentelor internaţionale menţionate pune de multe ori probleme în practică. Reprezintă chestiuni controversate în practică statutul prizonierilor din Afganistan sau Irak.

§2. Definiţia prizonierilor de război

Pot beneficia de statutul de prizonieri de război:

- numai combatanţi (inclusiv cei consideraţi combatanţi conform Protocol Adiţional I şi anume luptătorii de gherilă ca şi mişcările de rezistenţă organizate), inclusiv membri forţelor armate în uniformă care acţionează pe teritoriul inamic pentru culegerea de informaţii sau distrugerea de obiective militare;

- numai atunci când sunt capturaţi în perioada ostilităţilor active;

Nu pot fi prizonieri de război personalul medical şi religios capturat de inamic, dar se bucură în anumite condiţii de drepturile prizonierilor de război.

40

Nu beneficiază de statutul de prizonier de război: mercenarii, sabotorii, spionii, teroriştii, precum şi militarii care au comis crime de război după ce au fost condamnaţi pentru aceste crime.

Nu au calitatea de prizonieri de război persoanele care luptă în conflictele armate interne.

Statutul de prizonier de război va fi clarificat, dacă există îndoieli de un tribunal competent conform art. 5 din Convenţia III de la Geneva.

§3. Captivitatea

Imediat ce a fost capturat, prizonierul este predat superiorilor şi apoi condus spre un loc de adunare, unde trebuie să îndeplinească nişte formalităţi de înregistrare cum ar fi indicarea numelui şi prenumelui, a gradului militar, data şi locul naşterii şi numărul matricol purtat în armată.

Prizonierul de război trebuie să predea echipamentul militar, restul obiectelor personale rămânând asupra sa.

După intrarea în captivitate, prizonierul de război este internat.

Starea de captivitate încetează în trei situaţii:

a) prin repatriere pentru răniţii, bolnavii care după părerea medicilor nu sunt susceptibili de însănătoşire în decursul unui an, ca şi pentru răniţii şi bolnavii ale căror facultăţi intelectuale şi fizice par să fi suferit o scădere importantă şi permanentă;

b) prin spitalizare într-o ţară neutră pentru prizonierii a căror sănătate mintală sau fizică ar fi serios ameninţată prin menţinerea în captivitate şi pentru răniţii şi bolnavii care par a se vindeca în anul următor;

c) prin eliberare şi repatriere la sfârşitul ostilităţilor;

§4. Drepturile şi obligaţiile prizonierilor de război în timpul captivităţii

Conform Convenţiei III de la Geneva din 1949, precum şi Protocolului Adiţional I, prizonierii de război se bucură de anumite drepturi în timpul captivităţii corespunzătoare statutului lor de persoane protejate.

Convenţia III de la Geneva prevede în partea a II –a principiile care guvernează protecţia generală a prizonierilor de război. Astfel, prizonierii de război trebuie trataţi uman în toate cazurile, împotriva lor nu pot fi declanşate represalii (art. 13), prizonierii de război trebuie trataţi cu respect faţă de persoana şi onoarea lor (art.14) şi nu pot fi supuşi discriminării (art. 16).

În ceea ce priveşte condiţiile de internare, prizonierii de război au dreptul de a se bucura de condiţii de cazare în cadrul internării asemănătoare celor ale trupelor statului care i-au capturat, au dreptul să li se asigure condiţii de hrană şi îmbrăcăminte, precum şi condiţii de Igienă şi îngrijiri medicale (art. 15, 22, 23, 25 – 32 din Convenţia III de la Geneva din 1949). Deasemenea, prizonierii de război au dreptul la personal medical şi la personal religios, care va reţinut de către puterea adversă pentru a satisface nevoile prizonierilor de război (art.33) în cadrul activităţilor religioase la care au dreptul conform art. 34.

41

Convenţia III de la Geneva din 1949 prevede şi măsuri referitoare la asigurarea disciplinei interioare în lagăr; tot în sensul asigurării prizonierilor de război împotriva abuzurilor (art. 39 - 42)

Şi

munca prizonierilor de război este reglementată de Convenţia III de la Geneva (art. 49 - 57), în sensul

sunt prevăzute expres tipurile de muncă pe care o poate presta prizonierii de război, condiţiile de muncă

precum şi remunerarea pentru munca prestată.

Convenţia III de la Geneva din 1949 acordă importanţă şi resurselor băneşti ale prizonierilor de război, şi reglementează obligaţiile Puterii Deţinătoare în raport cu aceste resurse, în sensul restituirii sumelor pe care aceştia le-au avut asupra lor atunci când au fost capturaţi, al achitării unor sume de bani pentru munca depusă pe timpul captivităţii precum şi a altor drepturi băneşti (art. 58 - 68)

În ceea ce priveşte, relaţiile prizonierilor de război cu exteriorul, Convenţia III de la Geneva din 1949,

prevede în mod expres modalităţile în care aceste relaţii pot fi stabilite (art. 69 – 77).

O atenţie deosebită acordă Convenţia III de la Geneva din 1949, sancţiunilor penale şi disciplinare

aplicabile prizonierilor de război şi urmăririlor judiciare ce pot fi declanşate împotriva acestora (art.82- 108). Protocolul Adiţional I cuprinde dispoziţii completatoare în acest sens (art. 75).

Exemple Prizonierii de război sunt specifici numai conflictelor internaționale iar statutul lor este reglementat de Convenția Prizonierii de război sunt specifici numai conflictelor internaționale iar statutul lor este reglementat de Convenția a III a de la Geneva din 1949 si Protocolul Adițional nr I la Convențiile de la Geneva din 1949.

Adițional nr I la Convențiile de la Geneva din 1949. Citiți art. 5 din Convenția a
Adițional nr I la Convențiile de la Geneva din 1949. Citiți art. 5 din Convenția a

Citiți art. 5 din Convenția a III a de la Geneva din 1949 și arătați care este semnificația acestuia?

Să ne reamintim Care sunt participanții la conflictele armate care pot dobândi statut de prizonier de război? Care sunt elementele principale ale statutului lor? Care este dreptul aplicabil?

Rezumat Pot beneficia de statutul de prizonieri de război numai combatanţii, inclusiv membri forţelor armate în Pot beneficia de statutul de prizonieri de război numai combatanţii, inclusiv membri forţelor armate în uniformă care acţionează pe teritoriul inamic pentru culegerea de informaţii sau distrugerea de obiective militare și numai atunci când sunt capturaţi în perioada ostilităţilor active. Prizonierii de război trebuie trataţi uman, cu respect faţă de persoana şi onoarea lor şi nu pot fi supuşi discriminării.

şi onoarea lor şi nu pot f i supuşi discriminării . Test de auto evaluare a

Test de autoevaluare a cunoştinţelor Pot beneficia de statutul de prizonier de război:

a) Mercenarii.

b) Combatanții legali, capturați în timpul ostilităților.

c) Militarii care au comis crime de război după ce au fost condamnaţi pentru aceste

42

crime. Raspuns corect la finalul cursului. Teme de control Pentru aceasta unitate nu există tema
crime. Raspuns corect la finalul cursului. Teme de control Pentru aceasta unitate nu există tema

crime.

Raspuns corect la finalul cursului.

Teme de control Pentru aceasta unitate nu există tema de control. Ponderea notei acordate pentru fiecare Temă de control în nota finală este de 5%.

Bibliografie specifică

Beatrice Onica-Jarka, Drept internaţional umanitar: note de curs. Ed. a 4-a, rev. şi adăug. - Bucureşti: Universul Juridic, 2016, ISBN 978-606-673-949-, 341.3(100)(075.8), capitolul 2 și 3, p. 93-97

43

Unitatea de învǎţare nr. 5 - Populația civilă

Unitatea de învǎţare nr. 5 - Populația civilă Introducere: În aceasta unitate de învățare, va fi

Introducere:

În aceasta unitate de învățare, va fi tratată cea mai vulnerabilă categorie de persoane protejată de DIU – populația civilă și mecanismele dezvoltate de DIU pentru realizarea acestei protecții.

Cuprins:

§1. Evoluţia statutului juridic al populaţiei civile

§2. Definiţia populaţiei civile

2.1.

Conflictele armate internaţionale

2.2.

Conflictele armate neinternaţionale

§3. Reguli aplicabile

3.1.

Protecţia generală a populaţiei civile şi a persoanelor civile contra pericolelor rezultând din operaţiunile militare

3.2.

Reguli speciale de protecție a unor civili

3.2. Reguli speciale de protecție a unor civili Exemple To do Să ne reamintim Rezumat Test
3.2. Reguli speciale de protecție a unor civili Exemple To do Să ne reamintim Rezumat Test

Exemple To do Să ne reamintim Rezumat Test de autoevaluare a cunostintelor Teme de control Bibilografie specifică

Obiectivele unitǎţii de învǎţare

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

prezentați noțiunea de populație civilă/persoane care nu participă la ostilități;

identificați măsurile de protecție a populației civile în cadrul conflictelor armate ce revin atât părții care atacă, cât și părții atacate.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

44

§1. Evoluţia statutului juridic al populaţiei civile

Protecţia populaţiei civile în timpul conflictelor armate nu a reprezentat o preocupare în faza iniţială de apariţie şi dezvoltare a dreptului internaţional umanitar. Motivaţia este una simplă, nu populaţia civilă era vizată în timpul conflictelor armate.

Înaintea de cel de-al doilea război mondial au existat doar reguli convenţionale indirecte referitoare la populaţia civilă prevăzute de Declaraţia de la Sankt Petersburg din 1868 şi art. 25 din Regulamentul anexă la cea de a IV-a Convenţie de la Haga din 1907. Deasemenea Comitetul Internaţional de Cruce Roşie s-a implicat în elaborarea unor proiecte de convenţii, rămase nefinalizate.

După cel de-al doilea război mondial, poziţia comunităţii internaţionale faţă de protecţia populaţiei civile în timpul conflictelor armate s-a schimbat radical. Explicaţia noii atitudini are în vedere numărul uriaş de victime din rândul populaţiei civile cu acre s-a soldat cel de-al doilea război mondial – 50% din totalul victimelor fiind din rândul populaţiei civile (lagărele de exterminare naziste, bombardamentul unor oraşe, Hiroshima şi Nagasaki sunt doar câteva exemple în de cazuri în care victimele au fost în majoritate din rândul populaţiei civile).

De aceea în ceea ce priveşte populaţia civilă au fost adoptate o dată cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial reguli convenţionale directe pentru protecţia acestei categorii sever afectată de conflictele armate.

Reglementarea convenţională a debutat cu adoptarea Statutului Tribunalului Militar de la Nurenberg, în care pentru prima oară sunt reglementate crimele de împotriva umanităţii, comise de germani împotriva propriei populaţii civile. Apoi au fost adoptate în 1948, Convenţia privind prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, în 1949 Convenţia IV de la Geneva referitoare la protecţia populaţiei civile aflate pe teritoriul naţional sub ocupaţie militară, în 1977 Protocolul Adiţional I, pentru conflictele armate internaţionale, Protocolul Adiţional II, pentru conflictele armate neinternaţionale, în 1951 Convenţia privind protecţia refugiaţilor iar în 1967 Protocolul Adiţional la Convenţia privind protecţia refugiaţilor; începând cu 1993 Statutele Tribunalelor Internaţionale pentru fosta Iugoslavia, Ruanda, Sierra Leone, iar în 1998 Statutul de la Roma privind înfiinţarea Curţii Penale Internaţionale.

Deasemenea începând cu 1948, încep să fie adoptate o serie de instrumente internaţionale de protecţie a drepturilor fundamentale ale omului, aplicabile în timp de pace dar şi de război care cuprind dispoziţii ce se suprapun pe cele de drept umanitar. Menţionăm cu titlu de exemplu, interdicţia torturii.

În ceea ce priveşte regulile cutumiare de protecţie a populaţiei civile, acestea s-au format în paralel cu regulile convenţionale. Astfel, au devenit reguli cutumiare regulile cuprinse în Convenţia IV de la Geneva din 1949 precum şi art. 51 din Protocolul Adiţional I.

Totodată s-au format reguli cutumiare referitoare la intervenţia umanitară sau reguli cutumiare referitoare la pedepsirea terorismului;

45

§2. Definiţia populaţiei civile

2.1. Conflictele armate internaţionale

În conflictele armate internaţionale, persoana civilă este definită prin excludere raportat la combatanţi. Aşadar, protecţia populaţiei civile are la bază principiul distincţiei dintre combatanţi şi civili.

Art. 50 din Protocolul Adiţional I prevede în mod expres că prezenţa în cadrul populaţiei civile a unor persoane izolate care nu corespund definiţia persoanei civile, nu privează această populaţie de calitatea lor.

2.2. Conflictele armate neinternaţionale

În conflictele armate neinternaţionale, întrucât nu există noţiunea de combatanţi, apare distincţia dintre persoane care participă la ostilităţi şi persoane care nu participă la ostilităţi.

De asemenea întâlnim atât în cadru conflictelor armate neinternaţionale dar şi în cadrul conflictelor armate internaţionale, categorii de persoane civile protejate special de dreptul internaţional, care suferă ca urmare a conflictelor armate şi anume refugiaţii şi persoanele civile deplasate forţat în interiorul unui stat (Internally Displaced Persons - IDP în limba engleză)

§3. Reguli aplicabile

3.1. Protecţia generală a populaţiei civile şi a persoanelor civile contra pericolelor rezultând din operaţiunile militare

În conflictele armate internaţionale se acordă importanţă obligaţiilor părţii care atacă precum şi obligaţiilor părţii atacate în ceea ce priveşte protecţia populaţiei civile.

În acest sens, art. 57 din Protocolul Adiţional I prevede obligaţia părţii care atacă de a lua măsuri de precauţie constând în:

verificarea obiectivelor militare ce urmează a fi atacate în ceea ce priveşte prezenţa persoanele civile sau bunurile cu caracter civil;

alegerea metodelor de atac să se facă astfel încât să reducă la minimum pierderea de vieţi omeneşti în cadrul populaţiei civile, rănirea persoanelor civile şi producerea pagubelor asupra bunurilor cu caracter civil, care ar putea fi cauzate incidental;

lansarea, în cazul atacurilor care ar putea afecta populaţia civilă, în timp util şi cu mijloace eficiente a unui avertisment, afară de cazul în care circumstanţele nu permit acest lucru;

alegerea dintre mai multe obiective militare ce ar putea fi atacate a celor care prezintă cel mai redus pericol pentru populaţia civilă şi persoanele civile, pe etc.

Trebuie precizat că dispoziţiile menţionate nu pot fi interpretate ca autorizând atacurile contra populaţiei civile, a persoanelor civile şi a bunurilor cu caracter civil.

46

Partea atacată are şi ea obligaţii în ceea ce priveşte populaţia civilă. Art. 58 din Protocolul Adiţional I prevede obligaţii de precauţie constând în îndepărtarea din vecinătatea obiectivelor militare a populaţiei civile, persoanelor civile şi bunurilor cu caracter supuse autorităţii lor precum şi evitarea amplasării obiectivelor militare în interiorul sau în aproprierea zonelor dens populate şi în general protejarea populaţiei civile.

Pentru populaţia civilă în teritoriile ocupate, Puterea Ocupantă are obligaţii expres reglementate de dreptul umanitar convenţional (Convenţia IV de la Geneva din 1949 şi Protocolul Adiţional I)

În conflictele armate neinternaţionale, pe lângă prevederile art. 3 comun tuturor convenţiilor de la Geneva din 1949 care cuprind un minim de drepturi ce vor fi asigurate tuturor persoanelor care nu participă la ostilităţi, populaţia civilă nu poate obiect al atacurilor, nu poate fi supusă înfometării şi are dreptul la protecţia obiectelor culturale. (art. 13-17 Protocolul Adiţional II).

3.2. Reguli speciale de protecție a unor civili

Dreptul de la Geneva reglementează, în mod special, situația copiilor în conflictele armate, prevăzând o protecție specială pentru aceștia și o interdicție generală de implicare ca soldați a copiilor sub 15 ani în conflictele armate.

Copiii se bucură de protecția atât ca persoane civile (protejrea de efectele conflictelor armate, nedespărțirea de părinți, asigurarea întreținerii și educației), cât și în calitate de combatanți (beneficiază de statutul de prizonier de război).

Alături de copii, victime ale conflictelor armate sunt femeile. Această categorie este în mod special vulnerabilă în fața dezvoltării unei criminalități sexuale specifice. Dreptul umanitar proteajează femeile împotriva violului, constrângerii la prostituție și contra oricărui atentat la pudoare.

Jurnaliștii sunt protejați în calitate de corespondenți de război sau ca jurnaliști independenți.

Exemple Copiii se bucură de protecția atât ca persoane civile (protejrea de efectele conflictelor armate, nedespărțirea Copiii se bucură de protecția atât ca persoane civile (protejrea de efectele conflictelor armate, nedespărțirea de părinți, asigurarea întreținerii și educației), cât și în calitate de combatanți (beneficiază de statutul de prizonier de război), iar încălcarea acestei protecții poate reprezenta în anumite condiții crimă de război.

poate reprezenta în anumite condiții crimă de război. Citiți Statutul Curții Penale Internaționale și
poate reprezenta în anumite condiții crimă de război. Citiți Statutul Curții Penale Internaționale și

Citiți Statutul Curții Penale Internaționale și identificați dispozițiile care au legătură cu protecția copiilor în conflictele armate?

Să ne reamintim Cum este definită populația civilă în conflictele armate internaționale? Dar în cele interne? Care este regimul juridic al protecției populației civile in conflictele armate internaționale? Dar în cele interne? Ce este intervenția umanitară? Dar răspunderea de a proteja? Care este dreptul aplicabil?

47

Rezumat În conflictele armate internaţionale, protecţia populaţiei civile are la bază principiul distincţiei dintre În conflictele armate internaţionale, protecţia populaţiei civile are la bază principiul distincţiei dintre combatanţi şi civili. În conflictele armate neinternaţionale, apare distincţia dintre persoane care participă la ostilităţi şi persoane care nu participă la ostilităţi. Atât partea care atacă, cât și partea atacată sunt obligate să ia măsuri de precauție pentru protejarea populației civile. Categorii speciale de persoane, precum copiii, femeile și jurnaliștii beneficiază de protecție specială în cadrul dreptului internațional umanitar.

specială în cadrul dreptului internațional umanitar. Test de auto evaluare a cunoştinţelor Populația civilă
specială în cadrul dreptului internațional umanitar. Test de auto evaluare a cunoştinţelor Populația civilă
specială în cadrul dreptului internațional umanitar. Test de auto evaluare a cunoştinţelor Populația civilă

Test de autoevaluare a cunoştinţelor Populația civilă în conflictele armate internaționale este protejată în caz de atac:

a) numai prin obligații ale părții care atacă.

b) numai prin obligații ale părții care este atacată.

c) prin obligații ale părții care atacă precum și ale părții atacate.

spuns corect la finalul cursului.

Teme de control Pentru acesata unitate nu există temă de control. Transmiterea temei de control se va face prin transmiterea cursului de ID iar referatul va trebui predate conform calendarului disciplinei, comunicat studentului. Ponderea notei acordate pentru fiecare Temă de control în nota finală este de 5%.

Bibliografie specifică

Beatrice Onica-Jarka, Drept internaţional umanitar: note de curs. Ed. a 4-a, rev. şi adăug. - Bucureşti: Universul Juridic, 2016, ISBN 978-606-673-949-, 341.3(100)(075.8), capitolul 5, p. 160-186

48

Unitatea de învățare nr. 6 - Jurisdicția internațională penală

învăț are nr. 6 - Jurisdicția internațională penală Introducere: În această unitate de învățare, va fi

Introducere:

În această unitate de învățare, va fi prezentată jurisdicția internațională penală și modul de funcționare, precum și eficacitate în implementarea DIU

Cuprins:

§1. Istoric

§2. Instanţe Internaţionale Penale 2.1. Tribunalul Militar Internaţional de la Nurenberg şi Tribunalul Militar Internaţional pentru Estul îndepărtat de la Tokyo 2.2.Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavia 2.3.Tribunalul pentru Ruanda

2.4. Curtea Penală Internaţională

2.5. Curtea Specială pentru Sierra Leone

§3. Crimele Internaţionale supuse jurisdicţiei internaţionale penale

3.1. Conţinutul juridic al crimelor internaţionale care intră sub incidenţa jurisdicţiei

internaţionale penale

3.2.

Crima de agresiune

3.3.

Genocidul

3.3.1.

Latura penală specifică genocidului

3.3.2.

Latura internaţională specifică genocidului

3.4.

Crimele împotriva umanităţii

3.4.1.

Latura penală specifică crimelor împotriva umanităţii

3.4.2 Latura internaţională specifică crimelor împotriva umanităţii

3.4.3. Legătura comportamentului incriminat cu un conflict armat

3.4.4. Cerinţa existenţei motivelor discriminatorii în calificarea faptelor ce

reprezintă crime împotriva umanităţii

3.5.

Crimele de război

3.5.1. Elemente comune tuturor crimelor de război prevăzute de art. 8 din

Statutul de la Roma şi de art. 8 din Elementele Crimelor

3.5.2. Clasificarea crimelor de război

§4. Curtea Penală Internaţională

4.1. Curtea Penală Internaţională – o organizaţie internaţională sui generis

4.2. Caracterizarea jurisdicţiei Curţii Penale Internaţionale (CPI)

4.3. Regimul de cooperare internațională creat prin Statutul de la Roma

Exemple

To do

49

§1. Istoric Să ne reamintim Rezumat Test de autoevaluare a cunostintelor Teme de control Bibilografie
§1. Istoric Să ne reamintim Rezumat Test de autoevaluare a cunostintelor Teme de control Bibilografie

§1. Istoric

Să ne reamintim Rezumat Test de autoevaluare a cunostintelor Teme de control Bibilografie specifică

Obiectivele unitǎţii de învǎţare Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

prezentați instanțele penale internaționale;

identificați conținutul juridic al crimelor internaționale și să distingeți între diferitele tipuri de crime internaționale;

prezentaţi noțiunea de crime împotriva umanității;

prezentați noțiunea de crime de război;

prezentaţi Curtea Penală Internațională și jurisdicția acestei organizații.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 - 3ore.

Adevărata istorie a jurisdicţiei internaţionale penale a început, însă, odată cu înfiinţarea Tribunalelor Militare Internaţionale de la Nurenberg şi Tokyo când, pentru întâia oară în istoria omenirii au fost judecaţi şi condamnaţi marii criminali de război germani şi japonezi, de către instanţe alcătuite din judecători numiţi de către statele învingătoare în cel de –al doilea război mondial. Procesele marilor criminali de război 20 au adus confirmarea internaţională a principiului răspunderii penale individuale pentru crimele internaţionale precum crimele contra păcii, crimele de război şi crimelor împotriva umanităţii, şi au formalizat noua categorie de crime internaţionale jurisdicţionabile la nivel internaţional.

Eforturile ulterioare ale ONU, în ceea ce priveşte codificarea crimelor internaţionale 21 care ar intra în competenţa unui Tribunal Internaţional Penal sau pregătirea unui proiect de statut după care acest tribunal să funcţioneze, s-au concretizat în adoptarea unor convenţii internaţionale 22 care au pregătit în 1993,

20 A se vedea Procesul Marilor Criminali de Război, Lucrările Tribunalului Militar Internaţional, Nurnberg, 1947 şi B.V.A. Rőling, Judecata de la Tokyo; Tribunalul Militar Internaţional pentru Orientul Îndepărtat, 29 aprilie 1946 12 noiembrie 1948, APA University Press Amsterdam BV, 1977. 21 La solicitarea Adunării Generale a ONU, Comisia de Drept Internaţional a pregătit în mai multe rânduri proiecte de cod ale crimelor internaţionale sau de statut al unui tribunal internaţional penal. Pentru mai multe detalii, în acest sens, a se vedea B. M. Cherif, A Draft International Code and a Draft Statute of an International Criminal Tribunal, Martinus Nijhof Publishers, Netherlands, 1987.

22 Printre aceste convenţii se numără: Convenţia din 1948 pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid; Convenţia din 1973 asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid; Convenţiile de la Geneva din 1949 şi Protocoalele I şi II din 1977, adiţionaIe la Convenţiile de la Geneva.

50

respectiv 1994, înfiinţarea prin rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU a Tribunalelor Internaţionale Penale pentru fosta Iugoslavia 23 şi a pentru Ruanda 24 .

Înfiinţarea celor două tribunale, deşi controversată, a însemnat un important pas înainte în evoluţia ideii de jurisdicţie internaţională penală care a culminat cu adoptarea în 1998 a Statului de la Roma referitor la Curtea Penală Internaţională cu caracter permanent.

Iată că, după cinci decenii, în care permanent problematica jurisdicţiei internaţionale penale a preocupat comunitatea internaţională, uneori mai intens alteori mai puţin intens, statele fiind reticente în promovarea necondiţionată a acestui proiect, s-a ajuns, prin tezaurizarea experienţei diferitelor jurisdicţii internaţionale ad-hoc, la crearea unui instrument stabil de reglare a comunităţii internaţionale prin permanentizarea posibilităţii de a trage la răspundere persoanele fizice vinovate de crime internaţionale, pentru care anterior exista întotdeauna o şansă de scăpa nepedepsiţi.

Adoptarea Statului de la Roma şi intrarea lui în vigoare reprezintă o realizare extraordinară în dezvoltarea dreptului internaţional, şi punctul culminant în evoluţia ideii de jurisdicţie internaţională penală, pe care cercetarea efectuată pentru prezenta lucrare a încercat să o pună în evidenţă.

§2. Instanţe Internaţionale Penale

2.1. Tribunalul Militar Internaţional de la Nurenberg şi Tribunalul Militar Internaţional pentru Estul îndepărtat de la Tokyo

În timpul celui de-al doilea război mondial, în 1942, guvernele în exil ale Poloniei, Norvegiei, Olandei, Belgiei şi Luxemburgului semnează la Londra, Declaraţia de la Palatul Saint James cu privire la pedepsirea crimelor de război prin justiţie organizată. În 1943, la Moscova, Puterile Aliate (Marea Britanie, Statele Unite şi Uniunea Sovietică) semnează Actul Comun prin care se stabileşte, ca cel mai important scop al cooperării lor să fie pedepsirea persoanelor răspunzătoare pentru cele mai oribile atrocităţi comise în timpul celui de-al doilea război mondial.

La 8 august 1945, cele patru puteri învingătoare în cel de-al doilea război mondial semnează la Londra - Actul cu privire la pedepsirea principalilor criminali de război ai puterilor europene ale Axei, prin care se decide constituirea unui tribunal militar internaţional pentru judecarea criminalilor de război ale căror fapte nu puteau fi localizate pe teritoriul unui singur stat. Actului i se anexează Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nurenberg.

23 Prin Rezoluţia 808 din 22 februarie 1993, Consiliul de Securitate al ONU dispune că, “un tribunal internaţional va fi înfiinţat pentru pedepsirea persoanelor responsabile pentru violări serioase ale dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul fostei Iugoslavia începând cu 1991”.

24 Prin rezoluţia nr. 955 din 8 noiembrie 1994 a Consiliului de Securitate, se înfiinţează Tribunalul Internaţional Penal pentru pedepsirea persoanelor responsabile de genocid şi alte violări grave ale dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul Ruandei şi a cetăţenilor ruandezi responsabili de genocid şi alte asemenea violări comise pe teritoriul statelor vecine între 1 ianuarie 1994 şi 31 decembrie 1994.

51

Tribunalul, ce a fost înfiinţat la Nurenberg, a fost şi primul dintre tribunale internaţionale penale ad-hoc care a judecat şi condamnat în mod efectiv, persoane vinovate de săvârşirea crimelor de război şi a crimelor contra păcii şi umanităţii.

Un tribunal identic a fost constituit la Tokyo pentru judecarea şi condamnarea principalilor criminali de război japonezi.

Carta de la Nurenberg, cum a fost numit Statutul Tribunalului Militar Internaţional, tribunal care a judecat şi condamnat membrii importanţi ai partidului nazist, cuprinde la art. 6 “crimele care intră sub jurisdicţia tribunalului”, după cum urmează 25 :

“a) Crime împotriva păcii: şi anume, plănuirea, pregătirea, declanşarea sau purtarea unui război de agresiune sau a unui război cu violarea tratatelor, a garanţiilor sau a acordurilor internaţionale şi acordurilor internaţionale sau participarea la un plan premeditat sau la un complot pentru înfăptuirea unuia dintre actele menţionate mai sus;

b) crime de război: adică, violarea legilor şi obiceiurilor războiului. Aceste violări cuprind, fără a

avea caracter limitativ asasinatul, relele tratamente sau deportarea pentru muncii forţate sau pentru orice alt scop aplicate populaţiei civile din teritoriile ocupate, asasinatul sau relele tratamente aplicate prizonierilor de război sau persoanelor aflate pe mare; executarea ostatecilor; jefuirea bunurilor publice sau private, distrugerea fără motiv a oraşelor sau satelor, sau devastarea nejustificată de necesităţile militare;

c) crimele împotriva umanităţii: adică, asasinatul, exterminarea, supunerea la sclavie, deportarea

sau alt acte inuman comis, împotriva oricărei populaţii civile înainte şi în timpul războiului, sau chiar persecuţiile pe motive politice, rasiale sau religioase, când aceste acte sau persecuţii, indiferent dacă ele au

constituit sau nu violare a dreptului intern în ţările în care au fost comise, ca urmare a oricărei crime intrând în competenţa tribunalului sau în legătură cu această crimă.”

Cea mai importantă inovaţie a Cartei de la Nurenberg este aceea că, a prevăzut crimele împotriva umanităţii, chiar considerată numai în legătură cu crimele de război. În doctrină s-a apreciat că, adoptarea crimelor împotriva umanităţii ca o categorie juridică separată de crimele de război a fost necesară întrucât crimele de război nu acopereau crimele comise de germani contra germanilor. Apărarea în procesul de la Nurenberg a susţinut, raportat la acuzaţiile de săvârşire a crimelor împotriva umanităţii, că protecţia propriilor cetăţeni aparţine numai statului şi nu poate constitui o problemă care ar trebui abordată la nivel internaţional, teză care nu a fost confirmată de evoluţia ulterioară a dreptului internaţional.

2.2. Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavia

În 1993, când Consiliul de Securitate al ONU, determinat fiind de violările continue ale dreptului internaţional umanitar 26 care au avut loc pe teritoriul fostei Iugoslavia începând cu 1991, adoptă rezoluţia

25 Traducerea Cartei de la Nurenberg a fost preluată din G. Oprea, I. Suceavă, I. Cloşcă, Drept Internaţional Umanitar, Instrumente Juridice Internaţionale, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, ed. 2003, p. 461 şi urm.

52

808 din 22 februarie 1993 care prevede că, “un tribunal internaţional va fi înfiinţat pentru pedepsirea persoanelor responsabile pentru violări grave ale dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul fostei Iugoslavia începând cu 1991” (denumit în continuare TIPFI) precum şi Statutul acestui tribunal.

Consiliul de Securitate înfiinţează printr-o rezoluţie adoptată în baza capitolului VII din Carta ONU, ca o măsură de restabilire a păcii şi securităţii internaţionale, un tribunal internaţional pentru pedepsirea persoanelor vinovate de violări grave ale dreptului internaţional umanitar săvârşite pe teritoriul fostei Iugoslavia, începând cu anul 1991.

Competenţa materială 27 a tribunalului a fost stabilită limitativ de către Consiliul de Securitate al O.N.U, la judecarea persoanelor fizice acuzate de violări serioase ale dreptului internaţional umanitar.

Dreptul internaţional umanitar aplicabil la momentul înfiinţării tribunalului a fost considerat de către Consiliul de Securitate al ONU, ca acel drept devenit, dincolo de orice dubiu, drept internaţional cutumiar, tocmai pentru a evita problemele de aderare sau neaderare a statelor la convenţiile care stabilesc acest drept.

.

Dreptul internaţional umanitar, considerat de către Consiliul de Securitate, dincolo de orice dubiu, drept internaţional cutumiar, constă, potrivit Statutului TIPFI, din: Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 pentru protecţia victimelor războiului; Convenţia a IV-a de la Haga referitoare la respectarea drepturilor şi obiceiurilor războiului terestru şi regulamentele anexate din 18 octombrie 1907; Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid din 1948 şi Carta Tribunalului Internaţional Militar de la Nurenberg din 1945.

Pentru evitarea unei eventuale invocări a principiului nullum crimen sine legem, aşa cum s-a întâmplat la Nurenberg, Consiliul de Securitate a reprodus în Statutul TIPFI, dispoziţiile de drept internaţional umanitar devenite cutumiare (Convenţia a IV-a de la Haga referitoare la respectarea drepturilor şi obiceiurilor războiului terestru şi regulamentele anexate din 18 octombrie 1907; Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid din 1948; Carta Tribunalului Internaţional Militar din 1945).

2.3. Tribunalul Internaţional pentru Ruanda

După modelul TIPFI a fost înfiinţat, prin rezoluţia nr. 955 din 8 noiembrie 1994 a Consiliului de Securitate, şi Tribunalul Internaţional Penal pentru pedepsirea persoanelor responsabile de genocid şi alte violări grave ale dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul Ruandei şi a cetăţenilor ruandezi responsabili de genocid şi alte asemenea violări comise pe teritoriul statelor vecine între 1 ianuarie 1994 şi 31 decembrie 1994 ( ulterior denumit TIPR).

26 De exemplu: expulzările forţate masive; deportările de civili; întemniţarea şi abuzurile comise asupra civililor în centrele de detenţie; atacurile deliberate asupra necombatanţilor, spitalelor şi ambulanţelor; împiedicarea livrărilor de hrană şi medicamente către civili; uciderile intenţionate, aşa numita "epurare etnică"; tortura; violurile; distrugerea voluntară a proprietăţilor.

27 A se vedea art. 2- 5 din Statutul TIPFI.

53

Competenţa acestui tribunal se limitează la 28 : genocid 29 , crimele împotriva umanităţii şi crimele de război săvârşite prin violări grave ale art. 3, comun Convenţiilor de la Geneva din 1949, şi a prevederilor cuprinse în Protocolul II de la Geneva din 1977 referitor la conflictele armate fără caracter internaţional,

2.4. Curtea Penală Internaţională

În iulie 1998, la Roma, în cadrul unei conferinţei ONU organizată în scopul adoptării Statutului unei Curţi Penale Internaţionale permanente, delegaţii a 120 de state au aprobat o convenţie conţinând textul proiectului de Statut al Curţii Penale Internaţionale (CPI).

Textul convenţiei, a fost semnat până în mai 2005 de către 139 de state şi ratificat de către 99 de state 30 .

La 1 iulie 2002, a intrat în vigoare Statutul de la Roma.

Potrivit Statutului de la Roma din 1998, CPI care funcţionează efectiv la Haga începând cu mijlocul anului 2003, are competenţa să judece persoanele fizice acuzate de genocid, crime de război, crime împotriva umanităţii şi crime de agresiune. Conţinutul primelor trei categor