Depresiunea Intorsura Buzaului

Depresiunea Întorsura Buzăului
Studiu fizico-geografic
CAPITOLUL I
MOTIVAŢIA ALEGERII TEMEI
Studiul fizico-geografic al Depresiunii Întorsura Buzăului urmăreşte

cunoaşterea cadrului natural al acestei depresiuni din Carpaţii Curburii care a
oferit condiţii favorabile dezvoltării aşezărilor omeneşti. La început
depresiunea a constituit o regiune de refugiu şi de adăpost pentru fugari datorită
aspectului de cetate, o zonă centrală înconjurată de înălţimi împădurite. Treptat
depresiunea a devenit o vatră locuită permanent pentru românii ale căror
activităţi de bază erau creşterea animalelor şi cultivarea plantelor.
Viaţa de zi cu zi în depresiune nu era uşoară datorită condiţiilor
climatice deosebite şi a solurilor puţin fertile. Dezvoltarea economică a zonei
s-a făcut mai ales datorită exploatării şi prelucrării materialului lemnos din
pădurile de răşinoase şi foioase care acoperă versanţii ce înconjoară
depresiunea.
Studiul urmăreşte totodată şi cunoaşterea proceselor geomorfologice
actuale şi a măsurilor ce se pot lua pentru stoparea acestora.
Am ales această temă datorită faptului că, fiind născut aici, mi-am
dorit să cunosc trecutul şi prezentul acestei zone geografice deosebite sub toate
aspectele ei, prin diversitatea de formaţiuni antropice şi naturale prezente,
evoluţia neobişnuită a reţelei hidrografice şi formele de relief care au derivat
din acţiunea acestui factor modelator natural.
1
LOCALIZAREA DEPRESIUNII ÎNTORSURA BUZĂULUI
Depresiunea Întorsura Buzăului este o depresiune tipic intracarpatică,

de altitudine, cu arie de extindere mică (38,425 ha), dezvoltată pe cursul
superior al Râului Buzău care o traversează de la V la E. Depresiunea îşi are
vatra la o altitudine aproximativă de 750 m (altitudine absolută, faţă de nivelul
0, Marea Neagră ), iar culmile limitrofe se înalţă cu mai bine de 350 m faţă de
nivelul central al depresiunii (vatră).
Este situată la intersecţia paralelei de 45 °40’47” latitudine N şi a
meridianului de 26°01’56” longitudine E. Ca amplasare, este situată în inima
Carpaţilor de Curbură, având o formă asemănătoare unei potcoave şi
prezentând deopotrivă un aspect tentacular datorită aşezărilor omeneşti
poziţionate pe afluenţii Buzăului.
Buzăul drenează depresiunea, la început având direcţii spre nord, apoi
facând o întoarcere de 150° în direcţia SSE.
Toponimia acestei denumiri de zonă e clasată ca observaţie ce se
aduce asupra întoarcerii pe care o execută Buzăul în centrul depresiunii,
observată de locuitorii zonei încă de la popularea acesteia, şi denumită iniţial
Întorsătura Buzăului. Ulterior numele i s-a transformat în Întorsura Buzăului,
pastrându-se până astăzi.
Depresiunea se extinde în lungul luncilor aluvionare ale Buzăului pe o
lungime de 20 de km între localităţile Vama Buzăului şi Sita Mică şi pe o
treaptă de dealuri mai înalte, cu altitudini cuprinse între 800 - 1300 m. Lăţimea
2
maximă a depresiunii este atinsă în zona oraşului Întorsura Buzăului, aceasta

fiind de 10 km. Depresiunea se continuă sub forma unei văi înguste de-a lungul
Buzăului între Sita Mică şi Zăbrătău, mai departe apare sub forma unui mic
bazinet de 3 km lungime şi 0,5 km lăţime între Zăbrătău şi Crasna. De la
Crasna valea transversală a Buzăului capătă un aspect de defileu,
terminându-se la ieşirea din munte cu un mare lac de acumulare, Lacul Siriu.
Limitele depresiunii sunt foarte clare, astfel încât îi dau aspect de
cetate, singura poartă deschisă fiind defileul Buzăului în partea de SSE la
ieşirea din depresiune, defileu săpat între Munţii Siriului pe partea dreaptă şi
Munţii Podul Calului pe o lungime de circa 22 de km. Astfel, limita nordică
faţă de depresiunea Braşovului, aflată la mai puţin de 5 km distanţă este
formată din dealuri şi munţi cu o altitudine de până la 1203 m, altitudine
înregistrată în Vf. Piscul Popii din Munţii sau Clăbucetele Întorsurii, cum mai
sunt denumiţi (Ielenicz, M.-1984). Altitudinile maxime ale zonei mai sus
menţionate se înregistrează şi în următoarele vârfuri: Piscul Popii – 1203 m;
Chiuruşul Mare – 1012 m; Călugărul – 1015 şi Ghilcoş – 982 m .
Limitele de vest, sud şi est sunt formate din Munţii Ciucaşi cu
Vf.Ciucaş – 1954 m , Siriului cu Vf.Malâia – 1668 m şi Podul Calului cu
Vf.Casoca – 1440 m.
3
Depresiunea Întorsura Buzăului şi Râul Buzău
Înălţimile muntoase care înconjoară depresiunea constituie cumpenele

de ape între bazinele hidrografice ale afluenţilor Buzăului şi ale râurilor din
afara depresiunii.
Depresiunea Întorsura Buzăului este situată pe axa de circulaţie ce
străpunge Carpaţii, făcând legătura între cele trei provincii româneşti:
Moldova, Muntenia şi Transilvania, de aceea accesul în depresiune se face prin
mai multe pasuri şi trecători, denumite ” predealuri „ (Mihailescu, V. -1963):
Trecătoarea Tabla Buţii, Pasul (Trecătoarea) Buzău, Pasul Predeluţ (Întorsura
Buzăului), Pasul Zizin, Pasul Hămaş (Hăgău) şi Pasul Zagon.
Trecătoarea Tabla Buţii (1380 m) este cunoscută încă din perioada
romană, drumul pavat cu lespezi de piatră fiind numit atunci „ Via Strata ”. A
fost folosită de popoarele migratoare care treceau spre Transilvania (secolele
IX-XI), de cavalerii teutoni care au construit o cetate – „ Cetatea Crucii ” – pe
locul unui turn roman de pază în secolul al XII-lea, de tătarii care în secolul al
XIV-lea au trecut pe aici incendiind cetatea şi, mai apoi, negustori şi ciobani în
drumurile lor spre sud-vestul ţării (Binder, P. -1972).
Trecătoarea (Pasul) Buzău este situată pe valea transversală a râului
Buzău. A fost numită de turci „Talissin – Calea Fericirii ” pentru a-i încuraja
pe oştenii sultanului care trebuiau să treacă în Transilvania pentru pradă şi
jafuri (Binder, P. - 1972). Trecătoarea a fost folosită şi de Mihai Viteazul la
data de 18 octombrie 1599, în drumul lui spre Transilvania. În aşteptarea
ajutorului promis de secui, Mihai împreună cu oastea sa a făcut un popas pe un
deal din depresiune care din acel moment se numeşte „Dealul Taberei”
Drumul Buzăului, sau Drumul Brăilei - cum a mai fost numit,
reprezenta calea cea mai scurtă între Transilvania şi cetăţile de la Dunăre şi
Marea Neară (Valcea, V., Savu, Al. -1982). Ca drum comercial a fost folosit
de-abia în secolul al XIX-lea (Podea, I. - 1938). Actualmente trece prin pas DN
4
10 Braşov-Buzău, iar la ieşirea din defileu s-a construit barajul şi lacul de

acumulare de la Siriu.
Pasul Predeluţ (Întorsura Buzăului), (840 m) asigură pătrunderea în
zonă dinspre depresiunea Braşovului. Prin acest pas trecea „drumul românesc”
sau „drumul Teliului”, atestat documentar din 1556 (Podea, I. - 1938) - mai
este cunoscut sub denumirea de Predealul Buzoian. În prezent este străbătut de
DN 10 Braşov Buzău.
Pasul Zizin este situat între localităţile Vama Buzăului şi Zizin.
Pasul Hămaş (Hăgău) (875 m) asigură legătura între Depresiunea
Întorsura Buzăului şi Depresiunea Braşovului (compartimentul Târgu
Secuiesc).
Pasul Zagon (870 m) face legătura cu localităţile din jurul oraşului
Covasna.
Din punct de vedere administrativ-teritorial depresiunea aparţine la
două judeţe:
- judeţului Braşov îi revine ¼ din suprafaţa depresiunii, respectiv
localitatea Vama Buzăului.
- judeţului Covasna îi revin ¾ din suprafaţa depresiunii, respectiv oraşul
Întorsura Buzăului şi comunele Sita Buzăului şi Barcani, împreună cu
satele aferente.
Suprafaţa totală a depresiunii este de 38.425 ha, fiind repartizată

astfel:
- Vama Buzăului - 15.430 ha
- Sita Buzăului - 13.752 ha
- Întorsura Buzăului - 6.490 ha
- Barcani - 2.753 ha
5
Comuna Barcani
SCURT ISTORIC ASUPRA CERCETĂRILOR

GEOGRAFICE DIN DEPRESIUNEA ÎNTORSURA BUZĂULUI
Depresiunea Întorsura Buzăului nu a constituit obiectul cercetării

multor geografi. Primii care s-au ocupat cu studiul depresiunii au fost L.
Someşan, E. Micu şi V. Pop, toţi trei elaborând lucrarea „Depresiunea
Întorsura Buzăului, studiu geografic, istoric şi economic” – Braşov, 1947,
întocmită pentru a fi „un început bun pentru o nouă lucrare”
6
Mai târziu au apărut lucrări cu referire la depresiune sau la valea

transversală a Buzăului – Ielenicz, M. - Depresiunea Întorsura Buzăului –
1973, Posea, Gr. , Garbacea, V. – Valea Buzăului – valea antecedentă – 1958.
Alte lucrări cu referire la depresiune oferă date fizico-geografice,
economice sau social-administrative. Amintesc autorii: Berecz, G. – 1893;
Ballass, C. – 1900; Schilling, G. – 1910; Ujvari, I. -1971; Oncescu, N. – 1965;
Posea, Gr., Ielenicz, M. – 1971, 1974; Tufescu, V. – 1974; Velcea, V., Savu,
Al. – 1982.
Pot fi amintite cercetările şi descoperirile arheologice din valea
Cremenea (comuna Sita Buzăului) şi Constanda-Lădăţi (comuna Barcani) ale
unor formaţiuni pleolitice (Podea, I. -1938). Se poate menţiona,de asemenea, şi
lucrarea lui Gheorghe Neagovici Negoiescu, „ Cronica comunelor Buzaie în
general şi a comunei bisericeşti şi politice Întorsura Buzăului” apărută în 1925.
7
Depresiunea Întorsura Buzăului, reţeaua hidrografică îndiguită în oraş
CAPITOLUL II
RELIEFUL DEPRESIUNII ÎNTORSURA BUZĂULUI
1. STRUCTURA GEOLOGICĂ
O importantă contribuţie la cunoaşterea flişului Carpaţilor Curburii în

general şi a Depresiunii Întorsura Buzăului în special, şi-au adus-o cercetătorii:
G. M. Filipescu – 1937, care a studiat Valea Buzăului şi regiunea Barcani, Gr.
Popescu, D. Patrulius, G. Murgeanu, G. Iliescu, M. Copcea, J. Săndulescu –
1965, E. Bratu – 1966, I. Dumitrescu, M. Săndulescu.
În urma cercetărilor s-a constatat că structura geologică a Depresiunii
Întorsura Buzăului este relativ complexă, datorită situării ei în domeniul flişului
carpatic. Din punctul de vedere al caracteristicilor tectonice, zona se
diferenţiază net următoarele unităţi structurale: Pânza de Ceahlău, Pânza
flişului curbi-cortcal, Pânza de Macla-Zagon şi Pânza şisturilor negre (Audia).
Acestea sunt pânze de Şariaj ale căror mecanisme de formare au un caracter
complex. Ele reprezintă pânze de forfecare care au fost ulterior transformate în
8
pânze de decolare datorită forţelor tangenţiale (Dumitrescu, I. şi colaboratoriii -

1962 ).
Cea mai internă unitate tectonică din zona flişului este Pânza de
Ceahlău. Ea apare în depresiune ca o fâşie îngustă care corespunde cu partea ei
frontală de pe versantul estic al Muntelui Ciucaş. În acest sector Pânza de
Ceahlău, cunoscută şi sub denumirea de Pânza de Bratocea (Popescu, Gr. -
1958), încalecă depozitele cretacice superioare din sinclinalul Boncuţa-
Boroşneu.
Pânza flişului curbicortical este încălecată din vest de Pânza de
Ceahlău şi încalecă, la rândul ei, Pânza de Macla-Zagon şi uneori chiar Pânza
şisturilor negre. În partea cea mai internă a Pânzei flişului curbicortical se
dezvoltă o zonă sinclinală alungită (Boncuţa-Boroşneu), în care sunt larg
dezvoltate depozitele cretacic-superioare. Spre est această zonă sinclinală este
mărginită de o falie normală cu flancul vestic coborât ce se poate urmări
continuu în tot lungul ei. Nu este exclus ca această falie să fie mai nouă decât
punerea în loc a pânzei, mai ales că unele cute au o poziţie oblică faţă de ea. La
exteriorul faliei cea mai mare parte a flişului curbicortical prezintă cute paralele
verticale sau deversate spre est. Aceste cute sunt decroşate în Muntele Tătaru
de o mare falie transversală a cărei vârste este posterioară şariajului pânzei,
întrucât şi suprafaţa ei de şariaj este afectată.
Fruntea Pânzei flişului curbicortical se urmăreşte continuu de la Zagon
până la sud-vest de Slon.
Pânza de Macla-Zagon are o extindere mică în depresiune dar şi o
structură relativ simplă, prezentând uneori una sau două cute strânse, deversate
spre est. La sud de Covasna această pânză prezintă o semi-fereastră în care
aflorează depozitele neocomian-albiene şi vrancono-cenomaniene ale Pânzei de
Audia.
Cu o arie largă de răspândire, de la Covasna până la sud de valea
Siriului, Pânza şisturilor negre (Audia) are o structură imprimată, aici în
depresiune, de largă dezvoltare a gresiei de Siriu. Prezenţa acestei gresii a dus
la formarea unui stil de cutare apropiat de cel ejectiv, adică cu anticlinale
9
înguste şi sinclinale largi. Anticlinalele sunt adesea de tipul cutelor falii sau
solzi, iar unul dintre cele mai importante sinclinale este Muntele Siriu.
Pânza şisturilor negre este afectată toată, în Valea Siriului, de o falie
transversală la sud de care pânza se afundă repede sub unităţile care o încalecă
(Dumitrescu, I., Săndulescu, M. , Brandabur, T. – harta Geologică scara
1:200.000 – Foaia Covasna, 1970 )
Cuverturile de sedimente cretacice şi cuaternare care acoperă
aceste structuri geologice au fost caracterizate de J. Săndulescu în 1965 ca
aparţinând mai multor complexe specifice pentru anumite părţi ale depresiunii:
 Complexul baremian – albian, descoperit la Vama Buzăului,
este format din şisturi argiloase, gresii micacee care sunt parţial
acoperite cu conglomerate;
 Complexul cenomanian – turonian, este caracteristic părţii de
nord – est a depresiunii şi este format din gresii curbicorticale,
şisturi marnoase şi argiloase;
 Complexul aptian – albian, caracteristic părţii centrale a
depresiunii, este format din gresii curbicorticale, marne şi
straturi subţiri de argile;
 Complexul albian – vranconian, situat în zonele estice şi sud –
estice, este format din gresii calcaroase sau marnoase
curbicorticale, marne roşii, şisturi argilo marnoase. Complexul
conţine în orizonturile sale amoniţi şi resturi de animale şi
plante.
În vatra depresiunii apar depozite de terase şi de luncă amplasate pe
fundamentul cristalin carpatic fracturat care a suferit mişcări de ridicare (la
Vama Buzăului) şi de coborâre (la Sita Mică) mai ales în cuaternar (Filipescu,
G.M. - 1955). Depozitele teraselor sunt formate din argile, pietrişuri, nisipuri şi
bolovănişuri de vârstă holocenă – terasa I, din WÜRM – terasa a II-a din RISS
– terasele a III-a şi a IV-a. Depozitele din luncă sunt alcătuite din prundişuri cu
grosimi variabile (12 m la Întorsura Buzăului şi 18 m la Brădet), suprapuse pe
pânza aluvionară de vârstă pleistocenă (Ielenicz, M. - 1984).
10
Bogăţiile minerale cu importanţă economică deosebită lipsesc din

zonă. Se găsesc, însă, cantităţi mari de materiale de construcţii: calcar (Vama
Buzăului), pietrişuri şi nisipuri (Întorsura Buzăului şi Sita Buzăului), argile
(Barcani).
2. TREPTELE DE RELIEF
Relieful depresiunii este dispus pe trei trepte:

- treapta montană, care cuprinde toată rama muntoasă ce
înconjoară depresiunea;
- treapta dealurilor, a măgurilor şi muchiilor, care cuprinde
dealurile din interiorul depresiunii cu altitudini între 800 – 1300
m;
- vatra depresiunii, care cuprinde terasele, versanţii şi albiile
majore şi minore ale Buzăului şi ale afluenţilor săi.
2.1. TREAPTA MONTANĂ
Munţii Ciucaş închid prin culmile sale nord – estice Depresiunea

Întorsura Buzăului în partea de vest. Sunt munţii cu altitudinea cea mai
11
mare din Carpaţii Curburii – 1954 m, altitudine atinsă în Vf. Ciucaş.

Datorită înălţimilor mari, a pantelor abrupte şi dezgolite de vegetaţie,
Ciucaşul apare ca un masiv impresionant văzut din centrul si estul
depresiunii.
Muntele Ciucaş vazut din depresiune
Ciucaşul este un masiv conglomeratic considerat a fi un rest izolat

al unei arii de conglomerate ce se întindea din Ceahlău până în Bucegi.
În cuvertura de conglomerate s-a dezvoltat un relief ruiniform,
mai ales pe versanţii nordici şi vestici, sub formă de pinteni sau turnuri
etajate: Colţii Nitri (Mari), Ţiglaele (Ţiglaile) Mari şi Mici, forme bizare
izolate sau înlănţuite ca: Ciobanul cu oile, Sfinxul din Ciucaş, Turnul
Vulturilor, Turnul lui Goliat, Mâna dracului, Babele la sfat, toate fiind
rezultatul acţiunii agenţilor externi asupra rocilor (Mihăilescu, V. - 1969).
Munţii Ciucaş sunt consideraţi a fi un adevărat „castel de ape”, de
aici izvorând Buzăul prin cei doi afluenţi ai săi, Dălghiul şi Strâmbu,
12
Teleajenul, Teleajenelul şi Romuna Mică – afluent al Tărlungului. La

izvoarele acestora s-au format chei având în spatele lor bazinete
depresionare: bazinetul Strâmbu pe afluentul Buzăului cu acelaşi nume şi
bazinetul Cheia pe Teleajen.
Formele glaciare lipsesc din Ciucaş, dar apar cele periglaciare sub
forma trenelor de grohotiş (Ielenicz, M. - 1984).
Munţii Ciucaş sunt caracterizaţi de o etajare bioclimatică
corespunzătoare treptelor de nivelare:
- nivelului superior, la 1600 m, îi corespund păşunile alpine
dezvoltate pe soluri scheletice şi brune acide;
- nivelului de 1400 m, îi corespund pădurile de conifere şi în
amestec dezvoltate pe soluri brune de pădure;
- nivelul inferior situat la 1000 m, pătrunzând mult pe văi,
formează adevărate culoare suspendate. Îi corespund pădurile de
fag care sunt predominante (Velcea, V., Savu, Al. - 1982).
Datorită influenţelor maselor de aer umed din vest Munţii Ciucaş sunt
caracterizaţi de precipitaţii în medie de 1200 mm (Roşu, Al. - 1980).
Munţii Siriu sunt cuprinşi între văile Buzăului, Crasnei şi Siriului.

Sunt formaţi din mai multe sinclinale şi anticlinale orientate nord-est spre sud-
est (Ielenicz, M. - 1984). Culmile principale au o orientare nord-sud şi prezintă
altitudini mai mari de 1600 m: Vf. Malâia cu o altitudine de 1668 m, altitudine
cu care se încadrează în cel mai înalt vârf din tona muntoasă a Siriului. Alte
vârfuri: Bocirnea – 1653 m. Sunt alcătuiţi din gresii dure, având în partea estică
o fâşie oligocenă formată din gresii şi marne (Ielenicz, M. - 1984). Prezintă
două suprafeţe de nivelare racordabile cu cele din munţii învecinaţi, având
nivelul superior la aproximativ 1600 m şi un nivel inferior la aproximativ 1400
m. Acesta din urmă are o extindere mai mare şi este ocupat cu pajişti secundare
13
create în urma defrişărilor. Sunt caracteristice şi zonele cu inversiune de

vegetaţie (Velcea, V. - 1982).
Pe versanţii abrupţi ai Munţilor Siriu apar forme de relief structural şi
periglaciar sub formă de colţi stâncoşi şi năruituri asemenea cu cele din Munţii
Ciucaş (Roşu, Al. - 1980).
În culmea principală, Vf. Malâia – 1668 m, pe latura estică, se găseşte
un lac de altitudine format într-o contrapantă de alunecare – Lacul Vulturilor
sau Lacul fără fund – care constituie un important obiectiv turistic (Tufescu, V.
- 1974).
Munţii Podu Calului, situaţi între Bâsca Mare şi Buzău, mărginesc

depresiunea la est. Sunt formaţi dintr-o alternanţă de gresii, marne şi şisturi
argiloase de grosimi diferite. Apar sub forma a trei culmi: Casoca – 1439 m,
Teherău şi Bota Mare – 1282 m, despărţite de afluenţii Buzăului şi ai Bâscei
Mari. Aceste culmi ce corespund anticlinalelor sunt alcătuite din roci dure –
gresii de Tarcău sau de Kliwa, iar văile sunt dezvoltate pe sinclinale sau în
lungul contactelor petrografice păstrând orientarea cutelor pe direcţia nord – est
spre sud – vest (Ielenicz, M. - 1982).
Munţii Podu Calului prezintă trepte de nivelare, cea mai clară
desfăşurare având-o cea de 1400 m (Velcea, V. - 1982).
Văile principale sunt orientate spre Buzău şi prezintă sectoare de chei
şi cascade. Axa Buzăului desparte Munţii Siriu de Munţii Podu Calului şi se
situează la 300 – 400 m faţă de nivelul general (Velcea, V. - 1982).
Munţii Întorsurii (Munceii Teliului sau Clăbucetele Întorsurii),

alcătuiesc rama nordică a Depresiunii Întorsura Buzăului. Sunt munţi scunzi cu
înălţimi rotunjite şi prelungi ale căror altitudini variază între 700 – 1203 m.
Altitudinile reduse se datorează poziţiei acestor munţi la contactul a două arii
cu sensuri diferite ale mişcărilor tectonice: Depresiunea Braşovului şi Carpaţii
de Curbură. Altitudinea maximă este atinsă în vârful Piscu Popii – 1203 m.
14
Munţii prezintă trepte de nivelare la 1150 m. şi 950 m. iar la contactul cu

masivele sudice prezintă martori din treapta superioară de 1400 m. (Ielenicz,
M. - 1982). Culmile munţilor sunt dispuse în trepte ce scad brusc spre nord şi
mai prelung spre sud şi sunt acoperite cu păduri de conifere şi foioase, gradul
de împădurire variind în funcţie de cantitatea de precipitaţii care cad pe versanţi
– între 800 şi 1000 mm. pentru versanţii sudici (Amenajamentul – Ocolul
Silvic Întorsura Buzăului, 1993).
2.2. TREAPTA DEALURILOR ÎNALTE, A MĂGURILOR ŞI

A MUCHIILOR
Această treaptă are o largă desfăşurare, dealurile găsindu-se la limitele

depresiunii sau în centrul ei, având o dispunere radială şi longitudinală.
Dealurile se prezintă sub formă de creste, culmi sau suprafeţe de netezire
(poduri). Dealurile aflate la limitele depresiunii au altitudini cuprinse între 900
– 1300 de metri, dar se respectă şi aici dispunerea altitudinală aşa încât
dealurile şi muchiile din sudul şi vestul depresiunii depăşesc 1000 m (ele
aflându-se la poalele Munţilor Siriu şi Ciucaş), iar cele din nordul şi estul
depresiunii au altitudini sub 1000 m. Principalele dealuri sunt: Dealul Larma –
1077 m, Faţa Dălghiului – 1085 m, Sărmalului – 910 m, Blindarului – 1148 m,
Cucoanelor – 1068 m, Tifla Înaltă – 990 m, Dealul Ucigaşului – 957 m,
Muchia Cârlanului – 1070 m, Dealul Mogoş – 988 m, Culmea Rodnei – 981 m,
15
Făgetul Rotund – 982 m, Dâlma Crasnei – 1128 m, Dealul Ghiţei – 1253 m,

Dealul Porcului – 1223 m, Muchia Predescu – 1124 m.
Zonă deluroasă din marginea depresiunii
În centrul depresiunii, despărţite de afluenţii Buzăului sau dispuse de o

parte şi de alta a văii acestuia, apar culmile unor dealuri cu altitudini cuprinse
între 800 – 1000 m. Principalele dealuri sunt: Beldi Plai – 970 m, Dealul
Secuiului – 867 m, Dealul Stânii – 858 m, Dealul Corunda Veche – 900 m,
Dealul Taberei – 819 m, Dealul Creştesului – 932 m, Dealul Bărbatului – 798
m, Dealul Barcani – 808 m, Dealul Tăietura Plaiului – 883 m, Dealul Morii –
807 m, Dealul Ursului, Dealul Boilor – 903 m, Dealul Crăciuneşti – 958 m.
În depresiune există două nivele de eroziune la ± 850 m şi la ± 770 m,
primul nivel de eroziune fiind realizat în meoţian superior – ponţian, deasupra
căruia apar martori de eroziune: Dealul corundaVeche – 900 m, Dealul
Secuiului – 867 m, şi Dealul Stânii – 859 m (Ielenicz, M. – 1984). Nivelul de ±
850 m are zona de extindere maximă în bazinul pârâului Ciumernic şi face
parte din suprafaţa Poiana Mărului care apare şi în Munţii Baraolt, Perşani şi
Bodoc, fiind de vârstă villafranchiana (Posea, Gr. - 1984). Această treaptă de
16
relief este puternic fragmentată de o reţea hidrografică cu densitate mare. Văile

sunt înguste la obârşii, dar se lărgesc în vatra depresiunii (Ielenicz, M. - 1984).
Versanţii au pante variabile, fiind acoperiţi cu păduri de foioase şi conifere, cu
pajişti secundare sau fâneţe. Versanţii sudici ai dealurilor cu pante mai mici din
nordul şi centrul depresiunii sunt cultivaţi cu cartofi şi orz (la Întorsura
Buzăului şi Barcani).
2.3. VATRA DEPRESIUNII
Originea Văii Buzăului Superior
Valea Buzăului, „una dintre cele mai enigmatice văi din Carpaţii
Româneşti” (Orghidan, N. - 1969), constituie cea mai tipică vale transversală
din Carpaţii Curbirii (Velcea, V. , Savu, Al. - 1982).
Forma actuală a Văii Buzăului Superior este strâns legată de mişcările
neotectonice (pliocen - cuaternar) de înaintare a plăcii Nord Dobrogene spre
zona de subducţie a Vrancei, ceea ce a dus la înălţarea Carpaţilor Curburii şi la
accentuarea eroziunii râurilor (Oncescu, N. - 1965).
În Depresiunea Întorsura Buzăului cursul râului Buzău suferă
modificări de direcţie. Astfel, de la izvoarele sale de pe versantul nordic al
Masivului Ciucaş şi până la Întorsura Buzăului, Buzăul urmează direcţia spre
17
nord. Pe teritoriul oraşului acesta face un cot sub un unghi de 150º luând
direcţia sud – sud – est.
Cu privire la originea văii Buzăului şi la schimbarea direcţiei de
curgere s-au emis mai multe ipoteze: ipoteza captării, ipoteza antecedenţei,
ipoteza adâncirii epigenetice sau a unui canal de legătură. Primele două ipoteze
au dat naştere la mai multe discuţii.
Ipoteze captării a fost susţinută de Gabor Schilling – 1910, care
presupunea că Buzăul a fost un afluent al Râului Negru care trecea în
Depresiunea Braşovului prin înşeuarea Hămaş (Hagău). El mai afirma că un
Buzău muntean, cu un nivel de bază mai coborât în Câmpia Română, a înaintat
spre obârşii, a creat actualul defileu şi a captat cursul superior al Buzăului prin
eroziune regresivă. Această ipostază se bazează pe prezenţa unor înşeuări pe
rama nordică a depresiunii şi pe altitudinea scăzută a acesteia.
Ipoteza antecedenţei a fost susţinută şi demonstrată de mai mulţi
geografi, printre care amintesc pe: A. Nordon (1931), N. Orghidan (1932,
1939), Gr. Posea şi V. Gârbăcea (1958), M. Ielenicz (1971). Această ipoteză se
bazează pe analiza erorilor lui Schilling, dar şi a elementelor noi apărute.
Schilling a omis rolul neotectonicii cuaternare în deformarea treptelor de
modelare, a interpretat greşit insulele de pietrişuri din culmile muntoase
nordice ca fiind de origine fluviatilă, acestea provenind din dezagregarea
gresiilor microconglomeratice. La analiza presupusei albii a Buzăului din
localitatea Valea Mare s-a văzut că aici nu există nici o urmă de terase, nici
pietrişuri rulate, în actuala vale curgând în trecut un râu mai mic cu izvoarele
mult mai la nord. S-a stabilit apoi că Buzăulu nu ar fi putut curge spre
Depresiunea Braşovului pentru că fundamentul cristalin al Depresiunii
Întorsura Buzăului are o înclinare de la nord-vest spre sud-est, ceea ce a făcut
ca direcţia de curgere a Buzăului să fie cea actuală.
Nicolae Orghidan si-a formulat teoria presupunând că Buzăul îşi avea
izvoarele în Munţii Bodoc. Acesta traversa de la nord la sud actualul bazin
hidrografic al Râului Negru, iar prin înşeuarea de la obârşia Lădăuţiului Mare
intra în Depresiunea Întorsura Buzăului. Din Munţii Ciucaş el prinde un afluent
18
împreună cu alţi afluenţi de pe teritoriul depresiunii. Datorită formării

Depresiunii Braşovului şi a ridicării Carpaţilor Curburii, Buzăul şi-a pierdut
obârşia din Bodoc rămânând la izvoarele şi forma actuală.
În concluzie, Valea Buzăului este o vale antecedentă, menţinută prin
adâncirea văii existente care depăşeşte linia celor mai mari înălţimi ai
Carpaţilor Curburi (Tufescu, V. - 1974). Buzăul străbate aceşti munţi creând un
defileu transversal de circa 22 km, adâncindu-se cu peste 100 m în gresia de
Siriu (Velcea, V. , Savu, Al. - 1982)
Eroziune laterală la nivelul malurilor Râului Buzău în zona oraşului.
19
2.3.1 TERASELE DIN BAZINUL SUPERIOR AL BUZĂULUI
Situată în partea centrală a Carpaţilor Curburii externe, se întinde amonte

de Zăbrătău, de la aproximativ 700m altitudine absolută până spre izvoarele
Buzăului, Buzăelului şi Dălghiului, la aproximativ 870 m altitudine absolută.
Regiunea se suprapune, în cea mai mare parte, Depresiunii Întorsura Buzăului,
bine populată şi intens defrişată. În depresiune terasele se lărgesc, sunt mai
puţin fragmentate, (în special cele inferioare) şi reprezintă, alături de glacisurile
coluvo – proluviale, principalul suport al aşezărilor rurale şi urbane.
Lunca Buzăului se lărgeşte treptat în aval, atingând extensiunea maximă
la Întorsura Buzăului (400 – 500 m), apoi se îngustează din nou până dispare în
defileul care începe de la Zăbrătău. Ea are o altitudine relativă (faţă de nivelul
mediu al Buzăului) care creşte de la circa 1 m (sau chiar mai puţin) la Vama
Buzăului, la circa 1,5 – 2 m la Întorsura Buzăului şi Sita Buzăului. Lunca este
alcătuită din depozite grosiere (pietrişuri şi bolovănişuri cu nisipuri a căror
grosime variază de la 0,5 m la 2 – 3 m şi mai mult. Stratul subţire de aluviuni
grosiere (sub 1 m) se întâlneşte în puţine locuri, acolo unde Buzăul întâlneşte
bariere de roci mai dure şi apar praguri. Deasupra acelor depozite grosiere s-au
depus materiale mai fine – nisipuri carbonatice şi necarbonatice slab solificate
– a căror grosime variază de la 5 la 60 cm. Pe alocuri, în luncă, mai ales în aval
de Vama Buzăului, se observă suprafeţe cu depuneri recente de nisipuri coezive
carbonatice (straturi a căror grosime ajunge la 3 – 5 cm).
Luncile afluenţilor mai importanţi ai Buzăului din aval cu confluenţa cu
Buzăelul (pâraiele Brădet, Floroaia etc.) se deosebesc de lunca Buzăului prin
20
aspectul lor de lunci joase, cu exces de umiditate, cu albii puţin adâncite şi

puternic meandrate. Ele sunt alcătuite la suprafaţă din depozite mai fine şi mai
groase: 1,5 – 2 m până la 3 – 4 m de luturi şi argile sub care urmează pietrişuri,
bolovănişuri şi nisipuri.
Terasa I are altitudine relativă generală de 3 – 4 m, fiind mai redusă la
sud de Vama Buzăului şi de Sita Buzăului (2 – 3 m). Ea poate fi urmată pe
Buzău de la aproximativ 2 km în aval de confluenţa Pârâului Feţii cu Strâmbu
(începând cu această confluenţă localnicii vorbesc despre Buzău), pe Dălghiu
de la confluenţa cu Pârâul Sasului şi pe Buzăel de la confluenţa cu Brazii Mici.
Până la Acriş apare sub forma unor fâşii înguste, nu prea lungi, dar de aici ia
aspectul unui pod aproape continuu a cărui lăţime maximă este de 300 – 500 m
la Întorsura Buzăului. La Sita Buzăului (confluenţa cu Ciumerrnicul), apare
ultimul fragment.
Terasa I este în contact direct cu lunca Buzăului printr-o denivelare de
circa 2 m, uneori estompată de construcţii sau lucrări agricole. Contactul terasei
cu luncile afluenţilor Buzăului (Acrişul, Brădetul, Floroaia) se fac treptat, încât,
morfologic, nu se observă. Aceşti afluenţi şi-au ridicat luncile (prin aluvionare
cu materiale fine), aducându-le aproape de nivelul terasei I; de aceea, în aceste
cazuri, delimitarea precisă se poate face doar pe bază de soluri: pentru luncile
afluenţilor sunt caracteristice soluri aluvionale hidromorfe, iar pentru terasa I
este caracteristic un sol brun eubazic (sol brun tânăr) . La suprafaţă terasa are o
cuvertură de 1 – 1,5 m de luturi, sub care urmează strate de pietrişuri cu
bolovănişuri şi pietrişuri. Grosimea stratelor cu pietriş este de cel puţin 4 – 5 m
(forajele executate la Întorsur Buzăului la 6 m s-au oprit în pietrişuri sau
bolovănişuri).
Terasa a II – a are altitudinea relativă de 5-6 m. Extinderea maximă o
întâlnim în Vama Buzăului (300 – 500 m lărgime şi 5 km lungime) şi Buzăiel
(200 – 250 m lărgime şi aproape 3 km lungime), aceste localităţi fiind
construite în cea mai mare parte pe fragmentele respective. Sub forma unor
fâşii înguste (50 – 100 m lărgime şi 1 – 2 km lungime), terasa a II – a apare şi
în amonte de aceste două localităţi. Ea are elemente bine conturate şi este puţin
21
fragmentată, iar în mod obişnuit spre ţâţână este acoperită cu materiale coluvio-
proluviale (în special la Vama Buzăului). Pe podul terasei se distinge o
cuvertură de materiale superficiale fine, cu grosime redusă (în medie 0,3 – 0,8
m), alcătuită din luturi care, de cele mai multe ori, conţin pietriş la suprafaţă.
Depozitul de terasă propriu-zis se caracterizează printr-un conţinut ridicat de
elemente mari, chiar în partea superioară. Astfel, în zona magazinului
Universal de la Vama Buzăului (aproximativ 2 km în aval de confluenţa cu
Dălghiul), la 1 m adâncime, conţinutul de bolovani este de 25 – 35%, iar
grosimea acestui depozit depăşeşte 4-45 m, aşa cum reiese din analiza forajelor
existente, care nu l-au străpuns total.
Terasa a III – a are o altitudine relativă de aproximativ 15 – 16 m.
Trăsătura generală a acestui nivel de terasă este păstrarea sub formă de
fragmente mult mai reduse decât cele ale nivelelor inferiore. Fragmente bine
păstrate se întâlnesc la Vama Buzăului şi Buzăiel (fragmente de 100 – 150 m
lărgime şi 1km lungime). Avale de Acriş, terasa a II – a are o morfologie slab
exprimată, ceea ce determină o nesiguranţă în recunoaşterea ei. Alături de
fragmentele consemnate pe hartă, mai există o serie de umeri (la Floroaie de
exemplu) care ar fi posibil să aparţină acestei terase. Neexistând suficiente
argumente morfologice şi structurale, aceste mici fragmente nu au fost
încadrate vreunui nivel de terasă. La Vama Buzăului şi la Buzăiel terasa a III –
a este alcătuita dintr-un depozit de pietrişuri şi nisipuri (grosime
nedeterminată), peste care se află 3 – 4 m de luturi şi argile; avale de Acriş
terasa a III – a este săpată în rocă (în gresiile şi flişul curbicortical acoperite cu
1 – 2 m de luturi). Probabil, acest fapt este legat de evoluţia diferită a celor
două sectoare în timpul formării acestei terase: sectorul Brădet – Întorsura
Buzăului – Sita Buzăului a suferit o uşuară ridicare.
Terasa a IV – a are o altitudine relativă de aproximativ 25 – 28 m. Ea este
destul de slab conservată, păstrându-se doar sub formau nor fragmente mici (de
regulă nu mai largi de 100m şi nu mai lungi de 200 m ). Ca şi terasa a III – a, la
Vama Buzăului este alcătuită din pietrişuri acoperite cu o cuvertură de depozite
fine (circa 4 m de luturi şi argile), iar la confluenţa cu Dălghiul (Vama de sus),
22
la Întorsura Buzăului şi la Sita Buzăului este săpată în rocă: în conglomerate de

Bucegi la confluenţa cu Dălghiul şi în fliş curbicortical în aval de Vama
Buzăului. La suprafaţă se găseşte o cuvertură de luturi cu grosime medie de 1 –
2m.
Terasele în rocă (în conglomerate sau în gresii masive) posibil să fi
funcţionat cândva ca praguri în albia Buzăului, când aceasta nu se adâncise
până la nivelul actual, cea ce nu a permis acumularea aluviunilor. Această
ipoteză cu privire la alternanţa sectoarelor de terase aluviale cu terase în rocă
nu contrazice în mod necesar pe precedenta (mişcări pozitive în sectoarele cu
terase în rocă), dar este mai probabilă.
Profilul longitudinal prin cursul superior al Buzăului are o singură
discontinuitate marcantă, în dreptul confluenţei cu Dălghiul; în albia Buzăului
apar patru mici sectoare de praguri săpate în bariera de conglomerate masive
albiene (conglomerate de Bucegi).
Profil longitudinal al văii Buzăului superior
Fiecare din aceste sectoare reprezintă o mică ruptură în profilul

longitudinal al talvegului, iar în ansamblu determină discontinuitatea amintită.
Scurte sectoare de praguri legate de apariţia gresiilor masive, ale flişului
23
curbicortical apar şi în aval de confluenţa cu Dălghiul, dar nu determină rupturi

semnificative în profilul longitudinal al talvegului.
Profilele logitudinale ale celor patru nivele de terase se menţin paralele
cu actualul talveg. N. Orghidan (1969) şi M. Ielencz (1971, 1973) arată că,
începând de la capătul sudic al localităţii Acriş, se observă o convergenţă a
teraselor. O privire atentă asupra teraselor în zona presupusei împotmoliri
dezvăluie cum terasa a II – a se termină, iar terasa I, care până aici părea ca o
fâşie îngustă, discontinuă, se prelungeşte spre nord, fără a mai fi dominată de
alt nivel de terasă. Faptul că terasa a II – a de la Vama Buzăului nu coboară de
la Acriş, la nivelul primei terase şi la Întorsura Buzăului la nivelul luncii, este
dovedit şi de caracterul depozitelor de suprafaţă al teraselor şi de solurile
formate pe aceste depozite. Terasa I este acoperită cu o cuvertură de 1- 1,5 m
de luturi pe care s-au format solurile brune eubazice, pe când terasa a II – a are
o cuvertură subţire de lut şi pietrişuri pe care s-au format solurile eu-
mezobazice cu schelet. Dealtfel, terasele superioare, care ar fi trebuit să
înregistreze acestă mişcare de afundare, indică avale de Acriş mai degrabă o
mişcare de ridicare.
Un fenomen remarcabil, legat de dispoziţia teraselor inferioare, este
crearea unor reţele hidrografice secundare convergente. Dălghiu şi Buzăul au
construit adevarate bariere în faţa afluenţilor din stânga atunci când au depus
aluviunile care formează a doua, respectiv, prima terasă. De aceea, Dălghiul,
Acrişul şi Brădetul cu afluenţii lui, parcurg – puternic meandrate – mai mulţi
kilometri până se varsă în Dălghiu şi , respectiv, în Buzău, înaintea unor
îngustari (determinate de litologie) existente în profilul acestor din urmă văi.
Astfel, pârâul Brădet, împreună cu Hărcăoaia, Floroaia şi alte pâraie, parcurg
circa 7 kilometri paralele cu Buzăul înainte de a se vărsa în el într-un punct
situat la extremitatea sud - estică a oraşului Întorsura Buzăului.
Vârsta teraselor este dificil de apreciat, întrucât nu există mărturii
paleontologice ori arheologice şi nici nu s-au făcut datări absolute prin metode
fizice. Se pot face corelări cu solurile care acoperă terasele, dar, în lipsa unor
studii detaliate în toată depresiunea Întorsura Buzăului, imprimă o anumită
24
relativitate estimărilor cronologice care urmează. Solurile care acoperă terasa I,

de 3 – 4 m (soluri brune eubazice), sunt soluri tinere, formate în a doua
jumătate a holocenului, iar solurile care acopră terasa a II – a, de 5 – 6 m
(soluri brune mezobazice cu schelet), sunt din prima jumătate a holocenului sau
chiar din ultimul stadiu de Würmian. În deschideri se observă continuitatea
depozitelor celor două terase; deci depunerea aluviunilor a avut loc în Würm,
terasa I fiind scluptată cel mai târziu la jumătatea holocenului în depozitele
terasei a II – a. Ca urmare se poate aprecia că terasa I este din holocen, iar
terasa a II – a din Würm. Solurile care acoperă terasa a III – a, de 15 – 16 m, şi
terasa a IV – a, de 25 – 28 m sunt în general soluri podzolice argilo – iluviale
pseudgleizate asociate cu soluri pseudogleice podzolite. Sunt suficient de
evoluate ca să li se atribuie vârsta Riss – Würm. Deci depozitele acestor terase
sunt din Riss.
În concluzie, terasele Buzăului (mai ales cele inferioare) se prezintă în
depresiune sub formă aproape continuă, având lăţimi variabile, ele constituind,
alături de glacisurile coluvo-proluviale, principalele suporturi ale aşezărilor
urbane şi rurale. Studiul teraselor din bazinul superior al Buzăului a permis
clarificarea unor probleme privind extensiunea şi evoluţia lor.
2.3.2. VERSANŢII VĂII BUZĂULUI
Vatra depresiunii situată la 750 m are la contactul cu rama deluroasă

înconjurătoare o serie de glacisuri de dimensiuni mici care sunt cuprinse în raza
tuturor aşezărilor de pe valea Buzăului. Materialele glacisurilor provin de pe
25
pantele învecinate datorită fenomenelor de eroziune şi spălării de soluri. Aceste

fenomene sunt frecvente pe versanţii desţeleniţi şi transformaţi în terenuri
agricole sau pe cei despăduriţi de pe văile Zăbrătăului, Chichirăului, Crasnei,
Dălghiului şi Ciumernicului. Conurile de dejecţie apar la baza versanţilor văii
Buzăului şi ai afluenţilor săi, mai ales în zonele de confluenţă. Acestea un un
aspect plat şi câteodată înaintează în albia majoră a râurilor, paralizând-o.
Diferenţele de nivel dintre conurile de dejecţie şi albia majoră au fost
estompate datorită inundaţiilor.
2.3.3. ALBIA MAJORĂ (LUNCA) BUZĂULUI
Îsoţeşte albia minoră până la Întrosura Buzăului unde, pe partea stângă,

atinge lăţimea maximă de 1,2 km. Lunca se îngustează apoi şi chiar dispare
între poarta Bobocea şi Crasna, unde se lăţeşte din nou, dar numai până la 200
m.
Lunca Buzăului este formată din prundiş cu grosimi variabile – 12 m la
Întorsura Buzăului şi 18 m la Brădet (stabilite cu ocazia săpării fântânilor) –
suprapuse pe pânza aluvionară pleistocenă. Peste stratul de pietriş apar izolat
nisipuri carbonatice şi necarbonatice slab solificate şi argile. La Vama Buzăului
s-au observat depuneri de nisipuri carbonatice cu grosimea stratului de 3 –5 m
(Studii geotehnice - 1973).
În cadrul terasei de luncă există cursuri vechi ale Buzăului, părăsite (la
Sita Mică) sau folosite de aflusenţii săi în sectorul inferior (la Floroaia).
Mlaştinile ocupă suprafeţe nesemnificative şi se datorează mai ales
revărsărilor din timpul viiturilor sau inundaţiilor. Acestea afectează mai ales
localităţile Vama Buzăului şi Sita Buzăului producând mari pagube materiale.
26
Luncile afluenţilor Buzăului (Brădet, Floroaia, Barcani, Lădăuţi,

Ciumernic) se deosebesc de lunca Buzăului prin aspectul lor de lunci joase,
largi, cu albii puţin adânci şi puternic meandrate (Ielenicz, M. - 1984). Luncile
sunt alcătuite la suprafaţă din depozite fine, nisipuri, luturi şi argile, iar la bază
au pietrişuri şi bolovănişuri. Luncile din estul depresiunii sunt dezvoltate în
partea inferioră a unor văi vechi cu obârşiile aflate la nord de cumpăna de ape
actuală (Ielenicz, M. - 1984).
2.3.4. ALBIA MINORĂ
Este îsoţită aproape pe tot parcursul de albia majoră. Panta medie

longitudinală este de 4 – 6 m/km, având o scădere altitudinală a patului albiei
de 750 m la Vama Buzăului la 699 m la Zăbrătău, pe o distanţă de 21 km
(Ielenicz, M - 1984).
Albia minoră are o adâncime mică, iar lăţimea variază pe diferite sectoare.
În partea nordică şi centrală, albia este mult mai largă, pentru ca la Poarta
Bobocea să înceapă să se îngusteze, lăţimea cea mai mică atingând-o la Crasna.
Este săpată în nisipuri, pietrişuri şi bolovănişuri în care apar lentile de marne,
gresii şi argile. Albia minoră suferă un permanent proces de modelare fluviatilă
extins şi asupra malurilor dar şi asupra luncii în timpul inundaţiilor. Creşterile
de nivel ale Buzăului duc la apariţia de modificări în profilul transversal şi
longitudinal al patului albiei, unde au loc formări şi migrări de praguri, formări
şi modificări de ostroave. Deasemenea, datorită transportului şi depunerilor de
aluviuni se realizează un proces de înălţare a patului albiei (Ielenicz, M - 1984).
Datorită acestei înălţării se formează meandrele, care nu corespund totdeauna
cu sinuozităţile văii, în timpul viiturilor ele schimbându-şi poziţia. Datorită
aluviunilor, pe malurile albiei minore apar mici grinduri, iar în interiorul
27
acestora insule şi ostroave de mici dimensiuni. În aval de satul Crasna, în

punctul numit Malul Vânat, apare în albie un aflorament de marne.
Albiile minore ale afluenţilor Buzăului sunt bine adâncite şi unele dintre
ele prezintă aflorimente de roci în loc care dau naştere la praguri. Un tip special
de afloriment apare în albia minoră a pârâului Lespezi, un afloriment de gresii
care-i imprimă pârâului un aspect de pavaj.
Albia minoră a Buzăului abandonată pe un sector Îndiguit
În concluzie, relieful Depresiunii Întorsura Buzăului a suferit modificări

de-a lungul timpului cauzate de agenţii modelatori, un rol important avându-l
Râul Buzău. Dispunerea în trepte a reliefului reflectă sensul eroziunii
diferenţiale şi evoluţia morfologică a Carpaţilor Curburii (Velcea, V. - 1982).
Treptele de relief, mai ales cele inferioare, constituie supotrul aşezărilor
28
omeneşti din depresiune, acestea putându-se organiza în lungul văilor, pe

terasele râurilor şi pârâurilor şi pe glacisurile coluvo-proluviale.
2.4. PROCESE GEOMORFOLOGICE ALTUALE
Procesele geomorfologice actuale din depresiune au loc pe versanţii

formaţi pe roci necimentate (marne şi argile) care devin plastice în contact cu
apa. Datorită despăduririlor şi, mai apoi, datorită lucrărilor agricole
necorespunzătore aceste procese şi-au extins aria de acţiune tot mai mult. Apele
de infiltraţie produc alunecări de teren şi curgeri de gloduri, iar apele de şiroire
conduc la apariţia proceselor de eroziune a solului şi de ravenare. La aceste
procese de versant se mai adaugă şi procesele fluviatile care au loc în albiile
minore şi majore ale Râului Buzău şi afluenţilor săi.
2.4.1. ALUNECĂRILE DE TEREN
În Depresiunea Întorsura Buzăului 85% din suprafaţă prezină un potenţial

ridicat pentru acest proces, iar din acestă valoare circa 25 % prezintă condiţii
favorabile pentru alunecări masive. Astfel de alunecări masive apar pe versanţii
văilor Crasna şi Buzău dar şi pe alţi versanţi care au pante mai mari de 25°,
sunt alcătuiţi din marne, argile sau chiar şisturi diolitice cu gresii şi sunt
despăduriţi. Astfel de procese au loc în: Dealul Sărămaşului – 910 m, Dealul
Cucoanelor – 1068 m, Dealul Boilor – 904 m, Dealul Bărbatului – 798 m,
29
Dealul Secuiului – 867 m, Dealul Tomoja – 744 m, Culmea Stânişoarei – 965

m. Datorită rocilor moi (alternanţei de marne şi argile), alunecările de teren se
fac prin ondulări în suprafaţă, cu râpa de desprindere nu prea mare şi masa
antrenată delimitată de crăpături longitudinale. Masa desprinsă oscilează între 3
– 20 m şi grosimea ei este în creştere spre fruntea valurilor.
Pe versanţii cu pantă mai mică, afectaţi de o eroziune superficială, sunt
răspândite alunecările stabile cu forme şterse şi tocite acoperite cu vegetaţie.
Astfel de alunecări apar pe Dealul Morii, Dealul Frumos şi Dealul Bota Mică.
Pe versanţii cu pantă mai mare, afectaţi de lucrări agricole sau de
despăduriri, apar alunecări semistabile ca o consecinţă a acestor lucrări. Astfel
de alunecări apar în Faţa Dălghiului – 1085 m, Dealul Ghiţei – 1253 m, Faţa
Crasnei – 1128 m, Dealul Mogoş – 988 m.
Câmpuri de alunecare apar şi în bazinele superioare ale unor afluenţi ai
Buzăului, cum ar fi: Crasna, Ciumernic, Sărămaş, Lădăuţi, Acriş. În depresiune
există trei feluri de câmpuri de alunecare, sub aspectul evoluţiei lor
geomorfologice actuale:
- câmpuri de alunecare active;
- câmpuri de alunecări temporar fixate;
- câmpuri de alunecări fixate.
30
Alunecare de teren recentă, de mică proporţie(râpa de desprindere)
Câmpurile de alunecări active nu afectează nici o zonă locuibilă, deci nu

reprezintă un pericol pentru aşezările omeneşti. Pentru a se împidica evoluţia
acestor câmpuri de alunecare s-au luat măsuri de extindere a plantaţiilor de
molid în zone ca: Faţa Dălghiului, Faţa Crasnei, Dosul Zăbrătăului, Dealul
Botiţei (Amenajamentul – Ocolul Silvic Întorsura Buzăului).
O alunecare de teren masivă a avut loc pe dreapta Crasnei unde s-a creat o
râpă liniară la contactul dintre seria argilelor negre şi aceea a gresiilor de Siriu
(Ielenicz, M. - 1984).
Alunecări de teren au avut loc şi în pădure, datorită rocilor predispuse la
aceste procese. Ca măsuri de precauţie s-au păstrat pădurile cu rol de protecţie
pentru a nu pune în pericol locuinţele oamenilor sau şoselele. Astfel de lucrări
de protecţie s-au făcut pe versantul stâng al defileului Buzăului între Crasna şi
Pasul Cheia pentru a proteja Drumul Naţional 10.
2.4.2. PROCESE TORENŢIALE
Acţionează pe versanţii cu pante moderate şi mari şi dau naştere la văi

torenţiale mai ales la sud de aliniamentul Vama Buzăului – Zăbrătău –
Comandău. Aceste procese au o triplă acţiune asupra versanţilor: de eroziune,
de transport al materialelor erodate şi de depunere a acestora la baza
versanţilor. Sunt caracteristice văilor sau sectoarelor de vale de la obârşiile
Buzăului pe munţii din sudul depresiunii şi pe cei din rama nordică de la
obârşiile afluenţilor râului Buzău (Ielenicz, M. – 1984).
31
2.4.3. SPĂLAREA ÎN SUPRAFAŢĂ
Acest proces apare pe terenurile intens păşunate din Ciucaş, pe versanţii

depăduriţi total şi pe versanţii cu pante mai mari de 5° pe care se practică
culturile agricole prăşitoare, pe pantele intens folosite la transportul buştenilor
sau în lungul drumurilor de căruţă. Apare în funcţie de regimul precipitaţiilor
din an iar materialele rezultate constituie valoarea aluviunilor în suspensie, care
pentru bazinul Buzăului este cuprinsă între 0,5 t/ha/an în nord şi 10 t/ha/an în
partea de sud (Ielenicz, M. - 1984). Pe versanţii cu pante mai mici şi mai ales
pe cei cultivaţi au loc procese de spălare în suprafaţă imbinate uneori cu
procese torenţiale.
2.4.4. EROZIUNEA SOLULUI ŞI RAVENAREA
Sunt procese generate de cantitatea de apă din şiroire, care, pe versanţii

despăduriţi şi cu înclinare mai mare de 15°, creează forme cu aspect de şanţuri
sau excavaţiuni. Principalele forme sunt rigolele care apar în depresiune în
Dealul Bobocii, Dealul lui Crăciun şi Faţa Crasnei. Perioada de formare este
32
cuprinsă între lunile aprilie şi noiembrie şi depinde de regimul de precipitaţii.

Forme mai evoluate sunt ravenele şi ogaşele, acestea apărând mai ales pe
drumurile de căruţe sau pe potecile bătute de animale. Pe versanţii cu pante mai
mari, proceselor de eroziune li se asociază alunecările de teren şi procesele
torenţiale. Astfel, pe păşunile din Dealul Bobocii şi Dealul Botiţei ogaşele şi
canalele torenţiale au atins dimensiuni de hule.
Procesele de eroziune acţionează şi pe terasele Buzăului, dar formele
rezultate au dimensiuni reduse.
2.4.5. PROCESELE FLUVIATILE
Au loc permanent în albia minoră a Buzăului şi a principalilor afluenţi cu

intensităţi diferite de la un anotimp la altul, iar primăvara sau la viituri aceste
procese au loc şi în albia majoră a râurilor. Ca modalitate de manifestare, în
albia minoră a Buzăului sunt : eroziunea laterală, eroziunea liniară, transportul
materialelor erodate în suspensie sau rostogolire, acumulările laterale. (Ielenicz,
M. - 1984).
În concluzie, chiar dacă procesele geomorfologice din Depresiunea
Întorsura Buzăului nu afectează încă nici o zonă locuibilă, chiar dacă efectele
acestor procese nu sunt foarte spectaculoase, trebuie să ţinem seama de ele
pentru că ele cresc în număr şi în efecte de la an la an. Cauzele principale ale
înmulţirii acestor procese sunt tăierile masive de păduri, desţelenirile de pe
versanţi sau executările unor lucrări de amenajare a teritoriului sau lucrări
agricole necorespunzătoare. Efectele acestor procese se pot conjuga, iar
33
urmările pot fi grave, atât pentru mediul ambiant, cât şi pentru locuitorii din
depresiune. Datorită accentuării proceselor de spălare în suprafaţă, gradul de
colmatare a văilor Buzăului şi afluenţilor săi va creşte, existând pericolul de
înălţare a patului albiei şi producerea mai frecventă de inundaţii în anotimpurile
ploioase sau la topirea zăpezilor. Datorită aluviunilor aduse de Buzău, există
pericolul de colmatare a Lacului de baraj de la Siriu în viitorii ani. Va fi nevoie,
deci, de mai multă voinţă şi mai multă muncă pentru a se putea controla şi chiar
stopa efectele acestor procese în viitor.
34
CAPITOLUL III
CONDIIŢIILE CLIMATICE
Depresiunea Întorsura Buzăului, prin aşezarea ei în centrul ţării, în

zona Carpaţilor Curburii, are o climă tipic montană, particularităţile fiindu-i
imprimate de aspectul de cetate dat de înălţimile formelor de relief ce o
înconjoară. Forma şi poziţia depresiunii favorizează producerea unor puternice
inversiuni termice în timpul iernii şi începutul primăverii când masele de aer
rece staţionează în depresiune mai mult timp.
Pe teritoriul depresiunii se simt influenţe climatice umede din vest şi nord-
vest, precum şi influenţe sudice şi sud – vestice, în funcţie de anotimp şi de
circulaţia generală a maselor de aer deasupra continentului.
Clima depresiunii îşi pune amprenta asupra plantelor cultivate, prin durata
scurtă a duratei de vegetaţiei, şi asupra florei spontane, prin inversiunile de
temperatură care au avut ca rezultat inversiuni de vegetaţie.
Din analiza elementelor climatice vom înţelege particularităţile climei din
această depresiune.
3.1. TEMPERATURA AERULUI
Depresiunea Întorsura Buzăului este considerată al doilea „pol al frigului”

din România după localitatea Joseni din judeţul Mureş. Temperatura minimă
35
absolută s-a înregistrat în depresiune la 13 ianuarie 1985 şi la 5 ianuarie 1990 şi

a avut valoarea de -35,5ºC, dar în timpul lunilor de iarnă se înregistrează
frecvent temperaturi cu valori între -15ºC şi -20ºC. Temperaturi minime sub
0ºC se pot înregistra în regim lunar 5, 6 sau chiar 7 luni într-un an. Un an mai
special a fost anul 1990 când s-au înregistrat, conform datelor preluate de la
Staţia Meteorologică Întorsura Buzălui, temperaturi minime sub 0ºC în 10 luni
din an, după cum urmează: ianuarie (-35,5ºC), februarie (-9,9ºC), martie (-
10,1ºC), aprilie (-5ºC), mai (-4,9ºC), iunie (-0,3ºC), septembrie (-3,5ºC),
octombrie (-8,3ºC), noiembrie (-7,8ºC) şi decembrie (-16,2ºC).
Media lunară cea mai scăzută s-a înregistrat în luna ianuarie a anilor 1985
şi 1990, valorile fiind de -11,2ºC, respectiv -10,1ºC.
Temperaturile medii lunare ianuarie a ultimilor 10 ani au avut valori
cuprinse între -7,3ºC în 1990 şi -0,3ºC în 1994, iar media multianuală a fost de
-4ºC, conform datelor din tabelul de mai jos.
Anul 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 Medie
Tm°C -7.3 -3.6 -6.2 -5.8 -0.3 -4.9 -4.0 -1.9 -4.3 -4.1 -8.5 -4.6
Mersul multianual al temperaturilor medii ale lunii ianuarie pentru perioada 1990 – 2000
În luna ianuarie 1990, din 31 de zile, 16 au fost geroase înregistrându-se

temperaturi de sub -10ºC şi toate cele 31 de zile au fost zile cu îngheţ la sol,
adică sau înregistrat temperaturi sub 0ºC. Această persistenţă a gerurilor este o
caracteristică a depresiunii, datorită cantonării aerului rece, în urma
inversiunilor termice.
Temperatura medie a iernilor din ultimii 10 ani a înregistrat valoarea de-
2,9ºC, dar în depresiune s-au calculat temperaturi medii ale iernilor şi sub -6ºC
(conform datelor de la Staţia Meteorologică Întorsura Buzăului).
Luna februarie nu este cu mult mai diferită faţă de luna ianuarie din punct
de vedere al temperaturilor. În ultimii 10 ani s-au înregistrat temperaturi puţin
mai ridicate în această lună, temperatura medie multianuală fiind de -3,8ºC,
înregistrându-se două valori extreme: o valoare medie în 1993 (-10,1ºC) şi o
36
valoare pozitivă în anul 1995 (+0,3ºC). Zilele geroase din februarie prezintă o
scădere faţă de luna ianuarie, atât ca număr cât şi ca intensitate. Numărul de
zile geroase variază între 8 şi 10, iar numărul de zile cu îngheţ între 25 şi 28.
Zilele friguroase se prelungesc şi în lunile martie şi aprilie, câteodată chiar
şi în luna mai. Astfel, pentru perioada studiată 1990 – 2000, s-au înregistrat
temperaturi sub -20ºC în luna martie a anilor 1993 (-25,5ºC), 1996 (-22,5ºC),
dar o minimă absolută pentru această lună s-a înregistrat la 20 martie 1984
când mercurul termometrelor a coborât la -26,6ºC. În luna martie a anului 1996
s-au înregistrat 30 de zile cu îngheţ.
Pentru luna aprilie avem ca fenomene climatice deosebite 18 zile cu
îngheţ în anul 1996, şi o minimă de -9,7ºC, la data de 18 aprilie 1996.
Zilele cu îngheţ apar şi în luna mai cu consecinţe negative asupra
agriculturii, afectând plantele cultivate şi pomii fructiferi înfloriţi. Astfel, în
anul 1992 s-au înregistrat 5 zile cu îngheţ iar temperaturi minime foarte scăzute
s-au înregistrat în datele de 4 mai 1990 şi 5 mai 1994, acestea având valoarea
de -4,9ºC.
Temperaturi foarte scăzute pentru luna respectivă s-a înregistrat la 1 iunie
1990 (-0,3ºC).
Numărul mediu al zilelor fără îngheţ în Depresiunea Întorsura Buzăului
este de 200.
Temperaturile medii ale verii sunt cuprinse între 12ºC şi 17ºC pentru că
numărul zilelor de vară nu depăşesc 50 – 60 de zile pe an. Temperaturile zilelor
de vară depăşesc foarte rar +30ºC, temperaturile maxime fiind cuprinse în
intervalul 25ºC – 30ºC. maxima absolută a fost atinsă la 9 septembrie 1964,
când s-a înregistrat valoarea de +35,1ºC. În perioada anilor 1990 – 2000,
temperatura maximă s-a înregistrat la data de 6 iulie 1992 şi a avut valoarea de
+34,2ºC.
Verile cele mai călduroase au fost cele din anii 1992 şi 1995, când
temperatura medie a lunii iulie a fost situată în jurul valorii de +18,7ºC. În
perioada studiată (1990 - 2000), valorile temperaturilor medii ale lunii iulie au
37
avut temperaturi cuprinse între +18,7ºC şi +15,9ºC. Media multianuală a lunii

iulie pentru perioada studiată a fost de +17.14ºC.
Anul 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 Media
+17.8 +16.3 +15.9 +17.7 +18.4 +16.2 +16.5 +16.4 +17.5 +18.7 +17.5 +17.14
Tm°C
Mersul multianual al temperaturilor medii ale lunii ianuarie pentru perioada 1990 – 2000
Toamna în depresiune este de obicei scurtă şi presărată cu zile în care

temperaturile sunt foarte scăzute şi apar brumele şi fenomenele de îngheţ
(Septembrie 1990 şi 1992 – 7 zile cu îngheţ, octombrie 1988 – 19 zile cu îngheţ
şi temperaturi minime de – 21,5 °C) sau cu zile foarte călduroase (11
septembrie 1988 cu temperatură de +25,6°C). Media temperaturilor lunilor de
toamnă sete de +6,5°C. Primele îngheţuri apar în saptembrie (1 – 7 zile) iar
zilele geroase apar la sfârşitul lui noiembrie (izolat în octombrie).
Amplitudinea termică maximă în depresiune a atins valorea de 70°C, iar
în ultimii 10 ani ea a înregistrat valoarea de 69,7°C. Amplitudinile anuale au
valori cuprinse între 55°C şi 65°C.
3.2. UMEZEALA AERULUI
Constituie un element al climei cu influenţe majore asupra vieţii din

depresiune. Are valori foarte ridicate faţă de alte zone ale ţării, aici în
depresiune ea fiind intreţinută de masele de aer umed din vest, de vegetaţia
forestieră şi de reţeaua hidrografică bogată.
Umezeala relativă a lunilor de iarnă are valori cuprinse între 86% şi 97%,
10 – 11 zile pe lună atingând valoarea de 100%. În lunile de vară umezeala
relativă este cuprinsă între 67% şi 92% (conform datelor de la Staţia
Meteorologică Întorsura Buzăului ).
38
Consecinţele acestor valori ridicate ale umezelii aerului sunt puse în

evidenţă prin apariţia ceţii şi prin formarea norilor.
Ceaţa este un fenomen climatic prezent în depresiune în toate
anotimpurile, mai frecvent vara şi toamna, dar acestea nu constituie o regulă.
Numărul mediu al zilelor cu ceaţă este de 80 zile /an.
3.3. NEBULOZITATEA AERULUI
Apare ca o consecinţă a umezelii ridicate înregistrată în depresiune. Este

foarte accentuată, înregistrând valori mai mari sau mai mici în funcţie de
anotimp şi de circulaţia maselor de aer. Numărul mediu al zilelor cu cer
acoperit de nori este de 100 zile/an. Conform datelor de la Staţia Meteorologică
Întorsura Buzăului, prin cer acoperit total cu nori se înţelege suma nebulozităţii
înregistrate la cele patru termene climatologice în decursul a 24 ore să fie  33.
Prin cer acoperit total se înţelege suma norilor superiori şi inferiori prezenţi la
intervalele respective. Din categoria norilor superiori fac parte norii: Cirrus,
Cirro-Cumulus, Cirro-Stratus, alto-Cumulos, Alto-Stratus (ultimii doi putând fi
consideraţi mijlocii, înălţimea lor fiind raportată la înălţimea formelor de relief
din zonă). Norii inferiori sunt cei care dau de obicei precipiitaţiile, ei fiind
predominanţi în lunile de iarnă şi primăvară. Aceştia sunt: Cumulus, Cumulo-
Nimbus, Stratus, Strato-Cumulus şi Nimbo-Stratus.
Când suma nebulozităţii înregistrată în 24 de ore este 7, vorbim de zile
senine. Numărul zilelor senine este mai mare în lunile de vară, când norii
predominanţi sunt Cumulus şi Cumulo-Nimbus, care au o evoluţie foarte
rapidă, iar în proporţie mai mică apar şi norii superiori Cirrus şi Alto-Stratus
care stau pe cer timp mai îndelungat.
39
3.4. PRECIPITAŢIILE ATMOSFERICE
Precipitaţiile atmosferice variază de la an la an şi în funcţie de anotimpuri

fiind influenţate de gradul de nebulozitate, de direcţia vânturilor şi de
umiditatea atmosferică. Valorea medie a precipitaţiilor pentru intervalul 1991 –
2000 este de 632,5 mm/an. Anul în care s-a înregistrat valorea maximă de
precipitaţii a fost 1991, cantitate de 908,2 mm. În data de 6 iunie 1994 s-a
înregistrat o maximă de precipitaţii pentru un interval de 24 de ore de 81,4
mm, iar în luna respectivă înregistrâdu-se valorea de 238,8 mm, acestea fiind
considerate maxime lunare de precipitaţii. Precipitaţiile sunt sub formă lichidă
sau solidă. În lunile de iarnă precipitaţiile variază cantitativ între 5,4 mm
(Ianuarie 1991) şi 55,5 mm (decembrie 1993). Primele zăpezi cad la sfârşitul
lunii octombrie sau la începutul lunii noiembrie iar ultimele în lunile aprilie sau
mai. Un exemplu pentru acest fenomen este data de 16 aprilie 1996 când
grosimea stratului de zăpadă cauzat în 24 de ore a atins 65 cm. Numărul mediu
al zilelor cu strat de zăladă într-un an este de 60 zile. În aceste luni apare şi
fenomenul de viscol, care poate fi la sol sau în aer. În anul 1992, în lunile
ianuarie, februarie şi martie s-au înregistrat 13 zile cu viscol la sol şi în aer,
acest ultim fenomen cu o perioadă de 35 de ore neîntrerupt.
Primăvara precipitaţiile sunt mai accentuate, având valori cuprinse între
110 mm (1991) 304 mm (1994), valori calculate pentru lunile martie, aprilie şi
mai.
Lunile de vară pot fi foarte bogate în precipitaţii, exemplu în 1991 când
suma cantităţilor de precipitaţii a înregistrat valorea de 376 mm, sau mai puţin
bogate, ca în anul 1992, când suma valorilor a fost de 202 mm. Ploile de vară
sunt torenţiale, mai ales în lunile mai şi iunie, acestea producând de obicei
inundaţii cu repercursiuni grave asupra zonei, locuitorilor şi mediului.
În lunile de toamnă precipitaţiile sunt moderate, lunile octombrie şi
noiembrie fiind sărace în precipitaţii lichide. În anul 1995, în luna octombrie,
au fost doar 4 zile cu precipitaţii, valoarea totală a acestora înregistrând 7,6
40
mm, la fel ca în luna noiembrie a anului 1996 când s-au înregistrat precipitaţii
solide doar 2 zile.
Un fenomen ce apare în lunile de toamnă sau iarnă fiind legat de
precipitaţii este poleiul. Acesta apare destul de fregvent în depresiune, în medie
25-30 zile/an.
Prezente în depresiune sunt şi fenomenele de rouă şi brumă. Numărul
mediu al zilelor cu brumă este de 35 pe an. Brumele timpurii apar la începutul
lunii septembrie (3 septembrie 1992) sau izolat chiar în luna august (8 august
1942), când produc mari pagube agriculturii. Brumele târzii apar în luna mai
(17 mai 1992) când afectează plantele cultivate şi pomii fructiferi înfloriţi.
Roua este frecventă mai ales vara şi la începutul toamnei. Numărul mediu al
zilelor cu rouă fiind situat între 45 şi 60 de zile pe an.
În ultimii ani, în depresiune a apărut şi fenomenul de secetă. În intervalul
studiat (1990 – 2000) totalul precipitaţiilor dintr-un an întreg înregistrând valori
foarte mici 1990 – 419,5 mm şi 1992 – 478,8 mm şi mai existând doi ani cu
valori totale ale precipitaţiilor sub cele medii anuale: 1995 – 577,3mm, 1996 –
598 mm. În anul 1990, din totalul de 365 de zile, 227 au fost fără precipitaţii.
Cu toate că zilele tropicale lipsesc în lunile de vară, sau sunt foarte puţine (2,3
zile), fenomenul de secetă se accentuează. Durata de strălucire a soarelui este în
depresiune în medie de 1800 de ore pe an. Acestea pot fi împărţite pe sezoane
astfel: pentru sezonul cald 1300 de ore şi pentru sezonul rece 550 – 600 de ore.
41
3.5. VÂNTURILE
Cu toate că are aspect de cetate, Depresiunea Întorsura Buzăului este o

depresiune deschisă vânturilor din diferite direcţii.
Conform datelor din tabelul de mai jos, în Depresiunea Întorsura
Buzăului, direcţiile predominante ale vânturilor sunt nord-vest şi sud-est,
direcţii ce coincid cu orientarea generală a văii Buzăului în depresiune.
Vânturile din nord, sud-est, vest şi nord-vest bat în toate anotimpurile. Pentru
primăvara se adaugă la acestea şi vânturile din sud. Frecvenţa şi viteza
vânturilor diferă în funcţie de anotimp, astfel încât cele din direcţia sud-est
înregistrează valori mai mari iarna şi la începutul verii iar cele din direcţia
nord-vest iarna şi primăvara. Vânturile din direcţia nord-vest şi vest produc
iarna scăderi ale temperaturii şi viscolesc zăpada, iar primăvara aduc
precipitaţii. Vânturile din direcţia sud-est sunt vânturi calde, iarna înmoaie
gerul, iar vara sunt secetoase.
Se observă din tabel că în depresiune lipsesc vânturile din direcţia nord-
est iar cele din est şi sud-vest apar izolat. Vânturile din direcţiile nord, sud şi
vest înregistrează valori moderate, faţă de cele dominante (sud-est şi nord-
vest), prezentând fecvent şi viteze mai mari primăvara şi vara.
42
Depresiunea Întorsura Buzăului, fiind o depresiune închisă, calmul

atmosferic are fecvenţă mai mare, perioadele lunare cu calm fiind mai mari la
sfârşitul verii şi toamna, când mai mult de jumătate dintr-o lună nu bate vântul
sau apar numai adieri slabe.
Viteza vânturilor este variabilă, vânturile dominante înregistrând viteze
mai mari faţă de celelalte. Viteze mari înregistrează vânturile dominante iarna
şi primăvara când au şi aspect de vijelie, producând mari pagube materiale.
Datorită prezenţei celor două forme de relief, munţii şi depresiunea, pe
fondul general al circulaţiei aerului, datorită diferenţei de presiune şi
temperatură se produc şi vâturi locale – brizele de vale şi de culme – cu
influenţe asupra dispunerii altitudinale a vegetaţiei.
Întrucât factorii climatici (temperatura, vânturile şi precipitaţiile) nu
acţionează izolat, ci în strânsă corelaţie, o analiză a modului în care aceştia
participă la determinarea trăsăturilor climatice ale Depresiunii Întorsura
Buzăului poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul Climogramei Pegny, care are în
vedere strânsa legătură dintre temperatură şi precipitaţii pentru definirea
climatului unei regiuni. Din diagrama Pepgny rezultă că Depresiunea Întorsura
Buzăului are un climat temperat, cu ierni aspre şi veri răcoroase şi umede.
Acest tip de climat se caraterizează prin trei luni reci, respectiv ianuarie,
februarie şi decembrie, cu temperaturi medii mai mici de –3°C şi cu precipitaţii
între 25 – 30 mm şi şapte luni reci şi umede – martie şi noiembrie, cu
temperaturi medii în jurul a 1°C şi precipitaţii de 30 – 40 mm şi şapte luni
temperate în care temperaturile medii variază între 6°C şi 17°C iar cantitatea de
precipitaţii între 40 – 120 mm. Depresiunea Întorsurii se găseşte la o zonă de
intersecţie a influenţelor climatice estice – continentale, cu cele vestice –
umede şi cele sudice – submediteraneene, caracterul şi continentalismul fiind
mai pronunţat în lunile de iarnă datorită inversiunilor de temperatură şi mai
puţin vara când au prioritate influenţele vestice – oceanice.
43
Direcţia şi frecvenţa vânturilor în Depresiunea Întorsura Buzăului

în anul 2000
n = frecvenţa vânturilor (în număr de cazuri pentru cele 4

termene climatice)
s = viteza vântului (viteza totală pentru numărul de cazuri)
Datele au fost preluate de la Staţia Meteorologică Întorsura

Buzăului.
44
2000 N NE E SE S SV V NV
Lunile n s n s n s n s n s N s n s n s Calm
Ianuarie 1,6 2,5 1,6 6,0 0,8 2,0 12,1 4,7 22,6 5,0 76
Februarie 4,3 3,2 3,4 6,5 4,3 4,8 19,9 3,9 79
Martie - 7,3 7,4 4,0 4,8 12,1 4,3 23,4 5,6 66
Aprilie 4,2 3,0 2,5 4,7 18,4 4,3 5,8 4,3 3,3 3,3 15,0 6,1 61
Mai 5,6 3,3 0,8 3,0 17,7 5,1 1,6 4,0 0,8 5,0 18,7 4,3 68
Iunie 1,7 3,0 0,8 2,0 0,8 4,0 7,5 5,0 4,2 2,8 6,7 3,3 18,3 4,7 72
Iulie 6,5 3,8 8,1 5,0 4,8 4,5 1,6 5,0 5,6 3,6 20,2 4,7 66
August 4,0 2,4 9,7 2,3 1,6 4,0 1,6 3,0 1,6 3,0 15,4 3,7 82
Septembrie 5,0 3,3 0,8 3,0 10,8 5,5 2,5 4,3 11,7 4,6 13,3 4,0 69
Octombrie 1,6 3,0 2,4 5,0 27,4 5,9 6,5 4,3 4,8 2,7 71
Noiembrie - 21,7 5,2 6,7 3,6 3,3 3,5 0,8 2,0 81
Decembrie 0,8 2,0 8,1 6,1 5,6 3,7 2,4 2,7 15,4 3,5 84
Total 35,3 29,5 3,3 6,7 4,8 15 141,7 64,3 55,26 42,3 3,2 8 63,9 42,8 187 50,2 875
45
TEMPERATURILE ŞI PRECIPITAŢILE MEDII LUNARE

PENTRU INTERVALUL ANILOR 1991 – 2000
Luna An 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 Media
Ian. Temp -2,5 -1,5 -4,1 -7,3 -3,6 -6,2 -5,8 -0,3 -4,9 -4,0 -4,0
precipiaţii 27,6 23,3 5,4 23,7 10,9 10,5 16,3 26,7 24,6 12,6 18,1
Temp -4,5 -3,1 -1,3 0,0 -6,1 -5,1 -10,1 -3,2 0,3 -5,2 +3,9
Feb. precipiaţii 28,9 36,6 18,2 18,7 36,6 19,8 37,2 19,1 23,5 18,1 25,6
Temp -1,3 0,7 +4,2 +4,7 +1,6 0,9 -1,7 +3,2 +2,1 -3,9 +1,0
Mar. precipiaţii
41,6 88,8 30,0 6,9 19,1 32,3 55,0 31,6 35,7 28,4 36,9
Temp +4,3 +5,2 +10,7 +6,8 +6,1 +7,8 +5,7 +8,6 +6,5 +5,5 +6,7
Apr. precipiaţii
67,9 55,9 30,0 36,2 46,4 68,4 86,3 23,3 26,7 58,8 49,9
Temp +12,5 +12,1 +10,6 +11,4 +8,9 +10,3 +12,6 +12,4 +11,0 +14,7 +11,6
Mai precipiaţii 172,0 73,1 63,8 68,1 234,4 25,6 105,1 42,1 127,3 50,5 96,2
Temp +13,4 +14,9 +13,8 +14,6 +15,7 +14,9 +11,9 +15,3 +16,2 +16,5 +14,7
Iun. precipiaţii 90,5 133,6 111,8 48,7 123,2 122,8 103,3 238,8 83,2 81,7 113,7
Temp +14,7 +18,7 +15,9 +16,3 +17,8 +16,3 +15,8 +17,7 +18,7 +16,3 +16,7
Iul. precipiaţii 94,8 80,8 26,2 68,8 142,3 45,3 52,6 125,8 22,5 99,3 74,8
Aug Temp +15,2 +16,3 +16,6 +15,5 +15,6 +18,2 +16,1 +16,4 +15,3 +15,6 +16,0
. precipiaţii 72,4 19,9 72,4 17,9 110,7 34,2 74,8 63,5 144,1 81,2 69,1
Temp +13,8 +12,1 +11,6 +9,9 +12,0

Sep. precipiaţii
+10,3 +10,8 +15,4 +11,5 +9,8 +11,7
49,1 106,2 94,1 22,8 48,1 36,0 56,5 15,4 8,7 95,2 53,2
Temp +8,5 +3,9 +7,1 +7,0 +7,3 +7,8 +8,8 +7,3 +7,4 +7,1 +7,2
Oct. precipiaţii 28,9 45,4 29,4 44,8 71,9 45,2 13,4 53,2 7,6 22,1 36,1
Nov Temp +1,7 -3,5 -0,2 +3,4 +3,1 +2,6 -2,2 +1,8 -2,1 +4,6 +0,9
. precipiaţii 10,3 36,3 28,3 7,4 31,5 20,2 45,5 15,2 57,5 30,1 28,2
Temp -3,7 -2,5 -5,4 -1,6 -5,4 -6,4 -0,9 -2,8 -3,2 -1,6 -3,3
Dec. precipiaţii
25,1 31,4 23,4 55,5 27,9 18,3 53,9 33,1 13,7 20,0 30,2
46
CAPITOLUL IV
HIDROGRAFIA DEPRESIUNII
ÎNTORSURA BUZĂULUI
Depresiunea Întorsura Buzăului aprţine zonei cu umiditate

bogată, caracteristica regiunilor carpatice, în care precipitaţiile depăşesc
evaporarea potenţială cu 10 – 15%. Dispunerea depresiunii pe cele trei trepte de
relief, constituţia geologică variată, dar şi condiţiile climatice favorabile au
permis acumularea în subteran a unor strate acvifere bogate, iar la suprafaţă
formarea unei reţele hidrografice bine dezvoltate.
4.1. APELE SUBTERANE
Apele subterane apar şi în depresiune sub cele două forme: ape freatice
şi ape de adâncime.
Din punct de vedere al apelor freatice, depresiunea aparţine
microregiunii orogenului Carpatic, regiunii Carpaţilor Orientali, raionul apelor
freatice corespunzatoare depresiunilor intracarpatice, subraionul apelor freatice
cantonate în bazine sedimentare slab fragmentate.
Apele freatice sunt localizate în primele orizonturi ale scoarţei terestre şi
au un schimb permanent de resurse şi ape cu atmosfera şi hidrosfera. În rama
montană ce înconjoară depresiunea, acestea apar discontinuu datorită
depozitelor de pantă şi a tipurilor de roci, iar în vatra depresiunii sunt cantonate
47
în fisurile rocilor de bază în deluvii, conuri de dejecţie sau aluviunile luncilor şi

teraselor. Astfel, în depresiune abundă izvoarele cu o mineralizare redusă (80 –
400 ml/l), cu ape carbonatate din grupa calciului. Datorită cantităţilor mari de
precipitaţii şi repartiţiei lor relativ uniformă, în timpul anului, apele freatice din
depresiune au un caracter permanent ceea ce duce la o alimentare continuă a
râurilor.
Apele de adancime au în depresiune un caracter ascendent în foraje.
Rezerve mari sunt cantonate în flisul paleogen, fiind prinse între straturile
impermeabile şi, de aceea, ele intră în legatură cu apele de suprafaţă într-un
timp mai îndelungat. În depresiunile intracarpatice, din care face parte şi
depresiunea Întorsura Buzăului, majoritatea rezervelor de apă se întâlnesc în
depozitele pliocene cuaternare cu structuri torenţiale încrucişate şi cu debite
foarte variabile.
Depresiunea face parte din orogenul carpatic al masivelor
hidrogeologice de cumpănă, iar din punct de vedere hidrochimic din zona cu
ape dulci carbonatate utilizate pentru alimentare cu apă ale aşezărilor omeneşti.
4.2. APELE DE SUPRAFAŢĂ
Apele de suprafaţă formează în Depresiunea Întorsura Buzăului o reţea

hidrografica bogată care a favorizat dezvoltarea aşezărilor omeneşti.
Densitatea reţelei hidrografice este apropiată de valoarea densităţii
reţelelor din zona de munte, respectiv 0,50 – 1,20 km/km 2 datorită energiei
mari a reliefului, rocilor impermeabile şi evapotranspiraţiei scazute.
Reţeaua hidrografică a depresiunii este formată din Râul Buzău şi
afluenţii săi, ale căror izvoare se găsesc în treapta înaltă a depresiunii.
Densitatea reţelei hidrografice de-o parte şi de cealaltă a văii Buzăului este
48
aproximativ egală. Alimentarea cu apă a râurilor se face din ploi, topirea

zăpezilor şi din apele freatice, respectiv între 50 – 70% alimentare pluvio –
nivală şi 30 – 35% alimentare subterană.
Râul Buzău, prin cursul său superior, constituie principala arteră
hidrografică a depresiunii, pe care o traversează în intregime. Buzăul izvorăşte
din Masivul Ciucaş (1954 m.), de pe versantul nordic de la altitudinea de 1800
m. şi se varsă în Râul Siret, în apropiere de localitatea Vioneşti, la 35 km. În
amonte de confluenţa acestuia cu Dunărea. Are o lungime 334,4 km. iar
suprafaţa totală a bazinului hidrografic este de 5564 km 2. Este ultimul afluent
de pe dreapta al Siretului şi îi aduce acestuia circa 14% din debit.
Râul Buzău este format în zona de izvoare (în Localitatea Vama
Buzăului) din două pârâuri: Strâmbul (S=25 km2, L=9 km) şi Dălghiul
(S=50km2 si L=13 km), ambele cu izvoarele în Masivul Ciucaş. De pe partea
dreaptă, venind din Munţii Siriului, primeşte afluentul Buzăiel numit şi Buzăul
Mic (S=54 km2, L=15 km) şi de pe partea stangă Pârâul Acriş (S=20 km2 , L=7
km). De la ieşirea din Vama Buzăului şi până la intrarea în culuarul
depresionar Întorsura Buzăului, pantele Văii Buzăului au valori în medie de
50m/km, iar direcţia de curgere este direcţia longitudinală a structurilor, adică
spre nord. În depresiune pantele scad la 3 – 5 m/km şi, datorită acestor scaderi
de pantă, din dreptul Dealului Secuiului (867 m), Buzăul începe să execute
cotul (întorsătura) de aproximativ 150° urmând o direcţie de curgere spre sud-
est.
La intrarea în localitatea Sita Buzăului, Râul Buzău primeşte un afluent
important care constituie principala arteră hidrografică a compartimentului de
nord-est al depresiunii. Este vorba de Pârâul Barcani (S=102 km2, L=18 km)
care colecteaza apele a mai multor pârâuri mai mici: Lădăuţi, Sărămaş,
Floroaia.
Până la Sita Mică (Poarta Bobocea), Buzăul mai primeşte de pe dreapta
afluentul Ciumernic, un pârâu cu o albie minoră puternic meandrată. Dincolo
de acest punct, Valea Buzălui se îngustă până la Crasna, unde Buzăul intră în
defileu. Pe acest sector pantele cresc la aproximativ 10m/km apărând şi
49
frecvente praguri. Afluenţii primiţi până la intrarea în defileu sunt: Zăbrătăul

(S=52 km2, L=12 km), Chichirăul (S=24 km2, L=7 km) şi Crasna (S=24 km2,
L=7 km). Toţi afluenţii Buzăului prezintă în zona de izvoare curgeri
intermitente.
Regimul hidrologic al Râului Buzâu, în cursul său superior, prezintă
următoarele perioade de debite mari şi viituri:
- lunile martie – aprilie, cu alimentare din topirea
zăpezilor şi ploi,
- lunile mai iunie, cu alimentare din ploile torenţiale şi din ploile de
durată.
Aceste debite mari şi viiturile au drept urmări inundaţii puternice care au
loc mai ales la Vama Buzăului şi la Sita Buzăului (în zona oraşului Întorsura
Buzăului malurile sunt mai ridicate, iar în zonele cu potenţiale eroziuni şi
inundaţii s-au executat lucrări de îndiguire şi vegetare. În prezent, pe toată
lungimea Buzăulu din zona oraşului s-a făcut îndiguirea totală a malurilor şi
amenajarea albiei minore prin lăţire, astfel eroziunea laterală asupra malurilor
este 0, cu maluri cu o înălţime de ~ 2 m), fiind afectate gospodăriile locuitorilor
şi terenurile agricole din lunca Buzăului. În ultimii ani s-a înregistrat o creştere
a numărului de viituri, în anul 1991 fiind un caz mai aparte. Datorită
precipitaţiilor căzute în cantităţi foarte mari (908,2 mm/an) au avut loc 7 viituri
pe Râul Buzău.
Debitele minime sunt inregistrate toamna şi iarna, dar izolat toamna pot
aparea viituri. Debitul mediu multianual înregistrat la Staţia Hidrologică
Zăbrătău a fost calculat la valoarea de 4,95 m3/s.
Scurgerea medie multianuală a Râului Buzău este de 426 mm., ea fiind
repartizată pe sezoane astfel:
- scurgerea de iarnă – 10 – 12%
- scurgerea de primavară – 40 – 45%
- scurgerea de vară – 25 – 30%
- scurgerea de toamnă – 10 – 15%
50
După cum se vede, scurgerea de primavară este mult mai mare decât cea de
toamnă sau iarnă, iar din acest punct de vedere, Buzăul aparţine tipului de
regim de scurgere Carpatic – Oriental – Transilvan.
În regimul de iarnă, pe Râul Buzău apar fenomene specifice apelor din
zona de munte, respectiv poduri de gheaţă şi gheaţă la mal. În funcţie de
numărul de zile cu îngheţ şi temperaturile minime înregistrate, podurile de
gheaţă pot înregistra în lunile ianuarie şi februarie grosimi de până la 50 de cm,
iar gheaţa la mal se instalează începând cu luna noiembrie şi poate ţine până în
lunile martie – aprilie.
În concluzie, reţeaua hidrografică a avut un rol important în formarea şi
dezvoltarea Depresiunii Întorsura Buzăului, imprimându-i acesteia aspectul
tentacular.
Valea Buzăului, prin întorsătura făcută a dat denumirea depresiunii şi
oraşului Întorsura Buzăului, aceasta demonstrând că oamenii au înregistrat
anomalia curgerii Buzăului cu mult înainte de cercetarea şi explicarea ei.
Apa Râului Buzău este folosită pentru alimentarea cu apă potabilă a
întregului oraş precum şi a comunelor marginaşe, dar şi o mare parte din oraşul
Braşov. Forţa apelor Buzăului a fost folosită încă din secolul trecut în vechile
mori de apă, gaterele pentru debitarea lemnului, transportul lemnului în aval de
zona de exploatare cu ajutorul apei, iar acum foloseşte în producerea curentului
electric la Hidrocentrala de la Siriu.
51
CAPITOLUL V
VEGETAŢIA DEPRESIUNII ÎNTORSURA BUZĂULUI
Depresiunea Întorsura Buzăului, fiind o depresiune intramontană,

aparţine din punct de vedere al vegetaţiei atajului boreal, respectiv al padurilor
de foioase şi de conifere. Vegeţatia din depresiune este strâns legată de
condiţiile climatice favorabile producerii inversiunilor de vegetaţie. Astfel, apar
în vatră depresiunii, în parţile ei centrale şi central – sudice păduri de conifere,
iar pe dealurile mai înalte, păduri de foioase sau în amestec. Vegetaţia
lemnoasă a pădurilor este influenţată şi de direcţia predominantă a vântului,
aceasta prezentând o aplecare a coronamentului în partea opusă direcţiei.
Vegetaţia, la randul ei, generează particularităţi climatice si topoclimatice
diferite in raport cu gradul de acoperire al versanţilor, în funcţie de speciile
componente caracterizate pe vârste şi densitatea arborilor (Amenajamentul –
Ocolul Silvic Întorsura Buzăului).
Vegetaţia predominantă în Depresiunea Întorsura Buzăului este sub
forma de păduri de conifere defrişate masiv în ultimii ani, astfel încât suprafaţa
ocupată de acestea a scazut foarte mult. Conform datelor preluate de la Ocolul
Silvic Întorsura Buzăului, fondul forestier al zonei reprezintă 53,4% din
suprafaţa depresiunii, respectiv 15556 ha, din care, suprafaţa ocupată de păduri
este de 15390 ha. Majoritatea acestor păduri (circa 78%) se găsesc pe versanţi
cu pante cuprinse între 16 - 30°, la altitudini mai mari de 600m, după cum
urmează :
- între 600 – 800 m – 23%
52
- între 800 – 1000 m – 64%

- între 1000 – 1200 m – 13%
Vârsta pădurilor este cuprinsă între 0 şi peste 120 ani, clasele de vârstă
atingând procente aproximativ egale. Pădurile depresiunii aparţin la două
tipuri :
- păduri naturale – 71%
- păduri artificiale – 29%
(Amenajamentul Ocolului Silvic Întorsura Buzăului)
Pădurile din depresiune îndeplinesc mai multe funcţii, şi anume :

- funcţia de protecţie a solului de pe versanţii ce mărginesc
drumurile de acces, bazinele torenţiale sau terenurile
mlăştinoase ;
- funcţia de protecţie a golurilor expuse eroziunii şi
degradării ;
- funcţia de agrement pentru locuitorii aşezărilor din depresiune
sau pentru turişti ;
- funcţia economică prin exploatările şi prelucrarea lemnului sub
forma mai multor produse.
Pădurile prezintă o etajare pe verticală a speciilor de plante, etajare care

se face în funcţie de cantitatea de lumină şi căldură primită de la soare, în
funcţie de cantitatea de precipitaţii şi în funcţie de solurile prezente în zonă.
Apar trei etaje: etajul arborilor, etajul arbuştlor şi etajul ierburilor.
Etajul arborilor are ca reprezentant de bază (fagus silvatica) care ocupă
63% din suprafaţa fondului forestier, sub formă de făgete sau în amestec cu alte
specii. Un al doilea reprezentant, ca arie de răspândire, este molidul (Picea
excelsa, Picea abies) care prezintă condiţii bune de vegetaţie, atât în vatra
depresiunii cât şi pe culmile mai înalte. Condiţiile climatice, cu ierni reci şi
umede şi veri scurte, sunt favorabile dezvoltării acestui arbore. În amestecuri cu
53
fagul sau molidul apare bradul (Abies alba), iar pe terenurile accidentate, pinul
(Pinus silvestris montana). Toate coniferele sunt obţinute în plantaţiile din
zonă, din rezervaţiile de seminţe.
Alaturi de fag, din familia foioaselor, în depresiune mai apare gorunul
(Quercus petrea), carpenul (Carpens betulus), mesteacănul (Betula verucosa),
paltinul de munte (Acer pseudoplatanus), frasinul (Fraxinus excelsior), ulmul
de munte (Ulmus montana) şi teiul (Tilia cordata).
Etajul arbuştilor este mai dezvoltat în defrişările mai vechi ale pădurilor
şi este format din alun (Corylus avellana), socul roşu (Sambucus racemosa),
cornul (Cornus mas), sângerul (Conus Sanguines), lemnul câinesc (Ligustrum
vulgare), păducelul (Crataegus monogyna), jneapănul (Pinus mugo) şi afinul
(Vaccinum myrtillus).
Stratul ierbos este bine dezvoltat în pădurile de fag, fiind format din:
fragi de padure (Fregaria vesca), mierea ursului (Pulmonaria montana), feriga
(Driopteris filixmas), brusturele (Arctium lappa), urzica mare (Urtica dioica),
izma bună (Mantha piperita), traista ciobanului (Capsella bursa pastoris), ceapa
ciorii (alium vieale), pufuliţa de munte (Epilobia montana), aliorul (Euphorbia
amygdaloides). La începutul primăverii apar alte specii de plante, specifice
anotimpului precum: ghiocelul (Galantus nivalis), floarea paştelui (Anemona
nemorosa), vioreaua (Scillia bifolia), brebenelul (Corydalis cava), măcrişul
iepurelui (Oxalis acetosella), mălaiul cucului (Luzulla luzulloides), măcrişul
mărunt (Rumex Acetosa).
În locurile mai umbroase sau pe trunchiurile arborilor uscaţi apar
ciuperci saprofite : vineţica (Russula xerampelina), pălăria şarpelui (Amanita
muscaria), zbârciogul (Mochella aesculenta), bureţii gălbiori (Cantharellus
cibarius), iasca (Fomus fometarius), bureţii iuţi (Lactarius piperatus).
Tot în etajul inferior al ierburilor, în pădurile de fag, dar şi de răşinoase,
apar specii de licheni : Lecanora subfusca, Peltigera canina, Permelia
acetabulum, Xanthoria parientina, Usneea badbata, sau de muschi : Dictram
scoparium, Leucodom scimoroides, Polytrichum comune.
54
Vegetaţia pajiştilor secundare este formată din arbuşti ca: smeurul

(Rubus ideaus), murul (Rubus caesus), măceşul (Rosa canina), şi specii de
plante ierboase, întâlnite şi în fâneţele naturale cum sunt: fragul (Fregaria
vesca), trifoiul de munte (Trifolium montanum), trifoiul alb (Trifolium
rubens), coada şoricelului (Achilleea colina, Achilleea mileefolium),
lumânărica (Gentiana asclepiadaea), ţepoţica (Nardus stricta), firuţa (Poa
pratensis), păişul (Agrostis Termis), cimbrişorul (Thimus montanus), coada
vulpii (Matricaria chamonilla), pătlagina (Plantagro lanceolatum), margaretele
(Chrysanthenum leucanthemum), stirigoaia (Veratrum album), brânduşa de
toamnă (Colchcum autumnale), clopoţeii (Campanula abietina), sunatoarea
(Hypericum Imaculatum).
În luncile Buzăului şi ale afluenţilor săi apar specii de plante higrofile,
rezistente la umiditate mare si inundaţii. Dintre arbori amintesc: aninul negru
(Alnus glutinosa), plopul tremurator (Plopus tremula), salcia (Salix alba) şi
răchita (Salix fragilis). Dintre speciile ierboase apar frecvent : piciorul
cocoşului (Ranunculus aquatilis), coada zmeului (Calla palustris), coda calului
(Equisetum arvense) , rogozuri (Carex flava), păpădie (Taraxacum officinalis),
urzică (Urtica dioica), floarea de nu-mă-uita (Myosotis). În zonele înmlăştinate
apar papura (Typha latifolia), trestia (Pharagmites communis) şi stânjeneii de
baltă (Iris pseudacorus).
În puţinele culturi agricole care se fac în depresiune apar specii de plante
considerate „buruieni” de către locuitori ca: floarea grâului (Centaurea cyanus),
măzărichea sălbatică (Vicia stricta) şi pirul târâtor (Agropyron repens). În
grădinile amenajate în apropierea locuinţelor se întâlnesc diferite plante
cultivate ca: agrişul (Ribes uvacrispa), smeurul (Rubus idaeus), liliacul
(Syringa vulgaris), iasomia (Jasminum officinalis), coacăzul roşu (Ribes
rubrum), căpşunul. Dintre plantele ornamentale amintim : crinul (Lillium
candidum), lăcrămioara (Convallaria majalis), laleaua (Tulipa gesneriana),
bujorul românesc (Peonia peregina romanica), gherghina sau dalia (Dahlia
cultorum), stânjenelul (Iris germanica), narcisele (Narcisus poeticus),
55
cârciumăresele (Zinnia elegans), petunia (Petunia violaceea), zambila

(Hyacinthus orientalis), gura leului (Antiuhinum majus).
Depresiunea Întorsura Buzăului este considerată a fi o zonă bogată în
specii vegetale, predominate fiind speciile lemnoase, care constituie principala
bogăţie naturală a acestor locuri. Multitudinea de specii de plante apare ca o
consecinţă a umidităţii ridicate din depresiune, plantele adaptându-se la
temperaturile mai puţin ridicate din depresiune şi prezentând perioade mai
scurte de vagetaţie. În fondul vegetal al depresiunii există mai multe specii de
plante ocrotite de lege. Unele dintre acestea sunt plantele care cresc natural în
pajişti sau în fâneţe ca: bulbucii de munte (Trollius europaeus), laleaua pestriţă
(Fritillaria meleagris), narcisa sălbatică (Narcissus angustifollius), ciuboţica
cucului (Primula auricula), altele fiind plante cultivate în grădinile de pe lângă
locuinţele omeneşti: bujorul românesc (Peonia peregina romanica), liliacul
(Syringa vulgaris), narcisa (Narcissus stellaris). Datele preluate de la Agenţia
de Protecţia Mediului – Judeţul Covasna.
56
CAPITOLUL VI
FAUNA DEPRESIUNII ÎNTORSURA BUZĂULUI
Diversitatea lumii animale este o altă caracteristică a Depresiunii

Întorsura Buzăului. Speciile de animale existente aici sunt caracteristice
atajelor de păduri (nemoral şi boreal), dar şi silvostepei. Arealele de răspândire
nu sunt fixe datorită mobilităţii animalelor în teritoriu în căutarea hranei. Omul
şi-a pus amprenta prin activităţile sale şi asupra vieţii şi răspândirii animalelor,
forţându-le să se adapteze la noi condiţii de viaţă sau să se retragă spre alte
zone mai favorabile.
Speciile de animale prezente în depresiune aparţin claselor de mamifere,
păsări reptile şi batracieni de diferite ordine de nevertebrate. Dintre mamiferele
mari şi mici ce populează pădurile de foioase şi conifere amintesc: cerbul
(Cervus elaphus charpathicus), căprioara (Capreolus capreolus), ursul brun
(Ursus arctos), lupul (Canis lupus), râsul (Lynx lynx), pisica sălbatică (Felix
silvestris), mistreţul (Sus scrofa), vulpea (Vulpes vulpes), jderul de copac
(Martens martens), viezurele (Meles meles), dihorul (Putoris putoris), veveriţa
(Sciurus vulgaris fuscoater).
57
În pajiştile secundare şi în fâneţele naturale apar mamifere rozătoare:

iepurele de câmp (Lepus europeus), şoarecele de câmp (Mus muscalus),
hârciogul (Cricetus cricetus), mamifere insectivore: cârtiţa (Talpa europea) şi
ariciul (Crinaceus europeus) şi mamifere mamifere carnivore – nevăstiuca
(Mustela nivalis).
Clasa păsărilor este bine reprezentată atât în zona pădurilor, cât şi în vatra
depresiunii. În păduri întâlnim: cocoşul de munte (Tetrao urogalus), găinuşa de
munte (Pterocles alcata), uliul (Accipiter nisus), ciocănitoarea comună
(Dendrocopus leucotos), ciocănitorea de pădure (Lulluta arborea),
ciocănitoarea mare (Picoides tridactylus alpinus), alunarul (Nucifraga
coriocatactus), corbul (Corvus corax), cucul (Cuculus canonus), porumbelul
sălbatic (Columba livice), turturica (Streptoperia turtur), guguştiucul
(Streptopelia decaocto), buha (Buho buho), cucuveaua (Acthene noctua). În
vatra depresiunii, în apropierea aşezărilor omeneşti sau a terenurilor agricole şi
în luncile râurilor, acaastă clasă este reprezentată de păsări din ordinul
Passeriformes: privighetoarea (Luscinia luscinia), rândunica (Hirundo rustica),
ciocârlia, vrabia de casă (Paser domestica), vrabia de câmp (Paser montanus),
mierla (Tardes merla), gaiţa (Garullus glandarius), cinteza (Fringilla coelebs),
sticletele (Cardulis cardulis), piţigoiul (Parus condatus montanus), cioara de
semănătură (Corvus frugilegus), barza albă (Cioconia cioconia) şi raţa sălbatică
mare (Areas platyrhinchus), multe dintre aceste specii fiind doar familii
migratoare care rămân în depresiune doar pe durata verii.
Clasa de reptile este reprezentată de: şarpele de alun (Coronella austrica),
năpârca (Anglis fragilis), şopârla de munte (Lacerta Argilis), vipera de munte
(Vipera berus), guşterul (Lacerta viridis), şarpele de casă (Natrix natrix).
Batracienii prezenţi în pădurile de fag sau în zonele mlăştinoase din
luncile râurilor sun reprezentaţi de: salamandra (Salamandra salamandra),
broasca roşie de pădure (Rana dalmatina), broasca roşie de munte (Rana
temporaria) şi broasca mică de lac (Rana aesculenta).
58
În toate ecosistemele din Depresiunea Întorsura Buzăului apar şi o

mulţime de nevertebrate, mediul lor de viaţă fiind strâns legat de factorii biotici
şi abiotici.
Nevertebratele se pot clasifica în mai multe ordine şi clase:
- ordinul Juliformia – şarpele orb (Julus terrestris);
- clasa viermi – râma (Lubricus terrestris);
- clasa moluşte – melcul de livadă (Helix pomatia), limaxul de
pivniţă (Limax maximus), melcul golaş negru (Arion ater);
- ordinul Araneae – păianjenul de casă (Tegenaria domestica),
păianjenul de apă (Argyronteta aquatica), păianjenul cu cruce
(Aranea diadema);
- ordinul Odonată – libelula (Libellua depressa);
- ordinul Orthoptera – lăcusta verde (Tettigonia viridissima),
lăcusta călătoare (Lacusta migratoria), greierele de câmp (Gryllus
campestris), coropişniţa (Gryllotalpa gryllotalpa);
- ordinul Dermaptera – urechelniţa (Forficula auricularia);
- ordinul Cleoptera – cărăbuşul de mai (Melolontha melolontha),
buburuza (Coccinella septembuctata), gândacul de colorado
(Leptinotrasa decemlineata), croitorul mare (Cerambyx cerdo),
croitorul fagului (Rosaria alpina), rădaşca (Lucanus cervus);
- ordinul Lepidoptera – albiniţa (Pieris brassicae), nalbarul (Aporia
crataegi);
- ordinul Diptera – musca de casă (Musca domestica), tăunul mare
(Tabanus bovinus), ţânţarul comun (Culex pipiens).
Apele râului Buzău şi ale afluenţilor săi sunt populate de mai multe specii
de peşti: păstrăvul indigen (Salmo trutto pario), cleanul (Leuciscus ceaphalus),
zglăvocul (Cottus gobio), mreana (Barbus barbus), lăteţa (Alburnoides
bipunctatus). Pe valea pârâului Barcani au fost observate familii de bizami
(Ondrata zibethica). În trecut, apele din depresiune erau populate cu racul de
râu (Atacus astacus), dispărut ca urmare a intervenţiei omului prin poluarea
59
apelor şi folosirea în cantităţi mari a îngraşămintelor chimice pentru fertilizarea

solului, dar şi ca rezultat al modificării habitatului acestuia. Încercările ulteriore
de repopulare a Buzăului cu racul de râu au eşuat.
Fauna Depresiunii Întorsura Buzăului poate fi considerată o bogăţie a
naturii datorită varietăţii şi frecvenţei speciilor. Dintre speciile de animale de
interes cinegetic amintim: iepurii de câmp, mistreţul, căprioara, jderul, vulpea,
iar bogăţia apelor Buzăului în elemente faunistice face ca pescarii să fie văzuţi
frecvent pe malurile acestuia şi al afluenţilor săi.
Pe teritoriul arondat depresiunii nu există nici un areal declarat monument
al naturii, dar există mai multe specii de animale ocrotite de lege: cerbul
(Cervus elaphus carpaticus), ursul brun (Ursus arctos), râsul (Lynx lynx), pisica
sălbatică (Felix silvestris), corbul (Corvus corax), cocoşul de munte (Tetrao
urogalis), barza albă (Ciconia ciconia).
Date preluate de la Agenţia de Protecţia Mediului – Judeţul Covasna.
60
CAPITOLUL VII
SOLURILE DIN DEPRESIUNEA ÎNTORSURA BUZĂULUI
Procesul de formare şi de evoluţie a solurilor din Depresiunea Întorsura

Buzăului a fost influenţat de substratul geologic, de relief prin înclinarea
terenului şi expoziţia versanţilor, de climă şi de vegetaţia zonei. Astfel, pe
versanţii puternic înclinaţi, solul s-a format pe depozite aluvio – deluviale în
straturi subţiri, cu mari cantităţi de fragmente grosiere. Pe măsură ce înclinarea
versanţilor scade, grosimea depozitelor de cuvertură creşte şi solul este din ce
în ce mai dezvoltat şi mai profund.
Solurile din depresiune fac parte din categoria solurilor brune de pădure;
datorită climei şi precipitaţiilor suficiente s-au dezvoltat şi solurile brune
podzolite. Defrişările din zonă nu au influenţat prea mult echilibrul
biopedoclimatic existent, solurile formându-se sub covorul vechilor păduri.
Solurile sunt slab productive având nevoie de îmbunătăţiri care se fac mai ales
cu îngrăşăminte organice pentru a se putea practica agricultura. Gradul scăzut
de fertilitate se datorează asocierii mai multor factori: structura solului bazată
61
pe roci acide, grosimea mică a stratului fertil, umiditatea relativ ridicată,

înclinarea mare a pantelor şi valorile scăzute ale temperaturilor dintr-un an.
Solurile din depresiune se pot integra în următoarele clase de soluri:
- argiluvisoluri – cu soluri brune argiloiluviale şi soluri podzolice
argiloiluviale;
- cambisoluri – cu soluri brune eu–mezobazice şi soluri brune
acide;
- spodosoluri – cu soluri brune feriiluviale şi podzoluri;
- soluri hidromorfe – cu lăcovişti şi soluri aluvionare brune
gleizate.
Cele mai răspândite soluri din depresiune sunt solurile brune acide
(circa 65%). Acestea apar pe versanţii mai înalţi, de la altitudinea de 700m şi
până la limita superioară a pădurilor. S-au format în condiţii de climat umed şi
răcoros cu temperaturi medii anuale între 5 – 9°C şi precipitaţii medii anuale
între 800 – 1000 mm. Au un conţinut mic de humus dar cantităţi mari de
materie organică. Aceste substanţe organice sunt greu descompuse datorită
climatului rece şi datorită acidităţii mediului şi rocilor pe care s-a format solul.
Aceste soluri sunt slab aprovizionate cu substanţe nutritive şi sunt puţin active
din punct de vedere microbiologic. Prezintă un grad mare de saturaţie cu baze
şi un pH scăzut – sub 5. Au o fertilitate scăzută fiind folosite în silvicultură sub
pădurile de molid, molid cu brad, sau păduri cu floră acidofilă sau muşchi.
Pentru îmbunătăţirea lor, mai ales în pajişti, se foloseşte gunoiul natural sau
aplicarea de îngrăşăminte minerale sau chiar amendamente calcaroase.
Solurile brune feriiluviale şi podzolurile deţin un procent mic între
solurile din depresiune, doar 4%. Sunt soluri dezvoltate pe roci acide
(conglomerate şi gresii), în condiţii de temperaturi scăzute şi precipitaţii
abundente până la 1200 mm. Se găsesc sub pădurile de foioase şi de conifere.
Se întâlnesc pe unităţile slab înclinate sau chiar orizontale situate la altitudini
mai mari, cu un drenaj mai slab şi unde procesele de eroziune nu pot modifica
relieful. Au un conţinut mic de humus, dar conţin cantităţi mari de substanţe
62
organice în curs de humificare. Gradul de saturaţie cu baze este scăzut şi

prezintă o reacţie puternic acidă (pH ~ 4), iar activitatea microbiologică şi
aprovizionarea cu substanţe nutritive este foarte slabă. Aceste soluri fac parte
din categoria celor mai slab fertile soluri din România, ele neprezentând
importanţă pentru agricultură. Ca păşuni şi fâneţe, au nevoie de îmbunătăţiri
prin gunoiere naturală sau aplicarea de îngraşăminte minerale şi amendamente
calcaroase.
Terasele I si a II-a ale Buzăului sunt acoperite de soluri brune
eubazice si eumezobazice care, din punctul de vedere al vârstei, sunt soluri
tinere. Ele deţin, în depresiune, un procent mai mare comparativ cu celelalte
tipuri de soluri, şi anume 27%. S-au format în condiţii climatice mai blânde, cu
temperaturi medii în jurul valorii de 9°C şi precipitaţii sub 1000 mm, pe
depozite de argile, nisipuri, marne şi gresii. Se caracterizează printr-un grad de
saturaţie în baze mai mari de 55% şi o reacţie slab moderat acidă. Sunt soluri
cu o fertilitate naturală bună, care pot satisface într-o bună măsură necesităţile
agricole în partea central-estică a depresiunii, unde au o mai mare răspândire.
Pentru îmbunătăţirea lor, în vederea unor recolte mai bune, se folosesc
gunoierea sau aplicarea de îngrăşăminte minerale (azotoase, fosfatice sau
potasice).
Solurile clasei argiluvisoluri sunt caracteristice versanţilor slab
înclinaţi şi culmilor joase şi largi, în condiţii de umiditate crescută. Materialul
parental este alcătuit din nisipuri, marne şi depozite argiloase. Ele pot constitui
suportul pădurilor de amestec, pădurilor de fag sau pajiştilor secundare şi
fâneţelor. Au o reacţie acidă (pH = 6-7) şi un conţinut mic de humus.
Fertilitatea naturală este săzută şi nivelul ei scade pe măsură ce se intensifică
procesul de podzolire şi pseudogleizare. Gradul de fertilizare se poate ridica
prin lucrări de desecare sau de afânare prin arături mai mult sau mai puţin
adânci, dar şi prin aplicarea de îngrăşăminte fosfatice şi azotoase.
În lunca inundabilă a Buzăului, dar şi a unor afluenţi ai săi (Sărămaş,
Lădăuţi, Barcani, Floroaia) apar soluri hidromorfe. Aceste soluri (lăcovişti şi
soluri aluvionare gleizate) se găsesc pe depozite aluvionare, pe argile şi marne
63
şi sunt ocupate de vegetaţie predominant sub formă de fâneţe, dar apar şi zone
cu plante hidrofile. Au conţinut de humus puţin mai ridicat (între 4 şi 12%),
sunt bine aprovizionate cu substanţe nutritive, iar aciditatea este mai mică.
Gradul de fertilizare este mai ridicat decât al celorlatle soluri din zonă, atunci
când se înlătură excesul de umiditate. Se pot îmbunătăţi prin aplicarea de
îngrăşăminte organice sau minerale.
În concluzie, solurile din Depresiunea Întorsura Buzăului sunt soluri
specifice depresiunilor intramontane, create în condiţiile vegetaţiei forestiere,
dar şi sub amprenta reţelei hidrografice şi a rocii parentale. Ele se pot clasifica
din acest punct de vedere în:
- soluri aluvionare – în luncile Buzăului şi ale afluenţilor săi;
- solurile zonei colinare – larg răspândite şi înbunătăţite în vederea
folosirii lor pentru cultivarea plantelor specifice zonei (cartofi,
porumb adaptat, ovăz, plante de nutreţ);
- solurile zonei montane – de tip scheletic, în strate subţiri ce
acoperă roca existentă la altitudinile cele mai mari din
depresiune, care constituie suportul pădurilor.
64
CAPITOLUL VIII
DATE DE CADASTRU DIN DEPRESIUNEA ÎNTORSURA

BUZĂULUI
Datele cadastrale folosite în această parte a lucrării au fost luate din cadrul
primăriei Întorsura Buzăului de la specialiştii în cadastru ai oraşului nostru.
Pentru partea cartografică am folosit un plan cadastral scara 1:3.000, care să fie
reprezentativ pentru toate elementele atât de relief cât şi de parte construită. Sunt
incluse în aceast plan cadastral elemente hidrografice, elemente deluroase care intră în
alcătuirea depresiunii ca parte de limită, dar şi elememente de urbanism şi construcţii
edilitare.
Ca tabel cadastral am folosit fişa bunului imobil care mi se pare cea mai
elocventă pentru clasificarea unei suprafeţe de teren şi utilizarea acesteia.
Iar datele folosite sunt chair datele suprafeţei cu Cc 12616, A 12615, care are ca
proprietar Ioniţă N.C. Cornel, cu domiciliul Oraşul Întorsura Buzăului, Strada Mihai
Viteazul, Numărul 133.
Pentru avaluarea şi clasificarea datelor reale, masurate de mine, au fost
comparate şi modificate cu cele de pe planul cadastral, actualizat ultima dată în 1982,
dar care se actualizează în aceste momente de o echipă cadastrală din Bucureşti.
65
Suprafaţa analizată este prorietatea mea şi a familiei mele şi mi-a fost uşor în a
face măsurătorile de suprafaţă, suprafaţă construită, materiale folosite la construcţie
etc. Toate aceste date sunt reale sunt inserate în tabelul anexat.
CAPITOLUL IX
CONCLUZII
Ca zonă cercetată, Depresiunea Întorsura Buzăului a încântat mereu pe

vizitatorii ei şi a oferit un potenţial imens în ceea ce priveşte capacităţile de dezvoltare
umană oferite de întreaga zonă; ca exemplu argumentez prin creşterea populaţiei din
întreaga depresiune între anii 1932 – 2000 de la 10,800 locuitori la peste 22,000 în
prezent, iar sporul natural înregistrat în oraşul Întorsura Buzăului în anul 2000 este de
118, densitatea medie a populaţiei din depresiune fiind de 57 loc/km2 (aproape de
aceeaşi valoare a Judeţului Covasna).
Formele de relief din depresiune dirijează comportamentul oamenilor de aici,
impunând unele adaptări la condiţiile de mediu şi de climă din zonă. Relieful nu este
ostil, el condiţionează organizarea activităţilor umane, economice şi sociale în lungul
văilor; versanţii dealurilor sunt folosiţi în agricultură, iar terasele râurilor sunt folosite
pentru agricultură intensivă şi pentru concentrarea gospodăriilor şi a întregului oraş.
Grupări de gospodării se găsesc amplasate până la altitudini mai mari, dar pot apărea
şi pe suprafeţele plate ale unor dealuri.
La relieful favorabil activităţilor umane se adaugă clima, puţin favorabilă,
datorită temperaturilor sacăzute din timpul iernii şi de la începutul primăverii, datorită
umidităţii accentuate ale aerului şi datorită vânturilor care bat din diferite direcţii.
Iarna în depresiune durează 5 – 6 luni pe an iar primăverile sunt răcoroase, acestea
ducând la scurtarea perioadei de vegetaţie a plantelor cultivate.
66
Vegetaţia depresiunii contribuie în mod pozitiv la viaţa şi activităţile

locuitorilor. Pădurile furnizează material lemnos necesar lucrărilor din gospodării şi
încălzirii locuinţelor, dar au condus şi la dezvoltarea activităţilor de exploatare şi
prelucrare a lemnului. Defrişările masive au dus la accentuarea proceselor
geomorfologice actuale care pun în pericol ecosistemele naturale şi aşezările
omeneşti. S-au impus stopări ale tăierilor lemnose în depresiune, astfel că zona a
devenit inactivă din puctul de vedere al industriei lemnului, trecându-se la
împădurirea versanţilor şi la împiedicarea oricăror efecte ale proceselor
geomorfologice actuale.
În afara materialului lemnos, pădurile mai oferă şi un peisaj minunat. La aceasta
se mai adugă şi puritatea aerului bine ozonat.
Reţeaua hidrografică a contribuit şi ea, alături de relief, la dirijarea
comportamentului oamenilor din depresiune. Dispunerea localităţilor de-a lungul unor
văi tributare Buzăului ne demonstrează importanţa acestor ape pentru viaţa oamenilor.
Apele freatice ce apar la suprafaţă sunt captate de oameni şi folosite pentru utilităţile
casnice. Importanţa Văii Buzăului pentru locuitori se demonstrează prin prezenţa a
trei mari localităţi de-a lungul văii: Vama Buzăului, Întorsura Buzăului şi Sita
Buzăului.
În vatra depresiunii apar terenurile agricole şi, într-o proporţie mai mică, şi pe
dealurile cu pante mai scăzute. Solurile care nu oferă o productivitate prea mare au
făcut ca locuitorii să aibă ca principală ocupaţie culturile de cartofi, sfeclă furajeră,
porumb adaptat, orz şi plante de nutreţ.
Peisajul natural al zonei, vecinătatea cu două areale turistice importante – Munţii
Ciucaş şi Munţii Siriu – valea transversală a Buzăului şi defileul de la Crasna – Siriu
fac din depresiunea Întorsura Buzăului un important punct de atracţie turistică.
Adăugând la elementele naturale ale depresiunii şi ospitalitatea locuitorilor, precum şi
frumuseţea obiceiurilor tradiţionale, această zonă poate constitui în viitor un important
centru al turismului rural.
METODOLOGIA LUCRĂRII
67
În această lucrare am folosit metode de cercetare geografice şi cartografice, care

stau la baza majorităţii cercetărilor geografice indiferent de domeniu şi arie geografică
analizată.
Am folosit metode de redare atât prin desen, cât şi scris în cercetarea realizată.
În partea scrisă a lucrării am folosit ca documentare analize geografice importante
care s-au facut în depresiune, dar şi observaţii din teren, actualizări ale datelor
geografice, meteorologice şi hidrologice, iar în vederea elaborării materialului
cartografic am folosit cunoştinţele acumulate în decursul celor 3 ani de studii pentru a
demonstra aplicabilitatea cartografiei în diferite ramuri ale geografiei. Cartografierea
fizico – geografică a stat la baza elaborarii hărţilor şi profilelor, alături de metoda
liniilor simple, a liniilor în mişcare, izoliniilor, fondului calitativ, semnelor, arealelor
şi punctelor.
Baza topografică pe care am folosit-o în elaborarea hărţilor este ediţia 1982 de
planuri şi hărţi topografice. Pentru acestea am utilizat patru foi de hartă la scara
1:25.000, precum şi hărţi din Atlasul National în partea de geologie şi pedologie, la
scată mai mică, de 1:200.000.
În final sper că am reuşit, prin îmbinarea metodelor cartografice, să redau cât
mai bine şi cât mai real pe hartă formele din teren de pe toată suprafaţa Depresiunii
Întorsura Buzăului.
68
BIBLIOGRAFIE:
Binder , P. – Date geografice şi istorice referitore la pasurile şi plaiurile

din judeţul Covasna. Sf. Gheorghe: Editura Aluta, 1972.
Ielenicz, M. – Munţii Ciucaş – Buzău – studiu geomorfologic. Bucureşti:

Editura Academiei RSR, 1984.
Mihăilescu, V. – Carpaţii sud-estici de pe teritoriul RPR. Bucureşti:

Editura Ştiinţifică, 1963.
Mihăilescu, V. – România – Geografie fizică. Bucureşti: Editura

Ştiinţifică, 1969.
Orghidan, N. – Văile transversale din România. Bucureştiâ: Editura

Academiei RSR, 1969.
Posea, Gr. şi V. Garabocea. – Valea Buzăului, vale antecedentă. În revista

Natura, 1985, nr.3.
Posea, Gr. şi N. Popescu, M. Ielenicz. – Relieful României. Bucureşti:

Editura Ştiinţifică, 1974.
Roşu, Al. – Geografia fizică a României. Bucureşti: Editura Didactică şi

Pedagigică, 1980.
Someşan, L. şi E. Micu, V. Pop. – Depresiunea Întorsura Buzăului –

Studiu geografic, istoric şi economic. Braşov, 1946.
69
Atlasul Naţional al hărţilor
70

Depresiunea Intorsura Buzaului

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Depresiunea Intorsura Buzaului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Depresiunea Întorsura Buzăului

MOTIVAŢIA ALEGERII TEMEI

Studiul fizico-geografic al Depresiunii Întorsura Buzăului urmăreşte

LOCALIZAREA DEPRESIUNII ÎNTORSURA BUZĂULUI

Depresiunea Întorsura Buzăului este o depresiune tipic intracarpatică,

maximă a depresiunii este atinsă în zona oraşului Întorsura Buzăului, aceasta

Depresiunea Întorsura Buzăului şi Râul Buzău

Înălţimile muntoase care înconjoară depresiunea constituie cumpenele

10 Braşov-Buzău, iar la ieşirea din defileu s-a construit barajul şi lacul de

Suprafaţa totală a depresiunii este de 38.425 ha, fiind repartizată

SCURT ISTORIC ASUPRA CERCETĂRILOR

Depresiunea Întorsura Buzăului nu a constituit obiectul cercetării

Mai târziu au apărut lucrări cu referire la depresiune sau la valea

Depresiunea Întorsura Buzăului, reţeaua hidrografică îndiguită în oraş

RELIEFUL DEPRESIUNII ÎNTORSURA BUZĂULUI

O importantă contribuţie la cunoaşterea flişului Carpaţilor Curburii în

pânze de decolare datorită forţelor tangenţiale (Dumitrescu, I. şi colaboratoriii -

Bogăţiile minerale cu importanţă economică deosebită lipsesc din

Relieful depresiunii este dispus pe trei trepte:

2.1. TREAPTA MONTANĂ

Munţii Ciucaş închid prin culmile sale nord – estice Depresiunea

mare din Carpaţii Curburii – 1954 m, altitudine atinsă în Vf. Ciucaş.

Muntele Ciucaş vazut din depresiune

Ciucaşul este un masiv conglomeratic considerat a fi un rest izolat

Teleajenul, Teleajenelul şi Romuna Mică – afluent al Tărlungului. La

Munţii Siriu sunt cuprinşi între văile Buzăului, Crasnei şi Siriului.

create în urma defrişărilor. Sunt caracteristice şi zonele cu inversiune de

Munţii Podu Calului, situaţi între Bâsca Mare şi Buzău, mărginesc

Munţii Întorsurii (Munceii Teliului sau Clăbucetele Întorsurii),

Munţii prezintă trepte de nivelare la 1150 m. şi 950 m. iar la contactul cu

2.2. TREAPTA DEALURILOR ÎNALTE, A MĂGURILOR ŞI

Această treaptă are o largă desfăşurare, dealurile găsindu-se la limitele

Făgetul Rotund – 982 m, Dâlma Crasnei – 1128 m, Dealul Ghiţei – 1253 m,

Zonă deluroasă din marginea depresiunii

În centrul depresiunii, despărţite de afluenţii Buzăului sau dispuse de o

relief este puternic fragmentată de o reţea hidrografică cu densitate mare. Văile

2.3. VATRA DEPRESIUNII

Originea Văii Buzăului Superior

împreună cu alţi afluenţi de pe teritoriul depresiunii. Datorită formării

Eroziune laterală la nivelul malurilor Râului Buzău în zona oraşului.

2.3.1 TERASELE DIN BAZINUL SUPERIOR AL BUZĂULUI

Situată în partea centrală a Carpaţilor Curburii externe, se întinde amonte

aspectul lor de lunci joase, cu exces de umiditate, cu albii puţin adâncite şi

la Întorsura Buzăului şi la Sita Buzăului este săpată în rocă: în conglomerate de

Profil longitudinal al văii Buzăului superior

Fiecare din aceste sectoare reprezintă o mică ruptură în profilul

curbicortical apar şi în aval de confluenţa cu Dălghiul, dar nu determină rupturi

relativitate estimărilor cronologice care urmează. Solurile care acoperă terasa I,

2.3.2. VERSANŢII VĂII BUZĂULUI

Vatra depresiunii situată la 750 m are la contactul cu rama deluroasă

pantele învecinate datorită fenomenelor de eroziune şi spălării de soluri. Aceste

2.3.3. ALBIA MAJORĂ (LUNCA) BUZĂULUI

Îsoţeşte albia minoră până la Întrosura Buzăului unde, pe partea stângă,

Luncile afluenţilor Buzăului (Brădet, Floroaia, Barcani, Lădăuţi,

2.3.4. ALBIA MINORĂ

Este îsoţită aproape pe tot parcursul de albia majoră. Panta medie

acestora insule şi ostroave de mici dimensiuni. În aval de satul Crasna, în

Albia minoră a Buzăului abandonată pe un sector Îndiguit

În concluzie, relieful Depresiunii Întorsura Buzăului a suferit modificări

omeneşti din depresiune, acestea putându-se organiza în lungul văilor, pe

2.4. PROCESE GEOMORFOLOGICE ALTUALE

Procesele geomorfologice actuale din depresiune au loc pe versanţii

2.4.1. ALUNECĂRILE DE TEREN