MINISTERUL EDUCATIEI

SEMINARUL TEOLOGIC LICEAL „SF. IOSIF MARTURISITORUL”

SCOALA POSTLICEALA SANITARA
LOCALITATEA BAIA MARE, JUDETUL MARAMURES

PROIECT
EXAMENUL DE ABSOLVIRE A ŞCOLII
POSTLICEALE SANITARE
Calificarea profesională: Asistent medical generalist

Profesor coordonator Absolvent

As.pr. Conţ Loredana Bulgarean Petrut Andrei

BAIA MARE
2023
 MINISTERUL EDUCATIEI
SEMINARUL TEOLOGIC LICEAL „SF. IOSIF MARTURISITORUL”
SCOALA POSTLICEALA SANITARA
LOCALITATEA BAIA MARE, JUDETUL MARAMURES

ÎNGRIJIRI ACORDATE BOLNAVULUI

CU
CARCINOM BRONHOPULMONAR

Profesor coordonator Absolvent

As.pr. Conţ Loredana Bulgarean Petrut Andrei

BAIA MARE
2023
 Cuprins

ARGUMENT
CAPITOLUL I Noţiuni generale de anatomie şi fiziologie ale aparatului
respirator
CAPITOLUL II Prezentarea generală a bolii
2.1.Definiţie
2.2.Clasificare
2.3.Etiologie
2.4.Simptomatologie
2.5.Diagnostic
2.6.Evoluţie şi prognostic
2.7.Tratament
2.8.Complicaţii
CAPITOLUL III Rolul autonom şi delegat al asistentului medical în îngrijirea
bolnavului cu carcinom bronhopulmonar
A. Fişa tehnică nr.1: (titlu tehnică)
B. Fişa tehnică nr.2: (titlu tehnică)
C. Fişa tehnică nr.3: (titlu tehnică)
D. Fişa tehnică nr.4: (titlu tehnică)
CAPITOLUL IV Procesul de îngrijire al unui pacient cu carcinom
bronhopulmonar
CAPITOLUL V Educaţie pentru sănătate la un pacient cu carcinom
bronhpulmnar
Bibliografie
 ARGUMENT
Cancerul bronhopulmonar este oboală maligna caracterizată printr-o multiplicare
necontrolata a celulelor epiteliale ale esutului pulmonar.
Problemele pe care le poate prezenta un pacient cu cancer bronhopulmonar şi de
care trebuie să ţină seama asistentul medical la întocmirea planului de îngrijire sunt:
poate evolua cu dezvoltarea unei mase tumorale (neoplazie) cu formarea propriei
rețele de vase de sânge și limfatice, și poate disemina pe cale hematogenă sau
limfatică în țesuturile din apropiere (regionale: la nivelul ganglionilor limfatici) sau al
altor organe din corp, la distanță, proces denumit metastazare

Scopul prezentului proiect este de a identifica problemele de ingrijire specifice

pentru un pacient cu cancer bronhopulmonar.

Aplicarea procesului de îngrijire la pacienţii cu cancer bronhopulmonar s-a

finalizat prin analiza unui caz cu .... pentru care s-a elaborat un interviu. Pe baza
interviului realizat s-au evidenţiat problemele de dependenţă şi nevoile fundamentale
afectate.

În final a fost elaborat planul de îngrijire la un pacient cu o afectiune maligna

respectând obiectivele generale ale proiectului. Pe plan au fost evidenţiate problemele
de dependenţă, obiectivele de îngrijire, intervenţiile autonome şi delegate aplicate
precum şi evaluarea intervenţiilor aplicate.
 CAPITOLUL I
Noţiuni generale de anatomie şi fiziologie ale aparatului respirator

Aparatul respirator are o importanță vitală în organismul uman, de aceea trebuie să

cunoaștem elementele componente dintr-un proces de respirație. În componența acestui aparat se
descriu următoarele elemente: căile aeriene și plămânii.

Căile aeriene sunt de 2 feluri:

superioare: nasul, sinusurile paranazale, faringele, laringele.

inferioare: traheea, bronhiile.

Superioare :

1. Nasul este organul în care se găsește prima parte a căilor respiratorii superioare și totodată
segmentul periferic al analizatorului olfactiv. Se află așezat în centrul feței, imediat sub frunte, are
formă triunghiulară cu vârful între sprâncene și baza în jos, unde se deschid orificiile nazale
inferioare.

Piramida nazală este formată din:

a)schelet osteo-cartilaginos - dă forma și soliditatea nasului,

o serie de învelișuri moi - acoperă scheletul osteo-cartilaginos.

a)Scheletul osteo-cartilaginos este alcătuit din 2 oase nazale,

cartilaje principale (cartilajul septal, cartilajele laterale, cartilajul aripilor nasului), cartilaje accesorii
(cartilaje pătrate, cartilaje sesamoide, cartilaje vomeriene).

b)Învelișurile moi sunt reprezentate de o piele subțire și netedă la

nivelul osului, o piele groasă și aderentă la nivelul cartilajelor, țesutul celular subcutanat, precum și
de pătura musculară formată din mușchiul piramidal al nasului, mușchiul transvers al nasului,
mușchiul ridicător al buzei superioare, mușchiul dilatator al narinelor.

Cavitatea nazală este despărțită printr-un perete median, septul nazal fiind format din osul etmoid,
osul vomer și cartilajul septului. Defiecare parte a septului nazal există un vestibul și o fosă nazală.

2. Sinusurile paranazale sunt niște cavități pneumatice, cu rol de cutie de rezonanță și de a menține o
temperatură constantă. Mucoasa lor se continuă cu mucoasa foselor nazale. Sinusurile paranazale
sunt perechi și sunt în număr de 8, câte 4 de fiecare fosă nazală: sinus maxilar, sinus sfenoid, sinus
etmoid și sinus frontal.

3. Faringele este un conduct musculo-membranos, dispus de la baza

craniului până în dreptul vertebrei C8, unde se continuă esofagul. Cavitatea faringelui este divizată în
3 etaje: nasofaringele, bucofaringele și laringofaringele. Faringele este segmentul unde se
încrucișează calea digestivă cu cea respiratorie, pe aici trece aerul din fosele nazale în laringe și
trahee și invers.

4. Laringele este un organ cu dublă funcție: are funcție de cale respiratorie, fiind un conduct aero-
vector și este organ al fonației. Laringele este așezat pe linia mediană și anterioară a gâtului,
deasupra traheei, sub osul hioid și înaintea esofagului. La adult se află la nivelul C 5-C6, iar la copii
este mai sus, iar la bătrâni este mai jos față de aceste vertebre.

Laringele are forma unui triunghi și are 2 fețe anterolaterale, o față posterioară, o extremitate
superioară care este baza și o extremitate inferioară care reprezintă vârful acestui triunghi. Acest
organ este alcătuit din schelet cartilaginos, capsule articulare, ligamente, membrane, mușchi și
mucoasă laringiană. Scheletul laringelui este format din trei cartilaje pereche numite artenoide,
corniculate și cuneiforme, de asemenea are și trei cartilaje nepereche numite tiroid, cricoid și
epiglotă.

Inferioare:

5. Traheea este un organ sub formă de tub care continuă laringele și se întinde de la vertebra C 6 și se
termină în torace, la nivelul vertebrei T4, unde se împarte în cele două bronhii principale. Prezintă un
segment cervical și unul toracal.

În structura traheei se distinge un schelet fibrocartilagios, care este format din 15-20 de inele
cartilaginoase incomplete posterior și are o lungime de aproximativ 10-12 cm și un diametru de
aproximativ 1,5 cm. Cartilajele sunt unite între ele prin ligamente inelare și sunt completate
posterior de o membrană fibroasă. La interior, traheea conține o mucoasă cu glande seromucoase și
epiteliu cilindric ciliat.

6. Bronhiile reprezintă căile aeriene care rezultă din arborizarea traheei. La nivelul vertebrei T 4,
traheea se împarte în cele două bronhii principale (dreaptă și stângă). Aceste bronhii pătrund în
plămân prin hilul pulmonar și apoi se ramifică în bronhii lobare și segmentare, formând arborele
bronșic.
Între cele două bronhii există o serie de deosebiri. Bronhia dreaptă este aproape verticală, iar cea
stângă aproape orizontală. Cea stângă este mai lungă (5 cm) față de cea dreaptă (2,5 cm), în schimb
bronhia dreaptă are un calibru mai mare (1,5 cm) față de cea stângă (1 cm).

Bronhiile principale păstrează caracterele traheei, dar pe măsura ramificării lor inelele cartilaginoase
se răresc, devin incomplete, pentru a dispărea în bronhiile mici, numite bronhiole. În schimb, în
bronhiole sunt bine reprezentate fibrele musculare netede dispuse circular.

7. Plămânii sunt principalele organe ale respirației. La nivelul lor se fac schimburile gazoase.
Culoarea lor variază cu vârsta: la făt este roșu-brun, la copil gri-roz, la adult este cenușiu mai mult
sau mai puțin închis. Greutatea plămânilor este de 700 g la plămânul drept și 600 g la cel stâng.

Capacitatea totală a plămânilor este de 5000 cm 3 aer. Consistența plămânilor este elastică, buretoasă.
Diametrul vertical este de 22 cm, antero-posterior la bază de 18-20 cm, iar transversal la bază de 9-
10 cm.

În cavitatea toracică există doi plămâni (stâng și drept), fiind acoperiți de pleura viscerală.
Plămânii au forma unei jumătăți de con și prezintă o bază, un vârf, o față sternocostală, o față
diafragmatică și o față mediastinală. Plămânii prezintă, de asemenea, o margine anterioară și o
margine inferioară. Suprafețele plămânilor sunt traversate de șanțuri adânci numite fisuri. Plămânul
drept prezintă fisura oblică și fisura orizontală care îl împarte în trei lobi (superior, mijlociu și
inferior). Plămânul stâng prezintă o singură fisură, care îl împarte într-un lob superior și unul
inferior. În centrul fețelor mediastinale ale ambilor plămâni se găsește o depresiune numită hilul
pulmonar. Pe aici intră și ies din plămân elementele pendiculului pulmonar (două vene pulmonare, o
bronhie principală, o arteră pulmonară, vase limfatice și nervi).

În interiorul segmentelor, bronhiile segmentare se mai ramifică de aproximativ 10-15 ori. Ultima
ramificație nu mai are schelet cartilaginos și se numește bronhiolă. Aceasta asigură ventilația unui
teritoriu numit lobul pulmonar. În acest lob bronhiolele se mai ramifică de câteva ori până la nivelul
de canale alveolare în care se deschis sacii alveolari. Alveolele pulmonare au aspectul unor saci
umpluți cu aer, ai căror pereți sunt formați dintr-un epiteliu alveolar și o rețea de fibre conjuctive.
Aceasta formează septuri despărțitoare interalveolare. Celulele epiteliului alveolar secretă o
substanță tensioactivă numită surfactant, datorită căreia se mențin deschise.

Vascularizația plămânilor este dublă: nutritivă și funcțională.

Vascularizația nutritivă se face prin artere bronșice (două stângi și una dreaptă), care pleacă
din aorta toracică. Acestea transportă sânge oxigenat pentru nutriția elementelor componente din
structura plămânului (vase, bronhii, ganglioni limfatici, pleură viscerală). În pereții acestor elemente
componente arterele formează o rețea de capilare din care se formează venele bronșice, acestea
ajung, în final, în vena cavă superioară.
Vascularizația funcțională începe din ventriculul drept din care pleacă trunchiul pulmonar, care se
împarte în arterele pulmonare dreaptă și stânga. Acestea pătrund în plămâni și se ramifică segmentar
și subsegmentar, ultimele ramuri terminându-se într-o rețea de capilare în jurul alveolelor. Din
această rețea se formează vene, care preiau sângele oxigenat, confluează în ramuri din ce în ce mai
mari și, în final, părăsesc plămânul prin două vene pulmonare. Cele patru vene pulmonare (două
drepte și două stângi) se varsă în atriul stâng.

Pleura este membrana care acoperă complet fiecare plămân, cu excepția hilului.

La exterior plămânii sunt înveliți în cele două foițe de pleură: cea parietală care căptușește pereții
cutiei toracice, iar cea viscerală care tapetează plămânul. Aceste foițe sunt separate de printr-un
spațiu denumit cavitate pleurală. Cavitatea pleurală poate dispărea prin lipirea foițelor (simfiza
pleurală) sau poate deveni reală, atunci când între cele două foițe ale pleurei se acumulează sânge
(hemotorax), lichid (hidrotorax), aer (pneumotorax) sau puroi (piotorax).

Anatomia aparatului respirator

B. FIZIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR

Respirația este o funcție vitală a organismelor vii, reprezentând ansamblul fenomenelor fizice și
chimice prin care se asigură schimburile gazoase între organism și mediul înconjurător. Cele mai
importante fenomene la nivelul acestui proces sunt absorbția de oxigen și eliminarea de dioxid de
carbon, care la nivel tisular poartă denumirea de respirație internă, iar la nivelul plămânilor de
respirație externă.

Din punct de vedere funcțional, respirația poate fi împărțită în mai multe etape: ventilație
pulmonară, ventilație alveolară, difuziunea gazelor respiratorii între alveolele pulmonare și sânge,
reglarea respirației.

Ventilația pulmonară

Pătrunderea și ieșirea aerului din plămâni, adică inspirația și respectiv expirația, fie în condiții de
repaus, fie în condiții de efort, modifică diametrele cutiei toracice (diametrul antero-posterior,
diametrul transversal și cel longitudinal) modificând în același timp capacitatea plămânului.
Mișcările respiratorii ale unui adult normal sunt de 16-18 respirații/minut, iar la copil frecvența
respirației este mai crescută.
Inspirația este un proces activ, cu participarea mușchilor inspiratori (intercostali externi), având ca
urmare mărirea tuturor diametrelor cutiei toracice: diametrul antero-posterior și transversal se
măresc datorită orizontalizării și rotației coastelor, iar diametrul longitudinal se mărește prin
coborârea mușchiului diafragma, acesta fiind considerat principalul mușchi inspirator.

Expirația urmează după inspirație, fără pauză, și este un proces pasiv. Când contracția mușchilor
inspiratori încetează, cutia toracică tinde să revină, datorită elasticității ei inerente, la poziția inițială.
Plămânii, se retractă spre hil și diafragma relaxată este atrasă în sus de presiunea intratoracică și
favorizată de contracția musculaturii abdominale.

În expirație forțată, în efortul fizic, expirația devine activă prin intervenția mușchilor expiratori.În
măsura în care la mișcările respiratorii participă mai mulți mușchi ce modifică poziția coastelor sau
a diafragmei, există un tip de respirație costală (specifică femeilor) și una abdominală (specifică
bărbaților).

Ventilația alveolară

Schimbul de gaze între aerul alveolar și sângele venos se face prin membrana alveolo-capilară, în
funcție de presiunea parțială a gazelor respiratorii de o parte și de alta a membranei, transferul
efectuându-se prin procesul de difuziune.

Transferul se face continuu datorită aportului neîntrerupt, la nivelul suprafeței de schimb, a aerului
cu concentrație crescută în O2 și a sângelui capilar pulmonar cu exces de CO2. Deci, presiunea
parțială la nivel alveolar a O2 se menține în limite constante de 100 mm Hg, iar sângele venos este
de 37 mm Hg. Presiunea parțială a CO2 în alveolă este de 40 mm Hg.

Ventilația alveolară este unul dintre factorii majori care determină presiunile parțiale ale oxigenului
și dioxidului de carbon în alveole.

Difuziunea

După ventilația alveolară urmează o nouă etapă a procesului respirator. Aceasta este difuzarea
oxigenului din alveole în sângele capilar și difuziunea în sens invers a dioxidului de carbon.

Toate gazele implicate în fiziologia respirației sunt molecule simple, libere să se miște unele printre
altele, proces denumit difuziune. Afirmația este valabilă și pentru gazele dizolvate în lichidele și
țesuturile organismului.

În fiziologia respirației discutăm despre un amestec gazos, conținând mai ales oxigen, azot și dioxid
de carbon. Rata difuziunii acestora va fi direct proporțională cu presiunea exercitată de către fiecare
gaz în parte, denumită presiunea parțială a gazelor.
Gazele dizolvate în apă sau în țesuturi dezvoltă, de asemenea, presiuni, deoarece moleculele acestora
se mișcă dezordonat, posedând energie cinetică, la fel ca și în stare gazoasă.

Reglarea respirației

Respirația este un act involuntar, dar determinat de mușchi supuși controlului voluntar. În reglarea
respirației sunt antrenate paleo-structuri nervoase (măduvă și bulb) care au în principal funcție
metabolică, dar și structuri nervoase mai moi cum sunt sistemul limbic, hipotalamusul și cortexul,
fiind implicate în funcțiile comportamentale (plâns, râs, vorbit).

-Reglarea respirației este structurată în mai multe tipuri:

-Reglarea nervoasă automată a respirației se realizează cu participarea

centrilor respiratori intrinseci bulbopontini din formația reticulară a trunchiului cerebral.

S-au descris în bulb un centru inspirator și unul expirator, între care există conexiuni anatomice și
funcționale datorită cărora se realizează alternanța dintre inspirație și expirație.

-Reglarea voluntară a respirației este reprezentată de centrii

bulbopontini respiratori care sunt mereu sub influența impulsurilor de la nivelele superioare
(hipotalamus, sistem limbic, emisfer cerebral), cât și sub influența impulsurilor de la receptorii
periferici. În cazul hipotalamusului, legăturile dintre acestea și centrii respiratori stau la baza
integrării și participării funcției inspiratorii la procesele de termoreglare.

Respirația este sub control central, de aceea, în mod voluntar, ea poate fi oprită (apnee), poate fi
amplificată sau accelerată (tahipnee, polipnee) sau încetinită (bradipnee).

Tot scoarța cerebrală controlează activitatea în care este implicat ritmul respirator (vorbitul, cântatul
vocal și instrumental).

-Reglarea umorală a respirației prezintă următorii factori care sunt

importanți în acest tip de reglare a respirației: concentrația dioxidului de carbon, a oxigenului și a

ionilor de hidrogen din sângele arterial. Aceștia acționează direct asupra ariilor chemosensibile ale
centrilor respiratori și indirect prin intermediul zonelor chemosensibile periferice.
Creșterea dioxidului de carbon în sânge are un efect stimulant asupra respirației, crescând frecvența
și amplitudinea respirațiilor

CAPITOLUL II Prezentarea generală a bolii

2.1 Definiţie

Cancerul bronhopulmonar reprezinta o afectiune intalnita majoritar la persoanele cu varsta de peste

65 de ani si se datoreaza unei cresteri anormale a celulelor pulmonare care duc la aparitia unei
tumori.

Carcinomul bronhopulmonar poate fi clasificat histopatologic (in functie de tipul de celule anormale
observate la microscop) in cancer de plaman non microcelular sau NSCLS (nonsmall cell lung
cancer) si cancer de plaman cu celule mici SCLC (small cell lung cancer).

2.2 Clasificare

Carcinomul bronhopulmonar poate fi clasificat histopatologic (in functie de tipul de celule anormale
observate la microscop) in cancer de plaman non microcelular sau NSCLS (nonsmall cell lung
cancer) si cancer de plaman cu celule mici SCLC (small cell lung cancer).

2.3 Etiologie

Factorii de risc care favorizeaza aparitia cancerului pulmonar sunt reprezentati de:

Fumat

Expunere profesionala la radon (gaz toxic) si alte pulberi pulberi toxice;

Expunere la azbest, nichel, crom si carbune;

Expunere la smog;

Antecedente familiale de cancer bronhopulmonar;

Radioterapia in zona toracica;

Dieta alimentara cu aport scazut de fructe;

Consumul cronic de alcool;

Patologii pulmonare cu evoutie cronica: boala pulmonara cronica obstructiva, fibroza pulmonara;

Afectiuni tumorale ale organelor de vecinatate: cancer esofagian, cancer mamar.

2.4 Simptomatologie

In cancerul pulmonar, simptomele apar tardiv, de aceea exista o rata ridicata a mortalitatii prin
cancer pulmonar. 90% dintre cazuri sunt diagnosticate in stadii inoperabile. Cancerul pulmonar este
greu de detectat si nu cauzeaza simptome in stadiile incipiente.

Principalele simptome sunt :

tuse persistenta

expectoratie cu sange

raguseala

junghi toracic

dificultate in respiratie

subfebrilitate

pierderea inexplicabila a greutatii

oboseala marcanta

infectii respiratorii joase repetate (pneumonii repetate, trenante)

Simptomele au fost centralizate in acronimul englezesc BREATHE. Mergi la medic daca ai unul
dintre urmatoarele simptome:

B – Blood: tuse cu sange

R – Reccurent: infectii respiratorii recurente

E – Enduring: tuse persistenta, care nu mai trece

A – Ache: durere in piept, spate si umeri

T – Trouble breathing: dificultate in respiratie

H – Hoarseness: raguseala

E – Epuizare, slabiciune sau pierderea poftei de mancare

Din 100 de pacienti, 25 nu prezinta simptome si ajung sa fie diagnosticati din intamplare prin
investigatii imagistice realizate cu alt scop.

In multe situatii, simptomele apar cand tumora creste ca dimensiuni sau determina mestastaze.

Progresia tumorii la nivel regional, prinderea ganglionilor limfatici, poate sa determine durere
toracica, dificultati in respiratie, raguseala.

Sindromul de vena cava superioara poate aparea din cauza compresiei fluxului sangvin sau invaziei
venei cave: pacientul are dispnee, cefalee, edem al fetei si al bratelor (acumularea de lichid in aceste
zone cu umflarea lor).

Daca tumora este localizata la varful plamanului poate aparea durere la nivelul omoplatului
(sindrom Pancoast-Tobias) si afectarea ochiului pe aceeasi parte cu tumora, cu ptoza (caderea
pleoapei), mioza (pupila ingustata) si enoftalmie (ochi infundat) (sindromul Claude Bernard
Horner).

Cancerul pulmonar poate sa dea metastaze de ficat, creier, oase, glande suprarenale. Afectarea
ficatului poate sa determine senzatie de greata, satietate. Afectarea cerebrala determina modificari
ale comportamentului, convulsii, pareza. Afectarea osoasa poate determina dureri intense si fracturi.

Sindroamele paraneoplazice sunt semne si simptome care pot sa apara datorita secretiilor celulelor
tumorale sau afectarii unor anumite organe, sau nervi, sau vase. Printre sindroamele paraneoplazice
intalnite mai frecvent la pacientii care au cancer pulmonar: hipercalcemie, sindromul hipersecretiei
de hormon antidiuretic (ADH), hipercoagulabilitate sangvina cu tromboflebite superficiale
migratorii (sindromul Trousseau), osteoartropatie pulmonara hipertrofica cu hipocratism digital
(deformarea degetelor in bat de tobosar), neuropatii, anemie.

2.5 Diagnostic

Diagnosticul cancerului pulmonar se face in baza anamnezei, examenului clinic si testelor de

laborator si imagistice, completate de biopsia pulmonara care da diagnosticul de certitudine.

Studiile recente au aratat ca, in cazurile in care cancerul pulmonar este diagnosticat si operat atunci
cand are o dimensiune mai mica de 1 cm, rata de supravietuire este mai mare de 90%.
Istoricul de sanatate si examenul fizic – medicul va discuta cu pacientul privind istoricul bolii si
eventuale simptome care sugereaza cancerul pulmonar, cum ar fi expunerea la fumat, substante
chimice, istoricul de cancer pulmonar sau alte afectiuni pulmonare, radioterapie in regiunea toracica,
precum si date privind istoricul familial de cancer de plamani sau alte tipuri de cancer.

Un examen fizic ii va permite medicului sa identifice semne de cancer pulmonar.

Cele mai frecvente investigatii care conduc catre diagnostic sunt testele imagistice si biopsia:

Radiografia – foloseste doze mici de radiatii pentru a obtine o imagine a plamanilor

CT (computer tomograf) de torace– utilizeaza echipamente speciale cu radiatii X pentru a obtine

imagini 3D si transversale ale structurilor din interiorul corpului. Indica locatia, dimensiunea si
forma unei tumori pulmonare, ganglioni limfatici mai mari.

CT low-dose reprezinta acea examinare la care se utilizeaza o doza de iradiere efectiva la nivelul
plamanilor de 1.5 mSv, fata de o scanare CT clasica, unde doza de iradiere poate ajunge pana la 8
mSv. Trebuie stiut ca doar aparatele CT de noua generatie (minim 128 detectori) pot obtine imagini
diagnostice cu o doza de iradiere atat de redusa.

Astfel rolul radiografiei pulmonare se afla clar pe locul 2, informatiile obtinute fiind putine, datorita
suprapunerii de planuri si lipsei vizualizarii 3D, pe care o ofera computerul tomograf.

Tomografia cu emisie de pozitroni (PET) utilizeaza materiale radiofarmaceutice pentru a depista

schimbari in activitatea metabolica a tesuturilor din corp. O scanare PET este utilizata pentru a afla
cat de departe s-a raspandit cancerul pulmonar.

RMN – imagistica prin rezonanta magnetica (RMN) utilizeaza forte magnetice puternice si unde de
radiofrecventa pentru a obtine imagini transversale ale organelor, tesuturilor, oaselor si vaselor de
sange.

Endoscopia – cu ajutorul unui endoscop special se va preleva o proba de celule pentru analiza la
microscop.

Bronhoscopia este utilizata pentru a analiza interiorul cailor respiratorii mari ale plamanilor (traheea
si bronhiile) pentru depistarea tumorilor sau a blocajelor.

Mediastinoscopia este folosita pentru a se vizualiza zona dintre plamani, numita mediastim.
Toracoscopia este utilizata pentru a analiza interiorul cavitatii toracice, inclusiv peretele toracic,
captuseala plamanilor si ganglionii limfatici din piept.

Probe functionale respiratorii - testeaza cat de bine functioneaza plamanii. Masoara cantitatea de aer
retinuta de plamani si cea eliminata cu fiecare ciclu respirator. Aceste teste sunt importante daca
medicii considera ca interventia chirurgicala este o optiune de tratament pentru cancerul pulmonar.

Analize generale de sange :

Hemoleucograma completa – masoara numarul si aspectul globulelor rosii (hematii sau eritrocite),
celulelor albe din sange (leucocite) si a trombocitelor. Se realizeaza pentru a obtine unele informatii
de baza privind sanatatea generala inainte de inceperea oricaror tratamente.

Nivelul mai mare al fosfatazei alcaline (ALP), al calciului sau fosforului poate insemna o raspandire
a cancerului in oase.

Testele functiei hepatice se refera la identificarea nivelului de lactat dehidrogenaza (LDH), alanin
aminotransferaza (ALT), aspartat transaminaza (AST) si bilirubina.

Markeri tumorali

2.6 Evoluţie şi prognostic

Medicii gasesc adesea cancerul in stadii avansate, cand este mai putin tratabil. Rata de supravietuire
la 5 ani pentru pacientii cu boala avansata este de doar 4%. Depistat precoce, rata de supravietuire la
5 ani poate creste pana la 75%, multe dintre tipurile de cancer pulmonar putand fi curabile, daca sunt
identificate intr-o etapa de dezvoltare timpurie. La momentul actual, pentru a creste sansele de
vindecare a acestei afectiuni, progresele din medicina se refera la screeningul cancerului pulmonar,
depistarea la timp si terapiile personalizate.

2.7 Tratament

Odata diagosticat, pacientul cu cancer pulmonar are nevoie de o echipa multidisciplinara, numita
Tumor Board, pentru a stabili planul de tratament individualizat. Echipa este constituita din medici
specialisti in pneumologie, imagistica medicala, anestezie si terapie intensiva, chirurgie toracica si
oncologie.
Principalele forme de tratament utilizate sunt:

Interventia chirurgicala

Chimioterapia

Radioterapia

Imunoterapia

Terapia tintita

Tratamentul cancerului pulmonar variaza in functie de forma cancerului (tipul de celule implicate –
cu celule mici sau fara celule mici), de marimea si pozitionarea tumorilor, de stadiul bolii si de
starea generala de sanatate.

2.8 Complicaţii

Cancerul la plamani poate cauza o serie de complicatii, pe masura ce boala evolueaza.

Complicatii pulmonare:

-Tuse persistenta

-Durere de umeri, de spate sau in zona pieptului

-Probleme de respiratie

-Respiratie suieratoare

-Bronsita

-Pneumonie

-Tuse cu flegma

-Tuse cu sange

-Modificarea vocii

CAPITOLUL III
Rolul autonom şi delegat al asistentului medical în îngrijirea pacientului
cu carcinom bronhopulmonar :
Fie că vorbim despre o simplă consultație medicală, o intervenție chirurgicală sau o
spitalizare prelungită, pacientul este îngrijit și monitorizat de către o echipă medicală, formată, în
majoritatea cazurilor, din medici și asistenți medicali. Asistentul medical este prezent pe întregul
parcurs al îngrijirii medicale și activitatea sa vine în completarea celei desfășurate de către medic.
Iată câteva motive pentru care se poate spune, fără îndoială, că asistentul medical joacă un rol
esențial în procesul de vindecare al pacienților.
1. Un asistent medical empatic menține o legătură strânsă cu pacienții
Contactul permanent cu oamenii este un aspect cheie al meseriei de asistent medical, întrucât
această activitate presupune interacțiunea și comunicarea cu pacienții, dar și cu întreaga echipă
medicală. Fiecare zi din activitatea unui asistent medical este marcată de momente bune și momente
mai tensionate, deopotrivă, astfel că putem spune că viața profesională a unui asistent medical poate
fi asemănată cu un carusel.
De cele mai multe ori, între pacienții internați și asistenții medicali se leagă relații strânse, în mod
natural. Acest lucru se întâmplă datorită faptului că asistentul medical este cel care interacționează
cel mai des cu pacientul, în fiecare zi. Astfel, asistentul medical ajunge să cunoască detalii despre
starea fizică, psihică și emoțională a pacientului pe care îl are în grijă, devenindu-i confident. 
Este bine-cunoscut faptul că starea psiho-emoțională a pacienților influențează puternic evoluția
procesului de vindecare. Un pacient demotivat, deprimat sau anxios va avea un parcurs lent spre
vindecare, în timp ce un pacient încrezător, energic și optimist se va reface mult mai ușor. Aici
intervine rolul empatiei manifestată de asistentul medical, acesta având puterea de a influența modul
în care evoluează starea pacienților pe care îi are în grijă.
2. Vigilența asistentului medical poate salva vieți
Asistentul medical este cel care vizitează cel mai frecvent pacienții internați, astfel că deține
un set important de informații cu privire la evoluția stării de sănătate a acestora. În afara vizitelor
medicale efectuate alături de echipa de medici, asistentul medical verifică periodic starea
pacientului, îi administrează tratamentul prescris și recoltează probe pentru analizele medicale
necesare. Astfel, asistentul medical este primul care poate observa dacă există modificări în starea
pacientului, dacă acesta manifestă reacții secundare la tratamentul administrat sau dacă respectivul
tratament are efectul scontat.
Nu de puține ori, aceste observații ale asistentului medical ajung să facă diferența în ceea ce
privește starea pacientului, întrucât asistentul informează medicul specialist cu privire la respectivele
situații, urmând ca medicul să facă intervențiile sau recomandările necesare. În multe dintre aceste
cazuri, viețile pacienților spitalizați sunt salvate datorită vigilenței de care dă dovadă asistentul
medical.

3. Un asistent bine instruit va ști să intervină la timp în situațiile-limită

Deoarece, în majoritatea timpului, asistentul medical este primul care observă modificările
survenite în starea generală a pacienților, acesta va trebui să alerteze echipa medicală atunci când
situația este una gravă. Cu toate acestea, unii pacienți necesită intervenția imediată atunci când viața
le este pusă în pericol. Până la sosirea medicului, asistentul medical va trebui să aplice manevre de
resuscitare sau să administreze un tratament de urgență, atunci când situația o cere. 
Este esențial ca instruirea de care beneficiază un asistent medical pe parcursul anilor de
studiu să se bazeze într-o proporție foarte mare pe aplicarea practică a cunoștințelor teoretice. Prin
exersarea intensivă a manevrelor și a procedurilor pe care viitorul asistent medical le va efectua în
timpul activității, se creează reflexe bune și automatisme care se vor dovedi a fi foarte utile. Din
acest motiv, este important ca persoanele care își doresc să urmeze o carieră în asistența medicală să
se orienteze către o instituție de învățământ care pune accentul pe practică, atunci când își pregătește
studenții.
4. Munca asistentului medical o completează pe cea a medicului
Medicul specialist, medicii rezidenți și asistentul medical trebuie să formeze o echipă bine
închegată, atunci când își desfășoară activitatea împreună. Chiar dacă există o ierarhie bine stabilită
în rândul echipei medicale, relația dintre medici și asistenți trebuie să fie, mai presus de toate, una de
colaborare. Deoarece au sarcini diferite în îngrijirea și monitorizarea pacientului, activitatea
medicului și cea a asistentului sunt complementare și depind una de cealalta.
Activitatea asistentului medical depinde de indicațiile terapeutice date de către medicul
specialist, de deciziile specialistului cu privire la urmărirea pacientului (investigații imagistice,
analize de laborator, monitorizarea funcțiilor vitale etc.), precum și de acordul acestuia atunci când
sunt necesare intervenții neprevăzute. În același timp, medicul se bazează într-o mare măsură pe
observațiile asistentului medical, pe parcursul monitorizării pacientului, dar și pe recomandările pe
care asistentul medical le poate face cu privire la procesul de îngrijire.
În orice domeniu, indiferent de ierarhiile profesionale, membrii unei echipe pot învăța în
mod constant unii de la alții, iar domeniul medical nu face, nici pe departe, excepție. Experiența și
cunoștințele se acumulează în timpul anilor de studiu, dar mai ales pe parcursul activității
profesionale, atât pentru asistenții medicali, cât și pentru medici. Din acest motiv, este deosebit de
important ca membrii echipei medicale să comunice deschis și să fie dispuși să învețe în mod
constant din situațiile cu care se confruntă.
Putem spune, fără rezerve, că asistentul medical reprezintă o punte solidă între medic și
pacient, fiind cel care transmite informațiile în ambele direcții și completează activitatea medicului,
cei doi având un scop comun: vindecarea pacientului. Gestionarea situațiilor-limită, comunicarea
permanentă cu pacientul și încurajarea acestuia, toate acestea demonstrează că asistentul medical
joacă un rol crucial pentru sănătatea și viața pacienților pe care îi îngrijește.

A. Fişa tehnică nr.1: Montarea cateterului venos periferic:

Reprezintă manopera de inserție într-un vas sangvin a unui tub flexibil care conține în interior un
ac sub forma unui mandren și care, de obicei, se inserează la nivelul extremităților pentru
menținerea unui abord venos o perioadă mai lungă de timp. Accesul venos se realizează pentru
infuzia de fluide, electroliţi, sânge şi produşi de sânge, antibiotice/agenţi anti-infecţioşi,
analgezice, anestezice, citostatice pe timp îndelungat. Venele ce sunt abordate sunt cele de la
nivelul antebrațului, de pe fața dorsală a mâinii. Materialele necesare pentru realizarea
cateterizării venoase sunt cele utilizate ca în cazul puncției venoase, cu excepția că vom avea de
această dată un cateter/branulă/flexulă corespunzător calibrului venei.

Cateterul în sine este compus din: 1. ac sub formă de mandren pentru introducerea în venă

2. canula din plastic (acoperă mandrenul, este ceea ce rămâne in venă după scoaterea
mandrenului);
3. aripi pentru manipularea manuală și fixarea cateterului cu adezivi;

4. supapă pentru a permite injectarea de medicamente cu o seringă.

5. aripioară care indică poziția bizoului

6. capăt care permite conectarea la o linie de perfuzie intravenoasă, și plafonarea între utilizări
cu ajutorul unui capac.

Pregarea fizica si psihica a pacienului: Înainte de instalarea cateterului pacientul va fi informat

pentru a obține complianța și consimțământul lui. Poziția pacientului va fi de decubit dorsal.

Execuția tehnicii:

Înainte de instalarea cateterului, inițial se identifică pacientul și se verifică recomandarea, apoi

se informează pacientul. Asistentul medical își va spăla mâinile și va utiliza mănuși de unică
utilizare pentru realizarea inserției cateterului. Se procedează ca pentru puncția venoasă. Se
palpează locul inserției și apoi se dezinfectează cu soluție antiseptică timp de 30 sec. Se așteaptă
30 secunde evaporarea soluției, iar între timp se pregătește cataterul prin deschiderea
ambalajului în condiții de siguranță.

Se inseră cateterul procedând astfel:

-Se evaluează venele pacientului

-Locul inserției trebuie să fie ușor de abordat, iar prezența cateterului să nu producă disconfort
pacientului, eventual se ține cont de preferința pacientului în algerea locului de inserție pentru a-i
permite mobilizarea.

Se evită locurile iritate de injecțiile sau cateterele anterioare, echimozele, zonele infectate,
zonele de flexie care pot compromite fluxul sanguin.

În caz de intervenție chirurgicală se recomandă montarea cateterului în așa fel încât să nu

stânjenească echipa operatorie în timpul intervenției.

Se puncționează vena prin poziționarea cateterului într-un unghi de 15-30 grade în

funcție de localizarea venei, procedându-se exact ca la puncția venoasă. Dovada că cateterul este
în venă este dată de apariția sângelui în capătul distal al acestuia.

Se avansează cu cateterul tangențial în traiectul venei câtiva milimetri evitându-se contaminarea

prin atingere ținând cateterul de cele două „aripi” sau de dopul de protecție.

Se retrage apoi parțial mandrenul din cateter, moment în care apare sângele pe tubul flexibil.

Se înaintează cu tubul flexibil pe traiectul venei până când acesta este introdus în totalitate.

Se desface garoul și se aplică presiune pe traiectul venei deasupra locului de inserție pentru a
opri sângerarea, timp în care se retrage complet mandrenul din cateter.

Dacă cateterul este introdus în venă se desfiletează capacul alb al mandrenului care se înfiletează
la cateter renunțându-se la presiunea exercitată asupra venei.

Se igienizează locul cu tampon îmbibat în alcool la nevoie și se fixează cateterul în așa fel să nu
afecteze circulația sângelui din zonă și se previne mobilizarea lui cu pansament steril transparent
pentru a se vizualiza locul inserției.

Pe pansamentul fixator se notează data, ora inserției, inițialele asistentului medical care a montat
cateterul.

Cateterul este spălat cu 2 ml de ser fiziologic prin injectare cu seringa prin supapa lui sau
conectorul cu port de injectare.

B. Fişa tehnică nr.2: Recoltarea sângelui în vacutainere (ordinea umplerii, cod

de culori)

Recoltarea sângelui în vacutainere (ordinea umplerii, cod de culori

Recoltarea sângelui în vacutainere, la adult, se realizează prin flebotomie (puncţie venoasă).

Definiţie: Reprezintă gestul medical de pătrundere – cu un ac sau cateter – în lumenul unei
vene (de
regulă periferică, superficială) în vederea recoltării de sânge pentru examinări de laborator.
 Materiale necesare :
 Se pregătesc vacutainerele necesare recoltării, conform cererii de analize: cu
dop negru pentru VSH
(conţine anticoagulant-citrat de natriu 3,8%); cu dop mov pentru hemoleucogramă (conţine
anticoagulant E.D.T.A.- acid-etilen-diamino-tetraacetic 1%); cu dop roşu- fără anticoagulant
pentru
probe biochimice, cu dop bleu (conţine anticoagulant- citrate de natriu 3.8%, raportul sânge
/anticoagulant este de 9/1) pentru fibrinogen; cu dop gri pentru glicemie - conţine
anticoagulant florura
de natriu; cu dop albastru pentru teste de coagulare – au anticoagulant: citrat trisodic,
raportul
sânge/anticoagulant este 9/1
 Recipientele in care urmeaza sa fie recoltate probele se eticheteaza cu
etichetele cu coduri de bare tiparite din sistemul informatic, sub supravegherea
pacientului.
 Se verifica daca etichetele contin acelasi cod de proba cu cel din cererea
electronica.
 Toate probele recoltate de la acelasi pacient se eticheteaza cu acelasi cod de
proba.
 Etichetele se lipesc vertical pe vacutainere, pentru a putea fi citite de
scanerele analizoarelor din laborator.
 Pe recipientele celorlalte tipuri de probe biologice (urina, materii fecale,
exudate, etc.)
 Etichetele se pot lipi orizontal.
 Soluţie dezinfectantă ( alcool ), tampon de vată, garou, tăviţă renală, mănuşi
de unică folosinţă,
 Holder, ace duble de puncţie
 Recipient pentru colectarea deşeurilor.
Pregătirea pacientului – vezi puncţia venoasă
Efectuarea procedurii:
 se spală mâinile şi se pun mănuşile de unică folosinţă, se dezinfectează locul de elecţie
 desfaceţi acul prin răsucirea capacului sigilat, înlăturaţi capacul şi expuneţi partea filetată,
având grijă să nu îndepărtaţi teaca sterilă a acului, înşurubaţi acul dublu la holder
 aplicaţi garoul pe antebraţul pacientului, puncţionaţi vena ajutându-vă de degetul mare şi
indexul mâinii drepte
 inversaţi poziţia mâinii, apăsaţi vacutainerul cu degetul mare al mâinii drepte, indexul şi
degetele mijlocii susţinându-l
sângele este atras de vacuumul din vacutainer şi curge cu viteză proprie; eliberaţi garoul din
jurul braţului pacientului imediat ce a apărut sânge în vacutainer, ajuntându-vă cu mâna stângă şi
susţinând în continuare holderul
 retrageţi vacutainerul cu mâna dreaptă, apăsând uşor cu degetul mare pe una din marginile
holderului
 pentru a asigura o omogenizare optimă a sîngelui cu anticoagulantul, efectuaţi 8-10 mişcări
de inversiune a tubului dacă se recoltează mai mult de un vacutainer, inseraţi cel de-al doilea tub
şi repetaţi paşii descrişi mai sus și apoi retrageţi acul după aplicarea tamponului şi exercitaţi o
presiune timp de 2–3 minute
 Ordinea recoltării
 În cazul în care este nevoie să se obţină mai multe probe dintr-o singură flebotomie, se
recomandă să se respecte urmatoarea ordine de recoltare a tuburilor:
 recipientele pentru hemocultură;
 vacutainere pentru coagulare (dop albastru)
 tuburile fără aditivi, pentru ser ( dop roșu);
 tuburile ce conţin heparină ( dop verde);
 tuburile ce conţin EDTA pentru hemograma (dop mov).
 tuburile ce conţin citrat pentru VSH (dop negru);
In cazul în care nu se recoltează hemocultura, ordinea este:
1. vacutainer pentru ser (dop rosu)
2. vacutainer pentru coagulare (dop albastru)
3. vacutainer cu heparină (cu dop verde)
4. vacutainer cu EDTA pentru hemogramă (dop mov)
5. vacutainer pentru VSH (dop negru)
Reorganizarea locului de muncă:
 se colectează deşeurile în recipiente speciale conform PU
 se îndepărtează mănuşile şi se spală mâinile cu apă şi săpun; se notează procedura în
dosarul/planul de îngrijire
 se notează şi reacţia pacientului în timpul procedurii
Incidente şi accidente
- perforarea venei şi apariţia hematomului local, ameţeli, paloare accentuată,
lipotimie
C.Fişa tehnică nr.3 Administrarea antibioticelor pe cale parenterală

Definiţie: Calea parenterală este calea de administrare a medicamentelor în afara tubului

digestiv și anume prin administrare parenterală.
Antibioticele (greacă anti- contra, bios- viață) sunt o grupă de medicamente care se folosesc la
tratamentul bolilor infecțioase provocate de bacterii. Antibioticele sunt folosite datorită acțiunii
lor bactericide de a omorâ bacteriile sau protozoarele.
Antibioticele pot acționa:
 bacteriostatic de frânare a înmulțirii bacteriilor
 bactericid de eliminare a bacteriilor
 bacteriolitic liza membranei bacteriene ce determină de fapt moartea lor.
 Prin injecţie înţelegem introducerea în stare lichidă în organism a unor substanţe prin
intermediul unui ac care traversează ţesuturile organismului, acul fiind adaptat la o seringa
ce conține soluţia medicamentoasă (antibioticul)
Scop: terapeutic
Avantajele administrării medicamentelor prin injecţii:
 evitarea tractului digestiv (medicamente iritante sau toxice), unele fiind sensibile la acţiunea
sucurilor digestive (hormoni și vaccinuri);
 dozarea corectă a unui medicament ce ajunge în sânge;
 înlocuirea căii bucale în caz de obstacole ce apar în deglutiţie, hemoragii digestive,
intervenţii pe tubul digestiv;
 obţinerea unei acţiuni mai rapide, viteza de absorbţie fiind imediată la administrarea iv.;
viteză medie la injecţia IM şi lentă la injecţia SC;
 posibilitatea administrării medicamentelor şi la bolnavii inconştienţi. Administrarea
parenterală a antibioticelor se realizează prin:
 injecţie intramusculară (soluţii, suspensii);
 injecţie intravenoasă/perfuzii (soluţii cristaline, izotone, hipetone);
Materiale necesare: se pregătesc în funcţie de tipul administrării: antibioticul,fFlacon sau fiolă
cu antibiotic, solvent, seringă, ac, echipament de protecție, alcool, peduri alcoolizate,
Pregătirea psihică: se informează pacientul privind scopul și locul injecției și eventualele
reacții pe care le va prezenta în timpul injecției și se obține consimțământul.
Pregătirea fizică: pacientul va fi așezat în poziție confortabilă, funcție de tipul și de locul
injecției.
Execuţia tehnicii:
 verificarea prescripției medicale și a antibioticului ce trebuie administrat
 asistentul medical îşi spală mâinile şi îmbracă mănuşile;
 funcție de antibioticul ce trebuie administrat și de tipul injecției, se va dizolva flaconul de
antibiotic pulbere verificat în prealabil (termenul de valabilitatea, integritatea, calea de
administrare)
 se aspiră solventul (ser fizilogic sau apă distilată) în seringă și se introduce în flacon
 după dizolvare se încarcă seringa, se schimbă acul, se elimină aerul din seringă şi injectează
soluţia medicamentoasă.
 dacă administrarea antibioticului se face prin perfuzie se va proceda conform administrării
prin perfuzie
Reorganizarea locului: selectarea deşeurilor rezultate conform precauțiunilor standard.
Ingrijirea a pacientului
 supravegherea pacientului pentru a sesiza la timp reacţii alergice (pot apărea la repetarea
 unui tratament cu antibiotice după un anumit interval de timp şi chiar dacă la testarea
acestuia nu au apărut reacţii alergice).
De reţinut:
-testarea sensibilităţii la antibiotice înainte de începerea tratamentului este obligatorie;
-nu se asociază în aceeași seringă alt antibiotic sau alte medicamente;
-injecțiile cu antibiotice se fac în conditii de asepsie perfectă;
-penicilina dizolvată se administrează în maximum 24 h;
-asistentul medical va evita sensibilizarea sa faţă de antibiotice prin folosirea mănuşilor în
timpul manipulării şi dizolvării acestora.

Montarea unei truse de perfuzie (fig.6)

 se face în condiţii de maximă sterilitate;
 se desface trusa de perfuzie sterilă;
 se închide dispozitivul de reglare a vitezei de picurare;
 se introduce în dopul flaconului sau în punga de perfuzie trocarul camerei de picurare.
 dacă flaconul este din sticlă, lângă trocarul perfuzorului se introduce şi un ac pentru aer.
 se umple jumătate din camera de picurare prin exercitarea unei presiuni asupra acesteia;
 se deschide dispozitivul de reglare a vitezei de picurare şi se umple perfuzorul cu soluţia
perfuzabilă având grijă să se elimine tot aerul de pe tub. Se închide apoi prestubul si se
conectează perfuzorul la cateter. In final se deschide dispozitivul de reglare a
picăturilor( prestub) fixându-se ritmul dorit.

D.Fişa tehnică nr.4: Pregătirea pacientului pentru explorarea radiologică cu sau

fără substanță de contrast
 EXAMENE RADIOLOGICE. ASPECTE GENERALE

Definiţie - Examenele radiologice sunt investigaţii imagistice realizate cu ajutorul radiatiilor

X, care sunt vibrații electromagnetice cu lungime de undă foarte scurtă ce au capacitatea de a
penetra substanţele foarte dense şi de a produce imagini sau umbre ce pot fi înregistrate pe
film fotografic.
Substanţele de contrast sunt utilizate în toate metodele de radio-imagistică: radiologie
convențională, ecografie, tomografie computerizată (CT), imagistică prin rezonanţă magnetică
(IRM). Substanţele de contrast se administrează per os sau intravascular. Rolul lor este de a
determina mărirea contrastului natural al vaselor sanguine şi al organelor interne, ceea ce are drept
rezultat un diagnostic corect.
Principii generale:
 Examenele radiologice se realizează în servicii speciale de către personal instruit
 Echipamentele folosite utilizează tehnici de înaltă rezoluţie - ecrane TV, înregistrări
digitale, imprimante laser,
pentru a obţine imagini cât mai amănunţite
 Ţesuturile moi şi osoase au densitate diferită astfel încât cantitatea de radiaţii care le
străbate variază, iar
imaginile pot fi clare sau mai puţin clare.
 Oasele fiind dense nu sunt străbătute de radiaţii şi sunt radioopace în timp ce
ţesuturile moi sunt străbătute de radiaţii
şi dau imagini ca nişte umbre mai mult sau mai puţin conturate.
 Datorită diferenţei de densitate în timpul examinării se realizează un contrast natural
prin aer, lichid, ţesut gras,ţesut
osos:
 Plămânii şi o parte din tubul digestiv conţin aer - determină imagini transparente
 Unele organe au o capsulă de grăsime care creează o umbră mai mult sau mai puţin
densă
 Oasele conţin săruri minerale şi sunt radioopace
 Pentru vizualizarea unor detalii se pot administra substanţe de contrast care se
introduc pe cale orală, rectală,
injectabilă în funcţie de organul, segmentul, sistemul care urmează să fie examinat. Substanţele de
contrast sunt:radioopace sau radio transparente.
 Nu există o substanţă de contrast sigură, inofensivă. Toate pot determina reacţii
adverse care sunt studiate
şi pot fi prevenite sau combătute.

SUBSTANŢE DE CONTRAST

Substanțe e contrast utilizate în competer tomografie

În tomografia computerizată, sunt utilizate substanţe de contrast care realizează contrast
pozitiv. Cel mai frecvent sunt
utilizate substanţele de contrast iodate. Contrastul pozitiv conţine iod şi este folosit pentru
opacifierea vaselor sanguine, căilor biliare, căilor excretorii urinare, articulaţiilor şi canalului
rahidian.
Substanţele de contrast iodate sunt incolore, hidrosolubile şi stabile în condiţii de depozitare
adecvate (loc uscat, întunecos
şi fără expunere la radiaţii X). Administrarea substanţelor de contrast iodate se face în marea
majoritate a cazurilor pe cale intravasculară, de obicei într-o venă de la plica cotului.
Eliminarea contrastului are loc pe cale renală şi, în 95 - 99% din cazuri, se face prin simpla
filtrare glomerulară. Nu există
secreţie tubulară şi nici reabsorbţie.

Timpul de înjumătăţire este de 60 - 120 minute, la 4 ore fiind eliminată aproximativ 75% din
cantitatea de
contrast administrată.
 substanțe de contrast utilizate în ecografie
 cele mai utilizate substanţe de contrast în ecografie sunt:
 suspensii de particule solide;
 microbule de gaz pur;
 bule de gaz încapsulate în albumină;
 galactoză sau acid palmitic;
 lichide care odată introduse în sânge eliberează microbule de gaz.
Practic, nu există efecte adverse ale acestor substanţe de contrast.
Substanţe de contrast utilizate în IRM
Substanţele de contrast folosite în IRM sunt numite paramagnetice şi conţin ioni cu unul sau
mai mulţi electroni liberi
(gadolinium, crom, mangan, fier, nichel).Cel mai utilizat contrast în IRM este cel care are în
componenţă gadolinium. Eliminarea este integral renală, timpul de înjumătăţire fiind de 90 de
minute.
Substanţele de contrast utilizate în IRM determină mai puţine reacţii adverse decât
substanţele de contrast iodate non-ionice,
Reacţii adverse posibile la substanţele de contrast
- Pot apare din partea unor sisteme şi aparate, reacţiile având intensitate diferită: uşoară,
medie, gravă.
 Reacţiile din partea aparatului cardiovascular: paloare, diaforeză, tahicardie,
bradicardie, palpitaţii, aritmie, edem
pulmonar acut, şoc, insuficienţă cardiacă congestive, stop cardiac
 Reacţii din partea aparatului respirator: strănut, tuse, rinoree, wheezing, criză de astm
bronşic, laringospasm, edeme
laringiene, cianoză, apnee, stop respirator
 Manifestări cutanate: eritem, senzaţie de căldură, urticaria, prurit, dureri la locul
injectării, edem angioneurotic
 Manifestări gastrointestinale: greaţă, vomă, gust metallic, crampe abdominale, diaree,
ileus paralitic
 Manifestări neurologice: anxietate, cefalee, ameţeli, vertij, agitaţie, dezorientare,
stupoare, comă,convulsii
 Manifestări urinare: durere în flancuri, hematurie, oligurie, albuminuria, insuficienţă
renală acută.
 Precauţii speciale pentru substanţe iodate
 Reacțiile adverse sunt mai frecvente între 20 şi 50 de ani şi scad după 70 de ani.
 Se acordă un plus de atenţie persoanelor predispuse
 Dacă un pacient a avut o reacţie alergică trebuie informat, riscul de a face din nou
fiind de 3-4 ori mai mare
 Istoricul privind alergia trebuie consemnat în dosarul nursing/planul de îngrijire
  Substanţele de contrast iodate se administrează pe nemâncate sau după cel puţin 90
de minute de la servirea mesei. Fac excepţie urgenţele.
Pentru prevenirea accidentelor grave (stopul cardio-respirator) este necesar să fie
pregătite materiale pentru
Resuscitare.
În cazul reacţiilor moderate se administrează prompt antihistaminice orale la
recomandarea medicului
Nu se asociază administrarea sulfatului de bariu cu substanţe de contrast iodate
Injectarea substanţei de contrast iodate poate să determine modificări ale funcţiilor
vitale
Înainte şi după examen se măsoară TA, P, R, pentru a sesiza eventualele modificări
(tahicardie, bradicardie,
aritmie, creşterea sau scăderea TA, tulburări respiratorii).
Pacientul este instruit să consume o cantitate mare de lichide pentru a favoriza
eliminarea iodului din organism.
Pregătirea pacientului pentru examen trebuie făcută corect pentru a Evita necesitatea
repetării şi riscul de
iradiere sau de apariţie a reacţiilor adverse la substanţele de contrast.
Se respectă protocolul de pregătire în funcţie de examenul cerut.
Obţinerea consimţământului informat evită o serie de neajunsuri.
Rolul asistentului medical în efectuarea examenelor radiologice.

Obiective
 Examinarea cu ajutorul radiaţiilor X ® a unor organe/aparate cu sau fără substanţă de
contrast în funcţie
de capacitatea de absorbţie a ţesuturilor.
 Înregistrarea imaginilor pentru stabilirea diagnosticului şi urmărirea evoluţiei bolii.
Pregătirea materialelor
 Substanţa de contrast dacă este cazul
 Materialele pentru administrarea substanţei de contrast
 Medicamente pentru prevenirea şi combaterea accidentelor, instrumente pentru
administrare
Pregătirea pacientului
a) pregătirea psihică
 Explicaţi pacientului necesitatea efectuării examenului recomandat de medic
 Informaţi pacientul asupra riscului şi beneficiilor pe care le implică procedura
 Obţineţi consimţământul sau verificaţi dacă a fost obţinut de către medic
 Informaţi asupra duratei examenului
 Verificaţi încă o dată data ultimei menstruaţii la femeile tinere.
b) pregătirea fizică
 Se atrage atenţia, dacă este necesar postul alimentar şi durata acestuia sau
obligativitatea de a urma un
anumit regim
 Se efetuează pregătirea specifică organului sau aparatului examinat, combaterea
gazelor, efectuarea
 clismei sau a spălăturii
 Se administrează antihistaminice la recomandarea medicului
  Se apreciază starea pacientului pentru a stabili modul de transport la serviciul
radiologic.
 Pacientul este rugat să-şi îndepărteze obiectele metalice dacă acestea sunt plasate în
câmpul de
examinare.
Participarea la efectuarea procedurii
 identificaţi pacientul; verificaţi recomandarea în FO sau pe biletul de trimitere.
 verificaţi dacă pacientul a respectat recomandările
 pregătiţi materialele care vor fi transportate la radiologie pentru administrarea
substanţelor de contrast
 instalare unui cateter venos periferic
 însoţiţi pacientul şi ajutaţi-l să se dezbrace (dacă este cazul); predaţi pacientul
colegei de la radiologie
pentru administrarea substanţei de contrast
Îngrijirea pacientului
 Se ajută pacientul să se aşeze pe pat și se monitorizează: T°, P, TA, R., eliminările.
 Se observă aspectul tegumentelor pentru a depista manifestări alergice(eventual)
 Se asigură repausul, se administrează lichide pentru a elimina mai repede substanţa
de contrast
 Se reorganizează locul de muncă
 Spălaţi mâinile și notați procedura în F.O. și dacă pacientul trebuie să revină la
radiologie
Evaluarea procedurii
Rezultate aşteptate/dorite:
 Pacientul prezintă stare generală bună, exprimă confort, nu sunt semne de
alergie/sensibilitate
Rezultate nedorite/ce faceţi
 Pacientul prezintă fenomene de hipersensibilitate (prurit intens, roşeaţă şi edem al
feţei, cefalee, dispnee cu
greţuri şi vărsături) care pot apare mai târziu, după efectuarea examenului.
 Se anunţă medicul (dacă nu este prezent), se administrează medicaţia recomandată
 Se monitorizează pacientul:
 Pacientul acuză dureri de-a lungul venei şi gust metalic
 Explicaţi pacientului că manifestările sunt trecătoare
CAPITOLUL IV
Procesul de îngrijire al unui pacient cu carcinom bronhopulmonar :
Interviu
CULEGEREA DATELOR
1. Informaţii generale:
a. Numele şi prenumele: B R
b. Vârsta: 56
c. Profesia: Pensionar
d. Localitatea de domiciliu: Maramures
e. Diagnosticul la internare: Carcinom Bronho-pulmonar
f. Data internării: 24.03.2023
 g. Data externarii: 28.03.2023
2. Obişnuinţe de viaţă:
Consumatoare de:
 Alcool – neaga
 Cafea – 1-2 cani/zi
 Tutun – fumator de 40 de ani,20 de tigari pe zi
 Drog – neaga
 Alergii cunoscute – nu

3. Probleme de sănătate:
Antecedente medicale personale: apendicectomie la varsta de 13 ani.

Antecedente heredocolaterale: neaga

Motivele internării actuale: pacientul se internează in Sectia de

oncologie a Spitalului judetean de urgentă Baia Mare cu diagnosticul de
neoplasm bronho-pulmonar drept stadiul III B pentru investigatii
clinice,paraclinice si tratament de specialitate.

Istoricul stării actuale:

-dispnee
-tuse
-inapetenta
-stare de greata
-slabiciune

4.Examenul clinic general:

a. Tegumente şi mucoase: palide
b. Greutate: 77 kg
c. Înălţime: 1,63 cm
d. Ţesut celular subcutanat: normoponderal
e. Sistem ganglionar şi limfatic:
f. Aparat loco-motor: integru
g. Aparat respirator: -murmur vezicular
-vibratii vocale transmise normal
- ampliatii respiratorii abolite
h. Aparat cardio-vascular: -T.A.= 112/60 mmHg
-Zgomote batute regulat
-Cord in limite normale
i. Aparat digestiv: - aparat nedureros la palpare
 -abdomen mobil cu respiratia
j. Aparat uro-genital: rinichi nepalpabil, loje renale libere, mictiuni
fiziologice diureza normal.
k. Sistem nervos şi organe de simţ: stare de constienta
prezenta,cooperant,orientat tempero-spatial.
5. Investigaţii:
a. Examenul sângelui – analize şi valori

b. Examenul urinei

c. Alte examene de specialitate:

6. Tratamente:

a. Tratament medicamentos

7. Epicriza şi recomandări la externare:

 Plan de îngrijire al pacientului cu .............
Nevoia Probleme de Obiective Intervenţii Autonome Intervenţii Delegate Evaluare
nursing
 CAPITOLUL V
Educaţia pentru sănătate la un pacient cu…
Bibliografie