Investigatii pulmonare

Examenul obiectiv

Examenul fizic al toracelui se execută de medic şi cuprinde: inspecţia, palparea,

percuţia şi auscultaţia.
Inspecţia dă informaţii asupra cutiei toracice şi asupra mişcărilor respiratorii. Cutia
toracică poate prezenta şi modificări la nivelul tegumentelor, sub formă de erupţii veziculare
(herpes zooster - edeme ale extremităţii superioare a toracelui cu circulaţie colaterală
- ),tumori mediastinale sau deformări toracice, ca de exemplu:

 torace emfizematos, boltit uniform, cu ambele diametre mărite, cu bombarea gropilor

supraclaviculare, orizonalizarea coastelor şi unghiul epigastric obtuz;

 torace paralitic, cu cele două diametre micşorate, alungit şi turtit, cu musculatură

redusă şi spaţii intercostale evidente. Apare în scleroze pulmonare întinse la ambii plămâni,
poate fi congenital;

 torace rahitic, cu sternul proeminent, asemănător sternului de găină, iar coastele

turtite lateral;

 alte deformaţii interesează coloana vertebrală şi constau în exagerarea unor curburi

fiziologice;
 toracele cifotic, cu diametrul antero-posterior considerabil mărit;

 toracele lordotic cu acelaşi diametru micşorat;

 toracele cu exagerarea curburii laterale; cifolordotic sau cifoscoliotic, cu prezenţa

unei duble deformări.

Inspecţia poate furniza relaţii şi asupra mişcărilor respiratorii. În mod normal, există

trei tipuri respiratorii: tipul costal superior (la femei), costal inferior (la barbati) şi
abdominal sau diafragmatic (la copii şi varstnici). În unele boli, tipul respirator se
inversează, în afecţiunile pleurei şi în caz de dispnee intensă, respiraţia devine de tip costal
superior, iar în nevralgiile intercostale, de tip costal inferior sau abdominal. Tot inspecţia,
permite să se precizeze amplitudinea respiraţiilor şi să se constate un eventual tiraj
suprasternal (depresiune inspiratorie profundă a scobiturii suprasternale şi supraclaviculare)
sau un tiraj substernal (depresiune inspiratorie epigastrică).

Palparea dă informaţii asupra ritmului respirator şi asupra transmiterii vibraţiilor

vocale. Ritmul respirator se notează aşezând palma pe regiunea sternală. La fiecare inspiraţie,
mâna este ridicată. Adultul are 16-l8 respiraţii/min. Vibraţiile vocale se caută, aplicând palma
succesiv, pe fiecare hemitorace, în diferite regiuni, de sus în jos, cerând bolnavului să repete
cifra 33. Normal, vibraţiile produse la nivelul laringelui, sunt transmise sub forma unui
freamăt uşor şi rapid. Amplificarea vibraţiilor, sugerează o condensare a parenchimului

1
pulmonar (pneumopatii, tuberculoză pulmonară, tumori pulmonare etc.). Scăderea sau
dispariţia vibraţiilor, arată interpunerea unei mase de lichid sau de gaze (pleurezii,
penumotorax) între parenchimul pulmonar şi palma examinatorului.

Percuţia foloseşte lovirea (ciocnirea) pereţilor toracelui, pentru a provoca zgomote,

care sunt interpretate după calitatea lor. Percuţia poate fi: imediată, constând în lovirea
directă a peretelui toracic, în puncte variate şi simetrice, cu extremitatea degetelor, şi mediată
(digio-digitală), care dă informaţii mai fine şi mai localizate.Tehnica acestui procedeu, constă
în lovirea perpendiculară a degetului mijlociu al mâinii drepte, îndoit în unghi. Se aplică
două-trei lovituri egale şi ritmice. După calitatea sunetului obţinut la percuţie, se deosebesc:

 matitatea (scăderea sonorităţii) indică o condensare a parenchimului pulmonar

(pneumonie , tumori pulmonare) sau colecţie lichidiană în pleură (pleurezii);

 hipersonoritatea sau timpanismul (creşterea sonorităţii) apare în pneumotorax şi în

emfizemul pulmonar.

Auscultaţia permite sesizarea şi intepretarea diverselor zgomote, care se produc

în cavitatea toracică în cursul respiraţiei, tusei şi al vorbirii. Auscultaţia poate fi imediată,
aplicând pavilionul urechii pe peretele toracic, şi mediată, folosind stetoscopul. Aplicând
urechea sau stetoscopul la nivelul peretelui toracic, la individul normal se aude numai
murmurul vezicular.

Acest zgomot este datorat trecerii aerului din bronhiole, în spaţiul lărgit al vestibulului
alveolar. Este un zgomot care se percepe, pe toată aria toracică în inspiraţie şi la începutul
expiraţiei.

În stări patologice, pot apărea modificări ale murmurului vezicular (sufluri, raluri şi
frecături). Modificările murmurului vezicular constau în: diminuare sau dispariţie
(penumotorax, pleurezie) şi exagerare (procese patologice care măresc amplitudinea sau
frecvenţa mişcărilor respiratorii).

Suflurile sunt zgomote respiratorii cu caractere particulare, care înlocuiesc

zgomotul respirator normal. Ele rezultă din dispariţia murmurului vezicular şi înlocuirea lui
cu zgomotul laringotraheal, modificat de unele procese patologice pulmonare sau pleurale. La
individul normal, zgomotul laringo-traheal - care ia naştere prin trecerea aerului din orificiul
glotic în trahee - nu se percepe în parenchimul pulmonar. Când apar modificări
patologice în parenchimul pulmonar, acest zgomot se aude, dar modificat. După caracterele
lor, se deoebesc următoarele varietăţi de sufluri:

 suflul tubar, apare în cazul unei condensări a parenchimului pulmonar (penumonie,

unele cazuri de tuberculoză pulmonară sau tumori) şi este aspru, grav;

2
 sulful pleuretic este un zgomot ascuţit, voalat, depărtat şi este caracteristic în
pleurezie;

 suflul cavitar apare în cazul unor cavităţi deschise în bronhii (tuberculoză pulmonară,
abcese pulmonare sau chisturi hidatice cu conţinutul evacuat), este grav, intens.

Ralurile sunt zgomote patologice care iau naştere în alveole sau bronhii şi se modifică
prin respiraţie sau tuse. Pot fi uscate sau umede. Dintre ralurile uscate se deosebesc:

 Ralurile crepitante care sunt fine, egale, apărând în salve, la sfârşitul inspiraţiei, mai
evidente după tuse. Sunt asemănătoare cu zgomotul pe care-l auzim când frecăm între degete
o şuviţă de păr. Apar în pneumonie, edemul pulmonar etc.;

 Ralurile bronşice, care se datoresc secreţiilor mucoase abundente din bronhii, şi care
vibrează ca nişte coarde, când trece aerul. Unele sunt groase ca nişte sunete de contrabas
(raluri ronflante); altele sunt asemănătoare cu ţiuitul vântului sau al fluierăturilor (raluri
sibilante).

Dintre ralurile umede, cele mai frecvent întâlnite sunt ralurile subcrepitante, asemănătoare
cu zgomotul care se aude când, se suflă într-un tub de sticlă plin cu apă şi apar băşicuţe care
se sparg. Se formează în bronhii şi bronhiole şi se întâlnesc în bronşite, supuraţii pulmonare,
tuberculoză pulmonară. Se aud atat în respiraţie cat şi în expiraţie şi se modifică după tuse.

Frecăturile pleurale sunt zgomote patologice, care iau naştere între cele două foiţe ale
pleurei, când acestea sunt inflamate. Se aud în pleurite, la începutul şi la sfârşitul unei
pleurezii şi sunt asemănătoare cu zgomotul produs prin frecarea unei bucăţi de piele.

EXAMENE COMPLEMENTARE

.
Punctia pleurala - Toracocenteza
Punctia pleurala sau toracocenteza reprezinta stabilirea unei legaturi intre cavitatea pleurala si
mediul exteriror prin intermediul unui ac de punctie.

Scopul explorator al toracocentezei este de a pune in evidenta prezenta lichidului pleural si

recoltarea lichidului pentru examinarea sa cantitativa si calitativa.
Acest tip de punctie are si un scop terapeutic ce consta in evacuarea lichidului si
administrarea medicamentelor in cavitatea pleurala dupa spalarea cavitatii. Medicamentele
pot fi antibiotice sau citostatice.

Se recomanda toracocenteza in cazul bolilor inflamatorii, tumori pulmonare, insuficienta

cardiaca insotita de colectii lichidiene in cavitatea pleurala.

3
Se va face punctie pleurala atunci cand cantitatea de lichid pleural depaseste un litru si
jumatate si exercita o presiune asupra inimii si plamanului, impiedicandu-le sa functioneze
normal.

Nu se recomanda toracocenteza atunci cand exista tulburari de coagulare a sangelui

(hemofilie) si cand pacientul urmeaza un tratament cu anticoagulante.

Locul punctiei se alege in functie de situatia si cantitatea de lichid pleural.

  Daca lichidul este in stare libera, punctia se face in spatiul VII - VIII intercostal pe
linia axilara posterioara..
 Daca lichidul este inchistat, punctia se face  in plina matitate, in zona stabilita prin
examen clinic
 In cazul colectiilor purelente si tuberculoase se punctioneaza cat mai aproape de
nivelul lor superior pentru a preintampina fistulizarea lor.
o fistulizarea  - aparitia patologica sau crearea chirurgicala unei fistule, adica un
canal care pune in comunicatie directa doua viscere sau un viscer si pielea.
Pregatirea punctiei 
Pentru acest tip de punctie sunt necesare urmatoarele materiale: instrumente sterile (2-3 ace
de 10 cm lungime cu diametrul de 1 mm, 2-3 seringi de 20-50 ml, seringa de 5 ml si ace
pentru anestezie, pense, manusi, camp chirurgical, tampoane, comprese), romplast, eprubete,
lampa de spirt, aparate aspiratoare (Dieulaloy sau Potain), recipiente pentru colectarea
lichidului, tavita renala

Totodata, se vor administra si medicamente precum cele tonice-cardiace, atropina, morfina,

solutiile anestezice.Pentru reactia Rivalta este necesar un pahar conic de 200 ml, 50 ml apa
distilata, solutie de acid acetic glacial, pipete.

Pacientului i se administreaza cu 30 minute inainte executie punctiei o fiola de atropina

pentru a preveni accidentele.Atropina scade excitabilitatea generala si a nervului
pneumogastric.Apoi se asaza in pozitie sezand la marginea patului sau a mesei de examinare
cu picioarele sprijinite pe un scaunel, cu mana de partea bolnava ridicata peste cap pana la
urechea opusa sau cu trunchiul usor aplecat in fata, cu antebratele flectate pe brate, cu mainile
la ceafa, coatele inainte.

Pacientii cu stare buna se asaza calare pe scaun cu spatar, antebratele fiind sprijinite pe
spatarul scaunului iar cei in stare grava se asaza in decubit lateral, pe partea sanatoasa, la
marginea patului.

Executia punctiei
- se face de catre medic, ajutat de 2 asistenti medicali si se desfasoara in salon sau in sala de
tratamente.
- asistentul 1 pregateste radiografia pacientului si isi spala si dezinfecteaza mainile, iar

4
asistenul 2 adminstreaza o fiola de atropina cu 30 de minute inaintea punctiei, asaza
musamaua si aleza pe masa punctiei si dezbraca toracele pacientului
- medicul stabileste locul punctiei iar asistentul 2 asaza pacientul in pozitia corespunzatoare
locului ales.
- asitentul 1 pregateste locul punctiei, printr-o dezinfectie de tip II si serveste seringa cu
anestezic
- medicul efectueaza anestezia iar cei doi asistenti servesc manusile chirurgicale, campul
chirurgical si supravegheaza pacientul si ii mentine pozitia corespunzatoare efectuarii
punctiei.
- medicul asaza campul chirurgical in jurul toracelui sub locul punctiei
- asistentul 1 serveste acul de punctie adaptat la seringa si dezinfecteaza locul punctiei
- medicul executa punctia si aspira lichidul
- asistenul 1 preia seringa cu lichid si il introduce in eprubete,apoi serveste medicului aparatul
respirator
- in acest timp asistentul 2 mentine pacientul si il indruma sa-si retina tusea si este atent la
culoarea fetei si respiratie.
- medicul introduce solutiile medicamentoase iar asistentul 1 serveste seringa cu solutie
medicamentoasa in functiei de scopul punctiei.
- medicul retrage acul de punctiei iar asistentul 1 dezinfecteaza locul si il comprima cu un
tampon steril si aplica pansamen uscat fixat cu romplast.In acest timp asistentul mentine in
continuare pozitia corecta a pacientului si verifica culoarea pielii si respiratia.
- dupa executia punctiei, pacientul este ajutat de catre asistenti sa se aseze in pat, ii ridica
membrele inferioare, scoate aleza si musamaua, inveleste pacientul.
Ingrijirea ulterioara a pacientului
- se asigura repausul la pat pe o perioada prescrisa de medic
- se supravegheaza pulsul, tensiunea arteriala, respiratia, culoarea tegumentelor periodic
- se informeaza medicul imediat in cazul aparitiei cianozei (coloratie albastra cu nuanta
cenusie sau violacee a pielii si mucoaselor fara extravazare sanguina), dispneei, tahicardiei,
secretiilor bronhice.

Pregatirea produsului pentru examinare

- Examinarea macroscopica se face imediat apreciindu-se culoarea, aspectul si cantitatea
lichidului extras.
Lichidul extras poate fi:

 seros sau serocitrin - este limpede, galben deschis, avand cauza inflamatoare
(tuberculoza) sau tulburare circulatorie (insuficienta cardiaca, cancer pulmonar)
 tulbure - este purulent sau chilos (cu aspect albicios lactescent )  
 hemoragic sau serohemoragic - este roz sau rosu intens in hemoragiile pleurale si
pleurezia hemoragica

 - se masoara cantitatea lichidului extras

- examinarea biochimica consta in reactia Rivalta ( reacţia Rivalta se practică la patul

5
bolnavului: într-un pahar, de obicei conic, cu 200 ml apă distilată şi două picături de acid
acetic glacial, se lasă să cadă o picătură din lichidul pleural de examinat; dacă se produce un
nor tulbure, ca fumul de ţigară, reacţia este pozitivă, fiind vorba de un exsudat = lichid
inflamator; dacă acesta nu produce nimic, reacţia este negativă: lichidul este un transsudat –
de natura neinflamatorie ).

- pentru dozarea cantitatii de albumina pentru examenul citologic si bacteriologic, eprubetele

se trimit la laborator.

Complicatii 
- pot aparea hemoragii interpleurale sau rupturi pleuropulmonare

Atentie !
- cand apar accese de tuse determinate de iritatia pleureziei se intrerupe punctia.

Recoltarea sputei
Definitie : Sputa este un produs lichid sau o secretie galbuie care se elimina cu saliva din
caile respiratorii prin tuse. Examenul sputei este util in evaluarea pacientului cu afectiuni
pulmonare.
Scop : explorator – pentru examinari macroscopice citologice , bacteriologice,
parazitologice, in vederea stabilirii diagnosticului.
Pregatire :
- materiale sterile
- cutie Petri, pahar conic
- scuipatoare speciala ( sterilizata, fara substanta dezinfectanta )
- materiale nesterile :
- pahar cu apa
- servetele sau batiste de unica intrebuintare
- pacient :
psihic :
- se anunta si i se explica necesitatea efectuarii examinarii
fizic :
- se instruieste sa nu inghita sputa si sa nu o imprastie
- sa expectoreze numai in vasul dat
Recoltarea se face dimineata cand bolnavul elimina toata sputa acumulata in timpul noptii.
Executie :
- se ofera paharul cu apa sa-si clateasca gura si faringele
- se ofera vasul de colectare, in functie de examenul cerut
- se solicita pacientului sa expectoreze dupa un efort de tuse
- se colecteaza sputa matinala sau adunata din 24 h
Metode de explorare :
1. Macroscopica : sputa se aduna intr-un scuipator de catre pacient, o cantitate de 2 ml de
secretie bronho-alveolara; daca se urmareste ca determinare cantitativa atunci se aduna
intr-un vas gradat, timp de 24 h; pacientul isi scoate proteza ( daca are ), este sfatuit sa nu

6
 inghita sputa, sa nu scuipe in batista ; in cazul secretiilor naso-faringiene abundente
trebuie sa se spele bine pe dinti, doar cu apa fiarta si racita, fara a folosi pasta de dinti.
2. Citologic, bacteriologic si parazitologic
- sputa se trimite la laborator proaspata ( cat mai repede posibil )
- daca pacientul elimina prea putina sputa, se recolteaza sputa din 2-3 zile in vase
inchise, tinute la frig si intuneric
3. Recoltarea sputei prin frotiu faringian si laringian :
faringe =  Canal membranos și musculos de forma unei pâlnii cu vârful în jos, care urmează
cavității bucale și prin care aerul trece în trahee, iar alimentele, în esofag. – ; laringe = Partea
superioară a traheii, formată din mai multe cartilaje, în structura căreia intră și coardele
vocale; beregată.
- se foloseste un tampon steril, umezit cu apa distilata sterila; cu o spatula se apasa
limba pacientului introducandu-se tamponul pana in faringe
- se solicita pacientului sa tuseasca, sputa eliminata fiind captata pe tampon si
introdusa in imediat in eprubeta
- frotiul laringian se recolteaza de medic patrunzand cu tamponul in laringe, sub
control laringoscopic.
4. Recoltarea sputei prin spalatura gastrica
- se utilizeaza pentru recoltarea sputei inghitite
- se aplica in special pentru identificarea bacilului Koch care este rezistent la actiunea
aciditatii stomacale
- dimineata, pe stomacul gol ( a jeun ), se introduce in stomac o sonda ( Einhorn sau
Faucher ) la care se ataseaza o seringa sau o palnie ; se introduc 200 ml de apa distilata,
bicarbonatata, incalzita la temperatura corpului; dupa cateva minute se recupereaza lichidul
introdus prin aspiratie pe sonda, care antreneaza si sputa inghitita.
5. Recoltarea sputei prin spalatura bronsica
- se utilizeaza la bolnavii cu TBC cavitara, care nu expectoreaza deoarece acesti bacilli nu
apar in mod obisnuit in sputa
- se introduc intr-un recipient de aerosoli 5 ml ser fiziologic sau 4 ml solutie teofilina 3% ( =
bronhodilatator care favorizeaza excretia ) cu 1 ml solutie de stricnina 1la mie ( stricnina =
analeptic respirator, adica stimuleaza sistemul nervos central asupra centrilor respiratorii si
circulatorii )
- pacientul inhaleaza de cateva ori prin inspiratii adanci, repetate, urmate de expiratii scurte
- se face o scurta pauza de 4-5 secunde si se repeta pana la aerosolizarea intregii cantitati de
lichid
- dupa aspiratii, pacientul incepe sa tuseasca chiar daca nu a tusit niciodata
- sputa expectorata se recolteaza intr-un vas steril, recoltarea se repeta zilnic, in urmatoarele 4
zile, in vase separate.
Pregatirea produselor pentru laborator :
- se acopera recipientele
- se eticheteaza
- se trimit la laborator.

7
Bronhoscopia – explorare endoscopica
Definiţie:
Prin bronhoscopie se înţelege explorarea arborelui traheobronşic sub vizibilitate directă, cu
ajutorul bronhoscopului.
Scop.
 Diagnostic – tuberculoze bronşice, supuraţii bronhopulmonare, tumori, suspiciunea
unor corpi străini etc.
 Terapeutic – se execută pentru eliberarea căilor respiratorii de secreţii abundente,
îndepărtarea corpilor străini de origine exogenă, introducerea unor medicamente.
Materiale necesare.
 Bronhoscopul cu anexele sale în perfectă stare sterilă.
 Tampoane pe porttampon.
 Pense, depărtător de gură, comprese.
 Oglindă frontală sau lampă Clar.
 Oglindă laringiană.
 Seringă laringiană de 5 ml.
 Tăviţă renală.
 Măşti de tifon.
 Substanţe anestezice – Cocaină 2%, Xilină 2-4%, Pantocaină 1%
 Medicamente necesare în caz de accidente.
 Aparatură pentru oxigenoterapie.
 Radiografiile toracale ale bolnavului şi negatoscop pus în funcţiune.
Pregătirea psihică a bolnavului.
 Se anunţă bolnavul şi se explică tehnica şi necesitatea ei.
 Se cere bolnavul să nu mănânce în dimineaţa examinării.
Pregătirea fizică a bolnavului.
 În seara dinaintea examinării bolnavul va primi un calmant.
 În vederea anesteziei bolnavul va fi aşezat pe un scaun, cu tăviţa renală în mână
– bolnavul este prevenit asupra gustului amar al anestezicului. Se oferă bolnavului câţiva ml
de anestezic, uşor încălzit la 350C pentru a face gargară.
 Bolnavul va ţine anestezicul cât mai mult timp în gură.
 Asistenta încălzeşte la lampa de spirt oglinda laringiană şi serveşte medicul şi cu
seringa laringiană încărcată cu anestezic pentru ca acesta să termine anestezierea bolnavului.
 Asistenta pe tot timpul examinării va asigura poziţiile cerute de medic susţinând
bolnavul şi ajutându-l să ia poziţia indicată – înclinări la dreapta sau la stânga.
 Bronhoscopia este un examen care solicită 2 asistente – una pentru servirea
medicului, cealaltă pentru supravegherea şi susţinerea bolnavului.
Executarea tehnicii
 Introducerea bronhoscopului şi examinarea propriu-zisă se vor face în decubit dorsal,
cu capul în extensie, cu gura larg deschisă, umerii bolnavului sunt ridicaţi – cu ajutorul unei
perne tari sau a unui sul – poziţie menţinută cu ajutorul asistentei.
 Sugarii şi copiii mici vor fi imobilizaţi prin înfăşare în cearşafuri şi ţinuţi de către
asistentă.

8
Incidente şi accidente.
 Intoxicaţii cu cocaină.
 Leziuni traumatice ale dinţilor, ale mucoasei bucale, faringiene, a corzilor vocale,
trahei.
 Hemoragii.
 Diseminări tuberculoase sau suprainfecţii cu diferiţi germeni.
 Disfagie sau afagie.
 Dureri retrosternale, cefalee, tahicardie, tuse, insomnie, expectoraţie, stare subfebrilă.
 Dacă apar semne de intoxicaţie, bolnavul va fi culcat în poziţie Trendelenburg şi i se
administrează substanţe cardiotonice, vasodilatatoare şi sedative corticale.
Îngrijirea bolnavului după tehnică.
 În ziua bronhoscopiei bolnavul va fi culcat la pat.
 Timp de 4 ore până la reapariţia sensibilităţii complete a mucoaselor anesteziate el se
va abţine de la orice fel de alimentaţie.
 Timp de 2-3 zile bolnavul primeşte un regim de cruţare a laringo-faringelui cu lichide
şi alimente pasate.
 La sugari şi la copiii mici existând riscul apariţiei unui edem al glotei este necesară
supravegherea mai atentă timp de 2-3 zile după intervenţie.

Spirometria
Cea mai frecventa investigatie care se realizeaza pentru a determina care este starea de
sanatate a plamanilor este spirometria. Aceasta masoara volumul si debitele pulmonare: cat
de mult si cat de repede poate sa inspire si sa mentina aerul in plamani, o persoana. In cadrul
acestei investigatii se va sufla intr-o piesa care va fi introdusa in cavitatea bucala (ambou)
care este atasata la un dispozitiv de inregistrare (spirometru). Informatiile colectate de catre
spirometru pot fi imprimate pe un grafic (diagrama) numit spirograma.

Cel mai frecvent, prin spirometrie se masoara:

- capacitatea vitala fortata (CVF) - cantitatea de aer expirata dupa o inspiratie profunda
- volumul expirator fortat (VEF) - cantitatea de aer expirata cu forta intr-o singura respiratie.
Cantitatea de aer expirata poate fi masurata la o secunda, doua secunde sau trei secunde. 
- debitul expirator fortat (DEF)- la capacitatea vitala fortata fie la 25 sau 75% din volumul de
aer din timpul unei expiratii fortate care urmeaza unei inspiratii fortate. 
- debitul expirator maxim, de varf (PEF) - masoara cate de repede poate respira o persoana.
De obicei este evaluat alaturi de capacitatea vitala fortata. 
- ventilatia voluntara maxima(VVM) - prin intermediul acestui test se poate determina care
este cea mai mare cantitate de aer pe care il poate inspira si expira o persoana pe parcursul
unui minut. 
- capacitatea vitala lenta (CVL) - masoara cantiatatea de aer inspirata cat mai profund si
expirata cat mai lent posibil
- capacitatea pulmonara totala (CPT) - masoara cantitatea de aer existenta in plamani dupa ce
o persoana respira cat mai profund cu putiinta
- capacitatea functionala reziduala (CFR) - masoara cantitatea de aer care ramane in plamani
la sfarsitul unei expirari normale a aerului.

9
- volumul rezidual (VR) - masoara cantitatea de aer din plamani dupa ce a avut loc o expiratie
maxima. Acest test poate implica respiratia de heliu sau azot. 
- volumul expirator de rezerva (VER) - masoara diferenta dintre cantitatea de aer din plamani
dupa o expiratie normala si cantitatea aerului dupa ce are loc o expiratie fortata.

Analiza difuziei gazelor

Testele care analizeaza difuzia gazelor, masoara cantitatea de oxigen si a altor gaze care
ajung intr-un minut in saculetii de aer din plamani, aleveolele. Prin intermediul acestor
investigatii se poate stabili care este gradul de absorbtie al gazelor din sange, la nivelul
plamanilor. 

Testele pot include:

- masurarea nivelului de gaze arteriale - se determina cantitatea de dioxid de oxigen si dioxid
de carbon din sange. 
- capacitatea de difuzie a monoxidului de carbon, numit si factor de transfer - care masoara
gradul in care plamanii transfera o cantitate scazuta de monoxid de carbon in sange. Pentru
acest test sunt folosite doua metode diferite. Una dintre acestea presupune respirarea unei
cantitati scazute de dioxid de carbon dintr-un recipient special, iar in acest timp se realizeaza
masuratori specifice. 

Ce-a de-a doua metoda presupune ca pacientul sa stea asezat si sa respire dintr-un recipient,
aer care va contine o cantitate redusa de dioxid de carbon. Apoi se va masura cantitatea de
monoxid de carbon, in urma expiratiei. Capacitatea de divuziune a gazelor poate oferi o
estimare privind calitatea aerului de a se deplasa de la plamani in sange. 

Pulsoximetria este o metodă noninvazivă pentru monitorizarea saturației de oxigen

a hemoglobinei din sângele a unei persoane (SO2).
Deși valoarea de saturație periferică de oxigen (SpO2) nu este întotdeauna identică cu
valoarea saturației de oxigen arterial (gazometrie SaO2) din analiza gazelor arteriale, cele
două sunt destul de bine corelate, astfel încât metoda de pulsoximetrie este:
 sigură, simplă,
 convenabilă,
 neinvazivă,
 ieftină,
 valoroasă pentru uz clinic.
Oxigenul intră în plămâni și apoi este transmis în sânge. Sângele transportă oxigenul la
diferitele organe din corpul nostru. Principalul mod în care oxigenul este transportat în
sângele nostru este prin intermediul hemoglobinei. Saturația de oxigen indică procentul din
hemoglobina totală care transportă oxigen.
Saturația în oxigen a hemoglobinei (SpO2), dă informații despre procesul de respirație (dacă
este eficientă) și dacă gazele sunt schimbate în mod normal.

Pulsoximetria folosește lumina pentru a determina saturația de oxigen. Lumina este emisă de
la surse care traversează sonda și ajunge la detectorul de lumină.

10
Dacă un deget este plasat între sursa de lumină și detectorul de lumină, lumina va trebui să
treacă acum prin deget pentru a ajunge la detector. O parte din lumină va fi absorbită de deget
și partea care nu este absorbită ajunge la detectorul de lumină.
Pulsoximetrul măsuroară cât de multă lumină atinge detectorul de lumină. Dacă există mai
multă Hb în deget, mai multă este și lumina absorbită.
Valori normale 
 Intervalele normale acceptabile SpO2 pentru pacienții fără patologie pulmonară sunt de la
95% la 99%.
 La sugari si la copii valoarea SpO2 este cuprinsă între 97-100%.

Pletismografia corporala totala poate fi utilizata pentru a masura:

- capacitatea pulmonara totala - reprezinta cantitatea totala de aer care poate fi stocata de
plamani. In cadrul acestui test, pacientul va sta intr-o camera etansata de dimensiuni reduse,
numita cabina pletismografica si va respira prin intermediul unei piese pe care o va introduce
in cavitatea bucala. In tot acest timp, presiunea si debitul aerului sunt masurate. 

- volumul rezidual este cantitatea de aer care ramane in plamani dupa ce un individ expira
complet Pentru acest test, bolnavul va sta in cabina pletismografica si va respira cu ajutorul
unei piese introdusa in cavitatea bucala, in timp ce presiunea din cabina etse monitorizata.
Posibil ca respiratia sa se faca prin intermediul unei piese.

Teste inhalatorii de provocare bronsica

Scopul acestor teste este de a evalua reactia cailor respiratorii la anumite substante care pot
declansa astmul sau wheezingul (respiratia suieratoare). In timpul testarii, cantitati tot mai
mari de substante sunt inhalate prin intermediul unui nebulizator (aparat care presupune
utilizarea unei masti pentru a respira substante eliberate sub forma unui abur fin - aerosoli).
Uneori tehnica poate presupune respirarea unor cantitati mari de histamina sau metacolina
prin nebulizator. In cazuri destul de rare, se poate manifesta bronhospasm pe parcursul
testelor inhalatorii de provocare bronsica.

Măsurarea perimetrului toracic se face cu ajutorul unui metru de panglică, care se

trece circular în jurul toracelui, la nivelul mameloanelor. în inspiraţie profundă, perimetrul
toracic măsoară cam 89 cm, iar în expiraţie cam 82. Diferenţa se numeşte indice respirator
(indicele Hirtz). Micşorarea acestui indice arată, uneori, o tulburare a funcţiei respiratorii
(emfizem pulmonar, tuberculoză pulmonară).

EXAMENUL RADIOLOGIC

Examenul radiologie este indispensabil, relevând uneori leziuni care nu au fost

depistate, el precizând totdeauna topografia, întinderea şi tipul acestora. Dar examenul
radiologic nu poate lămuri etiologia leziunilor. Principalele examene radiologice sunt:
radioscopia, radiografia, tomografia şi bronhografia.

11
 Radioscopia este un examen rapid şi simplu, care permite studierea diferitelor
componente ale toracelui în dinamică, în mişcare. Deoarece radioscopiile repetate expun atât
pe bolnav cât şi pe medic unor iradieri importante, se preferă radiografia.

Radiografia constă în imprimarea pe un film fotografic a imaginii toraco-pulmonare, din faţă

şi din profil, bolnavul fiind în inspiraţie forţată. Imaginea obţinută este precisă, evidenţiază
toate detaliile, serveşte şi ca element de comparaţie în viitor şi comportă mult mai puţin riscul
iradierii.

Tomografia este o metodă radiografică, prin care se înregistrează pe placă

imaginea plămânilor la diferite adâncimi. Metoda permite precizarea sediului exact şi a
întinderii unor imagini patologice, vizibile pe radiografie. Mai poate preciza şi existenţa unor
leziuni (caverne, bronhii dilatate, tumori) din hil şi medistin, care nu apar pe o radiografie
obişnuită.

Bronhografia este examenul radiologic prin care se pune în evidenţă arborele

bronşic injectat cu un lichid opac la razele Rontgen. Se utilizează lipiodolul, care are
avantajul de a se elimina mai rapid, prin expectoraţie şi resorbţie. Metoda permite să se
precizeze existenţa şi sediul dilataţiei bronşice, al stenozelor bronşice, al unor leziuni
tuberculoase sau cancere bronşice. Este contraindicată în bolile acute pulmonare şi în cazul
hipersensibilităţii la iod.

Bronhografia
Definiţie:
Bronhografia este o metodă radiologică de examinare a arborelui bronşic prin introducerea în
lumenul bronşic a unei substanţe radioopace care permite evidenţierea contururilor arborelui
bronşic investigat.

Materiale necesare.
 Medicamente sedative – Fenobarbital, Atropină – anestezice – soluţie de cocaină 2%.
 Sondă Métras sterilă.
 Substanţă de contrast ce pot fi:
o Liposolubile – Lipiodol sau Iodipin.
o Hidrosolubile – Diioduron sau Ioduron B.
o Pastă iodată din ulei iodat (20g Lipiodol) + 8g sulfanilamidă.
 Scuipătoare.
 Tăviţă renală.

Pregătirea psihică a bolnavului.

 Se anunţă bolnavul şi se explică necesitatea tehnicii.
 Se anunţă bolnavul să nu mănânce în dimineaţa examinării.

Pregătirea fizică.
 Cu 1-3 zile înainte, se administrează bolnavului medicaţie expectorantă.
12
 În ajunul examinării se administrează o tabletă de Fenobarbital sau Bromoval.
 Cu ½ oră înaintea examenului se administrează Atropină – pentru a reduce secreţia
salivei şi a mucusului din căile respiratorii – şi medicamente calmante pentru tuse.

Executarea tehnicii.
 Medicul efectuează anestezia căilor respiratorii, introduce sonda Métras în arborele
bronşic şi apoi substanţa de contrast, uşor încălzită, cu o presiune moderată.
 În timpul injectării substanţei de contrast, bolnavul va fi ajutat să-şi schimbe poziţia
– decubit ventral, decubit dorsal, decubit lateral drept şi stâng.
 În timpul examinării radiologice se aşează bolnavul în poziţie Trendelenburg – pentru
a se evidenţia şi arborele bronşic din părţile superioare ale plămânilor – apoi se aşează
bolnavul cu toracele moderat ridicat, pentru a se evidenţia bronhiile mijlocii şi inferioare.

Indicaţii:
 Pentru precizarea aspectului morfologic al căilor respiratorii.
 În cazul când bronhiile nu pot fi abordate bronhoscopic.
 Supuraţiile bronhopulmonare, condensări pulmonare determinate de obliterări
( obstructii ) bronşice.

Contraindicaţii:
 Hemoptiziile recente.
 Insuficienţa hepatică, renală, cardio-vasculară.
 Stări alergice.

Îngrijirea bolnavului după tehnică:

 După examinare se ajută bolnavul să se îmbrace şi va fi condus la pat.
 Bolnavul va fi avertizat să nu mănânce şi să nu bea timp de 2 ore până când încetează
efectul anestezicului.
 Bolnavul va fi atenţionat să colecteze în scuipători substanţa de contrast care se
elimină prin tuse; nu se înghite deoarece produce intoxicaţie cu iod.

Lecturarea unui clişeu radiografic se face în condiţii bune numai la negatoscop ( ecran
luminos pentru examinarea prin transparență a radiografiilor).

Radiografia toracica
Organele toracice (inima, plamani) sunt explorate radiologic prin radiografie, adica
fotografierea imaginii radiologice pe film radiologic cu ajutorul razelor x. Desi este o metoda
statica de examinare, permite controlul comparativ cu imagini anterioare ale aceluiasi organ,
aparat.
Scopul radiografiei toracice il reprezinta studierea morfologiei si functionalitatii
plamanilor, a modificarilor de volum si de forma ale inimii in vederea stabilirii
diagnosticului.
Pregatirea psihica a pacientului:

13
- se anunta pacientul, explicandu-i-se conditiile in care se va face examinarea (camera in
semiobscuritate);
- pacientul va fi condus la serviciul de radiologie impreuna cu foaia de observatie;
- se explica pacientului cum trebuie sa se comporte in timpul examinarii (va efectua cateva
miscari de respiratie, iar radiografia se face in apnee, dupa o inspiratie profunda).
Pregatirea fizica a pacientului:
- se dezbraca in intregime regiunea toracica (parul lung al femeilor se leaga pe crestetul
capului); se indeparteaza obiectele radioopace;
- se aseaza pacientul in pozitie ortostatica, cu mainile pe solduri si coatele aduse inainte (fara
sa ridice umerii) in spatele ecranului, cu pieptul apropiat de ecran sau de caseta care poarta
filmul;
- cand pozitia verticala este contraindicata, se aseaza pacientul in pozitie sezand sau in
decubit dorsal;
- in timpul examenului radiologic se ajuta pacientul sa ia pozitiile cerute de medic.
Sugarii si copiii mici se fixeaza prin infasare pe un suport de scanduri sau se suspenda
in hamuri (pentru a nu se iradia persoana care l-ar sustine).
Ingrijirea pacientului dupa examen:
- pacientul va fi ajutat sa se imbrace dupa terminarea examenului radiologic si va fi condus la
pat;
- se noteaza in foaia de observatie examenul radiologic efectuat, precum si data.
Radiografia pulmonară normală scoate în evidenţă o umbră mediană opacă şi două câmpuri
clare laterale, pe care se proiectează claviculele, coastele şi omoplaţii. Umbra mediană este
dată de cord, vasele mari şi celelalte organe din mediastin. Câmpurile pulmonare sunt
delimitate în jos de diafragm şi cuprind:

 vârfurile (porţiunile situate deasupra claviculelor);

 bazele (porţiunile situate deasupra diafragmului);

 hilurile (regiunile situate de o parte şi de alta a umbrei mediane) – hil pulmonar = aria
unde structuri variate intră sau părăsesc faţa mediastinală; opacităţi create în principal de
arterele pulmonare; hilul drept este mai mare şi mai vizibil decât cel stâng;

 parenchimul pulmonar propriu-zis cuprinde câmpurile pulmonare şi este străbătut de

un desen arborizat, care porneşte de la hiluri şi se micşorează spre periferie.

Imaginile patologice cuprind modificările transparenţie pulmonare - fie prin exces de

umbră (opacităţi), fie prin exces de transparenţă (hipertransparenţă, clarificări), fie prin
procese mixte.

Ecografia toracică reprezintă o modalitate de explorare imagistică neinvazivă care poate

furniza informaţii utile pentru diagnosticul bolilor respiratorii.

Este folosită mai ales pentru investigarea şi diagnosticul patologiilor pleurale (revărsate

14
pleurale, tumori pleurale, pneumotorax), însă are utilitate şi în procesele de condensare
pulmonară (pneumonie, atelectazie - sau sindromul de condensare pulmonara retractile, este o
maladie caracterizata prin lipsa gazului din alveole - , abcese pulmonare) sau în tumorile
pulmonare localizate la periferie.

Întrucât ultrasunetele nu sunt ionizante, ecografia toracică poate fi utilizată fără riscuri şi în
sarcină sau la copii. De asemenea, nu utilizează substanţă de contrast, deci se poate folosi la
persoanele alergice la aceste substanţe.

Masurarea si notarea respiratiei in foaia de observatie

Scop : evaluarea functiei respiratorii a pacientului fiind un indiciu al evolutiei bolii, al

aparitiei unor complicatii si al prognosticului

Elemente de apreciat : tipul respiratiei, amplitudinea miscarilor respiratorii, ritmul,

frecventa

Materiale necesare : ceas cu secundar, creion de culoare verde sau pix cu pasta verde, foaia
de temperatura

Interventiile asistentei :
- asezarea pacientului in decubit dorsal, fara a explica tehnica ce urmeaza a fi efectuata
- plasarea mainii, cu fata palmara pe suprafata toracelui
- numararea inspiratiilor timp de un minut
- consemnarea valorii obtinute printr-un punct pe foaia de temperatura ( fiecare linie
orizontala a foii reprezinta doua respiratii )
- unirea cu o linie a valorii prezente cu cea anterioara pentru obtinerea curbei
- pentru foile de temperatura in care respiratia este inscrisa cu valori ce cresc din cinci in
cinci, pentru fiecare linie orizontala se considera o respiratie
- aprecierea celorlalte elemente ale functiei respiratorii se face prin simpla observare a
miscarilor respiratorii

Tipul respirator :
- costal superior la femeie
- costal inferior la barbat
- abdominal la copil si varstnic

Valori normale :
- adult : 16-18 resp./minut
- nou-nascut : 30-50 resp/minut
- copil : 15-25 resp/minut
- varstnic : 15-25 resp/minut

Manifestari de dependenta :

15
- modificari ale frecventei respiratiei :
- tahipnee = cresterea frecventei respiratiei
- bradipnee = reducerea frecventei respiratiei
- apnee = oprirea respiratiei

16