Biofizica analizatorului acustic

NOTIUNI DE ANATOMIE SI FIZIOLOGIE

Cavitatea nazala este despartita de septul nazal in doua cavitati numite fose
nazale.Comunica cu exteriorul prin nari si cu rinofaringele prin coane.
In oasele vecine foselor nazale sunt situate sinusurile paranazale,cavitati pneumatice cu rol
de cutie de rezonanta si de mentinere constanta a temperaturii.
Din pct.de vedere fiziologic ,cavitatea nazala se imparte in doua etaje:
-unul inferior-respirator
-unul superior-olfactiv
Urechea este organul cu functie acustica-vestibulara.Este formata din:
-conductul auditiv extern
-ureche medie(cavitate pneumatica situata in stanga temporalului,separata de urechea
externa prin timpan;
-urechea interna formata dintr-un sistem de incaperi (labirintul osos)in interiorul carora se
afla un sistem de camere (labirintul membranos).
Urechea externa are functie auditiva,pavilionul avand rol de cornet acustic.Conductul auditiv
extern transmite undele sonore iar prin perisorii si cerumenul secretat previne patrunderea
prafului in urechea interna.Timpanul participa la auz prin vibratiile pe care le produce sub
influenta undelor sonore.
Urechea medie transmite undele sonore de la timpan prin oscioare(ciocan,nicovala,scarita)
la fereasta ovala.
Urechea interna:aici se afla organul corticoreceptor auditiv.

1
Elemente de acustică

Undele acustice, ca de altfel toate undele mecanice, realizează un transport de energie fără
a face în același timp și un transport de substanță. Unda mecanică se definește ca fiind
propagarea unei perturbații printr-un mediu material.

Mărimea fizică recepționată și prelucrată de sistemul auditiv în scopul realizării percepției

auditive este vibrația mecanică a mediului înconjurător cu frecvențe cuprinse între 16 și
20.000 Hz, frecvențe care constituie limitele de audibilitate ale urechii umane.

Se definesc semnalele acustice ca fiind vibrațiile mecanice situate în această bandă de

frecvențe, indiferent de locul unde ele sunt analizate (sursa de vibrații, traseul de propagare,
receptorul auditiv).

Sunetele sunt mărimi subiective produse de către semnalele acustice în analizatorul auditiv,
ele conducând la percepția auditivă.

Din punct de vedere subiectiv, lumea sonoră a omului se compune din zgomote, muzică și
vorba articulată.

Din punctul de vedere al compoziției spectrale zgomotul, muzica și vorba articulată pot fi
caracterizate în felul următor:

 Zgomotul este un semnal acustic cu spectru continuu, adică distanța dintre

componentele sale spectrale este infinit mică și deci, pe domeniul său de existență,
acest semnal conține toate frecvențele posibile. În funcție de intervalul continuu de
frecvențe conținut, zgomotele pot fi de bandă largă sau de bandă îngustă
 Muzica, fiind formată din armonice (care reprezintă multipli ai unor frecvențe
fundamentale), va avea un spectru discret format din linii spectrale, fiecare linie
corespunzând unei anumite frecvențe din semnalul muzical. Din punct de vedere
subiectiv, adică al percepției sonore, diferența dintre zgomot și muzică nu este tot
atât de bine evidențiată, existând o zonă de trecere în care zgomotele capătă
tonalitate muzicală
 Vorba articulată este un amestec de zgomot și muzică în continuă stare tranzitorie.
Consoanele reprezintă zgomote slabe în banda de frecvențe înalte, iar vocalele
reprezintă sunete armonice mai puternice, cu spectru discontinuu, în banda
frecvențelor joase. Vorba articulată nu are stări staționare, deci inteligibilitatea ei nu
poate consta într-o eventuală structură spectrală staționară ci în dinamica variației
acestei structuri în timp.

2
Evaluarea morfofunctionala a organelor ORL

1.Examenul auzului:
-acumetria fonetica
-acumetria instrumentala
-examenul audiometric
2.Ortoscopia:este examenul pavilionului urechii si a conductului auditiv extern.
3.Narinoscopia(rinoscopia)este examenul narinelor si interiorului cavitatii nazale.
4.Bucofaringoscopia-examenul cavitatii bucale si a faringelui.
5.Laringoscopia:
-indirecta:examenul laringelui
-directa: examen pt. prelevarea de tesuturi pt examen biopsic si extragerea corpilor straini.
6. Radiografia sinusurilor fetei.
7.Examen de laborator:
-secretie otica:se recolteaza in conditii de asepsie pt. examene bacteriologice:
-secretie nazala;
-exudat faringian pt. examenul bacteriologic;
-sange pt. VSH,henoleucograma,TS,TC

1. Examenul auzului

Examenul functiei auditive se face cu scopul stabilirii capacitatii auditive si a nivelului

topografic al leziunii.In acest sens se practica urmatoarele examinari:

Acumetrie fonică:
Acumetria fonică este explorarea funcţională a capacităţii de auz folosindu-se vocea. Prin
această metodă se măsoară distanţa la care urechea percepe distinct, în mod clar, vocea
şoptită.

Bolnavul este adus într-o încăpere cu izolare fonică.

Persoana este aşezată pe un scaun, în profil, cu urechea de examinat spre
direcţia de unde vine vocea examinatorului, la distanţă de 6 m.
Se execută o otoscopie (inspecţie – să nu fie dop de cerumen).
Urechea cealaltă se astupă cu mâna.
Examinatorul pronunţă cu voce şoptită cuvinte bisilabice de tonalitate
joasă („nouă”, lună”); de tonalitate înaltă („trei”, „cinci”).Dacă persoana
examinată nu aude, examinatorul se apropie progresiv şi repetă cuvintele.
Se notează distanţa de unde persoana repetă cuvintele.
Vocea şoptită se aude în mod normal la distanţa de 6 m.
Vocea de conversaţie se aude în mod normal la 20 m.
Când vocea nu se aude decât sub 5 m înseamnă că este o surditate uşoară.
Când nu se aude sub 1 m vorbim de surditate accentuată.
Prin această metodă nu se poate defini tipul de surditate, ci numai gradul.

 Acumetrie instrumentată

3
Se efectuează o serie de probe cu diapazoanele pentru a face diagnosticui diferenţia! între
surditate de tip transmise şi cea de tip percepţie (proba Rinne, proba Schwabach, proba
Weber). Pentru examinare, diapazonul se pune în vibraţie strângând între police şi index
extremitatea liberă a celor două ramuri ale diapazonului şi eliberându-le brusc (ca o
pişcătură).

Diapazonul pensat cu degetele se pune în vibraţie în faţa pavilionului urechii (proba Rinne),
pe mastoidă (proba Schwabach) şi pe vertex (proba Weber). Se compară audiţia pe cale
obişnuită aeriană (timpanică) cu audiţia pe cale osoasă şi în acest fel se stabileşte sediul
leziunii, deci şi tipul de surditate.

 Examenul audiometric

Este o metodă modernă prin care se stabilesc tipul de surditate şi gradul deficienţei auditive.
Se efectuează cu audiometrul prin care se înregistrează grafic pierderile auditive pe
frecvenţe din scara tonală. Audiometrele au posibilitatea de a înregistra, pe cale aeriană,
intensităţi până la 110 decibeli. Astfel se obţin diferite curbe audiometrice.

Audiograma este un grafic care ilustrează capacitatea unei persoane’de a auzi şi gradul de
hipoacuzie al acesteia pentru fiecare ureche în parte. De-a lungul graficului, numerele sunt
cuprinse între 125 şi 8000. Aceste numere se referă la frecvenţe, adică la înălţimea
diferitelor sunete.

Frecvenţa este exprimată în cicli pe secundă, sau Hertz. Cu cât mai mare este frecvenţa, cu
atât mai ascuţit este sunetul. De exemplu, 250 Hertz (Hz) se aude ca un robinet care curge, în
timp ce soneria telefonului este în jurul valorii de 8000 Hz.

Intensitatea sunetului este măsurată în unităţi numite decibeli. Zero decibeli (0 dB) nu
înseamnă "absenţa sunetului". Este însă un sunet foarte slab. Nivelul vocii de conversaţie
este în jurul a 65 dB, iar 120 dB este foarte, foarte puternic – un sunet aproape la fel de
puternic ca un avion care decolează la numai 25 m distanţă fata de o persoana.
În timpul unui test de auz audiologul prezintă pe rând sunete de diferite frecvenţe. Cel mai
încet sunet pe care o persoană îl poate auzi va fi marcat pe audiogramă în dreptul acelei
frecvenţe şi intensităţi. Acesta este numit "pragul de auz".

Audiograma este o "poză" a auzului . Ea indică modul în care auzul diferă de cel normal şi, în
cazul în care exista o pierdere de auz, arată localizarea acesteia. Există tipuri şi grade diferite
de pierderi de auz. În funcţie de care parte a urechii este afectată, specialiştii clasifică
hipoacuzia în patru tipuri principale de hipoacuzie: hipoacuzie de transmisie,
neurosenzorială, mixtă şi nervoasă.

4
Tipuri de hipoacuzie

Hipoacuzie de transmisie

Orice problemă la nivelul urechii externe sau mixte care împiedică sunetul să fie transportat
este cunoscută sub denumirea de hipoacuzie de transmisie. Hipoacuziile de transmisie sunt
de obicei de grad uşor-moderat, începând cu 25 dB până la 65 decibeli.

În unele cazuri, hipoacuzia de transmisie este temporară. În funcţie de cauza acesteia,

administrarea de medicamente sau o operaţie pot ajuta. O hipoacuzie de transmisie poate fi
de asemenea recuperată cu ajutorul protezelor auditive, a unui implant de ureche medie,
sau a unui implant cu conducere osoasă.

Hipoacuzie neurosenzorială

Surditatea datorată nervului “surditate cauzată de nerv”, hipoacuzia neurosenzorială poate fi

uşoară, moderată, severă sau profundă.

5
Hipoacuzia neurosenzorială uşoară-severă poate adesea să fie recuperată cu ajutorul
protezelor auditive, sau cu un implant de ureche medie. Implanturile cohleare sunt adesea
soluţia pentru hipoacuziile severe şi profunde.

Unele persoane au o hipoacuzie neurosenzorială numai în zona frecvenţelor înalte, ceea ce

poartă denumirea de surditate parţială. În aceste cazuri sunt afectate doar celulele ciliate de
la baza cohleei. În zona vârfului cohleei, numită apex, celulele ciliate care sunt responsabile
de procesarea sunetelor joase sunt intacte.

Hipoacuzie mixtă

O hipoacuzie mixtă este o combinaţie între hipoacuzia neurosenzorială şi cea de transmisie.

Este rezultatul problemelor atât în urechea internă şi externă sau în zona externă a urechii
medii. Opţiunile de recuperare includ tratamentul medicamentos, operaţia, protezele
auditive, un implant cu conducere osoasă.

Hipoacuzie neuronală

O problemă care este rezultatul absenţei sau afectării nervului auditiv poate fi numită
hipoacuzie neuronală. Hipoacuzia neuronală este de cele mai multe ori profundă ca
grad şi permanentă.

Protezele auditive şi implanturile cohleare nu pot ajuta deoarece nervul nu este capabil să
transmită informaţia către creier.

În multe cazuri, un implant auditiv de trunchi cerebral (ABI) poate fi o soluţie pentru tratarea
acestui tip de hipoacuzie.