04 Conf Mischianu Investigatii Laborator

Capitolul 4.
Investigații de laborator în urologie
Capitolul
4
INVESTIGAȚII DE LABORATOR
ÎN UROLOGIE
Conf. Dr. DAN MISCHIANU
DR. CORINA TAUBNER
139
Tratat de Urologie
Cuprins:
I. Hemoleucograma completă și viteza de sedimentare a hematiilor 141

II. Determinarea grupelor sangvuine 150
III. Explorarea hemostazei și a fibrinolizei 150
IV. Dozări biochimice serice/plasmatice 158
V. Teste imunologice serice (markeri tumorali, hormoni) 167
VI. Analiza urinei 170
Bibliografie 183
140
Capitolul 4. Investigații de laborator în urologie
Expunerea capitolului de „Investigaţii de laborator în urologie” va urma o topică

dictată de modul execuţiei ei zilnice.
I. Hemoleucograma completă și viteza de sedimentare a hematiilor
Hemoleucograma (HL) este unul dintre cele mai valoroase examene de laborator
folosite în investigarea iniţială şi în urmărirea oricărui pacient, inclusiv a pacientului urologic.
Parametrii hemoleucogramei complete, în varianta automată şi/sau clasică, sunt (cu
specificaţia că actualele buletine de analiză conţin aceste „prescurtări”, necesar a fi
cunoscute):
- hemoglobina (Hb sau HGB)
- hematocritul (Ht sau HCT)
- numărul eritrocitelor (nr. Er)
- volumul eritrocitar mediu (VEM sau MCV)
- conţinutul mediu de hemoglobină în eritrocite (HEM sau MCH)
- concentraţia medie a hemoglobinei în eritrocite (CHEM sau MCHC)
- histograma eritrocitelor (RDW)
- reticulocitele, exprimate procentual şi în valori absolute (retic)
- numărul trombocitelor (nr. Tr sau PLT)
- volumul mediu al trombocitelor (VTM sau MPV)
- volumul trombocitar procentual (PCT=pachetocrit)
- histograma trombocitelor (PDW)
- numărul leucocitelor (nr. L sau WBC)
- neutrofilele, monocitele, limfocitele, limfocitele atipice, celulele mari imature (expri-
mate procentual şi în valori absolute).
Analizoarele hematologice automate, din laboratoarele de hematologie, variante

constructive aparţinând diferitelor firme producătoare, folosesc, în general, tehnologii
bazate pe principii de măsurare asemănătoare:
- citometria în flux
- variaţia impedanţei sau a conductibilităţii la trecerea celulelor printr-o apertură
calibrată
- spectrofotometria
- analiza conţinutului enzimatic
- dispersia de către celule a luminii emisă de un fascicul laser monocromatic, detecţia
cu ajutorul foto detectorului şi conversia în impuls electric.
Numărul de impulsuri determină numărul celulelor, iar amplitudinea impulsului este

proporţională cu volumul celulei.
Informaţiile colectate pentru 10.000 celule individuale dintr-o probă sunt procesate
de computer, rezultatele regăsindu-se pe buletinul de analiză sub forma valorilor absolute,
procentelor, rapoartelor şi a histogramelor.
Rezultatele obţinute sunt exacte, precise şi sigure (Păun R, 1999) dacă se respectă
regulile recoltării şi pregătirii analizorului (întreţinere, calibrare, control de calitate).
Diferenţierea automată a celulelor are o serie de limite în situaţii patologice legate de
prezenţa eritroblaştilor, a limfoblaştilor, a limfocitelor atipice, a granulocitelor imature etc.
141
Tratat de Urologie
Analiza automată nu poate depista anomalii morfologice ale eritrocitelor sau

prezenţa microorganismelor intracelulare sau extracelulare (bacterii, fungi, paraziţi).
În aceste situaţii se impune examinarea microscopică clasică a frotiului de sânge care
permite analiza morfologică de fineţe a unui număr de câteva sute de celule, dar permite
decelarea anomaliilor morfologice care „scapă” analizei automate.
Coroborarea datelor hemoleucogramei automate şi ale celor furnizate de micro-
scopia optică clasică morfologului hematolog permite minimizarea dezavantajelor fiecărei
metode şi folosirea avantajelor pe care le au analiza hematologică automată şi metoda
clasică.
Recoltarea sângelui pentru hemoleucogramă
Probele adecvate pot proveni din sângele venos, sângele capilar (deget, călcâi, lobul
urechii) sau arterial (Păun R, 1999).
Recoltarea se face în tuburi vidate care conţin anticoagulant K2-EDTA (acid etilen-
diaminotetraacetic – sare de potasiu) 1,5-2,2 mg/ml (Iacobs DS, 2004) acoperite cu dop mov
sau în microteinere pentru probe din sânge capilar.
Respectarea cantităţii de sânge indicată pe eticheta tubului vidat şi omogenizarea
prin mişcări gentile imediat după recoltare sunt aspecte foarte importante.
Proba trebuie analizată după maxim 6 ore de la recoltare dacă s-a păstrat la tempe-
ratura camerei, sau după maxim 24 ore, dacă a fost refrigerată la 4 0C.
Nu poate fi analizată o probă coagulată sau hemolizată.
Hemoglobina
Generalităţi:
Hemoglobina este elementul esenţial din structura eritrocitului şi are funcţia de
transport al oxigenului.
Valoarea hemoglobinei intră în calculul indicilor eritrocitari (HEM şi CHEM).
Valori normale:
- bărbaţi: 13-17 g/dl
- femei: 12-16 g/dl.
Importanţa clinică:
- scade în: anemie, hemoragie, hemoliză
- creşte în policitemie.
Rezultate false:
- crioglobulinemie
- carboxihemoglobina (>10%)
- hemoglobina S sau C
- hemoliza in vivo
- tratament cu heparină
- hiperbilirubinemia
- lipemia
- prezenţa proteinelor monoclonale
142
- fals scăzute: probe cu microcoaguli.

Metode de determinare:
- Hb obţinută după hemoliză se transformă prin reacţie chimică în cian-Hb măsurată
spectrofotometric la 540 mm
- Spectroscopia în infraroşu pentru unele analizoare automate.
Hematocritul
Generalităţi
- Hematocritul reprezintă procentul de eritrocite din sângele total. Valoarea HT intră în
calculul unor indici eritrocitari (VEM şi CHEM).
Valori normale:
- bărbaţi: 39-51 %
- femei: 36-47 %.
Rezultatele false pot fi datorate anomaliilor eritrocitare (microcite, macrocite, sfero-

cite) în care, pentru metoda manuală, valorile sunt mai mari cu circa 2%.
Pentru metoda automată, prezenţa crioglobulinelor, leucocitozele mari, trombocitele
gigante pot da rezultate fals mai mari; microcitoza, hemoliza, autoaglutinarea pot da rezul-
tate fals mai mici.
- manuală: centrifugarea microtuburilor de 75 mm/1 mm capilare conţinând sânge
total cu anticoagulant EDTA potasic la 10-12.000 g/5 minute şi citirea procentului de
hematii
- automată: parametrul este calculat de analizor HT = RBC x MCV/10.
Numărul eritrocitelor
Generalităţi:
-
Numărul eritrocitelor se exprimă în unitate de volum sânge total şi este folosit pentru
calculul indicilor eritrocitari (VEM şi HEM).
Valori normale:
-
bărbaţi: 4,6-6x106/mm3
-
femei: 3,9-5,5x106/mm3.
Rezultate fals mai mici pot fi datorate prezenţei aglutininelor la rece.
- scade în anemii, hemoragii, hemolize intra sau extravasculare, diluţie intravenoasă
- creşte în policitemia vera sau policitemii secundare (hipoxemie sau producţie
crescută de eritropoietină asociată unor chiste renale sau carcinoame renale)
- creşte în hemoconcentraţie.
- clasică: prin numărare în hemocitometru
143
Tratat de Urologie
- automată: numărătoare electronică.
Indicii eritrocitari
Generalităţi:
- indicii eritrocitari se calculează folosind valorile Hb, HT şi Nr.Er. şi permit clasificarea
anemiilor
- au aplicaţii în asigurarea controlului intern de calitate din laboratorul de hema-
tologie.
VEM este raportul dintre HT şi nr. Er:
HT%
VEM = x 10
E (X106/μl)
Se măsoară în μ3 (microni cubi) sau fl (femtolitri)/eritrocit.
HEM este raportul dintre Hb şi nr. Er:
Hb(g/dl)
HEM = x 10
E (x106/μl)
Se măsoară în pg/eritrocit.
CHEM reprezintă concentraţia medie de Hb a eritrocitelor exprimată în procente,

respectiv câte grame de Hb sunt conţinute într-un decilitru de masă eritrocitară.
Hb(g/dl)
CHEM = x 100
HT %
Se măsoară în g/dl.
Indicele de distribuţie a dimensiunii eritrocitelor, histograma eritrocitelor (RDW) este

un parametru măsurat electronic, sugestiv pentru anizocitoză. Se exprimă în procente.
Valori normale:
-
VEM: 80-94 μ3
-
HEM: 25-34 pg/eritrocit
-
CHEM: 32-36 g/dl
-
RDW: 11,7-14,2 %.
Sinteza informaţiilor furnizate de indicii eritrocitari permite conturarea unor entităţi
patologice.
În anemia feriprivă VEM scade înaintea CHEM invers decât în anemia din bolile
cronice.
144
În anemia hemolitică, în hemoragie sau policitemie, modificările indicilor eritrocitari

sunt discrete.
Anemiile megaloblastice sunt caracterizate de VEM crescut.
În hemocromatoză VEM, CHEM şi HEM au valori crescute.
VEM poate fi crescut în cetoacidoza diabetică datorită hiperosmolarităţii plasmatice,
în general VEM crescut poate fi un indiciu de status hiperosmolar.
La unii pacienţi cu uremie hemodializaţi cronic se pot asocia anemii microcitare cu
VEM scăzut.
RDW creşte în anemia feriprivă şi în beta talasemia majoră.
Datele furnizate de valoarea indicilor eritrocitari trebuie corelate cu examenul
microscopic al frotiului de sânge periferic.
Pentru stabilirea etiologică a sindroamelor anemice diagnosticate se apelează la o

serie de teste de laborator, dintre care amintim:
- Sideremia: valori normale:
 bărbaţi: 60-160 μg/dl
 femei: 50-150 μg/dl.
- Capacitatea totală de legare a fierului: TI BC
 Valori normale: 250-350 μg/dl
- Saturarea transferinei: normal 20-50%
- Transferina: 200-380 mg/dl normal
- Acidul folic: normal peste 2 ng/ml
- Vitamina B12: normal 1.000-2.000 pg/ml
- Eritropoietina, normal 5-36 mUi/ml
- Hemoglobina A2: normal 2-3,2 % din totalul hemoglobinei.
Rezultate false pot fi cauzate de coexistenţa la un pacient a macrocitelor şi micro-

citelor la care indicii eritrocitari se pot situa în intervalul de normalitate sau de prezenţa
autoaglutinării.
- manuală: prin calcularea rapoartelor conform formulelor – introduce factori de
eroare
- automată: coroborând procedeele descrise.
Reticulocitele
Generalităţi:
Reticulocitele sunt eritrocite tinere care după pierderea nucleului păstrează resturi
de ARN ribozomal.
Numărul lor în sângele periferic este un indiciu al activităţii eritropoietice a măduvei
osoase.
Valori normale:
- 0,5-1,5 %
- 10-80x109/l.
145
Tratat de Urologie
- valori crescute se întâlnesc în hemoragii acute şi cronice, în anemii hemolitice
- valori scăzute în anemii aplazice.
Rezultate false:
- la pacienţii cu paraziţi intracelulari, trombocite mari, leucemie limfatică cronică,
porfirie, aglutinare la rece, pot apărea rezultate fals crescute.
- manuală: se numără pe frotiul colorat supravital cu albastru cresyl strălucitor
hematiile cu conţinut de ARN ribozomal colorat şi se raportează la 100 hematii
mature.
- automată: foloseşte citometria de flux şi marcarea cu substanţă fluorocromă a ARN-
ului ribozomal – este mai precisă; se poate determina şi indicele de maturitate a
reticulocitelor (RMI) util în transplantul medular.
Analiza trombocitelor
Generalităţi:
Numărul trombocitelor în sângele periferic circulant este important în coagulopatii,
procese trombotice, maligne sau autoimune şi în evaluarea funcţiei măduvei osoase.
De asemenea, prezintă importanţă diametrul, volumul trombocitelor şi histograma
trombocitelor.
Valori normale:
- numărul trombocitelor: 150-450.000/mm3 sau /μl
- diametru: 2-3 μ
- volum mediu trombocitar: 6,5-12 fl
- plachetocrit: 0,178- 0,217% (Iacobs DS, 2004).
Importanţa clinică
Trombocitopenia poate fi asociată următoarelor împrejurări:
- deficit de producţie datorat unor agenţi fizici sau chimici (chimioterapie)
- cauze imunologice – distrugerea în purpura trombocitopenică idiopatică
- sechestrarea trombocitelor la nivelul unor tumori bogat vascularizate
- hipersplenism
- consum crescut (CID)
- după hemoragii mari, transfuzii, infecţii.
Trombocitoza se poate întâlni:

- în stări fiziologice după efort, post partum după administrarea contraceptivelor orale
- asplenism
- infecţii, inflamaţii
- boli maligne
- distrucţii tisulare
- sindroame mieloproliferative.
146
Pot determina complicaţii tromboembolice.
Rezultate false:
- număr fals crescut în hipertrigliceridemii
- număr fals scăzut în cazul prezenţei microcheagurilor în probă, al satelitismului T la
neutrofile.
- manuală: numărare în hemocitometru la microscopul optic – precizie mică
- automată: măsurarea optică sau bazată pe variaţia impedanţei.
Confruntarea numărului de trombocite obţinut pe analizorul automat sau prin

metoda clasică cu aspectul trombocitelor pe frotiul de sânge colorat şi estimarea lor semi-
cantitativă este extrem de utilă.
Numărul leucocitelor şi formula leucocitară
Generalităţi:
Reprezintă teste de triaj obligatorii pentru investigarea oricărui pacient.
Numărul leucocitelor este util pentru evaluarea mielopoezei, în urmărirea infecţiilor
virale, bacteriene, a proceselor toxice, metabolice, a statusului leucemic.
Formula leucocitară reprezintă expresia procentuală şi/sau în valori absolute a
diferitelor tipuri de leucocite aflate în sângele periferic circulant (granulocite neutrofile
segmentate şi nesegmentate, granulocite eozinofile, bazofile, limfocite, monocite).
Valori normale:
- numărul leucocitelor la adult: 4-9.000/μl (Păun R, 1999); 4500-11.000/μl (Iacobs DS,
2004). Intervalul de referinţă este diferit prezentat în sursele bibliografice consultate,
se stabileşte la nivelul fiecărui laborator
- Neutrofile nesegmentate: 2-4%
- Neutrofile segmentate: 50-70 %
- Eozinofile: 2-4%
- Bazofile: 0-1 %
- Limfocite: 25-35 %.
- efortul, stresul (asociate cu eliberarea adrenalinei) pot creşte numărul L cu 2-5000 μl
- probele din sângele capilar pot da valori ale numărului L mai mari cu 3-12% decât în
sângele venos (Iacobs DS, 2004)
- creşterea numărului de leucocite în infecţii acute se asociază cu neutrofilie şi uneori
deviere la stânga
- în infecţii virale creşte numărul limfocitelor
- scăderea numărului L se întâlneşte în boli autoimune (exemplu: lupusul eritematos
sistemic) însoţită de neutropenie
- leucopenia este comună sindroamelor mielodisplazice, leucemiei acute mieloblastice
- eozinofilia se asociază cu parazitoze, afecţiuni dermatologice, status alergic
- bazofilia se întâlneşte în unele procese maligne.
147
Tratat de Urologie
Rezultate false:
- prezenţa agregatelor de trombocite, a crioglobulinelor sau criofibrinogenului, a
eritrocitelor nelizate, pot da rezultate fals crescute
- corecţia numărului de leucocite în cazul prezenţei eritroblaştilor se face prin deter-
minarea formulei leucocitare şi a numărului de eritoblaşti la 100 de leucocite, apoi cu
ajutorul formulei (Păun R, 1999):
nr. cel. nucleate/ μl

L/ μl = x 100
100+ nr. eritobl / μl
- valori fals mai mici se pot obţine în probe cu microcheaguri, în probe păstrate în
condiţii necorespunzătoare în care celulele îşi pierd integritatea sau la pacienţii cu
sindrom mielodisplazic sau apoptoză.
- manuală: folosind hemocitometrul, proba se diluează cu o soluţie care lizează
eritrocitele (CV=10 %)
Formula leucocitară se determină pe frotiul de sânge colorat examinat la microscop.
- automată: foloseşte variaţia impedanţei sau a conductibilităţii, dispersia luminii
emisă de fasciculul laser, reacţiei citochimice (CV pentru nr. L =1-3%).
Examenul microscopic al frotiului de sânge periferic
Furnizează informaţii importante asupra tuturor celulelor din sânge. Poate fi un

element de diagnostic sau poate sugera investigaţii suplimentare.
Studiul eritrocitelor cuprinde:

- analiza lor dimensională, încadrarea în normocite, macrocite (>9 μm), microcite (<6
μm), semnalarea gradului de variaţie a mărimii (anizocitoză)
- Analiza formei: modificările sunt importante în diagnosticul anemiilor; trebuie
semnalată prezenţa sferocitelor, eliptocitelor, a stomatocitelor (forma de gură),
schizocitelor (fragmente de eritrocit), a dacriocitelor (formă de lacrimă) etc.
- Analiza concentraţiei şi a distribuţiei hemoglobinei; se descrie normocromia, hipo-
cromia care poate merge până la anulocitoză
- Descrierea proprietăţilor tinctoriale: prezenţa macrocitelor policromatofile (reticulo-
cite)
- Analiza distribuţiei eritrocitelor: normal uniformă
- Agregarea lor în rulouri indică o paraproteinemie, iar aglutinarea în grămezi AHAI
(anemia hemolitică autoimună) cu autoanticorpi la rece
- Incluziile din eritrocite sunt anormale şi se menţionează (exemplu: parazitul malariei).
Studiul leucocitelor cuprinde:

- formula leucocitară se descrie: „devierea la stânga” pentru neutrofile.
După Schiling, în infecţie există trei faze distincte:
a) faza de luptă cu neutrofilie
b) faza de apărare cu eozinofilie
c) faza de vindecare cu limfocitoză.
148
- Semnalarea prezenţei celulelor rupte sau degenerate, prezenţa celulelor din alte serii
(eritroblaşti, megacarioblaşti, fragmente de megacariocite, plasmocite)
- Analiza modificărilor de talie: granulocite gigante sau poliploide în mielodisplazii, post
terapie citostatică
- Descrierea anomaliilor nucleare – hipersegmentarea la neutrofile
- Descrierea anomaliilor la nivelul citoplasmei: neutrofile hipo- sau agranulare în
infecţii severe, mieloproliferări cronice, mielodisplazii sau granulaţii toxice în infecţii
severe, septicemii.
Studiul trombocitelor permite:

- controlul numărului trombocitelor prin estimarea semicantitativă a numărului lor şi a
distribuţiei pe frotiu
- analiza dimensiunii (trombocitele tinere sunt mai mari) şi a variaţiilor de formă.
Asocieri de elemente semnalate pe frotiul de sânge utile diagnosticului (Păun R,

1999):
- hipocromia cu microcitoză sugerează anemia feriprivă
- hipocromia şi prezenţa eritrocitelor în rulouri sugerează anemia cronică simplă
- prezenţa schizocitelor, policromatofilia, trombocite rare izolate sugerează CID
- rulouri, tablou leucoeritoblastic ± plasmocite atipice sugerează mielomul multiplu
- macromegalocitoza + neutrofile hipersegmentate sugerează anemia megaloblastică
- leucocitoza + neutrofilie + rulouri sugerează o reacţie leucemoidă
- leucocitoză + limfocitoză sugerează LLC
- limfocite anormale, rulouri sugerează mononucleoză infecţioasă
- leucocitoza + bazofilie + deviere la stânga sugerează leucemia granulocitară cronică.
Viteza de sedimentare a hematiilor (VSH)
Generalităţi:
VSH este un test de triaj pentru investigarea fiecărui pacient.
Recoltarea sângelui pentru VSH se face într-un tub vidat acoperit cu dop negru care
conţine citrat de Na 3,8% 0,5 ml, iar volumul total după recoltare este 2 ml.
Sângele bine omogenizat cu anticoagulantul se plasează vertical într-un stativ 60
minute, după care se citeşte lungimea coloanei de plasmă rămasă după sedimentarea
eritrocitelor.
Valori normale:
- bărbaţi sub 50 de ani: < 15 mm/1 oră
- bărbaţi peste 50 de ani: < 20 mm/oră
- femei sub 50 de ani: < 20 mm/1 oră
- femei peste 50 de ani: < 30 mm/1 oră.
Surse de eroare:
- concentraţia anticoagulantului mai mare decât cea recomandată
- folosirea altui coagulant decât citratul
- bule de aer în tub
- hemoliza
149
Tratat de Urologie
- abateri de la verticalitate a recipientului

- temperatura în afara intervalului 20-25oC.
Factori ce influenţează VSH:

- plasmatici: fibrinogenul crescut, fracţiunile α 2, β şi γ globuline determină creşterea
VSH (proteine asimetrice care scad încărcătura negativă a eritrocitelor – potenţialul
zeta – determină formarea rulourilor care sedimentează mai repede)
- albumina scade VSH, colesterolul creşte VSH
- factori dependenţi de eritrocite: anemia determină creşterea VSH; microcitele
sedimentează mai încet ca macrocitele care au raport scăzut suprafaţă-volum;
eritrocitele cu forme anormale (sferocitele) sedimentează mai încet.
Semnificaţie clinică (Henry JB, 1996):

- în sarcină, VSH creşte moderat din săptămâna 10-12 şi revine la normal la o lună
după naştere
- creşte mult în mielom multiplu, macroglobulinemie, în hipergamaglobulinemii poli-
clonale, în boli inflamatorii, în hiperfibrinogenemii
- creşte moderat în boli inflamatorii (artrită reumatoidă), infecţii cronice, boli de
colagen, neoplazii; este util în monitorizarea lor, dar valoarea normală a VSH nu
exclude diagnosticul acestor afecţiuni
- scade în policitemii.
II. Determinarea grupelor sangvine
Transfuzia de sânge, atât de importantă în urologie, presupune (pentru evitarea unor

accidente foarte grave) determinarea compatibilităţii imunologice dintre sângele transfuzat
şi organismul primitorului, ceea ce este posibil prin determinarea grupelor sangvine A, B, 0 şi
a Rh-ului.
Determinarea grupelor sangvine A, B și 0 constă în evidenţierea antigenelor
(aglutinogenelor) prin metoda Beth-Vincent şi a aglutininelor prin metoda Simonin.
Metoda Beth-Vincent presupune reacţia dintre serurile test 0, A şi B şi eritrocitele
pacientului. În metoda Simonin se folosesc eritrocite test 0, A şi B şi ser de la pacient. Se
urmăreşte prezenţa aglutinării şi se face încadrarea în cele patru grupe A, B, AB şi 0.
Determinarea Rh-ului se face cu ajutorul antiserului anti-D care reacţionează cu
eritrocitele pacientului.
Aglutinarea semnifică Rh pozitiv.
Pe lângă determinarea grupelor A, B, 0 şi Rh la donator şi la primitorul transfuziei mai
este necesară şi proba directă a compatibilităţii (Jeanbreau) prin cercetarea aglutinării în
picătura de ser de la pacient amestecată cu eritrocite din flaconul de sânge care urmează a fi
transfuzat (Barbu R, 1979).
III. Explorarea hemostazei și a fibrinolizei
Explorarea hemostazei şi a fibrinolizei face parte din screening-ul preoperator al

fiecărui pacient urologic.
150
Hemostaza, ansamblul reacţiilor şi mecanismelor care concură la oprirea sângerării,

presupune participarea vasului sangvin, a trombocitelor, a factorilor plasmatici ai coagulării
şi a ţesuturilor.
Mecanismele care asigură liza cheagului de fibrină format trebuie investigate alături
de hemostază (Barbu R, 1979).
Hemostaza primară, la care iau parte vasele şi trombocitele, durează 2-4 minute şi
realizează oprirea temporară a sângerării prin formarea unui trombus plachetar.
A. Explorarea hemostazei primare
1. Timpul de sângerare explorează faza vasculară şi trombocitară a hemostazei.

Este folosit mai puţin în prezent datorită specificităţii şi sensibilităţii lui reduse.
Tehnica folosită:
- se înţeapă lobul urechii la 3 mm adâncime şi se tamponează la fiecare 30 secunde cu
hârtie de filtru până încetează sângerarea.
Valori normale:
- 2-5 minute (Cucuianu M, 1994).
Importanţa clinică
Alungirea timpului de sângerare se întâlneşte în:
- trombocitopenii (sub 80-100.000/mm3)
- tratament cu aspirină (pentru determinarea timpului de sângerare pacientul trebuie
să întrerupă tratamentul cu aspirină cu o săptămână înainte)
- uremie
- macroglobulinemie
- boală von Willebrand etc.
2. Testele de fragilitate capilară au aceeaşi semnificaţie, dar o valoare discriminatorie

mai redusă. Cel mai des utilizat este „testul garoului” (Rumpell-Leeds), în care rezul-
tatul se apreciază după numărul peteşiilor apărute în condiţii de stază venoasă de o
anumită durată (Barbu R, 1979).
3. Numărătoarea trombocitelor (clasic sau folosind analizorul automat de hematologie)

şi examenul lor morfologic pe frotiul colorat pot oferi informaţii utile pentru că
trombocitopeniile reprezintă cea mai frecventă cauză a sângerărilor cutanate şi
mucoase.
- Valori normale: 150-450.000/mm3.
4. Testele funcţionale pentru trombocite (adezivitatea şi agregarea) nu se practică în

laboratoarele clinice în mod curent.
B. Explorarea coagulării
Se realizează cu ajutorul testelor care investighează „coagularea globală” sau

anumite „segmente” ale ei.
151
Tratat de Urologie
1. Timpul de coagulare a sângelui total Lee-White, folosit mai mult în trecut, permite
analiza căii intrinseci şi comune a coagulării, dar are sensibilitate redusă.
- Tehnică: se recoltează sânge în eprubeta de sticlă de 10/100 mm şi se urmăreşte din
minut în minut momentul în care sângele este coagulat complet.
- Valori normale: 6-12 minute.
2. Timpul de coagulare a plasmei recalcificate (timpul Howell) are aceeaşi semnificaţie,

dar este mai sensibil decât testul precedent. Permite diferenţierea tipurilor de
hemofilie şi decelarea prezenţei de anticoagulanţi circulanţi (antitromboplastinici).
- Valori normale: 60-120 secunde (Barbu R, 1979).
Cele două teste descrise se folosesc puţin în prezent. În practica de laborator ele au
fost înlocuite cu teste mai sensibile şi mai specifice, care vor fi expuse în continuare.
Recoltarea sângelui pentru coagulogramă:

Rezultatele testelor de coagulare depind în mod esenţial de calitatea plasmei
obţinută din proba recoltată.
O puncţie venoasă care traumatizează cât mai puţin ţesuturile sau folosirea pentru
testele de coagulare a celei de a doua eprubete recoltate şi evitarea unei linii venoase
heparinate pot oferi o probă de calitate.
Tubul vidat pentru coagulogramă conţine citrat de sodiu 3,8% şi este acoperit cu dop
albastru.
Atunci când pacientului i se recoltează eprubete pentru diferite teste, se respectă
următoarea ordine: tubul cu dop roşu, apoi cel cu dop albastru şi cele cu dop mov (EDTA),
verde (heparină) şi negru (oxalat).
Este obligatorie respectarea cantităţii de sânge la recoltare în tubul pentru
coagulogramă şi omogenizarea lui prin mişcări gentile cu anticoagulantul.
Nu se pot procesa în laborator probele coagulate, hemolizate sau cele în care nu se
respectă volumul de sânge la recoltare.
Plasma citratată separată de trombocite se obţine prin centrifugare standard după
maxim o oră de la recoltare şi se poate păstra neîngheţată maxim 4 ore.
3. Timpul de protrombină (PT) sau timpul Quick informează asupra fibrinoformării

iniţiale pe calea extrinsecă şi depinde de prezenţa factorului VII şi de factorii X, V,
protrombină şi fibrinogen din calea comună.
Timpul de protrombină se efectuează adăugând la plasma citratată un volum dintr-o
suspensie de tromboplastină „completă” (echivalentul tromboplastinei tisulare – factorul
tisular – extrasă din ţesuturi bogate – creier, plămân – sau recombinată). Se măsoară timpul
de coagulare după adaosul de calciu. Reactivul este, deci, un fosfolipid cu factor tisular şi
calciu.
Valorile normale: orientativ 10-14”; ele se stabilesc în fiecare laborator în funcţie de
instrumentul folosit (coagulometru) şi de reactivul de care dispune. Expunerea rezultatelor
se poate face şi în procente din activitatea protrombinică normală („indice de pro-
trombină”); valori normale: 85-100%.
a. Screening pentru integritatea căii extrinseci (factor VII) şi comune (fibrinogen,
protrombină, factor V şi X) a coagulării.
152
Pentru a observa prelungirea PT, deficitul factorului de coagulare implicat în

coagulopatie trebuie să fie între 15-45%, dependenţa ţine de sensibilitatea reactivului.
Timpul Quick este normal în vasculopatii, trombocitopatii, precum şi în tulburări ale
tromboplastinogenezei determinate de deficite ale factorilor plasmatici (cale intrinsecă).
Prelungirea PT poate avea:

 cauze moştenite:
- deficitul de factor VII (APTT normal)
- deficitul de fibrinogen sau protrombină, factor V sau X (APTT poate fi prelungit)
 cauze dobândite:
- disfuncţia hepatică (PT se modifică mai devreme şi mai mult decât APTT)
- deficitul de vitamina K (PT se modifică mai devreme şi mai mult decât APTT)
- coagularea intravasculară diseminată (CID) – PT se modifică mai devreme şi mai mult
decât APTT
- prezenţa anticoagulantului lupic (APTT poate fi sau nu prelungit, PT rar prelungit)
- heparina prelungeşte APTT, mai rar prelungeşte PT – depinde de reactivul folosit
- prezenţa inhibitorilor specifici ai factorilor coagulării (APTT prelungit în afara cazurilor
rare de inhibitori specifici pentru factorul VII).
b. Monitorizarea tratamentului cu anticoagulante orale.

Se foloseşte raportul numit INR (International Normalized Ratio):
ISI PT pacient
INR =
PT martor
ISI – international sensitivity index = parametru
al sensibilităţii particulare a reactivului folosit – tromboplastina „completă”. Se preferă ISI
apropiat de 1.
Intervalul recomandat pentru efectul terapeutic al tratamentului cu anticoagulante

orale este INR=2-3.
La iniţierea tratamentului PT/INR se determină zilnic sau de 4-5 ori pe săptămână
până când doza administrată şi INR sunt stabile, apoi INR se urmăreşte lunar.
Efectul anticoagulant se observă după 4-5 zile datorită timpului de înjumătăţire mare
al factorilor II şi X asupra cărora acţionează.
De aceea, la pacienţii cărora le este necesar un efect anticoagulant imediat se iniţiază
tratamentul cu anticoagulante cu efect prompt (tip heparină) până când anticoagulantul oral
îşi manifestă efectul. Heparina se continuă până când INR are valoarea dorită două zile
consecutiv.
Supradozarea anticoagulantului oral (INR > 5) însoţită sau nu de sângerare poate fi
corectată cu vitamina K sau cu plasmă proaspătă. Administrarea vitaminei K în doză mare
determină o rezistenţă temporară la anticoagulant oral pentru pacient (Iacobs DS, 2004).
Doza de anticoagulant oral poate fi influenţată de unele stări care depind de pacient:
- hipertiroidismul, insuficienţa, cancerul, febra, deficitul de vitamina K impun scăderea
dozei de anticoagulant pentru obţinerea creşterii dorite a PT/INR
- hipertiroidismul sau anumite particularităţi genetice ale pacientului pot motiva
creşterea dozei de anticoagulant pentru obţinerea efectului dorit. Există pacienţi cu
153
Tratat de Urologie
rezistenţă genetică la anticoagulant oral şi numai doze mari pot menţine INR în
intervalul terapeutic.
4. Timpul de tromboplastină parţial activată (APTT) măsoară timpul de coagulare de la

momentul activării factorului XII până la formarea cheagului de fibrină.
Este un test screening pentru integritatea căii intrinseci şi comune a coagulării,
prelungirea lui fiind datorată deficitului factorului VIII, IX, X şi/sau XII sau prezenţei unui
inhibitor (anticoagulant lupic sau anticoagulant administrat în scop terapeutic, respectiv
heparina).
APTT se determină în plasmă proaspăt recoltată şi centrifugată deoarece factorul VIII
poate prelungi fals APTT, iar valori fals scăzute pot fi determinate de eliberarea factorului 4
trombocitar care neutralizează heparina.
APTT este timpul de coagulare a plasmei recalcifiate cu adaos de agent de activare
prin contact a factorului XII şi Kalikreinei. Astfel de agenţi sunt suspensiile de pulbere de
caolină, celită, pulbere de sticlă sau acid elagic şi activează calea intrinsecă a coagulării.
Reactivul este o tromboplastină parţială care nu conţine factor tisular, spre deosebire
de cea folosită pentru determinarea PT care este o tromboplastină completă şi activează
calea extrinsecă a coagulării.
Valorile normale: orientativ 20-39”; ele se stabilesc în fiecare laborator în funcţie de
instrumentul folosit şi de reactivul de care dispune.
a. screening pentru integritatea căii intrinseci şi comune a coagulării:
 pentru a observa prelungirea APTT, deficitul factorului de coagulare implicat în
coagulopatie trebuie să fie între 15-45% (Iacobs DS, 2004), dependenţa ţine de
sensibilitatea reactivului.
Prelungirea APTT poate avea:

 cauze moştenite:
- deficitul factorului VIII, IX, X, XII, prekalikreinei (PT normal)
- deficitul fibrinogenului, factorului II, V, X (PT prelungit şi el)
 cauze dobândite:
- anticoagulantul lupic (PT normal, de obicei)
- heparina (PT mai puţin afectat ca APTT)
- hirudina sau argatrobanul (PT prelungit, de obicei)
- disfuncţia hepatică (PT modificat mai devreme şi mai mult ca APTT)
- deficitul vitaminei K (PT modificat mai devreme şi mai mult ca APTT)
- CID (PT modificat mai devreme şi mai mult ca APTT)
- prezenţa inhibitorilor specifici ai factorilor coagulării (PT normal, cu excepţia
cazurilor rare de inhibitori ai fibrinogenului, ai factorilor II, V, X).
b. Monitorizarea tratamentului cu heparină

Doze mici de heparină nefracţionată administrată subcutanat profilactic (de exemplu
5000 de unităţi de două ori pe zi) nu necesită monitorizare folosind teste de coagulare.
Numărul trombocitelor trebuie urmărit pentru ca posibila trombocitopenie indusă să
fie surprinsă la timp.
Heparinele cu greutate moleculară mică nu prelungesc APTT şi nu produc trombo-
penie.
154
Doze mari, terapeutice de heparină nefracţionată trebuie monitorizate cu APTT şi

numărătoarea trombocitelor.
Raportul APTT pacient/APTT martor convenabil terapeutic este 1,5-2,5.
De obicei, heparina se administrează intravenos, în bolus, urmată de doze de
întreţinere. APTT se măsoară la fiecare 6 ore în prima zi, la 6 ore după schimbarea dozei şi
apoi o dată pe zi până la terminarea terapiei.
Mai puţin frecvent se administrează terapeutic heparina nefracţionată subcutanat de
două ori pe zi cu controlul APTT la 6 ore după injecţie, vârful de activitate este la 2-4 ore
după administrare subcutanată. Dacă pacientul tratat cu heparină nefracţionată începe
tratamentul cu anticoagulante orale, heparina se continuă două zile după ce INR are
valoarea în intervalul terapeutic.
Rezistenţa la heparină poate fi datorată prezenţei proteinelor de fază acută care pot
neutraliza heparina şi nu se obţine prelungirea APTT, sau mai rar, deficitului de antitrombină.
APTT se foloseşte şi pentru monitorizarea tratamentului cu hirudină, antitrombotic
utilizat la pacienţi cu trombopenie indusă de heparină.
Dozele terapeutice uzuale de hirudină: 0,4 mg/Kg i.v., în bolus, apoi 0,15 mg/Kg/oră
i.v. în perfuzie. APTT se determină după 4 ore de la începerea terapiei, după 4 ore de la
schimbarea dozei şi apoi zilnic. Raportul dorit APTT pacient/APTT martor este 1,5-2,5 (Jacobs
DS, 2004).
5. Timpul de trombină (TT) explorează etapa finală de pe calea comună a coagulării şi

depinde doar de prezenţa unei cantităţi suficiente de fibrinogen coagulabil.
Valori normale: 10-13” sau 16-24”, dependente de concentraţia trombinei în
reactivul folosit. Acest test prezintă valori anormal prelungite în caz de scăderi de fibrino-
genemie, în prezenţa heparinei, a produşilor de degradare fibrinolitică sau a unor molecule
de fibrinogen anormale. Deşi util pentru depistarea unor desfibrinogenemii, testul cu
trombină nu reprezintă o explorare de rutină absolut necesară şi se practică doar în cazuri
rare (Cucuianu M, 1994).
PT, APTT şi TT pot orienta asupra tipului de coagulopatie. Precizarea deficitului
factorului sau factorilor de coagulare se face prin explorări speciale.
Astfel:
- PT normal, APTT prelungit şi TT normal sugerează o anomalie pe cale intrinsecă.
Deficitul poate afecta următorii factori: VIII, IX, XI, XII, prekalikreina, kininogenul cu
greutate moleculară ridicată
- PT prelungit, APTT normal şi TT normal sugerează o anomalie pe calea extrinsecă.
Posibil deficit de factor VII. Acest aspect poate surveni şi în perioada de început a
terapiei cu antagonişti ai vitaminei K
- PT prelungit, APTT prelungit şi TT normal sugerează o anomalie pe calea comună.
Posibil deficit de factor V, X sau protrombină. Deficitele multiple afectând factori care
intervin pe diversele căi pot realiza această asociere de teste
- PT normal sau prelungit, APTT normal sau prelungit, TT prelungit sugerează o
anomalie cantitativă sau calitativă a fibrinogenului. Prelungirea PT şi a APTT indică un
deficit sever al fibrinogenului.
6. Teste specifice pentru factorii coagulării

În principiu, orice factor al coagulării poate fi dozat atât prin metode imunologice ca
antigen, cât şi pe baza activităţii sau procesul de coagulare (Cucuianu M, 1994), sub aspect
cantitativ, dar şi funcţional.
155
Tratat de Urologie
a. Fibrinogenul este transformat în fibrină de către trombină. Scăderea lui sub 100
mg/dl se asociază cu sângerare; poate fi moştenită, dar mai frecvent dobândită în
insuficienţa hepatică, CID.
Valori normale:150-400 mg/dl.
Dozarea fibrinogenului se face fie prin metoda Clauss (coagularea cu trombină a
plasmei diluate; timpul de coagulare este invers proporţional cu nivelul fibrinogenului
în probă), fie prin metode bazate pe PT.
b. Factorii V, VII şi X se determină amestecând plasma de analizat cu o plasmă

deficitară în factorul care urmează a fi dozat. Se determină PT, iar gradul de
corectare a timpului de coagulare se compară cu acela produs de plasma
normală.
c. Factorii VIII, IX, XI şi XII se determină folosind plasmă deficitară în unul din factorii
menţionaţi; se amestecă cu plasma de analizat şi se efectuează un test APTT:
Gradul de corectare a timpului de coagulare se compară cu acel produs de
plasma normală (Cucuianu M, 1994).
d. Antitrombina III este o proteină cu rol anticoagulant al cărei deficit determină o

hipercoagulabilitate şi creşte riscul de tromboză.
Valori normale: 80-130% sau 170-390 mg/L (Iacobs DS, 2004)
Valori scăzute în:
- deficit funcţional hepatic
- tromboze
- CID
- intervenţii chirurgicale
- sindrom nefrotic
- administrare de contraceptive orale.
e. Proteina C este o proteină cu rol anticoagulant, al cărei deficit determină o hiper-

coagulabilitate şi creşte riscul de tromboză. Deficitul poate fi cantitativ (tip I) şi
calitativ (tip II).
Valori normale: 70-140%.
Valori scăzute:
- deficit funcţional hepatic
- deficit al vitaminei K sau tratament cu warfarină
- intervenţii chirurgicale
- tromboze
- CID.
f. Proteina S este cofactorul proteinei C. Deficitul ei determină o hiper-

coagulabilitate şi creşte riscul de tromboză venoasă. Deficitul poate fi cantitativ
(tip I) şi calitativ (tip II).
Valori normale: 70-140%.
Valori scăzute în:
- deficitul sintezei hepatice sau tratament cu warfarină
- tromboză
156
- CID
- tratament cu estrogeni, contraceptive orale, sarcină
- sindrom nefrotic
- varicelă, infecţia cu HIV.
g. Rezistenţa la proteina C activată şi mutaţia factorului V Leiden este o situaţie ce

conduce la hipercoagulabilitate şi risc crescut de tromboză venoasă.
Este prezentă la 5% din populaţia caucaziană şi este responsabilă de 40-50% din
trombozele recurente.
Metodele de determinare se bazează fie pe măsurarea PTT, fie prin evidenţierea
mutaţiei la nivelul ADN (prin PCR - polymerase chain reaction).
C. Explorarea fibrinolizei
1. Timpul de liză a cheagului de sânge (în eprubetă, la 37 0C); în mod normal liza se
produce mai târziu de 24 de ore; în fibrinoliza acută timpul de liză poate scădea sub o
oră; în fibrinoliza cronică poate apărea liza parţială (cheag fărâmiţat).
2. Timpul de liză a cheagului euglobulinic (TLCE), mai sensibil, se bazează pe eliminarea
din plasma cercetată a inhibitorilor fibrinolizei (prin tratarea cu acid acetic), coagu-
larea (prin recalcifiere) a euglobulinei rămase (conţinând fibrinogen, plasmină,
plasminogen şi activatori) şi urmărirea timpului de liză (normal 3 ore; în fibrinoliză
este scurtat sub 2 ore, chiar sub 30 minute) (Barbu R, 1979).
3. D-dimerii şi produşii de degradare ai fibrinei (PDF)
Sub acţiunea plasminei, cheagul de fibrină este lizat. Rezultă D-dimeri şi PDF.
Plasmina poate degrada şi fibrinogenul, generând produşi de degradare ai fibrino-
genului care sunt evidenţiaţi prin teste de dozare PDF.
Valori normale:
- D-dimeri <0,5 μg/ml
- PDF <5 μg/ml.
- latex-aglutinare
- ELISA (enzyme linked immunosorbent assays)
- alte metode.
Semnificaţia clinică:
- D-dimerii şi PDF prezintă importanţă în diagnosticul CID
- D-dimerii au valoare diagnostică în tromboza venoasă profundă şi trombolismul
pulmonar, IMA (infarctul miocardic acut)
- D-dimerii şi PDF pot fi utili în monitorizarea terapiei trombolitice.
Rezultate fals pozitive pot fi date de creşterea factorului reumatoid (FR).

D-dimerii şi PDF pot creşte în boli hepatice, post operator, la hemodializaţi.
Pacienţii cu cancer pot prezenta reacţii fals pozitive pentru D-dimeri şi PDF.
Trombelastografia înregistrează modificările dinamice ale sângelui în procesul
coagulării, sub forma unei curbe a cărei analiză permite unele concluzii asupra mecanismelor
hemostazei (Barbu R, 1979).
157
Tratat de Urologie
IV. Dozări biochimice serice / plasmatice
A. Explorarea activităţii funcţionale a rinichiului se poate realiza indirect prin deter-

minarea unor parametrii umorali, în menţinerea cărora participarea rinichiului este
esenţială.
1. Ureea, ureea nitrogen-serică sau plasmatică.
Generalităţi:
Ureea este produsul final al metabolismului proteic, este sintetizată în ficat pornind
de la amoniac şi se elimină renal prin filtrare glomerulară.
Atât ureea cât şi ureea nitrogen (BUN = blood urea nitrogen) care reprezintă 47% din
uree, pot fi dozate în ser sau în plasmă prin metode biochimice.
Ureea nitrogen se foloseşte în calculul osmolarităţii:

- Osmolaritatea = [Na++(mmol) EX x 2] + BUN (mg/dl)/2,8 + glicemia (mg/dl)/18.
- Normal: 275-295 mOsm/Kg
Recoltare:
Sângele poate fi recoltat în tub vidat simplu, fără anticoagulant (acoperit cu dop roşu)
sau în tuburi vidate cu EDTA (dop mov) sau heparinat de litiu (dop verde).
Serul, respectiv plasma se obţin prin centrifugare în condiţii standard şi separare.
Ureea este stabilă în ser/plasmă o zi la temperatura camerei, 3 zile la 4-8 0C şi 3 luni la
0
-20 C.
Valori normale, orientativ:

- pentru uree: 25-50 mg/dl
- pentru ureea nitrogen: 8-23 mg/dl.
Valorile normale se stabilesc la nivelul fiecărui laborator, în funcţie de analizorul de
biochimie folosit şi reactivul cu care lucrează.
În general, se foloseşte metoda enzimatică, cu urează care descompune ureea în CO 2
şi NH3, urmată de o reacţie colorimetrică.
Metode alternative:
Cu diatilmonoximă, cu hipobromit de sodiu, cu sublimat etc.
Semnificaţie clinică:
Valoarea ureei depinde de: aportul proteic, de diureză şi de starea funcţională a
rinichiului.
Valori crescute în:

- insuficienţa renală acută şi cronică, deşi are sensibilitate şi specificitate mai redusă
decât creatinina, evaluarea funcţiei renale se face în continuare folosind ambele
determinări: ureea şi creatinina serică/plasmatică
- insuficienţa cardiacă congestivă, boli infecţioase acute, hemoragii gastrointestinale,
encefalite, diabet zaharat, boala Addison, deshidratare, prin vărsături, diaree masivă
158
- maladii febrile, cetoacidoză, catabolism proteic crescut, tumori, iradieri, tratament cu

citostatice
- tratamente cu: tetracicline, diuretice, corticosteroizi, medicamente nefrotoxice
- aport alimentar excesiv de proteine.
Ureea prezintă importanţă pentru urmărirea pacienţilor hemodializaţi sau pentru
urmărirea altor tratamente.

- sarcină
- insuficienţă hepatică.
2. Creatinina serică/plasmatică
Generalităţi:
Creatinina este un produs al catabolismului proteic muscular, este considerată un
indicator mai sensibil şi mai specific al funcţiei renale, valorile sale fiind dependente de rata
de producere şi de eliminare şi, practic, nefiind influenţată de ingestia de proteine, aportul
lichidian sau diureză. Reflectă rata filtrării glomerulare renale. Formula este GFR=δL/Crs.
GFR=rata filtrării glomerulare; L=înălţimea pacientului în cm; Crs=creatinina serică;
δ=constantă dependentă de vârstă şi sex extrasă din tabele.
Recoltare:
Sângele poate fi recoltat în tub vidat simplu, fără anticoagulant (dop roşu) sau tuburi
vidate cu heparină (dop verde).
Serul, respectiv plasma se obţin prin centrifugare în condiţii standard şi separare.
Nu pot fi procesate probele hemolizate.
Valori normale, orientativ: 0,6-1,2 mg/dl (pentru bărbaţi) şi 0,5-1,1 mg/dl (pentru
femei).
Valorile normale se stabilesc la nivelul fiecărui laborator, în funcţie de analizorul de
biochimie folosit şi reactivul cu care se lucrează.
Metode de determinare: Reacţia Jaffé (foloseşte acid picric), metoda enzimatică,
reacţia cu orto-nitrobenzaldehidă etc. În reacţia Jaffé o serie de interferenţe pun probleme
diagnostice.
Semnificaţie clinică
- afecţiuni renale şi insuficienţă renală cu scăderea filtrării glomerulare
- obstrucţii ale tractului urinar
- scăderea perfuziei renale în insuficienţă cardiacă congestivă, şoc, deshidratare
(vărsături, diaree)
- pancreatită acută necrozantă
- hipertensiune, diabet zaharat, boli cardiovasculare, pacienţi de peste 75 de ani.
Valori scăzute se observă la:

- persoane cu masă musculară redusă în tratamente de lungă durată cu corticosteroizi,
boli musculare, boli hepatice.
159
Tratat de Urologie
Creşterea creatininei în cazul reducerii perfuziei renale este mai puţin promptă ca a
ureei. Nivelul creatininei creşte atunci când cel puţin jumătate din nefroni nu funcţionează.
Creatinina este un indicator sensibil al funcţiei renale.
Interferenţe cu determinarea creatininei produc unele medicamente printre care
cefalosporinele, metadona, cimetidina, guanina şi alimente precum carnea, glucoza, fructo-
za, acidul asorbic etc.
3. Raportul uree-nitrogen/creatinină
Generalităţi:
Raportul uree-nitrogen/creatinină permite diferenţierea între insuficienţa de cauză
prerenală, renală sau postrenală (obstrucţia) şi oferă indicii în hemoragia digestivă.
Raportul este normal în insuficienţa de cauză renală.
Determinările se fac în ser şi raportul se calculează.
Valori normale: 10-20.
Valori crescute peste 20 se obţin în cazul producţiei crescute de uree şi al excreţiei

scăzute.
Exemple: azotemia prerenală (insuficienţa cardiacă congestivă, şoc hipovolemic,
hipotensiune, deshidratare).
Valori crescute ale raportului cu creatinină normală se întâlnesc în catabolism
accentuat, în hemoragii digestive, aport proteic alimentar mare, tratament cu tetracicline
sau steroizi.
Valori crescute ale raportului şi ale creatininei serice se întâlnesc în obstrucţii ale
tractului urinar şi azotemii prerenale însoţite de afecţiuni renale.
Valori scăzute ale raportului uree-nitrogen/creatinină se pot întâlni la pacienţii cu
regim sărac în proteine, malnutriţie, sarcină, boli severe de ficat, hemodializaţi, cu secreţie
inadecvată de hormon antidiuretic.
4. Acidul uric seric
Generalităţi:
Acidul uric este produsul final în metabolismul purinelor şi se asociază clinic cu guta şi
insuficienţa renală.
Recoltare:
Sângele se recoltează exclusiv în tub vidat simplu fără anticoagulant (dop roşu), iar
serul se obţine prin centrifugare în condiţii standard şi separare. Se evită consumul
băuturilor alcoolice înainte de recoltare.
Acidul uric este stabil în ser trei zile la 25oC, 3-7 zile la 4 oC şi 6-12 luni la -20 oC.
Valori normale: orientativ – 3,7-7 mg/dl la bărbaţi, 2,7-6 mg/dl la femei.

Valorile normale se stabilesc la nivelul fiecărui laborator în funcţie de analizorul de
biochimie folosit şi reactivul cu care se lucrează.
Metode de determinare: spectrofotometrie sau HPLC (high performance liquid
chromatography).
160
În mod normal, uricemia variază în funcţie de alimentaţie, sex, vârstă, factori
genetici, diferite stări fiziologice (efort fizic, menopauză).
Valori crescute se întâlnesc în gută, insuficienţă renală cronică, leucemie, boli
infecţioase, poliglobulie, procese însoţite de degradări tisulare, precum şi după radioterapie,
tratamente cu medicamente antimicotice şi antimetabolice, terapie cu ACTH sau hidro-
cortizon; de asemenea în toxicoza gravidică şi în intoxicaţiile cu plumb şi mercur.
Valori scăzute ale uricemie sunt menţionate în boala Wilson, după administrarea de
medicamente uricozurice, în sindromul Tony-Debrè-Fanconi, în afecţiuni tubulare renale.
5. Ionograma serică/plasmatică
Determinarea concentraţiei serice/plasmatice a ionilor (Na +, K+, Cl-, bicarbonaţi, Ca++,

Mg++) este foarte utilă în prezenţa oricărui tip de nefropatie, precum şi pentru aprecierea
funcţiei rinichiului în diferite acţiuni sistemice (HTA, insuficienţă cardiacă, insuficienţă
hepatică, endocrinopatii diverse, intoxicaţii etc.).
a. Natriul
Generalităţi:
- Reprezintă principalul cation al lichidului extracelular; important în menţinerea
echilibrului osmotic;
- Aportul zilnic mediu: 5-10 g NaCl, nevoia zilnică 5-6 g, sursa principală o reprezintă
alimentaţia, eliminarea se face în cea mai mare parte pe cale renală (4-5 g), dar şi pe
cale fecală şi transpiraţie.
Recoltare:
- Sângele se recoltează în tub vidat fără anticoagulant (dop roşu) sau cu
heparinat de litiu (dop verde), serul sau plasma se obţin prin centrifugare în
condiţii standard şi separare.
Valori normale:
- 136-145 mmol/L, orientativ; valorile se stabilesc în fiecare laborator
Metoda de determinare: ISE (folosind electrozi cu ioni selectivi).
Semnificaţie clinică
Hipernatremiile se întâlnesc în următoarele situaţii:
- Aport crescut: intoxicaţii cu sare, perfuzii cu soluţii saline hipertone
- Eliminare scăzută: glomerulonefrite acute şi cronice, anurii de origine
tubulară; în hiperfuncţie corticosuprarenală, tratament ACTH, corticosteroizi,
în HTA malignă
- Scăderea aportului de apă
- Creşterea eliminării apei prin pierderi cutanate şi pulmonare (transpiraţie,
arsuri, polipnee), prin pierderi digestive, diaree, vărsături, fistule digestive sau
prin pierderi renale (diabet insipid, insuficienţă renală, diureză osmotică);
Hiponatremia se instalează după aport salin insuficient, pierderi de lichide bogate în
sare (diaree, vărsături, aspiraţii gastroduodenale, fistule digestive, arsuri, insuficienţă
161
Tratat de Urologie
corticosuprarenală, „nefrită care pierde sare” etc.); sechestrarea lichidelor bogate în sodiu la
nivelul peritoneului, pleurei, ocluzia intestinală, edemul arsurilor.
b. Potasiul
Generalităţi:
- Este cationul intracelular majoritar. Importanţa potasiului rezultă din multiplele sale
funcţii: rol plastic, rol în schimburile la nivelul membranei, rol în metabolismul
hidraţilor de carbon, rol în transmiterea influxului nervos şi în excitabilitatea
neuromusculară alături de ceilalţi ioni; dependenţa este dată de relaţia:
Na+ + K+
Ca++ + Mg++ + H+
- aportul zilnic de potasiu este de 3-4 g, eliminarea potasiului este aproximativ aceeaşi.
Recoltare:
Sângele se recoltează în tub vidat fără anticoagulant (dop roşu) sau cu heparinat de
litiu (dop verde); serul sau plasma se obţin prin centrifugare în condiţii standard şi separare.
Se refuză proba hemolizată.
Valori normale: 3,5-5 mmol/L, orientativ valorile normale se stabilesc în fiecare

laborator.
Medoda de determinare: ISE.
Urmărirea potasemiei este utilă pentru vârstnici, pacienţii perfuzaţi, trataţi cu
diuretice, sau pentru pacienţii cu boli renale, în special pentru cei hemodializaţi şi cu
insuficienţă renală acută.
Hiperpotasemiile pot apărea:

- prin aport excesiv (medicamentos)
- prin hiperproducţie endogenă (distrugeri tisulare + arsuri, şoc, sindrom de
zdrobire)
- în stări toxico-septice (peritonite, ocluzii intestinale, comă diabetică)
- prin reducerea eliminării (insuficienţă renală acută, insuficienţa cortico-
suprarenală acută).
Hipopotasemiile pot aparea:

- prin aport insuficient de K
- prin pierdere pe cale renală (nefropatii tubulare, hiperaldosteronism, acidoze
diabetice, administrări prelungite de diuretice)
- prin pierdere pe cale digestivă (vărsături, diarei)
- prin hiperhidratarea aparatului extracelular, migrarea K in celule (perfuzări mari
de glucoză, comă diabetică etc).
Deoarece valorile potasemiei nu reflectă decât parţial deficitul global de K + din
organism, acestea se interpretează în context clinic şi luând în considerare aspectul
electrocardiogramei (Barbu R, 1979).
162
c. Calciul ionic
Generalităţi:
- Este fracţiunea cu activitate fiziologică a calciului seric şi reprezintă 40% din calciul
seric total
- Intervine în procese de excitabilitate musculară, de permeabilitate celulară şi
capilară, în coagulare şi fibrinoliză, între os şi mediul intercelular există schimburi de
calciu permanente în ambele sensuri.
Recoltare:
Sângele se recoltează în tub vidat cu heparină (dop verde) sau fără anticoagulant
(dop roşu). Serul sau plasma se obţin prin centrifugare în condiţii standard şi separare.
Proba se păstrează în condiţii de anaerobioză.
Poate fi menţinută 2 zile la 4oC sau 2 ore la temperatura camerei.
Valori normale, orientativ:

- 4,2-5,5 mg/dl – valorile normale se stabilesc în fiecare laborator.
Metoda de determinare: ISE.
Semnificaţia clinică
Hipercalcemiile pot apărea prin:
- mecanism endocrin (hiperparatiroidism)
- mecanism renal: insuficienţă renală cronică
- administrare masivă de vitamina D sau dihidrotahisterol
- eliberare din os: mielom multiplu, tumori osoase, imobilizare prelungită.
Hipocalcemiile apar în:

- rahitism
- nefropatii cronice azotemice
- hipoparatiroidism
- deficit de vitamina D.
Completarea explorării calciului se face prin determinarea activităţii parathor-

monului, a fosfatazelor alcaline, a celorlalţi electroliţi (Mg ++, Na+, K+), EKG, EEG, EMG
(electrocardiogramă, electroencefalogramă, electromiogramă)
d. Magneziul
Generalităţi:
- Este un cation important, la 40% din pacienţii hipopotasemici se asociază
hipomagne-ziemia. Se poate determina Mg total normal şi cel ionic.
Recoltare:
Sângele se recoltează în tub vidat simplu (dop roşu), proba se centrifughează şi se
separă serul.
Este stabil câteva zile la 26oC.
Nu se pot procesa serurile hemolizate.
163
Tratat de Urologie
Valori normale:
- orientativ: 1,6-2,3 mg/dl, Mg total; 1,1-1,6 mg/dl Mg ionic.
Metode de determinare: spectrofotometrie, fluorometrie, metode enzimatice etc.
Determinarea magneziemiei este importantă în următoarele situaţii: infarct
miocardic, aritmii cardiace refractare la tratament, alcoolism, malnutriţie, hipopotasemie,
hipocalcemie sau hiponatremie refractară, terapie cu diuretice, tratamente nefrotoxice sau
citotoxice, iritabilitate neuromusculară neexplicată etc.
Deficitul global de Mg cu hipocalcemie şi aritmie cardiacă poate fi însoţit de valori
normale ale Mg seric.
e. Fosforul
Generalităţi:
- Prezintă importanţă pentru explorarea paratiroidelor, în rahitism şi insuficienţa
renală cronică.
Recoltare:
Sângele se recoltează în tub vidat simplu (dop roşu), determinarea se face în ser
imediat separat.
Nu se pot procesa probele hemolizate.
Valori normale:
- 2,5-4,5 mg/dl
Metoda de determinare: fotometrică.
Semnificaţia clinic:
Hiperfosfatemia se asociază cu: efort fizic, deshidratare, hipoparatiroidism,
metastaze osoase, hipervitaminoza D, sarcoidoza, ciroza ortală, insuficienţa renală, diabet
zaharat cu cetoacidoză, embolism pulmonar, resuscitare cardiacă etc.
Hipofosfatemia este asociată cu: hiperparatiroidism, cancer cu hipercalcemie, admi-
nistrarea diureticelor, a corticosteroizilor, deficitul de vitamina D, sepsis, dializă, afecţiuni
renale tubulare, vărsături, diaree, perfuzii i.v., etc.
f. Clorul
Generalităţi:
- Clorul este principalul anion al sectorului extracelular.
Recoltare:
Sângele se recoltează în tub vidat simplu (tub roşu) sau tub vidat cu heparină (dop
verde).
Proba folosită poate fi serul, plasma sau sângele total.
Valori normale:
- 97-107 mmol/L.
Metode de determinare: spectrofotometrie, SE etc.
164
Hipercloremia se întâlneşte în dezechilibre acidobazice şi deshidratări celulare.
Hipocloremia se instalează după pierderi digestive (vărsături, aspiraţii etc.), pierderi
renale (insuficienţă renală cronică), secreţie neadecvată de hormon antidiuretic, boală
Addison etc.
g. Bicarbonatul
Generalităţi:
- Alături de clor, este anionul important pentru spaţiul extracelular, rolul lui în
menţinerea echilibrului acidobazic fiind major.
Recoltare:
Sângele se recoltează în tub vidat simplu (dop roşu), tub vidat cu heparină (dop
verde) sau seringă heparinată pentru gaze sangvine.
Proba folosită poate fi serul, plasma sau sângele total.
Valori normale: 22-29 mmol/L în sângele venos.

Se determină indirect prin calculi în funcţie de pH și pCO 2 măsurate cu ajutorul
analizorului de gaze sangvine.
Alte metode: ISE, metode enzimatice.
Semnificaţia clinică: valori crescute se întâlnesc în alcaloza metabolică, asociate cu

hipopotasemie, în deshidratare după vărsături, diuretice sau creşteri ale cortizolului şi
aldosteronului.
Valori scăzute se asociază cu acidoza metabolică (cetoacidoze), diaree, acidoză
tubulară renală.
În cursul insuficienţei renale se pot întâlni următoarele forme de tulburări hidro-

electrolitice:
- hiponatremia prin depleţie (reabsobţia deficitară a natriului în cursul diurezei
osmotice, vărsături, diarei, regim desodat), prin diluţie (retenţie mai importantă de
apă decât de sodiu) şi prin afectarea celulară ca în acidoze
- hiperpotasemia, mai frecventă în insuficienţa renală acută, consecinţă a hiper-
catabolismului, a distrugerilor tisulare, incapacităţii de eliminare a potasiului pe cale
urinară (oligoanurie)
- hipocalcemia asociată cu hiperfosfatemie şi hipermagneziemie şi dereglări
secundare ale funcţiei glandei paratiroide
- clorul poate avea valori scăzute în situaţiile descrise la hiponatremie, în alcaloze
metabolice cu hipopotasemie, în acidoza metabolică renală predominant glomerulară
sau valori crescute în acidoza metabolică renală predominant tubulară.
Acidoza renală însoţeşte, în general, nefropatiile tubulare cronice în care se constată
o hipercloremie, scăderea nivelului bicarbonaţilor plasmatici şi a pH plasmatic (Barbu R,
1979).
165
Tratat de Urologie
6. Proteinele plasmatice pot oferi, de asemenea, o serie de date utile în cazul unei
nefropatii. Se determină proteinele totale, albuminele, globulinele, fracţiunile electro-
foretice sau imunoelectroforetice.
Valori normale:
- proteine totale 6,5-8,3 g/dl
- albumină 55-60%
- α-1-globuline 3-4%
- α-2-globuline 9-11%
- beta-globuline 12-14%
- gama-globuline 15-18%
- raport albumine-globuline 1,2-1,5.
În sindromul nefrotic se asociază:

- hipoalbuminemia, hiper- α2 şi β-globulinemia.
În glomerulonefritele cronice cresc α2 şi γ-globulinele.
În pielonefrite cronice se întâlnesc hipergamaglobulinemii.
7. Lipidele, în special colesterolul, prezintă interes în sindromul nefrotic (valori peste

300 mg/dl), dar şi fosfolipidele şi acizii graşi liberi (inconstant) (Barbu R, 1979).
Valori normale:
- lipide totale
 400-700 mg/dl pentru femei
 500-800 mg/dl pentru bărbaţi
- fosfolipide: 210-270 mg/dl.
8. Enzime serice cu semnificaţie deosebită în urologie
a. Fosfataza acidă totală/prostatică
Generalităţi:
Enzima se găseşte în prostată, os, ficat, splină, rinichi, eritrocite, leucocite, trombo-
cite şi glande endocrine.
Recoltare:
Sângele se recoltează în tub vidat simplu (dop roşu) sau cu EDTA (dop mov).
Proba folosită poate fi serul sau plasma, testul se va face la scurt timp după recoltare.
Serurile lipemice şi cu bilirubină peste 2 mg/dl se evită.
Recoltarea probei se face înainte ca pacientului să i se fi efectuat tuşeu rectal, masaj
prostatic, biopsie prostatică ş.a.
Valori normale:
- orientativ – fosfataza acidă totală (metoda enzimatică de determinare): 2-12
unit/l la bărbaţi; 0,3-9,2 unit/l la femei
- fostfataza acidă prostatică – 0,2-3,5 unit/l la bărbaţi; 0-0,8 unit/l la femei
166
Fosfataza acidă totală/prostatică creşte în afecţiuni ale prostatei, carcinom, hiper-
plazie benignă, prostatită.
Fosfataza acidă creşte în cazul distrugerii trombocitelor în tromboze, embolii pulmo-
nare, trombastenii.
Valoarea ei diagnostică se referă la cancerul de prostată şi metastazele osoase ale
acestuia, ale carcinoamelor colonului, mamar, corticosuprarenal şi pulmonar.
Dozarea antigenului prostatic specific (PSA) este mai specifică şi mai sensibilă decât
fosfataza acidă totală/prostatică în urmărirea evoluţiei clinice şi a tratamentului carcino-
mului de prostată.
b. Fosfataza alcalină serică
Generalităţi:
Fosfataza alcalină serică se găseşte sub forma a cel puţin trei izoenzime: hepato-
biliară, osoasă şi intestinală, iar în timpul sarcinii se adaugă cea placentară.
Recoltare:
Sângele se recoltează în tub vidat simplu (dop roşu), proba folosită este serul. Testul
se face în ziua recoltării, proba nu se poate păstra mai mult de patru ore, activitatea enzimei
crescând în timp.
Valori normale:
- orientativ: 50-120 unit/l
Metode de determinare: end-point, cinetică spectrofotometrică ş.a.
Fosfataza alcalină osoasă are valori ridicate în cursul creşterii, în rahitism, hiper-
paratiroidism, metastaze osoase ale carcinomului de prostată şi mamar, osteosarcoame.
Valori crescute ale fosfatazei alcaline serice sunt utile în diagnosticul diferenţial al
afecţiunilor hepatobiliare.
Forma intestinală creşte în cirozele hepatice, în ulcer duodenal şi în excesul de
grăsimi alimentare.
Formele atipice se întâlnesc în hepatoame.
V. Teste imunologice serice (markeri tumorali, hormoni)
1. Alfa-fetoproteina (AFP)
Generalităţi:
AFP este 167protein dominantă în serul fetal, importantă, de asemenea ca şi proteina
carcinoembrionară.
Din punct de vedere fizico-chimic este asemănătoare albuminei.
Recoltare:
Sângele se recoltează în tub vidat simplu, fără anticoagulant (dop roşu), deter-
minarea realizându-se în serul proaspăt sau refrigerat.
167
Tratat de Urologie
Valori normale:
Orientativ, sub 15 ng/ml.
- imunoenzimatică (EIA)
- imunofluorescenţă
- imunochemiluminiscenţă
- radioimunoanaliză (RIA).
AFP se foloseşte în screening-ul prenatal, în diagnosticul şi monitorizarea carcinomului
hepatocelular.
AFP este utilă în diagnosticul şi urmărirea tumorilor testiculare (Moraru I, 1980).
Astfel, AFP în asociere cu hCG (hormonul gonadotrop corionic) pot face diagnosticul
diferenţial în cazul tumorilor germinale testiculare.
În seminoame AFP este normală, hCG poate fi crescut în cazul tumorilor cu elemente
trofoblastice.
În carcinoamele embrionare atât AFP cât şi hCG au valori crescute.
În coriocarcinoame AFP este normală, iar hCG crescut.
În tumori ale sacului Yolk (tumori ale sinusului endodermal) AFP este crescută şi hCG
normal.
2. hCG (gonadotropina corionică umană)
Generalităţi:
hCG este sintetizată la nivelul celulelor sinciţiotrofoblastice.
Toate testele de sarcină se bazează pe determinarea hCG.
hCG este marker pentru neoplaziile trofoblastice gestaţionale (GTN), pentru tumorile
testiculare cu celule germinale nonseminomatoase şi mai puţin pentru seminoame.
Recoltare:
Sângele se recoltează în tub vidat simplu (dop roşu) fără anticoagulant, determinarea
realizându-se în ser. Serul poate fi păstrat 24 de ore la 25 oC, 4 zile la 4oC, iar la -20oC pentru o
perioadă mai lungă.
Valori normale:
Orientativ sub 5 mUI/ml, depinde de aplicaţie şi metoda folosită.
Metode imunologice în diverse formule (EIA, MEIA, imunochemiluminiscenţă, RIA,
etc).
Principala aplicaţie este diagnosticul şi urmărirea sarcinii.
În asociere cu AFP, hCG este util în diagnosticul şi urmărirea tumorilor testiculare cu
celule germinale respectiv carcinomul embrionar şi coriocarcinomul. Are valori crescute în
circa 10% din seminoame.
168
3. Antigenul prostatic specific seric (PSA)
Generalităţi:
PSA este un valoros marker pentru adenocarcinomul de prostată. Poate să aibă valori
crescute în entităţi benigne şi poate avea valori normale la pacienţi cu adenocarcinom al
prostatei.
Este util în urmărirea evoluţiei adenocarcinomului aflat sub tratament hormonal
şi/sau brahiterapie.
Nivelul PSA poate să fie crescut în: prostatite, cateterizare uretrovezicală, examinare
rectal a prostatei, recoltarea probelor bioptice pentru histopatologie, chirurgia prostatei,
cistoscopie etc.
Este utilă monitorizarea PSA atât înaintea intervenţiei chirurgicale, cât şi după
operaţie.
Se urmăresc: nivelul PSA, densitatea PSA (raport PSA/volumul total al prostatei –
ng/ml/cm3), raportul dintre PSA total şi liber şi viteza (velocity) de creştere a PSA într-o
perioadă de timp (lună, an).
Recoltare
Sângele se recoltează în tub vidat simplu, fără anticoagulant (tub roşu), determinarea
realizându-se în serul proaspăt sau refrigerat 48 de ore.
Recoltarea se face după 4 săptămâni de la tuşeul rectal sau recoltarea probei
bioptice. Ejacularea poate determina creşterea minoră şi tranzitorie a PSA.
Valori normale:
Se stabilesc la nivelul fiecărui laborator, în funcţie de reactivul, instrumentul şi
metoda folosită.
În general, valorile normale la bărbaţi sunt sub 4 ng/ml pentru PSA total. Limitele
normalului cresc cu vârsta (4,5 ng/ml pentru bărbaţi de 60-69 ani şi 6,5 ng/ml pentru bărbaţi
de peste 70 ani).
Pentru majoritatea testelor, sensibilitatea este între 73-84%, specificitatea 59-93%.
Valori normale, orientativ, pentru PSA liber: sub 0,934 ng/ml.
- imonuenzimatice
- radioimunoanaliză
- chemiluminiscenţă
- imunofluorometrie etc.
PSA este o proteină specifică celulelor epiteliului prostatic. Este prezent în lichidul
seminal în concentraţii mari.
Nivelul PSA seric se corelează imperfect cu gradul de extensie a tumorii.
Densitatea PSA obţinută raportând PSA seric la volumul prostate măsurat prin
ultrasonografie transrectală poate fi un indiciu util pentru alegerea conduitei terapeutice.
Datele se coroborează cu cele obţinute la examenul histopatologic.
PSA este util pentru urmărirea bolii reziduale şi a evoluţiei postoperatorii în cancerul
prostatei, a apariţiei metastazelor.
169
Tratat de Urologie
Este un bun marker pentru screening.

Urmărirea vitezei de creştere a PSA într-un an permite evidenţierea precoce a unui
adenocarcinom (creşterea cu 3 ng/ml/an de exemplu) prostatic.
Se recomandă folosirea aceleiaşi metode pentru determinarea PSA total şi liber în
dinamică.
Determinarea PSA liber este utilă la pacienţi cu PSA între 4-10 ng/ml sau la cei cu
volum mărit al prostatei la examenul ultrasonografic.
Valori mici ale PSA liber şi ale raportului dintre PSA liber şi PSA total se întâlnesc în
afecţiuni benigne (prostatite, de exemplu).
4. Eritropoietina
Generalităţi:
Este o glicoproteină produsă de rinichi, hormon care reglează producţia eritrocitelor
la nivelul măduvei osoase.
Recoltare:
Sângele se recoltează în tub vidat simplu, fără anticoagulant (dop roşu), determi-
narea realizându-se în serul proaspăt sau refrigerat.
Puţine laboratoare determină nivelul eritropoietinei.
Valori normale: orientativ 5-36 mUI/ml.
Testul este folosit pentru investigarea anemiei din insuficienţa renală.
Pacienţii cu deficit de eritropoietină pot beneficia de tratament de substituţie (Iacobs
DS, 2004).
5. Determinări hormonale utile în urologie
Investigarea glandelor endocrine paratiroide, a glandelor suprarenale şi testiculului

sunt utile în urologie, datorită relaţiei existente între patologia endocrină şi cea urologică.
a. Hormonul paratiroidian (PTH) se determină la pacienţi cu hipercalcemie şi litiază
urinară.
b. Renina poate avea nivel crescut în hipertensiunea renovasculară.
c. Hormonii steroizi: aldosteronul, cortizolul, adrenalina, noradrenalina trebuie
dozaţi la pacienţii cu tumori suprarenale.
d. FSH se dozează la pacienţi cu azoospermie pentru a evidenţia cauza (valori
crescute în insuficienţă testiculară, valori normale în obstrucţii) (Sakam MA,
2002).
VI. Analiza urinei
Examinarea urinei este una din cele mai vechi investigaţii în practica medicală utilă,
pentru excluderea unor entităţi patologice sau pentru precizarea unor elemente de
diagnostic diferenţial. Ne gândim că cei din vechime erau în stare să diagnosticheze diabetul
zaharat numai gustând urina!?... Din fericire, astăzi avem la îndemână alte metode de
diagnostic de laborator. Este fundamentală pentru orice pacient urologic.
170
Recoltarea probei de urină destinată examenului sumar de urină şi uroculturii se face,

atât la femei cât şi la bărbaţi, după atenta toaletă a meatului uretral, din jetul mijlociu. Urina
se recoltează în vase de plastic speciale, sterile pentru urocultură. Se preferă recoltarea din
prima emisie matinală, proba se transportă la laborator cât mai curând posibil şi se
examinează urina proaspăt emisă (maxim 2 ore) la temperatura camerei.
Dacă nu este posibilă examinarea urinei proaspăt emise aceasta va fi refrigerată la
o
5 C; se vor păstra astfel elementele prezente în urină, dar pot precipita sub formă de
cristale-săruri cele care erau solubile în urină la emisie.
Examenul sumar de urină
1. Examenul macroscopic (Walsh CP, 1999)

a. Aspectul
Urina normală este, în momentul emisiei, limpede şi transparentă.
La temperaturi joase urina normală se tulbură. Apare un depozit format din săruri
precipitate (carbonaţi, fosfaţi, uraţi şi oxalaţi) care se redizolvă la încălzire sau nubecula, un
nor fin, tulbure, ce apare la femei, fiind format din celule epiteliale de descuamare ale căilor
urinare şi vaginului.
Urina este tulbure la emisie atunci când conţine un exces de săruri precipitate sau
celule (epiteliale, hematii, leucocite intacte sau degradate, bacterii etc.).
b. Culoarea normală are nuanţă de galben, de la galben deschis, până la galben
portocaliu datorită pigmenţilor urinari.
Urina hipercromă, roşiatică, apare la pacienţi care ingeră puţine lichide, la cei cu
pierderi lichidiene excesive, în hemoglobinurii, mioglobinurii, hematurie după administrarea
de substanţe cu nucleu pirazolonic, furazolidon, nitrofurantoin, rifampicină etc. Acidul uric şi
uraţii în exces produc o urină tulbure, roşie, cărămizie care se limpezeşte prin încălzire.
În ictere, urina poate fi cafeniu verzuie, urina cafenie brună este consecinţa mela-
nuriei din melanosarcoame, iar în alcaptonurie urina este brun-neagră.
După administrarea albastrului de metilen urina devine albastră verzuie.
Urina poate fi decolorată datorită eliminării excesive de apă (ingestie exagerată de
lichide, diabet insipid, diabet insipid nefrogen, faza poliurică a insuficienţei renale, nefropatii
tubulare cu pierderi de apă.
Urina mată cu aspect de „zeamă de varză” este caracteristică infecţiilor urinare.
Urina lactescentă apare în chilurie, urina strălucitoare, grasă, apare în lipidurie.
c. Mirosul normal al urinei este fad, un miros discret caracteristic.
Mirosul de acetonă poate apărea în diabetul zaharat decompensat, în inaniţie,
mirosul fetid în infecţii urinare grave, mai ales anaerobe.
Mirosul urinei poate fi modificat de alimente (hrean, usturoi, sparanghel) sau medi-
camente.
2. Examenul fizic şi chimic al urinei (Walsh CP, 1999)

a. Densitatea urinară este normală între 1015 şi 1025, cu limite extreme 1005-1030.
Valoarea densităţii depinde de diureză, de alimentaţie, de volumul lichidelor
ingerate.
Glicozuria şi proteinuria, eliminarea dextranului sau a substanţelor de contrast
administrate determină creşterea densităţii urinare.
b. Reacţia urinei (pH)
171
Tratat de Urologie
În mod normal, pH-ul urinei se încadrează în intervalul 5,8-7,4.

pH-ul acid se întâlneşte la persoanele cu regim carnat, după efort, la diabetici, în
gută, la pacienţii cu litiază renală (acid uric, cistină).
pH-ul alcalin poate fi consecinţa unui regim alimentar vegetarian sau al unei infecţii
urinare cu bacterii care produc ureaza (proteus). O urină constant alcalină cu litiază fosfatică
recidivantă este întâlnită adesea în acidoza tubulară.
Determinarea pH-ului urinar este un indicator al capacităţii de acidifiere a rinichiului.
c. Proteinele urinare sunt, în mod normal, nedozabile (80-150 mg/zi).
Creşterea lor tranzitorie se întâlneşte în: efort, expunere la frig, febră, după palparea
rinichiului, stres, ortostatism prelungit, la gravide.
Cresc patologic în leziuni de parenchim renal, afecţiuni ale căilor renale, afecţiuni
extrarenale (tulburări circulatorii, infecţii, intoxicaţii, boala lupică, mielom multiplu).
d. Glucoza este, normal, nedecelabilă în urină.
Este prezentă în hiperglicemia din diabetul zaharat sau diabetul renal.
e. Corpii cetonici normal sunt absenţi (acid acetoacetic, acetonă, acid β)
În stările de cetoacidoză din diabetul zaharat decompensat, din inaniţie, boli
infecţioase grave, narcoza, vărsături, diaree, corpii cetonici pot fi prezenţi.
f. Pigmenţii biliari: bilirubina şi urobilinogenul.
Urina normală nu conţine bilirubină şi conţine cantităţi foarte mici de urobilinogen (1-
4 mg/zi).
Bilirubina directă conjugată este solubilă în apă, are greutate moleculară mică şi
poate apărea în urină în condiţii patologice: ictere mecanice şi parenchimatoase.
Bilirubina indirectă are greutate moleculară mare, este prezentă în ser legată de
albumină, este insolubilă în apă şi nu apare în urină nici în condiţii patologice.
Urobilinogenul este produsul final al metabolismului bilirubinei conjugate. Icterele
parenchimatoase determină creşterea urobilinogenului urinar.
g. Acidul ascorbic este prezent în urină la persoanele care fac tratament cu Vitamina C.
Poate cauza reacţii fals pozitive, hemoglobină, determinate cu ajutorul stripului
urinar.
h. Nitritul prezent în urină este sugestiv pentru multiplicarea bacteriană, iar esteraza
leucocitară indică prezenţa leucocitelor în urină.
i. Hemoglobina este prezentă în urină în hemolize toxice, procese septice etc.
Metodele folosite în analiza fizico-chimică a urinei sunt:
- metoda rapidă a stripului urinar permite screeningul în mai puţin de 2 minute pentru o
serie de parametri fizico-chimici urinari. Reacţiile pozitive obţinute trebuie confirmate
cu teste mai precise
- metode de biochimie clasică (pentru glicozurie, proteinurie etc.)
- pH-metrie
- urodensimetrie.
3. Examenul sedimentului urinar

Recoltarea corectă, transportul imediat la laborator al probei şi procesarea ei adec-
vată sunt etape necesare pentru un examen de calitate al sedimentului urinar.
Preparatul examinat la microscop se obţine prin centrifugarea a 10 ml urină la 2000
rpm (rotaţii pe minut) timp de 10 minute şi decantarea supernatantului.
Suspensia obţinută se examinează la microscopul optic ca preparat proaspăt, între
lamă şi lamelă, cu obiectiv de 40x.
172
Studiul sedimentului urinar face parte din examenele de rutină în practica clinică şi
permite obţinerea de informaţii utile pentru stabilirea diagnosticului, prognosticului şi
supravegherea evoluţiei, atât în cazul unei nefropatii, cât şi în anumite afecţiuni extrarenale.
Examinarea sedimentului urinar este o etapă obligatorie în investigarea oricărei
nefropatii, dar un sediment urinar normal nu infirmă o suferinţă renală (Păun R, 1987).
În sedimentul urinar în examenul calitativ se pot evidenţia: celule epiteliale, leuco-
cite, hematii, cilindri, cristale, germeni, paraziţi. Prezenţa acestora poate modifica sau nu
aspectul macroscopic al urinei.
a. Elementele organice (Țițeica M, 1984):

 Celulele epiteliale provin din epiteliul tractului urinar:
- celulele epiteliale plate (fig.1,2,3) sunt mari, poligonale sau rotunde, izolate sau
grupate în placarde, cu unul sau mai mulţi nuclei voluminoşi. Provin din straturile
superficiale ale vezicii urinare şi din vagin
- celulele epiteliale cilindrice aparţin căilor ureterale
- celulele caudate (fig.4) prezintă o prelungire citoplasmatică în formă de rachetă şi
un nucleu voluminos. Provin din straturile profunde ale vezicii urinare şi din
bazinet, unde pot fi întâlnite şi celule rotunde cu nucleu voluminos
- celulele epiteliale renale (fig.5) aparţin tubilor renali şi căilor urinare superioare.
Sunt rotunde sau poligonale, ceva mai mari decât leucocitele, au nucleu mare,
veziculos şi citoplasmă granulară. Sunt elemente celulare patologice, indică o
leziune renală gravă şi apar întotdeauna împreună cu cilindrii hialinogranuloşi.
 Leucocitele (fig.6) sunt rare în urina normală. Numărul lor creşte în inflamaţii, infecţii
urinare, uneori pot fi degradate (piocite).
 Eritrocite (fig.7) apar în urină ca mici discuri gălbui cu dublu contur la mişcarea
microvizei microscopului.
În urina normală se pot întâlni în sediment foarte rare eritrocite; prezenţa lor în
număr crescut (hematuria) este anormală. Hematuria poate însoţi boli renale, ale
căilor urinare, sau boli generale, precum sindroame hemoragice, boli autoimune,
tulburări circulatorii. Remarcăm importanţa urmăririi hematuriei microscopice la
pacienţii cu tumori vezicale.
Eritrocitele decolorate din sediment caracterizează bolile renale, cele bine colorate
aparţin căilor urinare.
173
Tratat de Urologie
Fig.1, Fig.2, Fig.3 – celule epiteliale plate;

Fig.4 – celule caudate;
Fig.5 – celule epiteliale renale; Fig.6 – leucocite;
Fig.7 – eritrocite (Daiber A, 1896).
 Cilindrii sunt formaţiuni alungite, cilindrice, bine conturate, cu capete rotunjite sau
tăiate drept, mulaje ale tubilor uriniferi formaţi prin coagularea substanţelor albumi-
noide sau mucoase secretate la nivelul tubilor renali cu diferite grade de alterare
epitelială. Sunt elemente patognomonice pentru leziuni renale.
174
- Cilindrii hialini (fig.8) sunt transparenţi, palizi, cu extremitatea în formă de mănuşi, au

structură fină. Apar în albuminurii fiziologice (stază, ortostatism, efort) sau în context
patologic renal.
- Cilindrii granuloşi (fig.9), bine delimitaţi, acoperiţi cu granulaţii inegale, apar în dege-
nerescenţa grăsoasă a celulelor epiteliului renal.
- Cilindrii hematici (fig.10) sunt aglomerări de eritrocite sub formă cilindrică şi apar în
sindroame glomerulare şi hematurii renale.
- Cilindrii leucocitari apar în pielonefrite.
- Mai puţin frecvent se întâlnesc:
 Cilindrii micşti hialinoleucocitari (fig.12), hialinoeritrocitari, hialinogranuloşi, eritro-
leucocitari
 Cilindrii epiteliali (fig.13) rezultă din descuamarea celulelor renale în cadrul unui
proces de mare gravitate
 Cilindrii ceroşi galbeni (fig.14), cu aspect amorf grosolan, fragili, se găsesc în
sindromul nefrotic, trădând o stare gravă
 Cilindrii grăsoşi au granulaţii grăsoase şi rezultă din degenerarea grasă a celulelor
epiteliului renal în nefropatii cronice şi subacute.
175
Tratat de Urologie
Fig.8 – cilindrii hialini; Fig.9 – cilindrii granuloşi; Fig.10 – cilindrii hematici;

Fig.11 – cilindrii leucocitari; Fig.12 – cilindrii hialinoleucocitari;
Fig.13 – Cilindrii epiteliali; Fig.14 – cilindrii ceroşi; Fig.15 – cilindroizi (Daiber A, 1896).
Cilindrii trebuie diferenţiaţi de:

- pseudocilindri, aglomerate de diverse substanţe anorganice (uraţi, fosfaţi) sau organice,
grămezi de germeni
- cilindroizi (fig.15), constituiţi din mucină.
 Flora microbiană prezentă în sediment în infecţii urinare;

 Paraziţi - se pot găsi: trichomonas vaginalis, oxiuri etc.
 Celulele neoplazice (fig.16) necesită o examinare mai atentă intr-un sediment colorat;
 Alte elemente organice:
- Filamente de mucus se găsesc în urina normală sau în inflamţii ale căilor urinare;
- Spermatozoizii (fig.17)
- Levuri
- Picături de grăsime se găsesc în sindroame nefrotice
- Corpusculi de lecitină rotunzi, formaţi din straturi concentrice se întâlnesc în afecţiuni
ale prostatei.
176
Fig.16 – celule neoplazice; Fig.17 – spermatozoizi (Daiber A, 1896).

b. Elementele anorganice sunt săruri prezente în compoziţia urinei normale care
precipită în oligurii sau modificări ale pH-ului sub formă cristalină sau amorfă.
Identificarea lor este importantă în litiaza urinară (Țițeica M, 1984).
În urina acidă se pot găsi: uraţi, acid uric, oxalat de calciu ş.a.
În urina alcalină întâlnim fosfaţi, carbonat de calciu ş.a.
 Uratul acid de sodiu (fig.18) apare sub formă de granulaţii gălbui ca material amorf.
În cantitate mare depozitul macroscopic este roz; se dizolvă la căldură sau la
adăugarea hidroxidului de sodiu.
 Acidul uric (fig.19) se prezintă sub formă de cristale galbene polimorfe (rombice,
pătrate, cubice, haltere, rozete) inegale; se dizolvă în hidroxid de sodiu.
 Oxalatul de calciu (fig.20) apare sub forma cristalelor incolore mici sau sub formă de
plic, pişcot.
 Fosfatul acid de calciu se prezină sub formă de cristale incolore sau prisme turtite şi
alungite.
 Sulfatul acid de calciu cristale incolore, aciforme, grupate în rozetă; apar în urina
acidă.
 Fosfatul amoniacomagnezian (fig.21) precipită sub formă de prismă incoloră asemă-
nătoare unui capac de coşciug.
 Fosfatul bicalcic (fig.22) se prezintă sub formă de cristale aciforme, dispuse în cruce
sau în stea.
 Fosfatul tricalcic alb-cenuşiu precipită sub formă amorfă.
 Fosfatul bazic de magneziu apare sub formă de cristale rombice uşor refringente.
 Carbonatul de calciu (fig.23): cristale granulare sau amorfe, albicioase-cenuşii.
 Uratul de amoniu (fig.24): cristale sferice cu prelungiri aciculare; se dizolvă în acid
clorhidric.
Patologic pot apărea cristale de leucină, tirozină, colesterol, bilirubină sau cristale de
medicamente (sulfamide):
- Leucina (fig.25): cristale galben-brune, sferice, cu striţii concentrice
- Tirozina (fig.26): cristale ace fine, gălbui; se întâlnesc alături de cristalele de leucină în
afecţiuni degenerative
- Cisteina (fig.27): cristale sub formă de tablete hexagonale, incolore; indică tulburări de
metabolism proteic
177
Tratat de Urologie
- Colesterolul (fig.28): cristale sub formă de ţăndări de sticlă; se intâlnesc în sindromul

nefrotic
- Bilirubina (fig.29): apare ca ace roşii-brune
- sulfamidele sunt cristale poliforme care se dizolvă în acetonă.
178
Fig.18 – urat de Na, K; Fig.19 – acid uric; Fig.20 – oxalat de calciu;

Fig.21 – fosfat amoniacomagnezian; Fig.22 – fosfat bicalcic;
Fig.23 – carbonat de calciu; Fig.24 – urat de amoniu; Fig.25 – leucina;
Fig.26 – tirozina; Fig.27 – cisteina; Fig.28 – colesterol; Fig.29 – bilirubina (Daiber A, 1896).
179
Tratat de Urologie
c. Determinarea cantitativă a leucocitelor, eritrocitelor şi cilindrilor

Proba Addis-Hamburger.
Tehnica: pacientul urinează după trei ore de la prima micţiune, măsoară volumul
pentru calculul debitului urinar, iar în laborator se numără leucocitele, hematiile şi cilindrii
care se vor raporta la debitul de urină pe minut.
Normal se elimină:
- maxim 1000 hematii/minut
- maxim 2000 leucocite/minut
- 1-3 cilindri/minut.
4. Dozări biochimice în urina de 24 ore (Păun R, 1987)

Diureza normală este de 800-2.500 ml/24 ore, respectiv 25 ml/kg corp.
a. Proteinuria se poate clasifica astfel:
- normală: sub 50 mg/24 ore
- minimă: sub 150 mg/24 ore
- mică: 150-500 mg/24 ore
- medie: 0,5-1,5 g/24 ore
- mare: 1,5-3 g/24 ore
- masivă: peste 3 g/24 ore.
Fiziologic o proteinurie minimă poate apărea după ortostatism prelungit, efort fizic,
postprandial, la persoane febrile.
Patologic, proteinuria poate fi de tip:
- tubular
- glomerular
- monoclonal.
Diferenţierea acestor tipuri de proteinurie se face cu ajutorul electroforezei
proteinelor urinare şi prin evidenţierea proteinelor Bence-Jones (proteine anormale care
migrează în poziţia beta sau gama şi sunt constituite, de obicei, din lanţuri uşoare de
imunoglobuline lambda sau kappa).
Proteinuria poate însoţi, de asemenea, pielitele, uretritele, neoplasmele urinare,
litiaza renală, vezicală etc.
b. Glicozuria apare, în general, la valori ale glicemiei de peste 170 mg/dl.
c. Ureea nitrogen urinară, normal este 6-17 g/zi (Henry JB, 1996).
d. Creatinina urinară: normal la bărbaţi este 1-2 g/zi, la femei este 0,8-1,8 g/zi.
e. Clorurile urinare, normal 140-250 mEg/zi.
Ureea, creatinina şi clorurile urinare sunt indicatori ai calităţii funcţiei renale; în
disfuncţii compensarea se face prin poliurie.
5. Teste de eliminare comparată – probe de clearance

Clearance-ul unei substanţe reprezintă volumul de plasmă pe care rinichiul îl
epurează în unitatea de timp (minut) de aceea substanţă.
Formula este:
UxV
C=
P
În care:
C = clearance-ul
180
U = concentraţia urinară a substanţei

V = volumul urinei
P = concentraţia plasmatică a substanţei.
a. Clearance-ul creatininei măsoară filtratul glomerular.

Valorile normale sunt:
- pentru bărbaţi 85-125 ml/min/1,73 m2
- pentru femei 75-115 ml/min/1,73 m2 .
b. Clearance-ul acidului paraaminohipuric măsoară fluxul plasmatic renal.
Valorile normale sunt:
- 654 ± 165 ml/min la bărbat
- 594 ± 153 ml/min la femei.
6. Teste urinare utile în diagnosticul tumorilor vezicale

(Pricop C, 2005; Lokeshwar VB, 2005)
a. Citologia urinară spontană și exfoliativă (recoltare prin lavaj)
Pentru examenul citologic celulele se obţin din urina eliminată spontan (nu din prima
micţiune matinală) în timpul unei cistoscopii sau pe cateter uretrovezical (prin lavaj).
Metoda se bazează pe evidenţierea directă, pe frotiu fixat şi colorat, a celulelor
maligne exfoliate.
Pe frotiu se pot găsi celule superficiale mari, uni- sau multinucleate, celule interme-
diare, celule bazale sau celule din prostată sau din uretră.
Citologia urinară exfoliativă este utilă:
- pentru diagnosticul cancerelor de câmp urinar
- pentru monitorizarea pacienţilor după tratamentul cancerului urotelial
- pentru screening
- ca prognostic al potenţialului biologic al cancerului urotelial.
Sensibilitatea metodei este direct proporţională cu gradul displaziei celulare: 37-50%
pentru tumorile cu grad scăzut de displazie, respectiv 74-100% pentru cele cu grad înalt de
displazie.
b. Markeri tumorali de diagnostic care pot fi detectaţi în probe de urină (Lokeshwar
VB, 2005):
- BTA (bladder tumor antigen) este o proteina din membrana bazală eliberată în urină la
pacienţii cu cancer vezical; se evidenţiază prin test de aglutinare latex cu sensibilitate
28-79% şi specificitate 40-96%
- BTA stat este un test imunocromatografic cu sensibilitate 57-83% şi specificitate 68-
90%
- BTA track este un test ELISA cu sensibilitate 13-77,5% şi specificitate 50-75%
- Antigenele tumorale M344, 19A211, LDQ19 sunt detectate cu ajutorul testului
Immunocyt, test imunocitochimic cu sensibilitate 86,1% şi specificitate 80%
- Proteine din matricea nucleară (NMP22) pot fi evidenţiate în urină cu ajutorul
anticorpilor monoclonali; testul are sensibilitate 48-84% şi specificitate 75-91%
- Antigenul Lewis x (Lex) este exprimat în peste 90% din celulele carcinoamelor
tranziţionale. Testul imunocitologic are o sensibilitate de 80% şi o specificitate de 86%
folosind metode laborioase precum ADN-ul celulelor tumorale din sedimentul urinar
poate fi analizat precum testul FISH (hibridizarea prin fluorescenţă in situ) care poate
evidenţia modificări ale cariotipului sau prin citometrie în flux care poate evidenţia
aneuploidia sau hiperploidia celulelor posibil maligne.
181
Tratat de Urologie
Urocultura
Urina este sterilă în toate segmentele aparatului urinar la persoanele sănătoase. Ea

se poate contamina la emisie cu flora saprofită a uretrei anterioare la bărbat sau a regiunii
vulvo-vaginale la femeie (Păun R, 1987).
Prelevarea urinei pentru urocultură se face din jetul mijlociu, în zbor, în recipient
steril, după toaleta locală riguroasă. Recoltarea fracţionată a urinei la bărbat poate fi utilă
pentru localizarea infecţiei sau a hematuriei: primii 5-10 ml de urină conţin flora uretrală,
jetul următor conţine flora din vezica urinară, iar flora prostatică se găseşte în proba
obţinută după masajul prostatei. Probe de urină pot fi obţinute şi prin sondaj vezical sau
puncţie suprapubiană a vezicii urinare.
Procesarea probei în laborator se face în maxim 2 ore de la recoltare pentru a evita
multiplicarea spontană a germenilor microbieni aflaţi în proba de urină. Dacă acest lucru nu
este posibil, proba se păstrează la 40C.
În laboratorul de bacteriologie, proba se însămânţează cu ajutorul unei anse calibrate
pe medii de cultură care se incubează la 370C, 18-24 ore.
Mediile de cultură folosite în mod obişnuit sunt geloza-sânge şi mediile lactozate
(Mac Conkey, AABTL – agar – albastru de bromtemol – lactoză) (Buiuc D, 1998; Burghele Th.,
1972; Dorobăț OM, 1997).
Culturile bacteriene se examinează a doua zi după însămânţarea urinei pe mediile de
cultură, se calculează numărul unităţilor formatoare de colonii pe ml de urină (infecţia
urinară se consideră la peste 100.000 UFC/ml). Se continuă cu identificarea germenilor
microbieni responsabili de infecţia urinară folosind caracterele de cultură, testele biochimice
etc. Infecţia urinară este, în general, monomicrobiană.
Antibiograma, testarea sensibilităţii la antibiotice a culturii bacteriene este etapa
finală a examenului bacteriologic utilă în orientarea tratamentului.
Rezultatul antibiogramei se exprimă calitativ sau cantitativ. Este orientativ pentru că
există diferenţe între sensibilitatea in vivo şi in vitro a bacteriilor la antibiotice.
Escherichia coli, Proteus mirabilis, Klebsiella pneumoniae, Pseudomonas aeruginosa şi
enterococul sunt bacteriile cel mai frecvent implicate în infecţii urinare (Buiuc D, 1998;
Burghele Th., 1972; Dorobăț OM, 1997).
Urocultura pentru diagnosticul tuberculozei renale are o serie de particularităţi.
Se recoltează trei probe matinale consecutive de urină din jetul mijlociu în volum de
50 ml fiecare.
Urina este un produs paucibacilar şi necesită etape de concentrare a probei înaintea
însămânţării prin centrifugare.
Sedimentul neutralizat după un protocol special se însămânţează pe 5-6 tuburi cu
mediu Löwenstein-Jensen, iar cultura se urmăreşte până la 8 săptămâni (Buiuc D, 1998;
Burghele Th., 1972; Dorobăț OM, 1997).
Din sediment se efectuează frotiuri care se colorează Ziehl-Nielsen.
Semnificaţia clinică a prezenţei bacililor acido-rezistenţi pe frotiuri din sediment
urinar nu este certă, deoarece micobacterii saprofite pot contamina probele de urină
(Burghele Th., 1972).
182
Bibliografie
1. Bâlbîie V, Pozsgi W (sub redacţia) - Bacteriologie medicală, vol. II, Editura Medicală, 1985; 218-242.
2. Barbu R - Explorări Funcţionale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979; 38-52, 227-250, 309-
334.
3. Buiuc D - Microbiologie Clinică, Editura Didactică şi Pedagogică, RA Bucureşti, 1998; 270-291.
4. Burghele Th (sub redacţia) - Patologie chirurgicală vol. VI, Editura Medicală, Bucureşti, 1972; 38-76.
5. Cucuianu M, Trif I, Cucuianu A - Hemostaza, Editura Dacia, 1994; 190-202.
6. Daiber A - Mikroskopie der Harnsedimente, Wiesbaden, Verlag von J.F. Bergmann, 1896; 52-85.
Imagini procesate pe computer după fotografii de microscopie optică.
7. Dobrescu D - Farmacoterapie practica, vol. I şi II, Editura Medicală, 1989; 341-357.
8. Dorobăţ OM - Bacteriologie medicală curs, 1997; 170-203.
9. Henry JB - Clinical Diagnosis and Management by Laboratory Methods, nineth edition, W.B. Saunders
Company, 1996.
10. Iacobs DS, DeMott WR, Oxley DK, Lexi-Comp - Laboratory Test Handbook 3 rd Edition: Lexi-Comp’s
Diagnostic Medicine Series, NC, Hudson (Cleveland), OH, 2004.
11. Lokeshwar VB, Habuchi T, ş.a. - Bladder Tumor Markers beyond Cytology: International consensus
panel on bladder tumor markers, Urology, 66, 6A, 2005; 35-63.
12. Moraru I (sub redacţia) - Anatomie patologică, vol. II, Editura Medicală, Bucureşti, 1980; 527-536.
13. Păun R (sub redacţia) - Tratat de Medicină Internă – Bolile rinichiului (coordonator Păun R.), Editura
Medicală, Bucureşti, 1987; 155-175.
14. Păun R (sub redacţia) - Tratat de Medicină Internă – Hematologie partea a-II-a (coordonator Coliţă D.),
Editura Medicală, Bucureşti, 1999; 984-1044.
15. Pricop C, Mischianu D, Bucuraş V (sub redacţia) - Tumorile vezicale superficiale, ETP Tehnopress, Iaşi,
2005; 60-84.
16. Proca E, Iliescu L - Urologie-curs universitar, Editura Universităţii Titu Maiorescu, 2004; 32-37.
17. Salam MA - Principles and practice of Urology, MAS Publication, 2002; 43-52.
18. Sinescu I (sub redacţia) - Urologie clinică, Editura Medicală Amaltea, Bucureşti, 1998; 42-47.
19. Ţiţeica M, Halunga-Marinescu S - Practica Laboratorului clinic, Editura Academiei R.S.R., 1984; 43-46,
71-78, 108-120, 178-180.
20. Waldby G - Aphorisms e quotations for the Surgeon (edited by Moshe Schein), Cap. 58 – Old patients,
2005; 154.
21. Walsh CP, Retik BA, Stamey AT, Vaughan ED – Urine analysis in Campbell’s Urology, VIII th edition W.B.
Saunders Company, Philadelphia, 1999; 35.
183

04 Conf Mischianu Investigatii Laborator

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

04 Conf Mischianu Investigatii Laborator

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul 4.

Investigații de laborator în urologie

Conf. Dr. DAN MISCHIANU

DR. CORINA TAUBNER

I. Hemoleucograma completă și viteza de sedimentare a hematiilor 141

Expunerea capitolului de „Investigaţii de laborator în urologie” va urma o topică

I. Hemoleucograma completă și viteza de sedimentare a hematiilor

Analizoarele hematologice automate, din laboratoarele de hematologie, variante

Numărul de impulsuri determină numărul celulelor, iar amplitudinea impulsului este

Analiza automată nu poate depista anomalii morfologice ale eritrocitelor sau

Recoltarea sângelui pentru hemoleucogramă

- fals scăzute: probe cu microcoaguli.

Rezultatele false pot fi datorate anomaliilor eritrocitare (microcite, macrocite, sfero-

Rezultate fals mai mici pot fi datorate prezenţei aglutininelor la rece.

- automată: numărătoare electronică.

VEM este raportul dintre HT şi nr. Er:

Se măsoară în μ3 (microni cubi) sau fl (femtolitri)/eritrocit.

HEM este raportul dintre Hb şi nr. Er:

CHEM reprezintă concentraţia medie de Hb a eritrocitelor exprimată în procente,

Indicele de distribuţie a dimensiunii eritrocitelor, histograma eritrocitelor (RDW) este

În anemia hemolitică, în hemoragie sau policitemie, modificările indicilor eritrocitari

Pentru stabilirea etiologică a sindroamelor anemice diagnosticate se apelează la o

Rezultate false pot fi cauzate de coexistenţa la un pacient a macrocitelor şi micro-

Trombocitoza se poate întâlni:

Pot determina complicaţii tromboembolice.

Confruntarea numărului de trombocite obţinut pe analizorul automat sau prin

Numărul leucocitelor şi formula leucocitară

nr. cel. nucleate/ μl

Examenul microscopic al frotiului de sânge periferic

Furnizează informaţii importante asupra tuturor celulelor din sânge. Poate fi un

Studiul eritrocitelor cuprinde:

Studiul leucocitelor cuprinde:

Studiul trombocitelor permite:

Asocieri de elemente semnalate pe frotiul de sânge utile diagnosticului (Păun R,

Viteza de sedimentare a hematiilor (VSH)

- abateri de la verticalitate a recipientului

Factori ce influenţează VSH:

Semnificaţie clinică (Henry JB, 1996):

II. Determinarea grupelor sangvine

Transfuzia de sânge, atât de importantă în urologie, presupune (pentru evitarea unor

III. Explorarea hemostazei și a fibrinolizei

Explorarea hemostazei şi a fibrinolizei face parte din screening-ul preoperator al

Hemostaza, ansamblul reacţiilor şi mecanismelor care concură la oprirea sângerării,

A. Explorarea hemostazei primare

1. Timpul de sângerare explorează faza vasculară şi trombocitară a hemostazei.

2. Testele de fragilitate capilară au aceeaşi semnificaţie, dar o valoare discriminatorie

3. Numărătoarea trombocitelor (clasic sau folosind analizorul automat de hematologie)

4. Testele funcţionale pentru trombocite (adezivitatea şi agregarea) nu se practică în

Se realizează cu ajutorul testelor care investighează „coagularea globală” sau

2. Timpul de coagulare a plasmei recalcificate (timpul Howell) are aceeaşi semnificaţie,

Recoltarea sângelui pentru coagulogramă:

3. Timpul de protrombină (PT) sau timpul Quick informează asupra fibrinoformării

Pentru a observa prelungirea PT, deficitul factorului de coagulare implicat în

Prelungirea PT poate avea:

b. Monitorizarea tratamentului cu anticoagulante orale.

Intervalul recomandat pentru efectul terapeutic al tratamentului cu anticoagulante

4. Timpul de tromboplastină parţial activată (APTT) măsoară timpul de coagulare de la

Prelungirea APTT poate avea:

b. Monitorizarea tratamentului cu heparină

Doze mari, terapeutice de heparină nefracţionată trebuie monitorizate cu APTT şi

5. Timpul de trombină (TT) explorează etapa finală de pe calea comună a coagulării şi

6. Teste specifice pentru factorii coagulării

b. Factorii V, VII şi X se determină amestecând plasma de analizat cu o plasmă

d. Antitrombina III este o proteină cu rol anticoagulant al cărei deficit determină o