1.

Timpanograma - importanță și tehnica de realizare

Timpanometria investighează variaţiile presionale ale impedanţei urechii medii în

timpul modificărilor presionale aplicate în conductul auditiv extern cu ajutorul
timpanometrului (impedancemetrului). Este un examen complementar
audiogramei, care oferă informaţii despre starea sistemului timpano-osicular,
statusul urechii medii şi a trompei Eustache

Principiul examenului constă în prezentarea unui sunet în conductul auditiv

extern printr-o sondă care îl etanşeizează perfect şi evaluarea cantităţii de energie
sonoră absorbită de membrana timpanică supusă la diverse nivele de presiune.
Frecvenţa sunetului folosit este de regulă 226 Hz.

Timpanograma oferă informaţii cu privire la elementele urechii medii (timpan,

lanţ osicular, căsuţa timpanului, trompa Eustache).

2. Timpanograma- interpretare

3. Reflexul stapedian

Reflexul stapedian (RS) – este un reflex al muşchilor urechii medii, obţinut la

stimularea urechii cu un sunet puternic, doar în condiţiile unei urechi medii
normale. Se poate obţine prin stimularea sonoră a urechii de testat (RS ipsilateral)
sau prin stimularea urechii contralaterale (RS contralateral). Este prezent deci pe
ambele urechi, indiferent care este stimulată (reflex bilateral). Prezenţa sa
demonstrează o ureche medie normală, dar absenţa sa nu permite întotdeauna
concluzii diagnostice

4. Acumetria- probele Weber, Rinee

Proba Weber (W) realizează o comparaţie interauriculară folosind CO – se pune

diapazonul în vibraţie şi se aşează cu piciorul în contact cu un punct osos pe linia
mediană a capului (vertex, glabelă, rădăcina nasului sau pe incisivii centrali) şi cu
braţele în sus în plan frontal. Pacientul este întrebat unde localizează sunetul.
Acesta poate fi „lateralizat” într-o ureche sau „indiferent” (se aude peste tot sau
pe mijlocul capului). Răspunsul poate fi interpretat astfel:

• W indiferent – semnifică un auz normal sau afectat simetric;

• W lateralizat – în cazul unei surdităţi de transmisie, W lateralizează în urechea

bolnavă în transmisia unilaterală, sau în urechea cea mai afectată, în transmisia
bilaterală; în cazul hipoacuziei neurosenzoriale sunetul va fi auzit în urechea cea
mai bună; în hipoacuziile mixte situaţiile sunt mai particulare, dar se poate aplica
următoarea regulă: Weber este lateralizat pentru o anumită frecvenţă de partea
10 unde diferenţa dintre valoarea Rinne-ului şi valoarea pragului osos este mai
mare.

Weber-ul audiometric este supus unor posibile erori, cum ar fi: prezenţa
recruitmentului poate face ca lateralizarea să fie de partea mai surdă; apariţia
unor fenomene de rezonanţă pentru 1500 şi 2000 Hz la intensităţi mari;
perceperea vibratorului pe cale aeriană, mai ales pe frecvenţele înalte.

Proba Rinne (R) realizează o comparaţie a timpului de percepţie a sunetului pe CA

şi CO la aceeaşi ureche. Diapazonul pus în vibraţie se aşează pe mastoidă, fără a fi
în contact cu pavilionul (pentru a evita conducerea cartilaginoasă) şi se menţine
până când dispare senzaţia auditivă, moment în care diapazonul este aşezat în
plan frontal în dreptul meatului conductului auditiv extern, fără a-l atinge, la
aproximativ 1-2 cm distanţă.

Dacă sunetul este din nou perceput, înseamnă că CA este mai mare decât CO, iar
raportul CA/CO este supraunitar, situaţie în care numim rezultatul „Rinne pozitiv”,
semnificând un auz normal sau o hipoacuzie neuro-senzorială (caz în care raportul
este supraunitar, dar timpul de percepţie este prescurtat).

Dacă sunetul nu este perceput pe CA, numim „Rinne negativ” (raport subunitar) şi
semnifică o hipoacuzie de transmisie (8).

Rinne-ul audiometric este diferenţa dintre curba conducerii aeriene şi cea a

conducerii osoase, numită şi „air-bone gap” şi se exprimă în dB.
Prezenţa unui Rinne audiometric mic nu este întotdeauna expresia unei surdităţi
de transmisie, ci a variaţiilor interindividuale a densităţii osoase craniene.

5. Audiograma tonala- tehnica de testare

Audiograma tonala liminara este procedeul de baza, devenind procedura

comportamentala standard pentru a descrie sensibilitatea auditiva. Comparand
pragurile din conducerea osoasa cu cele din conducerea aeriana furnizeaza
informatii fundamentale despre functia auditiva, monitorizeaza sensibilitatea
auditiva pentru a detecta schimbarile intervenite in timp.

Acest test este efectuat cu ajutorul unui aparat denumit audiometru, capabil sa
sintetizeze tonuri auditive pure (asemanatoare notelor muzicale) de o intensitate
precisa. Sunetele sintetizate sunt oferite pacientului fie prin intemediul unor casti
auditive (cand se studiaza performata auditiva a urechii externe si medii), fie prin
intermediul unor vibratoare plasate direct pe craniu (in spatele urechii) care au
rolul de a transmite sunetele direct la urechea interna, pentru a obtine informatii
precise despre nivelul de auz al acesteia. Intregul test este efectuat intr-o camera
insonora (antifonata).

6. Audiograma tonala liminara- interpretare

Audiometria tonală liminară testează în mod obişnuit auzul uman pe o plajă

frecvenţială de la 125 Hz la 8000 Hz, între limitele de intensitate caracteristice
urechii umane (de la 0 dB la 120 dB). Există şi audiometre care permit testarea
frecvenţelor înalte (peste 8000 Hz), dar acest lucru nu se face în mod uzual. Auzul
normal este 14 definit prin prezenţa celor două curbe audiometrice determinate,
conducerea osoasă (CO) şi conducerea aeriană (CA), între 0 şi 20 dB

Reprezentarea grafică a audiogramei tonale liminare constă în marcarea, pentru

fiecare ureche, a pragului auditiv tonal măsurat (dB) pe 15 fiecare frecvență de
testare (Hz), atât pe cale aeriană, cât și pe cale osoasă. Se notează și non-
răspunsul (simbolul corespunzător cu săgeată oblică), iar cofoza (lipsa oricărei
senzații sonore pe o ureche) este reprezentată printr-o linie în diagonală

7. Tipurile și gradele surditatii

Tipuri:

A) Surditatea de transmisie (de conducere) este rezultatul dificultatilor care se

ivesc in calea parcursa de sunet, de la exterior spre urechea interna. Este o
surditate de baraj, atunci cand urechea interna nu functioneaza normal din cauza
unor:tulburari provocate de formarea unui dop de ceara; tulburari provocate de
patrunderea sau de formarea unor corpi straini auriculari; leziuni traumatice ale
timpanului; infectii ale conductului auditiv extern. Aceasta surditate este
provocata si de boli ale urechii medii cum sunt: otite medii acute, mastoidita,
otite medii cronice. Ea este caracterizata de pierderi de pana la 60-70 dB,
permitand perceperea tonurilor inalte.

B) Surditatea de perceptie sau neurosenzoriala este provocata de leziuni ale

nervului auditiv si ale centrilor nervosi din creier. In acest caz, organul receptor
din urechea interna sau nervul auditiv nu mai functioneaza. Are drept cauze:
infectii, intoxicari, leziuni vasculare, traumatisme sonore (accidente
profesionale).Pierderile de auz pot depasi 120 dB, iar perceptia sunetelor grave
este mai buna decat a celor acute.

C) Surditatea de tip mixt include caracteristici comune atat surditatii de

transmisie, cat si celei de perceptive

Gradele surditatii:

Hipoacuzie ușoară - pierderea informației 30%

Hipoacuzie medie ( de gradul I si II )- pierderea informației 70 – 80%

Hipoacuzie severă ( de gradul I si II )- - pierderea informației 70 – 80%

Hipoacuzie profundă ( de gradul I, II si III )-– pierdere completa

8. Audiograma vocală- tehnica de efectuare și interpretare

Audiograma vocala este o metoda de masurare a capacitatii pacientului de a

intelege cuvintele. Este foarte importanta atat in audiologie, cat si in reglarea
aparatelor auditive . Ne ajuta in orientarea protetica si ne da informatii despre;
curba de inteligibilitate daca este hipoacuzie de transmisie, hipoacuzie
 neurosenzoriala cohleara sau retrocohleara; alegerea urechii de protezat,
optiunea de protezare auditiva bilaterala, adaptarea protetica si eficacitatea
protezatii auditive.

Metoda practica:
Tehnicianul acustician-audioprotezist ii va explica pacientului ca va auzi o serie de
cuvinte pe care el trebuie sa le repete. Audiograma vocala se incepe cu testarea
urechii mai bune, se va face media aritmetica a pragurilor obtinute pe frecventele
500,1000,2000 Hz iar la aceasta valoare adaugam 7-13 dB pentru determinarea
SRT-ului. Pacientului I se va prezenta o serie de cuvinte la intensitati care vor fi
marite sau scazute din 10 in 10 dB. In final, se va trasa o curba care ne ajuta la
stabilirea tipului de hipoacuzie exprimat in procente.

Interpretarea audiogramei vocale

In functie de patologia existenta curbele din audiograma vocala pot fi diferite :
 auz normal; curba are forma literei “S” cu un scor maxim de inteligibilitate de
100% cuvinte recunoscute la +10 dB peste prag.
 Hipoacuzia de transmisie – curba are aceeasi forma de “S” ca auz normal insa va
fi deplasata spre dreapta cu un scor maxim de inteligibilitate de 100%.
 Hipoacuzia neurosenzoriala cohleara – curba va fi in platou cu un scor maxim de
inteligibilitate sub 100%. Chiar daca crestem intensitatea pacientul nu va putea
recunoaste mai mult de 80 % din materialul prezentat.
 Hipoacuzia neurosenzoriala retrocohleara – curba va avea forma de clopot cu un
scor maxim de inteligibilitate sub 100%, iar daca crestem intensitatea intelegerea
vorbirii o sa scada.

9. Otoemisiunile acustice- utilitate

Otoemisiunile acustice (OEA) sunt sunete generate în cohlee şi propagate prin

urechea medie în conductul auditiv extern, unde pot fi înregistrate cu ajutorul
unui microfon foarte sensibil. Ele au fost clasificate în două tipuri: OEA spontane
(OEAS) sunt cele care sunt emise de către cohlee în absenţa stimulării; al doilea
tip este reprezentat de OEAE (otoemisiuni acustice evocate sau provocate)
obţinute prin stimularea urechii.
Culegerea OEA se face prin plasarea unei sonde speciale în CAE. Sonda conţine
microfonul (sau două microfoane) şi una sau două surse de sunet şi se fixează în
conductul auditiv printr-o olivă potrivită care-l etanşeizează. Procedeul este
asistat computerizat, este de scurtă durată, uşor de aplicat clinic. Se foloseşte şi în
screeningul hipoacuziilor la nounăscuţi. Înregistrarea are la bază suprapunerea a
sute sau mii de eşantioane culese, care sunt comparate de către computer, iar
restul elementelor culese, care nu sunt superpozabile, reprezintă zgomote şi sunt
îndepărtate. Astfel creşte raportul semnal/zgomot şi se avantajează o bună
culegere a OEA.

10. Screeningul auditiv la nou- născuți .

Screeningul corect şi complet, care are ca obiectiv identificarea tuturor nou-

născuţilor cu deficienţe auditive, constă în testarea dublă, prin potenţiale evocate
şi otoemisiuni acustice, chiar dacă acest tip de testare ridică costurile operaţiunii.
În cazul în care ambele teste nu pot fi asigurate, este de preferat screening-ul prin
potenţiale evocate, chiar dacă acesta solicită mai mult timp pentru un nou-născut
decât testarea prin otoemisiuni

11. Protezarea auditiva convențională

Proteza auditivă este un dispozitiv electro-acustic miniaturizat care conţine în

principal un microfon, un amplificator sau microprocesor şi o cască sau vibrator.
Amplificatorul sau microprocesorul este analogic ori digital. Protezele
convenţionale stimulează urechea internă pe cale aeriană sau osoasă. Cele
adaptate căii aeriene pot fi în principal de două tipuri: retroauriculare şi
intraauriculare.

Protezele retroauriculare sunt „conectate” la ureche printr-un canal care leagă

trompa protezei cu o olivă individualizată pe urechea respectivă (realizată după
mulaj), aceasta putând avea şi ea diferite conformaţii în funcţie de pierderea de
auz şi forma anatomică a urechii externe a pacientului. Protezele care folosesc
vibraţia osoasă includ un vibrator care trebuie să fie în contact permanent cu osul.
La acest tip de proteză convenţională cea mai mare problemă este stabilitatea
sistemului (ataşate la ochelari, la o bandă elastică de cap etc).
12. Implantul cohlear - indicatii și principii

Implantul cohlear poate fi văzut ca o cohlee artificială, dar de fapt el foloseşte

spaţiul intracohlear pentru a prezenta informaţia sonoră direct terminaţiilor
nervului auditiv sub formă de curenţi electrici. Este compus din două părţi: una
internă, implantată, care conţine receptorul (componenta electronică) şi electrozii
ce ajung în cohlee şi stimulează electric nervul într-o manieră asemănătoare celei
fiziologice, dar mult mai simplificată. În afara implantului propriu-zis, o
importanţă mare în asigurarea unui auz eficient şi care să permită la copilul mic
achiziţia de limbaj o are softul de reglaj şi de testare a implantului.

Este indicat în surdităţile bilaterale severe sau profunde care nu au beneficii reale
de pe urma protezării convenţionale. Există mai multe condiţii pe care un pacient
surd ar trebui să le îndeplinească pentru a fi un bun candidat la implantul cohlear,
dar, de-a lungul timpului, doar câteva au rămas esenţiale şi fără acestea implantul
cohlear chiar nu se poate realiza. Pacientul trebuie să aibă cohlee (implantul
poate fi realizat chiar şi într-o cohlee malformată), iar căile retrocohleare trebuie
să fie integre. Poate fi o soluţie şi pentru adulţi şi pentru copii dacă au indicaţie
audiologică (adică prezintă surditate bilaterală severă sau profundă care nu este
recuperabilă prin protezare convenţională) şi nu au contraindicaţii. Un element
esenţial pentru o bună recuperare este ca implantarea să fie indicată şi efectuată
cât mai aproape de momentul de debut al surdităţii, iar la cei cu hipoacuzii
progresive, cât mai repede după ce testele audiologice certifică apariţia indicaţiei
de implantare

13. Protezarea BAHA - indicatii și principii

Proteza implantabilă BAHA (bone anchored hearing aid) a înlocuit în prezent

aproape peste tot protezele clasice cu contact osos extern (vibratoarele ataşate la
braţele ochelarilor sau cele fixate cu bandă de cap), fiind destinată în principal
hipoacuziei de transmisie, dar şi celei mixte şi surdităţii profunde unilaterale
(pentru compensarea câmpului auditiv de partea afectată prin transcranierea
semnalului către urechea sănătoasă).
BAHA este constituită dintr-o piesă osteointegrabilă din titan care se implantează
în osul craniului şi un procesor de sunet (vibrator) care se ataşează la exterior
peste capătul implantului care se exteriorizează la piele.

Calea osoasă este indicată atunci când calea osoasă nu este utilizabilă din cauza
unor motive de adaptare fizică (supuraţii cronice, cicatrici stenotice sau aplazia de
conduct auditiv extern). Sunt indicate atât în hipoacuziile de transmisie cât şi în
cele neuro-senzoriale, dar folosirea lor este limitată până la surdităţile medii spre
severe din cauza amplificării insuficiente a vibratorului.

14. Posturografie dinamica computerizată

Posturografia statica computerizată (PSC) este un test de stabilitate postural. PSC

oferă informaţii despre controlul motor sau funcţia de echilibru în diferite condiţii
de mediu.
Capacitatea de a menţine echilibrul se bazează nu numai pe vedere sau sistemul
vestibular ci şi pe informaţiile pe care creierul le primeşte de la muşchi şi
articulaţii, oferind indicii precum direcţia în care se mişcă capul sau textura şi
înclinarea suprafeţei pe care se merge.
PSC testează legăturile dintre toate componentele sistemului ce asigură echilibrul
– ochii, sistemul somatosenzitiv şi sistemul vestibular. Măsoară reacţia unei
persoane la medii în care cantitatea de informaţie trimisă de ochi şi sistemul
somatosenzitiv este variată.
Testul consta in mentinerea pozitiei pe o platformă, cu privirea fixată la o ţintă
anume. Ţinta se mişcă în timp ce senzorii de presiune de sub platformă
înregistrează mişcările greutăţii corpului (balansul) în timp ce persoana testată îşi
menţine echilibrul (se foloseste un cadru de siguranţă pentru a preveni căderea în
timpul testării).
Posturografia oferă informaţii despre cât de bine este menţinut echilibrul în
timpul unor situatii anume provocate.

15. Manevre de repoziționare pt VPPB

Manevra Epley sau repozitionarea este o manevra utilizata pentru a trata vertijul
pozitional paroxistic benign (VPPB). Aceasta procedura de tratament actioneaza
 permitand otoconiilor, particulelor plutitoare din canalul semicircular afectat de la
nivelul urechii interne, sa fie relocate, folosindu-se gravitatia.

Manevra Epley se realizeaza in cabinetul de ORL si dureaza aproximativ 15

minute:
 Pacientul sta in pat cu picioarele intinse si cu corpul la 90 de grade
 Medicul va roti capul de partea urechii afectate si il va intinde pe pat,
mentinandu-i capul cu bratele la 45 de grade fata de planul patului; veti ramane in
aceasta pozitie 2 minute
 Mentinand aceeasi pozitie a corpului, veti intoarce capul la 180 de grade. Este
posibil ca la aceste manevre sa apara senzatia de vertij, uneori chiar si cu senzatie
de greata. Pozitia se mentine 2 minute
 Va veti intoarce cu tot corpul si veti intoarce si capul astfel incat sa priviti
podeaua, ramanand asa 2 minute
 Ultima etapa consta in ridicarea corpului la 90 de grade, mentinand aceasta
pozitie tot 2 minute.
 Medicul observa ochii pacientului pentru nistagmus
 Intreaga procedura poate fi repetata de inca doua ori.

 Manevra Semont, numita asa dupa inventatorul ei, dr. Alain Semont, este
indicata pentru a provoca mutarea reziduurilor (mici cristale de carbonat de
calciu, numite canaliti) din partile sensibile ale urechii catre alte zone unde nu
produc aceleasi efecte negative. Metoda este indicata pacientilor diagnosti cati
cu vertij paroxistic pozitional benign. Realizarea exercitiului se face cu ajutorul
unui medic sau al unui terapeut. Este eficienta in aproximativ 90% dintre
cazuri, dupa 4 sesiuni. O sesiune dureaza aproximativ 15 minute si se
realizeaza in felul urmator:

1. Stati pe masa de consultatie, in pozitia sezut.

2. Specialistul va va roti capul astfel incat acesta sa fie la jumatatea
distantei intre a privi drept si a privi in partea opusa celei care va
provoaca cele mai puternice senzatii de vertij.
3. In faza urmatoare, specialistul va va intinde pe masa de consultatie, pe
partea care va cauzeaza cel mai puternic vertij. Privirea trebuie
indreptata catre tavan. Veti sta astfel aproximativ 30 de secunde.
4. Specialistul va va muta rapid, pe partea opusa. De data aceasta va uitati
in jos, catre masa. Stati in aceasta pozitie 30 de secunde.
5. Medicul/terapeutul va ajuta sa va ridicati.
16. Metode de tratament pt sindromul vestibular

Tratamentul sindromului vestibular se adreseaza cauzei care a dus la declansarea

simptomelor. Medicatia folosita este de regula antiemetica si
antivertigionoasa. Antibioticele sunt necesare, daca este vorba despre o infectie a
urechii.

Pacientii cu labirintita (infectie a urechii manifestata prin ameteala, dificultati de

concentrare, durere si febra) au nevoie de repaus total, in incaperi curate, fara
zgomot, precum si de administrarea de antibiotice.

Tot sindromul vestibular se poate trata prin exercitii speciale de imbunatatire a

echilibrului si a controlului miscarilor oculare, efectuate cu ajutorul sfaturilor unui
terapeut. In cazul vertijului sever, se poate apela la interventia chirurgicala de
indepartare a lichidului excesiv din labirintul urechii.