Neurobiologia auditiei – laborator 1

Analizatorul acustico-vestibular

Fig. 1. Segmentul periferic al analizatorului auditiv

Descrieţi mecanismul auzului având în vedere funcţiile următoarelor elemente:

1. Pavilionul urechii

Forma sa de cochilie are rol principal dirijarea undelor sonore spre conductiv
auditiv extern.

2. Membrana timpanică

Constituită din ţesut conjuctiv, vibrează pentru a transmite sunetele la

urechea mijlocie.

3. Lanţul de oscioare (ciocan, nicovală, scăriţă)

La sosirea sunetelor, acest lanţ de oscioare va transmite vibraţiile membranei

timpanului la lichidele urechii interne.

4. Fereastra ovală

Mișcarea scăriţei pe fereastra ovală determină schimbarea presiunii în

fluidele din urechea internă vibraţia membranei presiunii în fluidele din urechea
internă, vibraţia membranei bazilare și a organului Corti.
 5. Perilimfa din rampa vestibulară

Perilimfa din rampa vestibulară conţine mai mult K+ şi mai puţin Na+ decât cea din
rampa timpanică, comunică cu perilimfa din rampa timpanică prin vârful cohleei
(helicotremă) şi are o compoziţie asemănătoare lichidului extracelular şi lichidului
cefalorahidia

6. Endolimfa din canalul cohlear

Are o compoziţie asemănătoare cu a citosolului, bogat în ioni de K+ care sunt în

permanenţă secretaţi de stria vasculară. Diferenţa de concentraţie a ionilor de sodiu
şi de potasiu, respectiv diferenţa de sarcini electrice, creează un potenţial electric de
80 mV între perilimfă şi endolimfă, cu electropozitivitatea în interiorul melcului
membranos şi electronegativitatea în afara lui. Această diferenţă de potenţial
reprezintă forţa motrice care permite depolarizarea celulelor senzoriale.

7. Organul lui Corti

Este situat pe membrana bazilară, ce conţine celulele receptoare auditive, care

intră în excitare la vibraţii de frecvenţe diferite.. Acestea sunt celule senzoriale care
funcţionează pe principiul sinapsei chimice, sinapsă în care elementul postsinaptic
este reprezentat de dendritele neuronilor cohleari.

8. Membrana bazilară (fig. 2)

Membrana bazilară oferă suport celulelor receptoare şi de susţinere.

Dispersează undele sonore în funcţie de frecvenţa acestora (sunetele de diferite
frecvenţe fac membrana să vibreze maximal în diferite zone).

9. Undele care se deplasează sunt iniţiate la capătul bazal al membranei bazilare.

Distanţa parcursă de ele depinde de frecvenţa sunetului.

Fiecare undă vibratorie este la început slabă, devenind puternică, maximă

când atinge porţiunea membranei bazilare care are rezonanţa de frecvenţă egală cu
aceea a sunetului care a generat-o. În acest punct, membrana bazilară poate vibra
înainte şi înapoi cu atâta uşurinţă încât energia undei este complet disipată. În
consecinţă, unda dispare şi se stinge în acest punct, oprindu-şi "călătoria". Nu se
mai deplasează, prin urmare, în restul membranei bazilare. Distanţa la care unda
dispare pe membrana bazilară este funcţie de frecvenţa ei. Cele de înaltă frecvenţă
"călătoresc" puţin, iar cele de joasă frecvenţă parcurg în aproximativ 3 ms aproape
întreaga membrană bazilară.

10. Fereastra rotundă.

Vibraţiile scăriţei se transmit perilimfei la nivelul ferestrei ovale, sub forma

unor variaţii de presiune care se propagă prin perilimfa rampei vestibulare, prin
helicotremă şi membrana bazilară a canalului cohlear şi prin perilimfa rampei
timpanice până la fereastra rotundă, a cărei membrană vibrează astfel de un număr
egal de ori cu timpanal.

Undele de înaltă Sunt stimulate numai Undele de frecvenţă

frecvenţă ating am- celulele auditive care joasă ating am-
plitudinea maximă la acoperă punctele cu plitudinea maximă la
baza melcului şi apoi cea mai mare ampli- vârful melcului
se pierd. tudine a mişcării
membranei bazilare.

Fig. 2. Undele care pun în vibraţie membrana bazilară sunt percepute maximal în diferite
segmente ale acesteia,
în funcţie de frecvenţa sunetului.

1. Testul lui Weber

Principiul lucrării: cu ajutorul unui diapazon în vibraţie, se explorează funcţia
analizatorului auditiv, semnalându-se eventualele stări patologice.
Materiale necesare: diapazon.
Desfăşurarea lucrării: persoana de experienţă şade pe un scaun. Experimentatorul
pune, pe fruntea sau pe creştetul său, piciorul unui diapazon în vibraţie. Subiectul indică
direcţia din care percepe sunetele şi intensitatea lor.
Dacă auzul este normal, sunetele sunt percepute la fel de intens cu ambele urechi şi
localizate la mijlocul capului.
Dacă persoana suferă de surditate datorită unei afecţiuni a urechii medii, sunetele
sunt percepute mai intens de urechea bolnavă.
Dacă este afectat nervul auditiv, vibraţiile sunt percepute mai bine de urechea
normală.
Rezultate: - consemnaţi şi comentaţi modul în care aţi perceput sunetele.
 Cu ajutorul testului Weber, au fost testate 3 persoane. Am putut astfel observa
că primele două persoane au perceput sunetul în urechea stângă, iar a treia
persoană a perceput sunetul în ambele urechi, sau chiar în creştet, acolo unde era
aşezat diapazonul.
Pentru primele două persoane putem interpreta următoarele:
- amândouă urechile (stângă şi dreaptă) sunt sănătoase, însă urechea stângă
are praguri auditive mai bune, sau
- subiecţii prezintă hipoacuzie neurosenzorială, însă mai accentuată la urechea
dreaptă, sau
- urechea stângă (a ambilor subiecţi prezintă surditate de transmisie).
Pentru cea de-a treia persoană testată putem concluziona că:
- aceasta are auzul normal la amândouă urechile sau
- are auzul afectat bilateral şi în aceeaşi măsură.

2. Testul lui Rinne

Principiul lucrării: acelaşi ca la experienţa de mai sus.
Materiale necesare: diapazon.
Desfăşurarea lucrării: subiectul şade pe un scaun. Experimentatorul îi pune, pe
apofiza mastoidă, piciorul unui diapazon în vibraţie şi simultan porneşte cronometrul.
Imediat ce subiectul nu mai percepe sunetul, diapazonul este mutat în faţa conductului
auditiv extern. Subiectul semnalează în amândouă cazurile momentul când nu mai aude
sunetul, iar experimentatorul notează timpul cât a fost auzit sunetul în locul respectiv:
- pe apofiza mastoidă 20 s pentru ambele urechi
- în faţa conductului auditiv 12,8 s la urechea dreaptă şi 18,3 s la
urechea stângă.
In primul caz (cu diapazonul pe apofiza mastoidă), când conducerea sunetului se
face pe cale osoasă, în mod normal sunetul este perceput cca 20 s.
In cel de-al doilea caz (cu diapazonul în faţa conductului auditiv), când conducerea
sunetului se face pe cale aeriană, testul lui Rinne poate avea trei aspecte:

pozitiv normal sunetul se aude încă cel
puţin 40 s
pozitiv prescurtat sunetul este perceput mai
puţin de 40 s
negativ sunetul nu este perceput
analizatorul auditiv este sănătos
este afectat aparatul de percepţie
este afectat aparatul de transmisie

Cauzele care duc la surzenie afectează urechea externă (acumularea masivă de

cerumen), urechea medie (inflamarea acesteia, cunoscută sub numele de otită medie,
creşterea de noi oase, care împiedică vibrarea normală a scăriţei pe fereastra ovală),
urechea internă - organul lui Corti -(zgomot intens, infecţii bacteriene şi virotice), calea
de conducere şi centrii din creier (traumatisme, tumori, blocarea unor vase de sânge din
creier, o pierdere progresivă a auzului cu vârsta).
Rezultate şi discuţii: - Ce puteţi spune, după efectuarea testului Rinne, despre
starea de funcţionare a analizatorului dv. auditiv?
Răspuns:
 După efectuarea testului Rinne, putem observa că pe cale aeriană (în faţa
conductului auditiv) sunetul este perceput mai puţin de 40 s (12,8 s la UD şi 18,3 la
US), Rinne-ul fiind astfel pozitiv, însă prescurtat. Acest lucru ar putea însemna
(după tabelul de mai sus) că aparatul de percepţie al subiectului testat este afectat.
Însă poate că subiectul nu a perceput sunetul un timp mai îndelungat din cauza
condiţiilor, nu tocmai ideale de testare (sunetul neonului, sunetul gazului din soba,
persoanele din încăpere, pereţii neizolaţi, diapazonul de frecvenţă înaltă, etc.).

- Care sunt tipurile de surditate ce pot fi descoperite prin experienţele lui Weber şi
Rinne?
Răspuns:

Tipurile de surditate ce pot fi descoperite prin experienţele lui Weber şi Rinne

sunt, cele de transmisie, în patologiile de ureche medie (Rinne), cele neurosenzoriale
sau surdităţi unilaterale (Weber).

3. Demonstrarea rolului pavilionului urechii

Principiul lucrării: cu ajutorul unui tub de cauciuc introdus în deschiderea
conductului auditiv, se "anulează" funcţional pavilionul urechii. Se observă modul cum
această operaţie modifcă percepţia sunetelor.
Materiale necesare: ceas de masă, tub de cauciuc cu lungimea de 1,5-2,0 m şi
diametrul de 1 cm.
Desfăşurarea lucrării:
A. Rolul pavilionului urechii în colectarea sunetelor.
Persoana de experienţă îşi astupă cu un dop de vată unul din conductele auditive şi
se aşază pe un scaun cu ochii închişi. In celălalt conduct auditiv se introduce capătul unui
tub de cauciuc. Experimentatorul întinde tubul şi pune ceasornicul la capătul lui.
Subiectul relatează când, prin îndepărtarea ceasornicului de capătul tubului, nu îi
mai aude tic-tacul. Experimentatorul menţine ceasornicul în aceeaşi poziţie şi scoate
tubul din conductul auditiv al subiectului; acesta percepe acum tic-tacul.

B. Rolul pavilionului urechii în determinarea direcţiei sursei sonore

Subiectul şade pe un scaun cu ochii închişi. Experimetatorul îi introduce ambele
capete ale tubului de cauciuc în cele două conducte auditive.
Se pune ceasornicul la mijlocul tubului de cauciuc şi se plimbă, împreună cu acesta,
în diferite poziţii: deasupra capului, în faţă, lateral, în spate. Se cere subiectului să indice
direcţia din care vine sunetul.
Se lipeşte ceasornicul de tub mai aproape de una din urechi şi se deplasează în
diferite poziţii. Se cere subiectului să indice direcţia din care vine sunetul.
In nici unul din cazuri, persoana de experienţă nu va putea localiza precis direcţia
sursei sonore. Prin colectarea defazată a sunetelor cu cele două pavilioane, datorită
distanţei diferite faţă de sursa sonoră, se asigură perceperea direcţiei din care vin
sunetele.
Rezultate şi discuţii: - Notaţi observaţiile făcute pe parcursul experimentului.

Pentru lucrarea A. Rolul pavilionului urechii în colectarea sunetelor.

 Subiectul îşi astupă cu un dop de vată unul din conductele auditive şi stă cu
ochii închişi. În celălalt conduct auditiv se introduce capătul unui tub de cauciuc.
Experimentatorul întinde tubul şi pune ceasornicul la capătul lui , iar ticăitul este
auzit. Se îndepărtează apoi ceasul de tub şi nu mai este auzit. Experimentatorul
foloseşte o pâlnie la capatul exterior al tubului, iar subiectul percepe din nou
ticăitul ceasului apoi experimentatorul menţine ceasornicul în aceeaşi poziţie şi
scoate tubul din conductul auditiv al subiectului, acesta percepe în continuare tic-
tacul.

Pentru lucrarea B. Rolul pavilionului urechii în determinarea direcţiei sursei

sonore
În majoritatea cazurilor, persoana de experienţă nu a putut localiza precis
direcţia sursei sonore.

- Cum reacţionează omul pentru a realiza o mai bună colectare a sunetelor? Dar
diferite specii de mamifere?
Răspuns:

Pentru a realiza o mai bună colectare a sunetelor, omul se îndreaptă spre sursa
sonoră sau duce mâna la pavilionul urechii, formând o pâlnie.
Animalele, în special mamiferele, işi “ciulesc” urechile, mişcându-le în direcţia
din care vine sunetul.

4. Audiometrie
Principiul lucrării: se testează sensibilitatea auditivă succesiv, începând cu
sunetele de frecvenţa cea mai mare emise de aparat (8.000 Hz) şi încheind cu frecvenţa
cea mai mică (250 Hz). Pentru fiecare frecvenţă se determină intensitatea minimă la care
este perceput sunetul.
Materiale necesare: audiometru (fig. 3).

Fig. 3. Audiometru didactic

 Desfăşurarea lucrării: se porneşte aparatul şi se aşteaptă 5 min pentru încălzirea
lui. Pornirea se face apăsând butonul 1.
Persoana de experienţă şade cu spatele la aparat şi îşi pune căştile pe urechi
cordonul lor anexându-se audiometrului în poziţia 5'.
Experimentatorul determină mai întâi sunetul cu intensitate minimă perceput de
subiect pentru frecvenţa de 250 Hz. Pentru a modifica intensitatea sunetului se lucrează
cu butonul 4 iar pentru a modifica intensitatea, cu butonul 5. Sunt testate în paralel
ambele urechi. Pentru a trimite sunetul în casca de pe urechea dreaptă se apasă butonul 2
iar pentru cea stângă se apasă butonul 3. Se procedează la fel pentru frecvenţele de 500,
1000, 2000, 4000, 6000 şi 8000 Hz.
Rezultate şi discuţii: intensităţile minime ale sunetelor audibile, pentru frecvenţe
constante, vor fi trecute în următorul tabel:
Rezultatele vor fi reprezentate grafic, trecând pe abscisă frecvenţa iar pe ordonată
intensitatea sunetelor. Ceea ce se obţine nu este o audiogramă, ci doar pragul ei inferior,
pragul senzorial (de audibilitate).

Fig. 4 audiograma tonală la UD şi US

Frecvenţa sunetului Intensitatea prag

(Hz) (dB)
urechea dr. urechea st.
250 25 20
500 15 5
1000 30 10
2000 10 15
4000 20 15
6000 25 30
8000 40 15
 Reprezentarea grafică a pragului de audibilitate
- Comparaţi pragurile de audibilitate pentru cele două urechi (dacă sunt sau nu
identice şi care este cauza).

Dacă am face o medie pe frecvenţele de la 500 până la 4000 Hz, am observa că

aceasta ar fi de 18,75 dB pentru urechea dreaptă şi 15 dB pentru urechea stângă.
Putem spune deci că urechea stângă este mai bună decât cea dreaptă, deşi o
diferenţă de 3,74 dB este nesemnificativă.
S-a observant în timp că majoritatea oamenilor aud sau înţeleg mai bine cu o
anumită ureche, lucru care poate fi datorat biteralităţii imperfecte.

- Care este semnificaţia funcţională a faptului că, la om, pragul de audibilitate este
cel mai scăzut între frecvenţele de 500 şi 4000 Hz?
Răspuns:

Măsurarea sunetului este făcută de preferinţă în decibeli şi se raportează la

un prag standard de audibilitate la 1000 Hz. Pragul de audibilitate variază cu
frecvenţa, după cum se poate observa în figura de mai jos. Pragul de audibilitate
măsurat arată că intensitatea necesară pentru ca un sunet să fie perceput variază
mult cu frecvenţa. Pragul standard pentru 1000 Hz este considerat a fi 0 dB, deşi
curbele arată un prag de 4 dB. Există o discriminare evidentă a frecvenţelor joase,
astfel că un sunet de 30 Hz trebuie să aibă aproximativ 60 dB pentru a fi perceput.
Sensibilitatea maximă a urechii este în jur de 3500 - 4000 Hz, datorită rezonanţei
canalului auditiv.
Pe de altă parte, putem afirma că între 500 şi 4000 Hz sunt cuprinse
frecvenţele conversaţionale.

Fig. 5 Curbele de intensitate caracteristice pentru auzul uman

- De ce, cu aparatul nostru, nu putem explora întregul câmp auditiv (întreaga

audiogramă)?
Răspuns:

Pentru ca audiometrul nu poate testa praguri care depăşeşc 80 dB şi nici

sunete care au frecvenţe mai mici de 250Hz sau mai mari de 8000 Hz.

5. Procedeu de evaluare a funcţiei analizatorului auditiv

In 1959, Academia Americană de Oftalmologie şi Otolaringologie a elaborat un
procedeu simplu de evaluare a diminuării capacităţii de percepţie a sunetelor. La
stabilirea acestui procedeu s-a avut în vedere că sunetele din vorbirea obişnuită au
frecvenţa cuprinsă între 500 şi 2000 Hz. Prin urmare, pentru testare se folosesc sunete cu
frecvenţa de 500, 1000 şi 2000 Hz. In acord cu acest procedeu vorbim de alterarea
capacităţii de percepţie a sunetelor atunci când, pentru a fi percepute, intensitatea lor
trebuie să fie mai mare de 26 dB. Fiecărui decibel peste 26 îi corespunde o diminuare a
auzului cu 1,5%, astfel că valorii de 93 îi corespunde pierderea totală a auzului (93 dB -
26 dB = 67 dB; 67 dB x 1,5 = 100%). Pentru estimarea diminuării auzului (DA) la
ambele urechi, se utilizează formula:

D. A.% la urechea mai buna x 5 + D. A.% la urechea mai puternic afectata

D. A.% = 6
Exemplu de calcul:

Frecvenţa sunetului Valoarea de prag

(Hz) (dB)
urechea dreaptă urechea stângă
500 30 40
1000 45 50
2000 40 55
Total 115 145
Media 38 48

D.A.% la urechea dreaptă: 38 dB - 26 dB = 12 dB

12 dB x 1,5 = 18%

D.A.% la urechea stângă: 48 dB - 26 dB = 22 dB

22 dB x 1,5 = 33%

18% x 5 + 33%
D.A.% pentru ambele urechi: --------------------- = 20,5%
6
 Rezultatele testării dumneavoastră:

Frecvenţa sunetului Valoarea de prag

(Hz) (dB)
urechea dreaptă urechea stângă
500 15 5
1000 30 10
2000 10 15
Total 55 30
Media 18,33 10

D.A.% la urechea dreaptă: 18,33

D.A.% la urechea stângă: 10

Deoarece la subiectul ales, audiograma nu relevă o alterarea capacităţii de percepţie

a sunetelor mai mare de 26 dB, am considerat necesar a calcula D.A.% pentru
ambele urechi, fără a folosi coeficientul de 1,5%, necesar pentru pierderi mai mari
de 26 dB. Astfel că:

18,33 x 5 + 10
D.A.% pentru ambele urechi: --------------------- = 16,94%
6