NURSING COMUNITAR

NURSINGUL ORIENTAT CĂTRE FAMILIE

Istoria naturală a familiilor începe cu constituirea perechii soţ-soţie, devenind apoi mai
complexă pe măsură ce se nasc copii.

Şapte stadii sunt identificate în cadrul familiei:

1. familia soţ-soţie;
2. familia ce creşte copii ;
3. familia cu copii preşcolari ;
4. familia cu copii la şcoală ;
5. familia cu adolescenţi şi adulţi tineri ;
6. familia postparentală;
7. familia în vârstă.
Atunci când se trece de la un stadiu la altul se schimbă şi comportamentul familiei, datorită
necesităţii de adaptare la noua condiţie.

Unele comportamente familiale pot fi prevăzute, altele sunt constante, iar altele sunt
situaţionale.

Baza organizării familiei o constituie poziţiile, rolurile şi normele. Poziţiei „soţului – tată”
îi corespunde rolul de realizare a venitului familial, de partener sexual, de companie, de educator
şi cel de disciplinare. Rolurile se pot schimba funcţie de anumite perioade istorice, cultură,
religie, status social.

Asistenţii medicali au şi sarcina de a investiga organizarea familială pentru a sprijini sau

modifica comportamentul familiei faţă de persoana în suferinţă. Ei pot interveni în mobilizarea
rudelor în situaţii de criză familială care pot reprezenta un real sprijin pentru familia în derivă.

Familiei i se pot sublinia şapte competenţe:

 participarea membrilor familiei la unele obiective ale grupului;

 comunicarea;
  mândria în cadrul familiei;
 încrederea în sine;
 raţionamentul;
 creativitatea;
 participarea activă la viaţa familiei.
Aceste competenţe caracterizează o funcţionalitate eficientă a familiei, indiferent de
dificultatea obiectivelor pe care le ţinteşte.

Comunicarea, încrederea şi raţionamentul membrilor familiei trebuie să preceadă actele

decizionale conexe îngrijirilor acordate unui bolnav care-i aparţine printr-un tip de relaţie bine
definit (părinţi, copii).

Raţionamentul şi creativitatea vor fi coordonatele deciziei, pentru că astfel se va putea ţine

cont de interesele şi capacităţile tuturor membrilor din familie de a se implica activ în îngrijirea
bolnavului; astfel vor fi evitate disfuncţionalităţile care pot apare prin împărţirea sarcinilor şi
care pot distruge astfel echilibrul familiei.

Uneori mamele pot refuza prezentarea la medic atunci când ele ar avea nevoie, punând mai
presus interesul faţă de copiii lor decât pentru ele însele; alteori, mamele cu mai mulţi copii care
nu au alt ajutor decât soţul salariat, refuză internarea în spital a copilului bolnav pe considerentul
că şi cei de acasă au nevoie de ea, periclitându-i viaţa celui bolnav.

Pacienţii cu afecţiuni psihice care nu-şi recunosc boala pot deveni, la un moment dat,
periculoşi atât pentru cei din jur, dar în egală măsură şi pentru ei înşişi.

Cei cu afecţiuni neoplazice, aflaţi în stadiul terminal, şi care beneficiază de îngrijiri

paliative, au de asemenea nevoie de suportul familiei.

Decizia dacă un membru bolnav al familiei trebuie tratat la domiciliu sau cu asistenţă
spitalicească trebuie să fie negociată în cadrul familiei.

Rolul asistenţilor medicali este foarte important în luarea acestor decizii, ei vor trebui să fie
capabili, pe baza experienţei şi competenţei acumulate, să expună fiecăruia aspectele pozitive şi
negative ale oricărei variante decizionale, astfel încât beneficiarul să fie întotdeauna pacientul
sau individul din familie care are nevoie de ocrotire sau îngrijire medicală.

Vizita la domiciliu a asistenţilor medicali este „piatra de încercare” profesională esenţială

pentru ca aceaştia să-şi formeze o imagine asupra funcţionalităţii familiei, a comportamentului şi
reacţiei faţă de boală, a cauzelor care a generat-o, luând în considerare doar ce este important
pentru grup ca întreg; de multe ori, asistenţilor medicali li se vor oferi informaţii cu caracter
confidenţial, de către unul dintre partenerii cuplului, faţă de care vor propune soluţii (bilateral
acceptabile), în condiţia secretului profesional.

Alteori, asistenţii medicali vor fi antrenaţi în dispute cu ceilalţi membri din familie sau
comunitate, aceştia din urmă insistând ca asistenţii să participe la conflict de partea uneia sau
alteia dintre echipe, pentru a obţine un câştig de cauză; în aceste cazuri, asistenţii medicali se vor
detaşa de subiectivism şi vor soluţiona problemele apărute conform legilor în vigoare, a eticii şi
deontologiei medicale şi se vor implica numai dacă în acel conflict este inclusă o persoană de a
cărei îngrijire au fost delegaţi şi doar în interesul medical sau social al acelei persoane. Vizita la
domiciliul pacientului înseamnă pentru asistenţii medicali comunitari conectarea la realităţile
existenţiale ale acestuia; etica şi deontologia medicală permite afişarea unei atitudini de respect
şi compasiune faţă de bolnav şi este de preferat să se excludă alte tipuri de relaţii cum ar fi
prietenia, relaţii amoroase, relaţii în scopul obţinerii unor avantaje materiale sau condiţionarea
actului medical.

În cazul stabilirii de relaţii de prietenie sau alte tipuri de relaţii care pot apare pe parcurs,
este de preferat ca cea profesională să înceteze, şi un alt coleg desemnat de forurile superioare să
preia sarcinile celui implicat; această conduită este benefică atât pentru pacient (care poate
pretinde în îngrijirea sa exigenţă) dar şi asistenţilor medicali cu care s-a stabilit relaţia pentru a
nu fi acuzat de subiectivism sau depăşirea sarcinilor delegate.

PARTICULARITĂŢI ALE COMUNICĂRII ASISTENT MEDICAL - PACIENT ÎN

VIZITA LA DOMICILIU
Un bun comportament profesional este acela de a avea în obişnuinţă să se spună ceea ce se
face şi să se scrie ceea ce se spune. Asistenţii medicali pot da informaţii legate de punerea în
practică a tratamentului şi de condiţiile executăţii anumitor proceduri de diagnostic; ei vor fi
prudenţi, atunci când vor reformula informaţiile anterior oferite de medic pacientului, pentru a nu
denatura mesajul.

De regulă, pot apare următoarele întrebări:

- Ce trebuie spus?
- Ce nu trebuie uitat a fi spus?
- Cum se prezintă beneficiile şi riscurile?
- Cât de detaliate vor fi informaţiile?
- Cum şi cui se anunţă veştile proaste?
- Care este abilitatea interlocutorului de a înţelege mesajul?
- Care sunt primele date pe care asistenţii medicali trebuie să le obţină sau să le ofere cu
ocazia vizitei la domiciliul pacientului?
 dacă este prima vizită la domiciliul pacientului externat, se vor stabili
priorităţile planului de îngrijire, programul vizitelor următoare şi se va recruta şi instrui un
membru din familie (cel mai disponibil, mai motivat şi cu minimum de cunoştinţe medicale) în
actul îngrijirii; acesta va comunica periodic cu asistentul, evidenţiind modificările ce pot surveni
pe parcursul evoluţiei bolii şi va efectua îngrijirea bolnavului, după cum a fost îndrumat;
 dacă este un pacient cronic, vor fi comunicate ultimele evenimente de la
vizita precedentă, eşecurile, problemele care se impun a fi rezolvate şi planul de îngrijire ulterior;
pacientul va fi încurajat şi asigurat că există şanse de însănătoşire; nu este permis a se discuta
despre un prognostic nefavorabil în prezenţa unui pacient incurabil;
 dacă asistatul este nou născut, se vor solicita documentele scrise eliberate la
externarea din maternitate iar mama va fi instruită în ceea ce priveşte tehnica primelor măsuri de
îngrijire; se va comunica programul de vizite la dispensar, numărul de telefon al medicului şi
asistentei sau a serviciilor de urgenţă pentru a apela ori de câte ori este nevoie;
 în cazurile de accidente sau de urgenţă, informaţiile se vor obţine de la
martorul ocular al evenimentului, culegerea datelor făcându-se concomitent cu primele măsuri de
reanimare sau intervenţie (în aceste cazuri, de regulă se lucrează în echipă).
 COMUNICAREA ŞI STRESUL
Anumite cerinţe ale profesiei expun asistenţii medicali şi pacientul unui risc particular
(stresul). Termenul de stres a fost introdus de către HANS SELYE în 1950 şi a fost definit ca
fiind „răspunsul nespecific al organismului la acţiunea externă a unor factori de natura
variată”.

Termenul desemnează reacţiile organismului faţă de acţiunea externă exercitată de agenţi

cauzali, fizici şi psihici: când agentul stresor acţionează pentru o perioadă mai lungă de timp,
aceste modificări îmbracă forma „sindromului general de adaptare” care cuprinde totalitatea
mecanismelor nespecifice capabile să asigure mobilizarea resurselor adaptative ale organismului
în faţa agresiunii care îi ameninţa integritatea.

Principalele circumstanţe de apariţie a stresului psihic sunt următoarele:

- circumstanţe care surprind individul nepregătit pentru a face faţă unei acţiuni prin:

 lipsa de antrenament;
 incapacitate fizică şi intelectuală de moment sau de fond;
 atunci când miza este foarte mare şi un răspuns favorabil ar avea consecinţe
importante pentru individ, în timp ce un eşec(incapacitatea de a răspunde eficient la situaţia
solicitată) ar avea un efect nociv permanent.
- situaţiile de solicitare sau stimulare neadecvată, prin supraîncărcare cu sarcini multiple
şi în condiţii de criză de timp; situaţiile de subsolicitare (monotonie, lipsa de informare, lipsa de
activitate, izolare, subsolicitare emoţională).

Referitor la contextul acţiunii agenţilor stresori, o caracteristică generală o constituie

noutatea stimulului care, din punct de vedere calitativ reprezintă o surpriză. De asemenea,
bruscheţea agentului stresor găseşte psihicul subiectului nepregătit pentru a face faţă adecvat. La
fel, persistenţa stimulului produce o intrare a întregului organism într-o stare de activare difuză,
dezorganizatoare în anumite cazuri.

Stresul psihic determină:

-manifestări psihice (cognitive şi afective cu exprimare comportamentală);

 -tulburări funcţionale (psiho-somatice), cu repercusiuni asupra organismului.
Modificările psiho-comportamentale ce caracterizează stresul psihic sunt următoarele:

- modificări cognitive

 scăderea atenţiei, concentrării, memoriei;

 blocaj ideativ;
 dezordine ideatică;
 scăderea imaginaţiei, vigilenţei;
 supraaprecierea sau subestimarea dificultăţilor;
 neîncredere în sine sau stima exagerată de sine.
- modificări afective

 iritabilitate, enervare, furie, mânie;

 nerăbdare, nelinişte;
 anxietate;
 teama, apatie;
 nemulţumire, plictiseală, tristeţe, sentimentul inutilităţii (în distress) sau bucurie,
râs, satisfacţie (în eustress).
- modificări comportamentale

 închiderea în sine;
 refuzul de a munci;
 evitarea responsabilităţilor;
 întârzieri la serviciu;
 neglijarea aspectului fizic.
Gama tulburărilor psiho-comportamentale din stresul psihic este mult mai largă şi nuanţată,
fapt care este strâns legat de:

- natura agentului stressor

- particularitatea personalităţii individului stresat
- condiţiile concrete, conjuncturale în care se instalează stresul psihic.
 În urma expunerii unei persoane, pe o perioadă îndelungată de timp, la condiţia de stres pot
apare o multitudine de afecţiuni cum ar fi:

 Hipocondria (ipohondria);
 Atacul de panică - este o manifestare paroxistică a anxietăţii autolimitată în timp;
 Anxietatea - este o stare afectivă patologică caracterizată prin nelinişte
psihomotorie, teamă nedesluşită, fără obiect, sau legată de posibilitatea unui pericol iminent sau
insucces - este însoţită de reacţii vegetative multiple.
Conform unui studiu norvegian, insomnia cronică poate indica instalarea anxietăţii sau
chiar existenţa unei depresii.

Deseori apariţia anxietăţii se datorează unui mod de viaţă nu tocmai sănătos. Pe lângă
dezvoltarea abilităţilor de relaxare spre a combate stresul, fiecare trebuie să-şi echilibreze stilul
de viaţă în toate domeniile, la muncă şi la distracţii, în relaţiile personale şi spirituale.

 Depresia
Este o tulburare a stării afective, care duce la apariţia unei trăiri de tristeţe sau de pierdere a
speranţei pentru o perioadă îndelungată de timp.

Pot fi prezentaţi următorii stresori în profesia de asistent medical:

- deziluzia;
- stagnarea ideilor şi creativităţii: fără viziune, fără imaginaţie;
- rigiditate în faţa schimbării;
- amărăciune;
- resemnare la plictiseală şi disperare;
- aşteptarea pensionării;
- depresie reactivă.
Majoritatea asistenţilor aleg profesia mânaţi de idealism, dar experienţa le aduce uneori
deziluzia, rutina procedurală, pierderea implicării faţă de pacienţi şi faţă de munca în echipă.

Asistentul medical ce comunică ore în şir cu pacientul este denumit de Jung drept
„vindecător rănit”.

Cine este în mod special supus riscului ?

 - persoanele introvertite;
- cei care manifestă anxietate;
- persoanele cu dezorganizare comportamentală;
- persoanele cu comportament obsesiv;
- cei care greşesc frecvent;
- cei cu sentimente de vinovăţie;
- cei cu depresie diagnosticată sau ascunsă;
- persoanele izolate din punct de vedere social;
- adepţii unor filozofii abstracte;
- adepţii unor culturi religioase extremiste;
- cei care şi-au pierdut simţul umorului;
- cei cu au afaceri financiare;
- cei cu afaceri domestice dezorganizate;
- cei care consumă alcool;
- consumatorii de droguri;
- persoanele care au program prea încărcat;
- cei care studiază prea mult sau prea puţin;
- cei care au absenţe sau sunt superficiali.
Recunoaşterea condiţiilor de stres apare esenţială pentru autocontrol şi combaterea acestora
în timp util.

În unităţile sanitare şi nu numai, este necesar ca cei supuşi stresului să fie examinaţi
periodic de către specialişti psihologi sau chiar psihiatri pentru ca aceste manifestări clinice să
poată fi prevenite fie prin scoaterea din mediu pentru o perioadă de timp, fie, în cazuri extreme,
prin reorientarea profesională atunci când consecinţele serioase ale stresului devin ireversibile.

TIPURI DE SERVICII
Serviciile comunitare asigurate la domiciliul pacientului sunt:

a) servicii sociale privind, în principal, îngrijirea persoanei, prevenirea marginalizării

sociale şi sprijinirea pentru reintegrarea socială, consiliere juridică şi administrativă, sprijin
pentru plata unor servicii şi obligaţii curente, îngrijirea locuinţei şi gospodăriei, ajutor pentru
menaj, prepararea hranei;

b) servicii socio-medicale privind, în principal, ajutorul pentru realizarea igienei personale,

readaptarea capacităţilor fizice şi psihice, adaptarea locuinţei la nevoile personale şi antrenarea la
activităţi economice, sociale şi culturale, precum şi îngrijirea temporară în centre de zi, aziluri de
noapte sau alte centre specializate;

c) servicii medicale, sub forma consultaţiilor şi îngrijirilor medicale la domiciliu sau în

instituţii de sănătate, consultaţii şi îngrijiri stomatologice, administrarea de medicamente,
acordarea de materiale sanitare şi de dispozitive medicale.

Există situaţii care necesită o asistenţă medicală continuă sau discontinuă.

Pentru o anumită categorie de pacienţi este suficientă prezenţa asistentei medicale la

domiciliu, după un program bine stabilit, care să asigure în totalitate sarcinile pe care le reclamă
starea de boală a pacientului respectiv; în afara acestui interval, sarcinile respective pot fi
preluate fie de familie, fie de pacient însuşi, atunci când acesta este capabil să le execute.

Chiar şi în aceste cazuri, prezenţa asistenţilor medicali poate fi uneori necesară, iar în unele
ţări europeene există agenţii, bine organizate care intermediază asistenţa medicală “la solicitare”,
pe baza unui apel telefonic.

Esenţial pentru acest tip de intervenţie este sistemul de comunicare (de preferinţă se va
efectua un raport complet şi concis) care va fi iniţiat de asistenţii medicali care au condus terapia
până în acel moment.

Factorul uman este deosebit de important mai ales legat de încrederea pacientului în
persoana care-i asigură îngrijirea.

Unii pacienţi devin frustraţi atunci când asistentele medicale care le acordă îngrijiri se
schimbă frecvent, mai ales dacă există diferenţe în modul de abordare a tratamentului sau când
acestea sunt nesigure în legătură cu procedurile sau planul de tratament.

Asistenţa medicală la domiciliu poate fi continuă pentru unii pacienţi externaţi din spital,
care necesită îngrijiri 24 ore din 24 (pacienţi dependenţi). În acest caz, predarea sarcinilor se va
efectua printr-o comunicare scrisă şi verbală între asistentele medicale care îngrijesc pacientul.
Ele vor fi informate asupra diagnosticului, stării actuale a pacientului şi vor cunoaşte directivele
medicale, dieta, tratamentul medicamentos sau alte tipuri de proceduri necesare, în funcţie de
evoluţia bolii.

PROBLEME DE ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE ÎN ASISTENŢA MEDICALĂ

COMUNITARĂ

NOŢIUNI GENERALE ŞI DEFINIŢIE

Etica poate fi studiată din punct de vedere filozofic sau sociologic; obiectul de studiu al
eticii este promovarea “binelui” ca atribut existenţial al umanităţii; dar “binele” absolut nu poate
fi analizat sau cuantificat şi indivizii pot răspunde în mod diferit atunci când sunt întrebaţi dacă
acţiunile lor sunt “bune” sau nu, indiferent de scopul nobil al acţiunii, de situaţia conjucturală sau
de experienţa celui care analizează acest concept.

Etimologic, cuvântul “etică” provine din limba greacă (“ethos“, care se traduce prin
“obicei” sau “obişnuinţă”); “morala” este un cuvânt care provine din limba latină (“mores“ ce se
traduce tot prin “obicei”).

Definiţie

Morala reprezintă totalitatatea normelor, regulilor şi principiilor ce reglementează

relaţiile dintre indivizi, fiind o formă a conştiinţei.

Etica este ştiinţa care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor şi condiţiei umane, din
perspectiva principiilor morale, şi cu studiul rolului acestora în viaţa socială.

Deontologia este un “compartiment al eticii care se ocupă cu studiul normelor şi

obligaţiilor specifice unei activităţi profesionale”.

Etica este o ramură a ştiinţelor sociale care studiază norme şi principii morale, stabilind
standarde de comportament pentru aprecierea acţiunilor umane.
 PRINCIPII, REGULI, TRĂSĂTURI ŞI NORME ETICE
Au fost formulate teorii etice care sunt alcătuite din principii şi reguli:

a. Principii etice

- principiul dreptăţii şi corectitudinii se referă la accesibilitatea serviciilor medicale

către întreaga populaţie, mai ales în condiţia existenţei unor resurse materiale limitate;
- principiul beneficienţei (să faci bine) are la origine conceptual lui Hipocrate “în
primul rând să nu faci rău”;
- respectarea autonomiei individului – orice persoană cu discernământ are puterea
de a decide în ceea ce priveşte sănătatea sa;
- principiul utilitarismului conferă prioritate acelor acţiuni care oferă cât mai mult
bine unui număr cât mai mare de beneficiari ai serviciilor de sănătate.
b. Reguli etice

Prin “reguli etice” se stabileşte dacă anumite acţiuni trebuie sau nu făcute, pentru că sunt
sau nu sunt “bune”.

În aprecierea conduitei morale a asistentului medical este nevoie de trei factori şi anume:

1. Factorul intelectual – pe baza căruia se formează conştiinţa morală;

2. Factorul afectiv – necesar pentru formarea convingerilor morale;

3. Factorul volitiv – important pentru formarea comportamentului moral prin educaţie.

c. Trasăturile morale ale asistentului medical se grupează în trei categorii:

 cele exprimate în atitudinea faţă de societate sau pacienţi, faţă de care asistentul
medical trebuie să dea dovadă de colegialitate, solidaritate, prietenie, fidelitate,
combativitate, omenie, să aibă simţul dreptăţii şi echităţii, obiectivitate, principialitate,
să respecte şi să preţuiască

semenii, să manifeste încredere, optimism, altruism, generozitate, blândeţe, bunătate,

sinceritate, înţelegere, corectitudine, conduită exemplară şi devotament;
  cele exprimate în atitudinea faţă de muncă: pasiune, disciplină, responsabilitate, simţul
datoriei, perseverenţă, conştiinciozitate, punctualitate, dragoste şi mândrie profesională,
dăruire de sine, hotărâre în acţiuni, hărnicie şi păstrarea secretului profesional;

 cele exprimate în atitudinea faţă de sine însuşi: modestie, onestitate, consecvenţă,

autoexigenţă şi autocritică, dorinţa de autodepăşire, simţul demnităţii personale,
stăpânire de sine, cumpătare, ţinuta vestimentară exemplară.

Pentru formarea acestor deprinderi, asistenţii medicali comunitari vor persevera în

cunoaşterea de sine, în scopul de a-şi putea rezolva probleme de natură emoţională, de a-şi
analiza obiectiv calităţile şi defectele, astfel încât să fie capabili să răspundă exigenţelor
profesiunii.

Etica medicală se ocupă de aspectele etice ale practicii medicale care sunt menţionate în:

d. Norme şi reglementări legislative

Comportamentele care constituie abateri de la normele eticii medicale pot face

incompatibilă exercitarea profesiunii de asistent medical:

 răzbunarea, jignirea, ironizarea, rigiditatea, incorectitudinea, pasivitatea, minciuna;

 ştirbirea prestigiului unor colegi, calomnierea colegilor, sabotarea muncii colegilor,
invidia, subaprecierea activităţii celorlalţi;
 denaturarea performanţelor, dezinteresul pentru prestigiul propriu sau al institutiei.

Iată căteva exemple de norme şi corelaţia lor cu principalele trăsături ale eticii
profesionale:

Accesul pacienţilor la serviciile medicale

- Asistenţii medicali, în exercitarea profesiei, nu pot face discriminări pe baza rasei,

sexului, vârstei, apartenenţei etnice, originii naţionale sau sociale, religiei, opţiunilor politice sau
antipatiei personale; ei vor acorda asistenţă medicală şi îngrijiri în limita competenţei
profesionale obţinute.
 - Dacă în urma examinării sau în cursul îngrijirilor, asistentul medical consideră că nu are
suficiente cunostiinţe sau experienţă pentru a asigura o asistenţă corespunzătoare, va solicita un
consult din partea altor colegi sau va îndruma bolnavul către alţi specialişti.

- Bolnavul incurabil va fi tratat cu aceeaşi grijă şi atenţie ca şi cei care au şanse de

vindecare.

Relaţia cu pacientul, familia acestuia şi colectivitatea

- În cazul unor calamităţi naturale (cutremure, inundaţii, epidemii, incendii) sau

accidente în masă (naufragii, accidente rutiere sau aviatice, accidente nucleare, etc), asistentul
medical comunitar este obligat să răspundă la chemare, chiar să-şi ofere de bună voie serviciile
de îngrijire, imediat ce a luat cunostiinţă despre eveniment.
- Dacă pacientul se află într-o stare fizică sau psihică ce nu-i permite exprimarea
lucidă a voinţei, aparţinătorii sau apropiaţii pacientului trebuie preveniţi şi informaţi
corect despre boala acestuia şi tratamentul ce necesită a fi aplicat, pentru a le da posibilitatea să
hotărască în numele lui, cu excepţia imposibilităţii de identificare, de comunicare, de deplasare
sau a urgenţelor.
- Asistentul medical comunitar va păstra o atitudine de strictă neutralitate şi neamestec în
problemele familiale (morale, materiale, etc.) ale pacientului, exprimându-şi părerea numai dacă
intervenţia este motivată de interesul sănătăţii pacientului, cu consimtământul prealabil al
acestuia.

Respectarea drepturilor pacientului

Pacientul are drepturi pe care asistentul medical comunitar le va respecta şi instrumenta în

conformitate cu normele eticii profesionale:

 dreptul la informaţia medicală;

 dreptul la consimţământ;
 dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată;
 drepturi în domeniul reproducerii;
 drepturi la tratament şi îngrijiri medicale.
Păstrarea secretului profesional
  Păstrarea secretului medical este obligatoriu atât faţă de pacient cât şi faţă de
aparţinători, colegi sau alte persoane din sistemul sanitar neinteresate şi neimplicate în
tratamentul acestuia, secret care se va păstra şi după terminarea tratamentului sau decesului.
 Obiectul secretului îl constituie tot ceea ce asistentul medical, în calitatea sa de
profesionist, a aflat direct sau indirect, în legătură cu viaţa intimă a pacientului, a familiei, a
aparţinătorilor, precum şi problemele de diagnostic, prognostic, tratament şi circumstanţe legate
de boală sau alte fapte diverse, inclusiv rezultatul autopsiei.
 Interesul societăţii (prevenirea şi combaterea epidemiilor, bolilor venerice, bolilor cu
extindere în masă) primează faţă de interesul personal.
 În comunicările ştiinţifice, cazurile vor fi astfel prezentate, încât identitatea pacientului
să nu poată fi recunoscută.
Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi furnizate de către asistentul medical numai în
cazul în care pacientul îşi dă consimţământul explicit sau dacă legea o cere în mod expres şi prin
solicitare scrisă din partea instituţiilor competente.