Dicționar

• Canal auricular - tub cu o lungime de aproximativ 2,5 cm a cărui formă permite

amplificarea sunetelor cu frecvenţe cuprinse între 2000 şi 6000 Hz.

• Membrana ferestrei ovale - limita dintre urechea medie şi cea internă, care se află
în contact cu scărița.

• Organul lui Corti - răspunzător de receptarea propriu-zisă a sunetelor.

• Helicotrema - orificiu situat la vârful cohleei.

• Hipoacuzie – slăbire a acuității auzului.

• Cofoză – surditate totală.

• Prezbiacuzie – slăbire a auzului la oamenii în vârstă.

• Hiperacuzie – acuitate auditivă ieșită din comun.

• Paracuzie – alterarea senzațiilor sonore.

• Fonem – cea mai mică unitate sonoră a limbii, care are funcțiunea de a diferenția
cuvintele între ele, precum și formele gramaticale ale aceluiași cuvânt.
 CURSUL 4

DIZABILITĂȚILE AUDITIVE

I. Noţiuni de anatomie şi fiziologie ale analizatorului auditiv

Analizatorul auditiv:

→ componenta periferică (rol receptiv)

→ componenta intermediară (de conducere a impulsurilor nervoase)

→ centrală (de procesare şi stocare)

Componenta periferică = urechea (externă, medie și internă)

1. de a capta (cu
ajutorul pavilionului)

4. de a recepta semnalele 2. de a conduce (prin

sonore (la nivelul Rolul
canalul auricular)
organului lui Corti) urechii

3. de a transmite şi modula (cu

ajutorul timpanului, al sistemului
osteomuscular din urechea medie şi
al membranei ferestrei ovale)
 Funcție Alcătuire/Localizare
- ajută în localizarea
surselor sonore
Pavilionul urechii
- dirijează sunetele
(pinna)
către membrana
timpanică prin canalul
auricular

- vibrează în funcţie
de variaţiile presiunii
undelor sonore
Membrana - este sensibilă la
timpanică diferenţele de
presiune a aerului
dintre urechea externă
şi cea medie (pe care
le separă)

Interconectarea celor - ciocan (malleus):

Sistemul osicular trei oscioare permite este plasat pe timpan
amplificarea sunetelor - nicovală (incus)
slabe. - scăriţă (stapes)

Mușchiul tensorul Atenuează sunetele Ataşat de ciocan

timpanic prea puternice.

Atenuează sunetele Fixat de scăriță

Mușchiul stapedius prea puternice.

Urechea internă

→ structură: cohleea (kochlos, „melc”)

→ trei canale paralele: rampa vestibulară, rampa timpanică şi scala media

 II. Dizabilităţile auditive: terminologie, evaluare şi clasificare

→ Deficiențe auditive - gama extrem de variată a tulburărilor soldate cu deficite

variabile de auz, mono sau binaurale, stabile sau progresive.

→ Surditatea nu este de fapt o boală, ci un simptom corespunzător unei etiologii

diverse.

- Surditatea este esența dizabilității când constituie unicul simptom definitiv.

→ Examenul fizic: inspecţia pavilionului şi a regiunii mastoide, a conductului auditiv

extern şi a membranei timpanice (otoscopie).

→ Examenul funcţional al audiţiei presupune:

a) examenul acumetric

b) examenul audiometric

c) impedansmetria

d) metoda potenţialelor evocate şi electrocohleografia


Acumetria
- este fonică (transmisia
sunetului se face prin
intermediul vocii)
- este instrumentală (se
evaluează atât transmisia
aeriană, cât și transmisia
osoasă).
Proba Weber (testarea
percepției craniene):
→ percepție binaurală normală:
situează sursa sonoră la mijlocul
distanței interauriculare
→ surditate de transmisie
unileterală: sunetul este
perceput mai puternic de
urechea afectată
Audiometria
= explorarea funcţiei auditive
prin mijloace electroacustice (cu
un audiometru).
- audiometrie tonală = când se
folosesc sunete pure (se măsoară
pragul auditiv absolut minimal)
- audiometrie vocală = când se
folosesc cuvinte și propoziții (se
evaluează gradul în care se
înțelege sensul celor auzite)
Potenţialele evocate şi
Impedansmetria electrocohleografia
= evaluarea, prin înregistrare = metodă de investigare
grafică, a conducerii sonore la otoneurologică ce permite
nivelul sistemului timpano-osicular. studiul prin sumarea
răspunsurilor provocate de
Metodă: se emite un sunet cu stimuli produşi prin electrozi
frecvenţa de 250 Hz şi se aplicaţi pe vertex, mastoidă sau
înregistrează nivelul reflexiei labirint.
sunetului pe suprafaţa membranei
timpanale.
Rezultate:
→ totală: dacă timpanul este rigid
(sechele cicatriceale)
→ extrem de redusă: dacă timpanul
vibrează foarte uşor (în rupturile
osiculare)
 În clasificarea dizabilităților de auz se ține cont de:

1. Momentul apariției congenitale (ereditare)

dobândite (cu precizarea vârstei:

precoce sau tardive)

2. Specificul acestora de transmisie (când cauza are legătură cu urechea externă,

medie și ferestrele labirintice)

de recepție nervoasă / de percepție (când leziunea este

localizată la nivelul urechii interne, pe căile
nervoase retrolabirintice sau pe porţiunea radiculară a
nervului acustic)

mixte (când amândouă componentele sunt afectate)

3. Natura etiologiei organică

funcțională

psihogenă

Gradele deficitului auditiv (O.M.S.)

→ 0 – 25 dB: auz normal

→ 26 – 40 dB: deficit auditiv lejer

→ 41 – 60 dB: deficit auditiv mediu

→ 61 – 80 dB: deficit auditiv sever

→ peste 80 dB: deficit auditiv profund

Criteriile medico-psihosociale de încadrare în grad de handicap

• 0 – 20 dB: fără deficienţă

• 20 – 40 dB: deficienţă uşoară (handicap uşor)

• 41 – 70 dB: deficienţă medie (handicap mediu)

• peste 70 dB: deficienţă accentuată (handicap accentuat)

• peste 90 dB: deficienţă accentuată (handicap accentuat)

 III. Specificul vieţii psihice la persoanele cu dizabilităţi auditive

Dacă copilul deficient de auz face parte dintr-o comunitate de surzi (nu se naște
într-o familie cu antecedente privind tulburările funcției auditive), el evoluează mai bine în plan
mintal. Pe termen lung, îşi structurează un anume tip de gândire şi de limbaj ce justifică
existenţa unei specificităţi a vieţii sale psihice la maturitate.

Caracteristicile principalelor procese psihice

1. La copilul surd nedemutizat

→ percepţia vizuală tinde să suplinească carenţa ori lipsa celei auditive

atenţia vizuală este mai bine antrenată decât cea a copilului auzitor normal
⇒
datele perceptive se rezumă la imagini mintale cu grad redus de generalitate

→ în copilăria mică și mijlocie este tentat să recurgă la generalizări empirice şi să nu

înţeleagă sau să ignore conceptualizările standardizate social (fenomen mai probabil în cazul
copiilor surzi proveniți din familii fără probleme auditive);

→ se menține la aspectul exterior al lucrurilor şi fenomenelor, acordă importanţă

exagerată detaliilor şi nu intuiește invarianţele ce stau la baza procesului reprezentării dacă
acestea nu sunt imediat decelabile;

→ are un nivel ridicat al memoriei vizuale, fidelitatea datelor reproduse fiind

impresionantă; reținerea de lungă durată a informaţiilor este bună dacă acestea sunt utile în
activitatea cotidiană;

→ preşcolarii deficienţi de auz manifestă un retard evident în dezvoltarea psihică, care

este mai accentuat cu cât gradul pierderii auditive este mai mare şi cu cât forma de comunicare
achiziţionată este mai primitivă;

→ limbajul nu este numai un instrument al vehiculării de informații, ci impune o

structurare specifică a minții (un anumit mod de a semnifica şi de a opera cu semnificaţii);
 → Imaturitatea afectivă este parte a tabloului simptomatologic al preşcolarului surd,
provenit din familie de auzitori, dar ea este recuperabilă;

concretismul (situativitatea): judecăţile şi raţionamentele

sunt impregnate de empiric şi intuitiv

șablonismul: recurgerea la sheme operaționale deja

Principalele însușite, chiar dacă situația impune o abordare nouă
trăsături ale simplismul: gândirea iconică are un conţinut elementar, iar
gândirii copilului operaţiile sale rămân impregnate de empirism
surd lipsit de
limbaj îngustimea: convingerile se formează pe baza unui
număr mic de informaţii
inerția: încetinirea ritmului dezvoltării și psihice și limitarea
gândirii în seturi conceptuale şi operaţionale reticente la adaptare
şi schimbare

Structurarea minții prin limbaj la copiii fără dizabilități

1. Copilul mic, în etapele iniţiale ale achiziţiei limbajului, este dependent de descrierile şi
interpretările venite din exterior.

2. Aspectul spectaculos, imprevizibil şi neinteligibil al lumii se diminuează odată cu

constituirea schemelor obiectuale şi cu apariţia primelor impresii imagistice.

3. Antepreşcolarul auzitor primeşte din afară semnificaţiile elaborate social şi, împreună
cu ele, o structură cognitiv-axiologică dată.

4. În cursul educaţiei şi socializării primare, el îşi însuşeşte un sistem activ, tendenţios şi

perfect agreat la nivel intelectual.

5. Dezvoltându-şi latura impresivă a limbajului în contextul unei presiuni culturale

neîncetate, copilul auzitor normal îşi organizează mulţimea de impresii şi achiziţii empirice într-
un sistem organizat lingvistic, ajustând sau eliminând toate acele elemente care nu pot fi
exprimate verbal.
 6. Sceastă „standardizare” mintală este perfecţionată ulterior prin atenţia deosebită pe
care adulţii o acordă unei exprimări corecte.

7. Utilizarea structurilor morfologice într-o anumită ordine ne indică nivelurile succesive

de stăpânire mintală a realităţii şi de codificare lingvistică a experienţelor cognitive.

8. Prin includerea sa în forme de educaţie formală (grădiniţă), copilul auzitor normal îşi
îmbunătăţeşte controlul asupra înţelegerii şi utilizării limbajului verbal oral, dar şi conformismul
socio-cultural.

9. Acest conformism nu înseamnă doar un mod prescris de a reacţiona, ci şi o

standardizare mintală, adică un model cvasi-stereotip de a gândi şi de a formula verbal.

2. La copilul surdovorbitor

→ măsura în care stăpâneşte (competenţa) şi poate folosi (performanţa) instrumentul

lingvistic verbal este limitată;

→ educarea vocii şi exprimarea verbal-orală trebuie făcute în cadrul unui sistem

organizat de activităţi aparţinând procesului demutizării, şi anume ortofonia;

→ odată cu învăţarea vorbirii se produce şi o remaniere a schemelor perceptiv-motorii

în sensul elaborării şi consolidării acelora vizual-motorii şi kinestezic-motorii asociate fonaţiei;

→ prin metode şi procedee adecvate este posibilă formarea unei vorbiri inteligibile chiar
şi la copilul cu hipoacuzie profundă. Dar limbajul verbal oral nu este cu adevărat funcţional dacă
nu este susţinut de citirea labială (de pe buze) a fonemelor (deprindere formată în activităţile de
labiolectură) şi de suplimentarea informaţională prin gestică.

→ cel care se apropie cel mai mult de profilul psihologic specific grupei sale de vârstă
este copilul cu hipoacuzie uşoară şi medie (inclus de mic în programe educative şi recuperatorii
personalizate). Nu diferă prea mult de colegii săi cu auz normal (în planul dezvoltării mintale şi
sociale), dar are nevoie de protezare adecvată şi de expunere la contexte educative şi
comunicaţionale redundante.