ORL

OTO-RINO-LARINGOLOGIE
 OTOLOGIE
 Analizorul acustico-vestibular este
format din trei porţiuni:
 urechea externă,
 urechea medie şi

 urechea internă.
 URECHEA EXTERNA

Conductul auditiv
extern
Pavilionul
urechii

 Pavilionul urechii
 Conductul auditiv
extern
 URECHEA EXTERNA
 Pavilionul este o plică tegumentară cu schelet fibro-
cartilaginos inserată pe faţa laterală a craniului sub un
unghi de aproximativ 350. Faţa externă a pavilionului
prezintă:
 Conca
 tragus
 antitragus
 helix
 antihelix
 foseta triunghiulară
 lobulul
 Conductul auditiv extern este un canal de
aproximativ 25 mm lungime, 10 mm largime la adult,
aşezat aproape perpendicular pe faţa laterală a
craniului. Scheletul conductului auditiv extern este
cartilaginos în jumătatea externă şi osos în cea internă
Conductul este căptuşit cu tegument, care în partea
externă are fire de păr şi glande sebacee transformate
în glande ceruminoase.
 helix
Foseta
triunghiula
ra
antitrag

conc
a
us

tragus
lix
e
tih
an

lobulul
 URECHEA MEDIE
 Se compune din:
 casa timpanului (tympanum) şi
 cavităţile anexe (trompa lui Eustachio şi
apofiza mastoidă)
 URECHEA INTERNA
 Urechea internă este situată în stânca
osului temporal, în nişte cavităţi ce
poartă numele de labirintul osos,
înconjurat de un os compact de origine
embrionară (capsula otică). Partea
anterioară a acestor cavităţi, cochleea,
are rol în auz, iar partea posterioară
constituie segmentul periferic al
analizorului vestibular.
 Nervul acustico-
vestibular
Analizatorul
vestibular

Nervul
cohlear

Cohleea
Analizatorul auditiv
 FUNCTIA AUDITIVA
 Urechea este destinată captării sunetelor din mediul exterior şi transmiteerii acestora
sistemului nervos central. Sunetul este o undă de presiune care se transmite
longitudinal prin mediu (aer). Sunetele pe care omul le aude au patru caracteristici:
înălţimea (frecvenţa), întensitatea, timbrul şi durata. Frecvenţa se măsoară în Herzi
(Hz). Intensitatea se măsoară în unităţi fiziologice denumite decibeli (dB).
 Semnificaţia sunetelor pentru om este diferită. Ele se pot clasifica în zgomot de fond
(care ne oferă senzaţia apartenenţei la mediu), semnale (telefonul, paşii altor persoane,
claxonul etc.) şi sunete cu semnificaţie intelectuală (muzica, cuvintele).
 Sunetele parcurg conductul auditiv extern şi pun în vibraţie membrana timpanică.
Pentru ca aceasta să vibreze, este nevoie ca de ambele părţi ale ei să fie o presiune
egală, iar păstrarea acestei situaţii este în sarcina trompei lui Eustachio, care se
deschide cu fiecare deglutiţie, căscat sau la suflatul nasului cu presiune (manevra
Valsalva). De la membrană, sunetul ajunge, prin lanţul de osişoare, la lichidele urechii
interne, pe care le pune în vibraţie.În urechea internă, membrana bazilară este cea care
preia vibraţiile, le transmite la organul lui Corti şi, în ultimă instanţă, cilii celulelor ciliate
suferă îndoiri, fiind împinşi spre membrana tectoria..Celulele senzoriale transmit
impulsul fibrelor nervului cochlear, impuls care se va deplasa prin releele centrilor şi pe
căile nervoase până la cortexul cerebral. Atât celulele organului lui Corti, cât şi fiecare
celulă nervoasă de pe traseu vor codifica semnalul, decodificarea sa urmând a fi făcută
la nivel cortical, unde se realizează percepţia informaţiei sonore. Cu ajutorul ariilor de
asociaţie, mesajul sonor este analizat, recunoscut şi interpretat.
 FUNCTIA VESTIBULARA
 Funcţia vestibulară se realizează cu ajutorul aparatului
vestibular, care este sensibil la poziţia şi la mişcările
capului în spaţiu. Mişcările sesizate de aparatul
vestibular sunt numai cele accelerate sau decelerate.
Informaţiile vestibulare ajung în trunchiul cerebral şi
intră în sistemul de echilibru al organismului, alături de
sensibilitatea proprioceptivă profundă şi de văz. Rolul de
integrare îi revine cerebelului. Informaţiile vestibulare
acţionează, sub controlul cerebelului, pentru modificarea
tonusului muscular şi pentru reflexele de postură, prin
intermediul fasciculului vestibulo-spinal. La fel sunt
controlate şi mişcările globilor oculari. Deşi oricare om
normal ştie în ce poziţie se află capul său şi ce mişcări
suferă, această senzaţie este subconştientă.
 SINDROAMELE
OTOLOGICE
 HIPOACUZIA
 Hipoacuzia sau surditatea înseamnă scăderea acuităţii
auditive. Pierderea totală a auzului poartă numele de
anacuzie sau cofoză. Clasificarea cea mai importantă a
hipoacuziilor se face după mecanismul de producere:
hipoacuzia de transmisie, hipoacuzia neurosenzorială şi
hipoacuzia mixtă. Cea de transmisie apare atunci când
vibraţia sonoră este împiedicată să ajungă la urechea
internă, în afecţiuni ale urechii externe sau medii.
Hipoacuzia neurosenzorială poate fi periferică sau centrală:
cea periferică apare în leziuni ale urechii interne (când se
numeşte cochleară) sau ale nervului cochlear (numită
radiculară); cea centrală este determinată de leziuni ale
sistemului nervos central. Vorbim de hipoacuzie mixtă
atunci când ambele tipuri de hipoacuzie (de transmisie şi
neurosenzorială) coexistă la aceeaşi ureche.
 SINDROAMELE
OTOLOGICE
 ACUFENELE
 Acufenele (sau tinitus) sunt sunetele pe care bolnavul le
aude, dar care nu provin din mediul exterior. Ele pot fi
fiziologice, sub formă de ţiuituri pasagere care dureză
câteva secunde sau minute. Cele patologice pot fi
clasificate în obiective (care uneori pot fi auzite şi de
către medic dacă ascultă urechea cu ajutorul unui
stetoscop căruia i s-a scos capsula), provocate de sufluri
vasculare sau contracţii clonice ale muşchilor urechii, sau
subiective, aşa cum sunt cele mai multe, determinate de
o hiperactivitate neuronală sau o demielinizare a căilor de
transmisie a informaţiei auditive şi un scurtcircuit cu alte
fibre. Intensitatea acufenelor depăşeşte foarte rar 15 dB,
dar existenţa şi persistenţa lor exasperează bolnavul,
care poate dezvolta un sindrom depresiv. Acufenele apar
în majoritatea afecţiunilor urechii interne şi datorită atât
frecvenţei lor, cât şi slabei eficacităţi a actualelor
tratamente, reprezintă o problemă dificilă de rezolvat.
 SINDROAMELE
OTOLOGICE
 OTALGIA
 Otalgia, denumită şi otodinie, este durerea pe
care bolnavul o simte în ureche. Ea poate fi
determinată de traumatisme ale urechii externe
sau medii, inflamaţii ale conductului auditiv
extern (otită externă difuză, furuncul), tumori
maligne ale conductului, otite medii catarale sau
supurate, mastoidite. Deseori otalgia este
provocată de afecţiuni ale altor organe, când
durerea iradiază în ureche şi poartă denumirea
de otalgie reflexă. Astfel de dureri provoacă
afecţiunile ultimilor molari, ale faringelui şi
laringelui, ale articulaţiei temporo-mandibulare
sau ale coloanei vertebrale cervicale.
 SINDROAMELE
 OTOREEA
OTOLOGICE
 Otoreea este o scurgere din conductul auditiv extern.
Ea poate avea mai multe caractere:
 - otoreea cerebrospinală (sau oto-licvoreea), apărută după
traumatisme accidentale sau chirurgicale
 - otoreea seroasă (eczeme)

 - otoreea mucoasă (otite medii cronice)

 - otoreea mucopurulentă (otite medii cronice)

 - otoreea purulentă (otite acute sau cronice)

 - otoreea sanghinolentă (otite acute, cronice, tumori)

 - otoragia - hemoragia din ureche (traumatisme, otite

cronice, tumori).
 SINDROAMELE
OTOLOGICE
 SINDROMUL VESTIBULAR PERIFERIC
 Prin sindrom vestibular se înţelege un grup de
manifestări care traduc suferinţa periferică sau
centrală a aparatului vestibular. Când leziunea se
găseşte în urechea internă sau de-a lungul
nervului vestibular, sindromul vestibular este
periferic.Sindromul vestibular central apare în
leziuni ale sistemului nervos central. Sindromul
vestibular periferic poate să apară în urma unui
excitant fiziologic, cum este mişcarea, dar de
intensitate prea mare (care depăşeşte pragul de
excitabilitate al vestibulului), aşa cum se produce
în cazul kinetozelor (răul de transport). Excitanţii
patologici provoacă fie excitarea vestibulului
(sindrom vestibular periferic iritativ), fie
deteriorarea lui (sindrom vestibular periferic
distructiv). În ambele cazuri sindromul apare ca
 Sindromul vestibular periferic are următoarele caractere:
 - Vertijul este o senzaţie ireală de mişcare. În sindromul vestibular periferic este
aproape totdeauna cu caracter rotator (bolnavul are senzaţia că lucrurile se
învârtesc), apare în crize care durează secunde, minute, ore, zile, dar nu durata
nu depăşeşte trei săptămâni (cerebelul compensează deficitul vestibular). Verijul
periferic este însoţit de fenomene neurovegetative (greaţă, vărsături,
transpiraţii, tahicardie) şi de o senzaţie foarte neplăcută "de rău", denumită
maleză. În sindromul vestibular central, vertijul poate să nu fie rotator, poate fi
permanent, fenomenele vegetative sunt mai discrete sau lipsesc.
 - Tulburările de echilibru care însoţesc sindromul vestibular periferic sunt
proporţionale cu vertijul, se pot manifesta la mers, în staţiunea verticală sau
şezândă. In sindromul vestibular central tulburările de echilibru pot fi
discordante (mai ample, spre exemplu).
 - Nistagmusul este o mişcare conjugată a ambilor globi oculari, formată dintr-o
secusă lentă, de origine vestibulară şi o secusă rapidă, de revenire, dictată de
trunchiul cerebral. În sindromul vestibular periferic, nistagmusul este unilateral
(sau predominant unilateral).
 - Deviaţiile segmentare (la proba braţelor întinse sau proba indicaţiei) şi căderea
la probele de echilibru (Romberg) sunt totdeauna de aceeaşi parte şi anume cea
opusă bătăii nistagmusului.
 - Sindromul vestibular periferic este însoţit frecvent de hipoacuzie
neurosenzorială periferică cochleară, iar sindromul vestibular central se asociază
adesea şi cu alte semne de suferinţă neurologică.
 CORPII STRĂINI
AURICULARI
 Se pot împărţi în:
 exogeni:
 inerţi (boabe de grâu, fire de păr, fragmente de
chibrit, căţei de usturoi, bucăţi de plastic sau
fragmente de jucării etc.)
 animaţi (insecte ca pureci, gărgăriţe, insecte
zburătoare sau larve, in special de muscă).
 endogeni
 dopul de cerumen - se formează prin secreţia în
exces a glandelor ceruminoase.
 epidermic (rar).
 orpii străini neobstruanţi nu au simptomatologie sau este discretă (pocnituri la masticaţie dacă un fir de
ăr rămas în conduct are un capăt aşezat pe membrana timpanică). Dacă devin obstruanţi, corpii stăini
oduc hipoacuzie de transmisie. Corpii străini animaţi produc zgomote şi senzaţii extrem de neplăcute.
desea dopul de cerumen se hidratează după pătrunderea apei (după un duş, o baie în piscină) şi
olnavul crede că i-a scăzut auzul pentru că i-a rămas apă în ureche. Otoscopia pune în evidenţă corpul
răin. Tratamentul corpului străin auricular constă în îndepărtarea acestuia prin spălătură auriculară.
ontraindicaţiile spălăturii auriculare sunt: existenţa unei perforaţii a membranei timpanice (post-
aumatică sau post-otitică), sechele ale otitelor, intervenţii chirurgicale anterioare pe ureche.
ccidentele spălăturii constau în provocarea unui vertij dacă apa este prea rece, dar de temut este
ptura membranei timpanice care se produce dacă apa se injectează spre anterior sau inferior sau dacă
u s-au respectat contraindicaţiile. Medicul specialist poate utiliza pentru extracţia corpului străin diferitre
strumente (pense, cârlige).
 Furunculul conductului
auditiv extern
 Furunculul conductului auditiv extern este o inflamaţie
stafilococică necrotică a foliculului pilosebaceu (în cazul conductului,
pilo-ceruminos). El se formează numai în jumătatea externă a
conductului, ca o proeminenţă roşie care după trei zile se albeşte la
vârf, locul unde pielea se necrozează şi pe unde se va elimina
conţinutul necrotic (burbionul). Furunculul conductului apare cu
predilecţie la cei care se scarpină în conduct. Simptomele sunt
dominate de otalgie, care poate fi atroce. Arareori volumul tumefacţiei
este obstruant pentru conduct şi produce hipoacuzie. Examenul
obiectiv pune în evidenţă tumefacţia cu caractere inflamatorii şi
uneori o adenopatie satelită pre, retro sau subauriculară. Tratamentul
constă în aplicaţii de unguent cu antibiotice antistafilococice
(eritromicină, gentamicină), antalgice. Antibioterapia pe cale generală
este justificată numai dacă bolnavul are febră sau adenopatie. Când
este colectat, deschiderea cu vârful unui bisturiu, cu sau fără
anestezie (generală), aduce vindecarea bolii. Dacă recidivează, este
necesar controlul glicemiei (este mai frecvent la diabetici) sau
administrarea unui vaccin antistafilococic.
 Otita externă difuză
 Otita externă difuză este o inflamaţie difuză a
tegumentului conductului auditiv extern. Germenii care o
provoacă sunt stafilococul şi bacilul piocianic. Apariţia
otitei externe difuze este favorizată de umezeală, apare
cel mai des vara după baie în piscină, mare sau râu.
Pacientul se plânge de dureri otice şi de o scurgere
purulentă. La examenul obiectiv se vede un tegument
tumefiat, congestionat, acoperit de secreţii purulente
galbene (sau verzui în caz de infecţie cu piocianic).
Netratată, această otită poate provoca stenoza
cicatriceală a conductului sau poate determina osteită
gravă. Tratamentul se rezumă la instilarea în conduct a
unei soluţii care să conţină un antibiotic la care flora să fie
sensibilă.
 OTITELE MEDII
 OTITE MEDII CATARALE
 acute
 cronice

 OTITE MEDII SUPURATE

 acute
 cronice
 OTITA MEDIE CATARALA
 Otita medie catarală acută sau otita seroasă este o
inflamaţie de tip cataral a mucoasei din urechea
medie.
 Etiopatogenia constă în acumularea de exsudat inflamator
sero-mucos în urechea medie, ca urmare a unei inflamaţii,
de obicei virale (viroze respiratorii ca guturaiul, gripa etc.) a
mucoasei căilor respiratorii superioare, în special la nivelul
rinofaringelui. Mucoasa trompei se inflamează, trompa se
închide şi presiunea aerului din casa timpanului scade,
membrana timpanică este aspirată spre interior,
reducându-şi capacităţile vibratorii.
 . Pacientul, mai des un copil, va acuza rinoree,
obstrucţie nazală, o stare generală afectată
sau nu, instalarea unei senzaţii de ureche
înfundată, însoţită de o jenă sau durere la
urechea afectată. Uneori bolnavul spune că
auzul se modifică în funcţie de poziţia capului
(are nivel de lichid care se deplasează), sau
senzaţie de bolboroseală dacă suflă nasul cu
putere.
 Evoluţia este spre vindecare spontană.
 Tratamentul otitei catarale acute constă în
tratamentul rinitei şi faringitei virale care a
provocat-o.
 OTITA MEDIE CATARALA
 Otita catarală cronică numită şi otita sero-mucoasă, o
succede pe precedenta sau apare atunci când există o
cauză care obstruează timp îndelungat trompa lui
Eustachio. Frecvenţa bolii este ridicată, cu deosebire la
copii. Principala cauză o constituie vegetaţiile adenoide ale
copiilor, apoi rinita alergică, veloschizis-ul, sinuzitele
cronice, tumorile de rinofaringe. Spre deosebire de otita
catarală acută, în cea cronică exsudatul mucos din urechea
medie este vâscos, se elimină cu multă dificultate, iar
membrana timpanică este foarte aspirată.
 Clinic pacientul, cel mai adesea copil, se plânge doar
de hipoacuzie.
 Evoluţia otitei catarale cronice depinde de cauza
care a determinat obstrucţia trompei şi nu este
totdeauna spre vindecare spontană. Un procentaj
însemnat de cazuri vor progresa spre alte forme de
otită cronică, mai grave, cum sunt: otita atelectazică,
fibroadezivă, otita cronică supurată simplă sau
colesteatomatoasă. Trebuie să reţinem faptul că
majoritatea surdităţilor adultului sunt provocate de
otita sero-mucoasă din copilărie.
 Profilaxia otitei catarale cronice se face prin
tratamentul corect şi complet al celei acute şi prin
tratarea tuturor cauzelor de obstrucţie tubară, în
special extirparea vegetaţiilor adenoide.
 OTITELE MEDII
SUPURATE
 OTITELE MEDII SUPURATE ACUTE
 Otita medie supurată acută banală
 Otita gripală

 Otita din scarlatină

 Otita tuberculoasă

 Zona zooster auriculară

Otita medie supurată acută
banală
 Este abcesul cald al urechii medii.
 Etiopatogenie. Otita medie supurată acută este provocată de germeni
microbieni, cei mai frecvenţi sunt Haemophilus influenzae, Streptococcus
pneumoniae şi pyogenes, Branhamella catarrhalis şi Staphylococcus
aureus. Aceşti germeni ajung în urechea medie pe calea trompei, în
cursul rinitelor şi a adenoiditelor acute. Acest fenomen se produce de
obicei după 3-4 zile de evoluţie a rinitei, când apar în fosele nazale şi în
faringe secreţii muco-purulente.
 Clinica. Boala debutează brusc în a treia sau a patra zi de evoluţie a unei
rinite acute, cu simptomatolgie generală de tip infecţios (febră,
indispoziţie, inapetenţă, insomnie) iar local cu otalgie şi hipoacuzie.
Otalgia creşte în intensitate timp de trei zile, capătă un caracter pulsatil.
Uneori bolnavii acuză acufene sau mici tulburări de echilibru. Această
perioadă a otitei medii supurate acute se numeşte perioada
preperforativă .
 În lipsa unui tratament eficace, în ziua a treia sau a
patra se produce perforaţia spontană a membranei
timpanice, care aduce uşurarea simptomatologiei
subiective locale şi generale: febra scade sau
dispare, otalgia la fel, dar hipoacuzia se
accentuează. În conductul auditiv extern apare o
scurgere care la început are aspect sero-
sanguinolent, pentru a deveni în scurt timp purulent
sau muco-purulent – faza perforativa.
 Evoluţia otitei medii supurate acute este spre
vindecare spontană în trei săptămâni, cu restitutio
ad integrum. Nu toate cazurile merg spre vindecare,
multe au tendinţă de cronicizare sau de complicaţii.
 OTITELE MEDII
 SUPURATE
OTITELE MEDII SUPURATE CRONICE
 Otitele medii supurate cronice sunt supuraţii
cronice ale cavităţilor urechii medii. Germenii
care populează aceste cavităţi în otitele cronice
sunt germenii "oportunişti", capabili să trăiască
cu oxigen puţin, în locuri care se apără slab şi
sunt rezistenţi la multe antibiotice: bacilul coli,
proteus, piocianic şi stafilococul. Ei pot fi prezenţi
câte unul sau în asociaţie şi fiecare puseu de
acutizare a otitei înseamnă infecţia cu alt
germen.
 Otitele medii supurate cronice se prezintă sub
două forme, deosebite ca etiopatogenie, clinică,
evoluţie şi prognostic:
 simpla
 colesteatomatoasa
 OTITA MEDIE SUPURATĂ
CRONICĂ SIMPLĂ
 Patogenia. Otita medie supurată cronică simplă
este urmarea unei otite catarale cronice care s-a
infectat. Originea disfuncţiei tubare este
dovedită şi de faptul că fiecare rinită sau
adenoidită acută produce de regulă un nou
puseu inflamator al otitei. In ultimă instanţă, tot
vegetaţiile adenoide, adenoiditele cronice,
alergia nazală şi celelalte cauze de obstrucţie
tubară anclanşează procesul patologic, care apoi
poate merge "pe cont propriu".
 OTITA MEDIE SUPURATĂ
CRONICĂ

COLESTEATOMATOASĂ
Otita medie supurată cronică colesteatomatoasă se mai
numeşte epitimpanita, otoreea purulentă sau otita
medie supurată cronică malignă.
 Patogenia. Această formă de otită cronică se
caracterizează prin prezenţa în cavităţile urechii medii a
unei pungi de piele. Modul cum ajunge acest tegument
în urechea medie este diferit, sunt trei mecanisme
principale:
 1. incluziuni epiteliale embrionare de origine ectodermică
 2. pătrunderea tegumentului de la suprafaţa membranei
timpanice în casa timpanului prin perforaţie preexistentă
 3. invaginarea membranei timpanice prin scăderea de lungă
durată a presiunii aerului din urechea medie, aşa cum se
întâmplă în otita catarală cronică.
 COMPLICAŢIILE
OTITELOR
 MASTOIDITA
 acuta
 cronica
 OSTEOMIELITA TEMPORALULUI
 PARALIZIA FACIALĂ DE CAUZĂ OTITICĂ
 LABIRINTITELE
 COMPLICAŢIILE ENDOCRANIENE ALE
OTITELOR
 Abcesul extradural
 Meningita otică (otogenă)
 Abcesul cerebral şi cerebelos de cauză otică
(otogen)
 Complicaţiile venoase ale otitelor (infectarea
sinusurilor venoase endocraniene, producând un
proces de tromboflebită ).
 SECHELELE OTITELOR
 După stingerea procesului inflamator, în urma
otitelor pot rămâne sechele anatomice şi/sau
funcţionale. Se descriu patru forme clinice de
sechele:
 sechelele simple - constau în perforaţii ale membranei
timpanice sau din întreruperi ale lanţului osicular, care
determină hipoacuzie de tip transmisie
 timpanoscleroza - o degenerescenţă calcară a
mucoasei urechii medii
 otita fibroadezivă - degenerescenţă fibroasă a
mucoasei din urechea medie
 otita atelectazică - este urmarea otitei seromucoase
(a otitei catarale cronice) şi totodată o fază
premergătoare colesteatomului.
 TUMORILE URECHII
 TUMORILE URECHII EXTERNE
 Tumorile benigne ale urechii externe provin din elementele
histologice din care este format pavilionul sau conductul
auditiv extern. Pe tegument putem întâlni papiloame, care
necesită extirpare, iar în conductul auditiv extern apar
osteoame, ce determină hipoacuzie numai când devin
obstruante. Osteoamele se extirpă chirurgical.
 Tumorile maligne sunt destul de rare. Carcinoamele
pavilionului apar cu predilecţie la bărbatul vârstnic şi necesită
extirpare. Cancerele conductului auditiv sunt de mare
gravitate, pentru că afectează precoce osul. Rezultatele
chirurgiei sau ale radioterapiei sunt modeste.
 TUMORILE URECHII
 TUMORILE URECHII MEDII:
 Tumorile benigne ale urechii medii
sunt foarte rare. Cea mai frecventă este
tumora glomusului de jugulară, care
naşte pe golful venei jugulare, evoluează
la gaura ruptă posterioară dar mai ales în
urechea medie, unde pătrunde prin
erodarea peretelui inferior al casei
timpanului.
 Cancerul urechii medii este foarte rar.
 TUMORILE URECHII
 TUMORILE URECHII INTERNE:
 tumoră benignă ce se naşte pe ramura
vestibulară a nervului acustico-
vestibular, şi anume neurinomul de
acustic.
 Tumora aparţine atât neurochirurgiei cât
şi otologiei, prin simptomatologie şi
tratament. Este una dintre cele mai
frecvente tumori benigne intracraniene.
 PROTEZAREA AUDITIVĂ
 Protezarea auditivă este o metodă de ameliorare a
auzului bolnavului prin utilizarea unui aparat electronic
denumit proteză auditivă. Proteza auditivă prelucrează
şi amplifică sunetele pentru a le reda cât mai adecvat
urechii surde, astfel ca să corecteze defecţiunea de
auz. Scopul principal este de a creşte discriminarea
cuvintelor. Protezarea auditivă face parte din
recuperarea medicală a bolnavilor hipoacuzici.
 Constructiv, protezele auditive pot fi:
 - Proteze retroauriculare, care sunt fixate în spatele
pavilionului auricular, fiind agăţate de pavilion cu o crosă, iar
în conductul auditiv extern pacientul poartă o piesă denumită
olivă.
 - Proteze intra-auriculare, căror mecanism este montat în
olivă şi se poartă în concă şi conductul auditiv. O variantă a
lor sunt protezele intracanal, care sunt practic invizibile.
 PROTEZAREA AUDITIVĂ
 Indicaţiile protezării auditive sunt:
 - Hipoacuzie de minimum 30 dB şi de maximum
80 –90 dB.
 - Bolnav cu psihic sănătos (nu se protezează
oligofrenii care nu pot înţelege limbajul).
 - Hipoacuzie bilaterală.
 Dacă surditatea se poate rezolva chirurgical, se
va recomanda intervenţia şi se vor proteza
insuccesele chirurgicale, bolnavii cu
contraindicaţii sau care refuză operaţia.
 Pacientul trebuie lămurit că proteza nu dăunează
auzului, dacă este bine aleasă şi bine reglată.
 PROTEZAREA AUDITIVĂ
 Implantul cochlear este un aparat
electronic care are rolul de a înlocui funcţia
total pierdută a urechii interne, deci este un
organ artificial. Implantul cochlear se bazează
pe faptul că, deşi urechea internă este
nefuncţională, terminaţiile nervului cochlear
sunt capabile să preia un impuls electric şi să-
l transmită pe căile de conducere spre
cortexul auditiv.
 RINOLOGIE
 Nasul este o proeminenţă situată în mijlocul
feţei având aspectul unei piramide egiptene.
Scheletul acestei piramide este format din oase,
cartilaje şi ţesut fibros.

 Cavitatea nazală nu este unică ea fiind divizată

de septul nazal în două fose nazale aplatizate
transversal şi care sunt situate între baza
craniului, orbite şi cavitatea bucală. De regulă
acestea nu sunt egale şi fiecare este compusă
din :
- vestibul nazal şi
- cavitatea nazală propriu-zisă (fosa
nazală).
 Vestibulul nazal
 Vestibulul nazal reprezintă
partea anterioară a
cavităţiilor nazale şi este
acoperită de tegument ce
conţine vibrize (fire de
păr ) şi glande sebacee.

 Vestibulul nazal este locul

foliculitelor sau al
furunculilor nazali.
 Fosele nazale
 La nivelul acestora sunt situate cornetele care au aspect
de virgulă, delimitând între ele şi peretele extern un spaţiu
numit meat şi care în funcţie de cornetul ce-l delimitează
se numeşte şi el, meatul inferior, mijlociu şi superior. Unui
cornet i se descriu un cap, un corp şi o coadă.
 La nivelul meatului inferior, la aproximativ 3 cm de orificiul
narinar se deschide canalul nasolacrimal.
 La nivelul meatului mijlociu se deschid sinusurile
anterioare ale feţei, reprezentate de sinusul maxilar,
sinusurile etmoidale anterioare (4-6 celule etmoidale) şi
sinusul frontal.
 La nivelul 1/3 posterioare a meatului superior se deschid
sinusurile etmoidale posterioare, (4-6 celule etmoidale) şi
sinusul sfenoidal, numite şi sinusuri posterioare.
 SINUSURILE
PARANAZALE
 Sinusurile paranazale sunt prelungiri al
cavităţilor nazale în oasele învecinate.

 1. Sinusul maxilar este cel mai mare şi are o

capacitate de până la 15 ml. Se formează în osul
maxilar. Este rudimentar la naştere. Ostiumul
sinusal se află în porţiunea superioară a
peretelui medial şi se deschide în meatul
mijlociu. Această situaţie nu permite evacuarea
spontană a secreţiilor din sinus, dar într-un sinus
sănătos eliminarea acestora se face datorită
mişcărilor cililor vibratili. Dezvoltarea completă a
sinusului maxilar se produce numai după apariţia
dentiţiei definitive.
 SINUSURILE
PARANAZALE
 2.Sinusul frontal reprezintă o cavitate
dezvoltată în grosimea osului frontal, de
formă şi mărime variabilă, cu o capacitate de
4-7ml.. Dezvoltarea începe în jurul vârstei de
6-7 ani şi este completă la 10-12 ani. Poate să
fie absent uni- sau bilateral în 3-5% din
cazuri. Ductul nazofrontal osos are o direcţie
sinuoasă până la deschiderea sa la nivelul
meatului mijlociu.
 SINUSURILE
PARANAZALE
 3.Sinusul (labirint) etmoidal este format
din 6-10 cavităţi (celule) cu o capacitate
de 2-3ml.. Din punct de vedere topografic
deosebim celule etmoidale anterioare şi
posterioare toate comportându-se ca o
singură celulă, întrucât există comunicări
între ele. Celulele anterioare se deschid
în meatul mijlociu, iar cele posterioare în
meatul superior.
 SINUSURILE
PARANAZALE
 4.Sinusul sfenoidal este situat posterior,
în corpul osului sfenoid. Începe să se
dezvolte în a doua decadă de viaţă,
ajungând la o capacitate de 0,5- 3 ml.. În
3-5% din cazuri poate să nu existe.
Orificiul de drenaj se află la nivelul
peretelui anterior în recesul
sfenoetmoidal care se deschide în spatele
cozii cornetului superior.
 Mucoasa foselor nazale este de două tipuri: respirator şi
olfactiv. Epiteliul respirator este un epiteliu cilindric, ciliat
asemănător cu cel traheobronşic, cu numeroase glande de
tip mixt, cu un sistem limfatic bine dezvoltat şi cu
numeroase spaţii cavernoase venoase, situate mai ales la
nivelul cornetelor inferior şi mijlociu şi în jurul orificilor
sinuzale.
 Mucoasa olfactivă, inervată de nervul olfactiv, este siuată
la nivelul lamei cribriforme, cornetului superior şi zona
corespunzătoare a septului nazal.
 Mucoasa sinusurilor este asemanatoare cu cea din fosele
nazale, fiind un epiteliu cilindric ciliat, mişcarea cililor
vibratili fiind orientată spre orificiile de drenaj.
Mucoasa
cornetelor
nazale
inflamata
 Functiile nasului
 Nasul este un organ cu
numeroase funcţii: senzorială,
olfactorie respiratorie, de
protecţie a organismului faţă de
mediul înconjurător şi cu rol în
formarea vocii.
 Funcţia olfactorie

 este slab dezvoltată, în comparaţie cu celelalte vieţuitoare. Cu

toate acestea ea este indispensabilă vieţii întrucât, de exemplu,
gustul este în strânsă legătură cu mirosul, aroma alimentelor fiind
mediată olfactiv. Mirosul alimentelor care determină olfacţia
gustativă, îndeosebi în timpul expiraţiei, poate stimula sau anihila
apetitul. De asemenea mirosul are un rol important în diferite
profesiuni precum: bucătari, degustători de vinuri, producători de
parfumuri, în chimia alimentară şi uneori în medicină, unde deseori
efectuarea unui diagnostic clinic necesită un miros "clinic". Aria
olfactivă este impresionată de substanţele volatile. Este suficient
pentru miros 10-15 gr. dintr-o substanţă pentru a stimula zona
olfactivă. In atmosfera înconjurătoare sunt aproximativ 30.000
substanţe olfactive, dintre care omul percepe 10.000 şi este
capabil să recunoască aproximativ 200. Această capacitatea
olfactivă depinde de starea de saţietate sau de foame a omului,
fiind mai crescută la starea de foame şi mai redusă în faza de
saţietate.
 Funcţia respiratorie

Respiraţia fiziologică se realizează pe cale nazală şi în condiţii

normale este de 6 l/min, în ventilaţie maximă ajungând la 50-70
l/min. În fosa nazală, aerul prezintă o scurgere laminară şi una
turbionară, influenţând în felul acesta condiţia şi funcţia
mucoasei pituitare. În timpul unei respiraţii normale nazale,
aerul atmosferic inspirat suferă 3 modificări: încălzire,
umidificare şi purificare. Încălzirea aerului se datorează
circulaţiei sanguine foarte bogate la nivelul foselor, unde
constant se remarcă o temperatură de 31-34° C, indiferent de
temperatura atmosferică. Umidificarea, fenomen realizabil prin
evaporarea apei din secreţia nazală, realizează o saturaţie a
aerului inspirat de aproximativ 50-60%. Purificarea aerului se
realizează datorită filmului de mucus unde particulele cu un
diametru mai mare de 4,5 microni aderă la suprafaţa mucoasei.
 Funcţia de protecţie
 a nasului, se realizează prin sistemul
mucociliar al mucoasei pituitare, care pentru
o bună funcţionare necesită un pH adecvat,
temperatură şi umiditate corespunzatoare. Pe
lângă această funcţie de protecţie, mucoasa
pituitară mai prezintă şi o apărare nespecifică
datorită conţinutului bogat in lizozim,
proteaze inhibitorii, interferon, glucozidaze,
precum şi a unui sistem de apărare specific
reprezentat de prezenţa în secreţia nazală a
imunoglobulinelor A, M si G.
 Funcţia reflexă

 a nasului este demonstrată, acesta fiind

un organ reflex important având legături
cu plămânii, inima, cu aparatul genital,
fiind influenţat de metabolismul
diferitelor organe interne.
 Funcţia fonatorie

 este demonstrată prin participarea la

alcătuirea consoanelor: m,n,ng etc.,
precum şi în realizarea timbrului vocii.
 Sindroamele rinologice
 Sindromul de obstrucţie nazală
Se manifestă clinic prin:
1) respiraţie nazală dificilă(uni- sau bilaterală), cu sau fără
respiraţie bucală ( daca obstrucţia este bilaterală);
2) hipo sau anosmie;
3) rinolalie închisă (voce nazonată).
 Sindromului de obstrucţie nazală se datorează fie unor
afecţiuni ale foselor nazale, fie ale rinofaringelui.
 In funcţie de vârstă, etiologia obstrucţiei nazale poate fi:
 - la copil:
- malformaţii congenitale nazale (atrezie narinară, coanală),
rinitele acute, adenoiditele acute, vegetaţiile adenoide,
traumatismele nazale, corpii străini nazali, rinitele cronice
alergia nazala, hemangioamele, limfangioamele nazale,
fibromul nazofaringean după vârsta de 10 ani.
 Obstrucţia nazală când este îndelungată duce la deformarea
faciesului, realizându-se faciesul adenoidian.
 - la adult:
 - deviaţia de sept nazal, rinitele acute sau cronice,
alergia şi polipoza nazală, sechele posttraumatice, tumori ale
foselor nazale sau ale rinofaringelui.
 Sindromul secretor
 Secreţia nazală existentă în mod fiziologic, este
muco-apoasă şi în cantitate mică. In condiţii
patologice ea poate să devină abundentă ( rinoree)
sau să-şi schimbe consistenţa.
 Ea poate fi:
- apoasă fiind lichid cerebrospinal (stare
posttraumatică sau dehiscenţa lamei ciuruite
etmoidale),
- seroasă (rinite acute, alergice sau efect secundar
al medicamentelor),
- mucoasă (rinite cronice, etc.),
- mucopurulentă (rinite acute netratate, cronice,
tamponament nazal prelungit, sinuzite cronice etc),
- sanguinolentă (traumatisme, corpi străini, afecţiuni
cronice, tumori),
- crustoasă (rinita atrofică, ozena).
 Sindromul senzitiv
 Durerea poate fi provocată de afecţiunile
rinosinuzale şi se proiectează de obicei, în zona
superficială corespunzătoare sinusului
respectiv. În cazul sinusurilor posterioare ea se
proiectează la baza craniului, retroorbitar sau
occipital. Durerea apare în cadrul unor
traumatisme, în corpii străini, în infecţiile acute
sau cronice acutizate sau în tumori. Uneori are
un caracter esenţial (nevralgia trigeminală).
 - hiperestezia mucoasei nazale se manifestă
ca o senzaţie neplăcută la inspiraţie şi apare de
obicei în inflamaţii;
 - hipoestezia şi anestezia apar de obicei în
rinitele atrofice.
 Sindromul senzorial
 Olfacţia poate fi perturbată atât cantitativ cât şi
calitativ. Astfel perturbările cantitative sunt:
- hiposmia sau anosmia, care pot fi de cauză rinologică,
(obstrucţia nazală), sau neurologică, când epiteliul
senzorial, sau conducerea nervoasă este lezată, (cum se
întâmplă în afecţiunile virale ex. gripă ).
- hiperosmia, este de obicei o calitate, rareori reprezintă
un semn de boală (tumori medulo-suprarenale).
 Perturbări calitative sunt:
- parosmia, perceperea denaturată a unor mirosuri sau
perceperea unui miros inexistent în anturaj. Apare la
gravide în cadrul disgravidiei precoce sau patologic în
epilepsie, isterie, etc.
- cacosmia reprezintă perceperea unui miros
dezagreabil. Ea poate fi subiectivă, percepută numai de
bolnav (corpi străini, sinuzite cronice, rinite atrofice -
faze incipiente), sau obiectivă, când o percepe şi
anturajul (ozena, corpi străini, tumori de fosă nazală sau
de mezo-sau suprastrutură,etc).
 Sindromul vascular
 La nivelul nasului acest sindrom se manifestă prin hiperemia
mucoasei pituitare situaţie întâlnită în cadrul diferitelor afecţiuni acute
rinosinuzale, sau anemia mucoasei care se instalează de obicei dupa
utilizarea vasoconstrictoarelor locale.
 Epistaxisul, reprezintă hemoragia având punctul de plecare în fosa
nazală. Se manifestă de obicei printr-o scurgere sanguină pe una sau
ambele orificii narinare, mai ales când bolnavul stă în ortostatism sau prin
orificiile coanale, când pacientul se află în clinostatism posterior, de unde
sângele se poate elimina apoi pe gură sau poate fi înghiţit, determinând o
hematemeză sau un scaun melenic.
 Respectând anatomia topografică a foselor nazale vom deosebi:
- epistaxisul anterior, adică hemoragia care se produce cel mai adesea la
nivelul petei vasculare Kiesselbach. Este frecvent şi cel mai adesea fără
consecinţe grave deoarece calibrul vasului lezat este redus;
- epistaxisul posterior, când hemoragia nazală provine din porţiunea
posterioară a foselor nazale şi când de cele mai multe ori este lezată
ramul septal al arterelor etmoidale posterioare. Aceste hemoragii sunt de
cele mai multe ori grave, deoarece sunt abundente, evidenţierea vasului
lezat este dificilă, iar etiologia hemoragiei recunoaşte în general afecţiuni
organice sau sistemice.
- epistaxisul difuz reprezintă hemoragia “ în pânză“ a întregii mucoase
pituitare şi este gravă, întrucât se instalează cel mai adesea în cadrul unei
discrazii sanguine (leucoză acută, trombocitopenie etc.)
 Tratamentul are un triplu scop:
- oprirea hemoragiei;
- tratamentul şocului hemoragic;
- tratamentul afecţiunii cauzale.
 ASPECTE CLINICE ALE
DIFERITELOR BOLI ALE
NASULUI SI SINUSURILOR
PARANAZALE
 1.Afecţiunile piramidei
nazale şi ale vestibulului

nazal
Foliculita vestibulului nazal este o afecţiune stafilococică a
foliculilor pilo-sebacei din vestibulul nazal. Afecţiunea este strict
localizată la piele, fără a afecta mucoasa şi se manifesta prin
durere, usturime, mâncărime, congestia lobulului nazal şi
formarea de cruste la nivelul zonei afectate.
 Furunculul vestibulului nazal, este o infecţie stafilococică
necrotică a foliculului pilo-sebaceu. Apare la organisme tarate, cu
rezistenţă biologică scazută, bolnavi diabetici, hepatici, în caz de
surmenaj intelectual, sau la persoane cu igienă
precară,defectuasă. Maltratarea furunculului duce la complicaţii
foarte grave, precum tromboflebita şi tromboza sinusului
cavernos, a căror evoluţie este deseori letală.
 Tromboflebita si tromboza de sinus cavernos, se produc prin
propagarea infecţiei, la sinusul cavernos, prin sistemul venos.
 Erizipelul, reprezintă o afecţiune care se instalează după
o incubaţie de câteva ore până la 2 zile. In faza de
instalare a bolii, bolnavul prezintă febră, indispoziţie, iar
la nivelul nasului se remarcă apariţia unei zone
congestionate, bine delimitate, având contur, ceea ce
scoate în evidenţă zona afectată. Agentul etiologic cel
mai frecvent întâlnit este Streptococul sau Stafilococul
patogen.
 Rinofima, este o afecţiune ce apare la bărbaţii peste
vârsta de 50 ani şi care au un ten gras. Este afectată
pielea de pe porţiunea cartilaginoasă a nasului. Se
prezintă ca o pseudotumoră, localizată la nivelul
lobulului nazal şi care în timp ajunge la mărimi
impresionante, dacă nu este tratată. Ea împiedică
respiraţia, alimentaţia iar vocea este nazonată. Din
punct de vedere patogenetic este o acnee hipertrofică,
pe fond rozaceu. Este mai des întâlnită la alcoolici.
 Tumorile piramidei nazale şi ale vestibulului, pot fi
benigne sau maligne, cele mai frecvente fiind
:melanoamele, carcinoamele bazo- sau spinocelulare.
 2.Inflamaţile mucoasei
nazale, rinitele
 Rinitele acute
Rinita acuta banală, coriza sau guturaiul, este una dintre cele mai
frecvente îmbolnăviri, apare la toate vârstele şi are un caracter
epidemic. Agentul etiologic cel mai adesea este un rinovirus, la care de
cele mai multe ori se adaugă o suprainfecţie cu floră banală din nas.
Incubaţia este în general de 2-3 zile, iar imunitatea obţinută este de
scurtă durată. Afecţiunea este favorizată de: frig, umezeală, schimbări
bruşte de temperatură, atmosfera poluată, scăderea rezistenţei
organismului.
Din punct de vedere patogenetic se constată o ischemie tranzitorie a
mucoasei pituitare, urmată de tumefierea, congestiea şi apariţia unei
secreţii profuze sero-mucoase. Rinoreea devine rapid mucopurulentă,
datorită suprainfecţiei bacteriene. Germenii cel mai des întâlniţi sunt:
Streptococul haemolitic, Pneumococul, Staphilococul, Haemophilus
influenzae, Klebsiella pneumoniae, Branhamella catarrhalis.
 Evoluţia clinică se desfăşoară în mai multe faze:
- faza prodromală, de instalare a bolii, numită şi faza ischemică, când pacientul se
află în incubaţie, aproximativ 13 zile. In aceatsă perioadă prezintă, o
simptomatologie generală caracterizată prin: subfebră, frisoane, torpoare,
oboseală, lipsa poftei de mâncare, cefalee, durere generalizată a întregului
organism; - faza catarală, se instalează în câteva ore şi se manifestă, prin secreţie
nazală apoasă, profuză şi obstrucţie nazală de diferite grade însoţită de pierderea
temporară a mirosului, lăcrimare, rinolalie închisă şi înrăutăţirea simptomatologiei
generale. In această fază mucoasa este intens congestionată şi edemaţiată;
- faza infecţiei secundare , când se produce invazia leucocitară, ceea ce face ca
secreţia nazală să devină purulentă gălbuie sau chiar verzuie . Rinoscopia va
evidenţia o mucoasă turgescentă, congestionată intens, edemaţiată scăldată de
secreţii mucopurulente, bogate în mucină, ceea ce se observă prin rigiditzatea
batistei.
- faza de resoluţie, când mucoasa îşi reia încetul cu încetul aspectul normal, când
secreţia nazală se reduce ca şi cantitate, îşi schimbă consistenţa, devine din nou
incoloră, iar simptomatologia generală şi locală se amliorează treptat, obstrucţia
nazală dispare, mirosul revine iar vindecarea completă se obţine într-o săptămână.

 Infecţia bacteriană secundară dacă se produce încetineşte procesul de vindecare.

 Uneori afecţiunea se poate complica cu o sinuzită, otită sau traheobronsită.
 Tratamentul este :
a). profilactic evitându-se contactul cu persoane bolnave,
vaccinurile nedovedindu-şi încă eficacitatea. Profilaxia nu se poate
face în mod stiinţific, dar se recomandă creşterea rezistenţei
generale a organismului prin sport, administrarea de vitamină C, şi
A periodic, evitarea fumatului, iar în perioade de epidemii măsuri
stricte de igienă. Deseori la copii, acolo unde infecţile sunt
repetate, se recomandă adenectomia.

b). terapeutic general constând din: izolarea pacientului, în condiţii

corespunzătoare de temperatură, antitermice, antiinflamatorii,
decongestionante nazale şi orale. Antibiotice se administrează
numai în cazul infecţilor bacteriene secundare.

c). local se pot administra vasoconstrictoare sub formă de

picături sau spray, în perioada de obstrucţie (fără a face abuz)
inhalaţii.
 Rinita alergică
Rinita alergică reprezintă îmbolnăvirea mucoasei nazale printr-o
reacţie de sensibilizare indusă antigenic şi mediată de anticorpii
circulanţi specifici.
 Etiologia acestei afecţiuni este foarte variată, dar alergenii cei
mai importanţi sunt aeroalergenii: polenul de arbuşti şi graminee,
acarienii, praful de casă, părul şi epiderma animalelor de casă: pisici,
hamsteri, câini, alergeni profesionali (diferite substanţe chimice,
materiale plastice,cosmetice, detergenţi, etc), germeni microbieni.
 Si factori fizici pot determina rinita alergică prin formarea de
crioalergeni.
 Simptomatologia, rinitei alergice se caracterizează prin triada:
rinoree seroasă, obstrucţie nazală, strănut în salve, fără ca pacientul
să fie febril. Uneori, pe lângă aceste simptome pacientul mai poate
prezenta: prurit nazal şi faringian, lăcrimare, senzaţie de tensiune în
întreaga zonă facială, conjunctivita, hiposmie sau anosmie, lipsa
apetitului.
 Diagnosticul se pune pe baza anchetei alergologice, a testelor
cutanate, dozarea IgE, eozinofilia din ser şi din secreţia nazală.
 Tratamentul este etiologic specific şi simptomatic. Cel specific,
constă în consumarea anticorpilor prin desensibilizarea specifică cu
doze mici de alergen, injectate subcutanat.
 Prognosticul în general este bun, simptomatologia bolii
regresând odată cu înaintarea în vârstă, deşi uneori asistăm la
instalarea unui astm bronşic.
 Rinita vasomotorie
 Afecţiune deseori confundată cu rinita alergică
datorită simptomatologiei, reprezintă o
disfuncţie neurovegetativă cu manifestare
nazală. Simptomatologia este caracterizată de
obstrucţia alternativă a foselor nazale prin
hipertrofia mucoasei pituitare, apiretică,
intermitent rinoree apoasă sau discret muco-
apoasă, fără a exista etiologia alergică, fără
strănut, prurit sau alte semne ale rinitei
alergice.
 Rinoscopia evidenţiază o fosă nazală obstruată
prin hipertrofia mucoasei pituitare, care este
congestionată difuz, fără însă a avea caracterul
congestiei din rinitele acute, uşor umedă,
obstrucţia îndelungată putând duce la paloarea
mucoasei nazale.
 Prognosticul “ad vitam“este bun, dar
vindecarea este incertă întrucât afecţiunea este
rezistentă la tratament.
 RINITELE CRONICE
 Rinita cronică banală, este o afecţiune des întâlnită, fiind
urmarea unor rinite acute frecvente, succesive, la care se
adaugă menţinerea unor condiţii inflamatorii a unuia sau a
mai mulţi factori favorizanţi, Aceştia ar fi: tratamente
inadecvate ale rinitelor acute, infecţii în vecinătate:
sinuzite, amigdalită cronică, adenoidită cronică, iritaţia
cronică a mucoasei nazale prin fum, fumat, alergia, terenul
deficitar (avitaminoze, hipertiroidismul, diabetul),
afecţiunile cardiace şi circulatorii, efectele secundare ale
medicamentelor ( vasoconstrictoare în exces), drogurilor,
tumorile de rinofaringe, noxe profesionale ( praf), atmosfera
excesiv de caldă şi uscată sau foarte rece şi umedă.
 Rinitele atrofice
Rinita uscată anterioară (sicca anterior) se
datorează unei fibroze periglandulare urmată de
o metaplazie a epiteliului ciliat, având drept
urmare atrofia mucoasei, însoţită de senzaţia de
uscăciune, iritaţie şi formarea de cruste care însă
nu sunt mirositoare. Uneori pacienţii prezintă şi o
mică hemoragie. Această afecţiune se instalează
la persoanele expuse la diferenţe mari de
temperatură, agenţi chimici, la noxe
profesionale, vasoconstrictoare folosite în
exces,precum şi în urma unor intervenţii
chirurgicale.
 Rinita atrofică şi ozena

Sunt afecţiuni în care pe lângă

atrofia mucoasei, se instalează şi o
atrofie a scheletului cornetelor.
Diferenţa între cele doua entităţi este
aceea, că la prima nu se constată
prezenta mirosului dezagreabil,
simptom întâlnit în ozenă.
 Polipoza nazală
 Polipii nazali sunt mase edemaţiate ale mucoasei
rino-sinuzale, pediculate sau sesile, cauzate de obicei
de inflamaţii cronice. Originea lor este la nivelul
meatului mijlociu, mai exact labirintului etmoidal.
 Etiopatogenia lor este diferită, dar cel mai adesea
apar ca o reacţie târzie în cadrul rinitelor alergice.
Testele alergice sunt pozitive la 25% dintre pacienţi,
dar formaţiunile polipoide pot apare şi în cadrul unor
rinite şi sinuzite cronice, în special în cadrul
etmoiditelor. Prezenţa polipilor s-a observat şi în
cadrul tumorilor nazale, urmare a fenomenelor de
stază, purtând denumirea de „polipi de insotire”.
 Sinuzitele acute
 1. Sinuzita maxilară acută este rar întâlnită ca formă izolată, ea
coexistând cel mai adesea cu sinuzita etmoidală. Durerea, hiperestezia
sunt localizate la nivelul fosei canine, edemul cuprinzând deseori pe lângă
regiunea jugală şi pleoapa inferioară. Poate să apară la orice vârstă .
 2. Sinuzita etmoidală acută se întâlneşte la toate vârstele, ea putând
apare şi la sugar. Durerea este localizată în unghiul intern al orbitei, iar
tumefacţia de la acest nivel se poate extinde la toată orbita.
Simptomatologia include de asemenea, tulburări de olfacţie, obstrucţie
nazală, secreţii nazale abundente, hipertrofia cornetelor, mai ales a
cornetului mijlociu, precum şi existenţa puroiului în meatul mijlociu. La
copil, evoluţia spre supuraţie orbitară este frecventă, rapidă şi foarte gravă.
 3. Sinuzita frontală acută este caracterizată prin dureri cu un orar fix,
mai accentuate dimineaţa, care cresc în intensitate spre amiază, pentru ca
să dispară dupa amiază. Aceste dureri se accentuază cu aplecatul capului
şi la suflatul nasului, precum şi la palparea locului de exteriorizare a
nervulul supraorbitar. Secreţia purulentă se adună în partea anterioară a
meatului mijlociu. Tumefacţia poate cuprinde pleoapa superioară şi
regiunea frontală. Intrucât acest sinus se dezvoltă mult mai târziu, sinuzita
frontală nu există la sugar şi copilul mic.

Sinuzitele acute
4. Sinuzita acută sfenoidală este în general greu de diagnosticat. Simptomele ei se
pierd între cele ale sinuzitelor cu care se asociază. Durerea la baza craniului,
retroorbitară, cu iradiere în regiunea occipitală şi deseori în regiunea temporală,
alături de existenţa secreţiilor purulente la nivelul rinofaringelui, sugerează
participarea sfenoidului, investigaţiile clinice şi paraclinice elucidând diagnosticul.
 Evoluţia sinuzitelor acute este variată, ele putându-se vindeca în mod spontan,
sau se pot complica, croniciza, sau chiar fistuliza transtegumentar.
 Tratamentul acestor sinuzite constă într-un tratament conservator cu antibiotice,
acesta încercând să fie etiologic, în funcţie de examenul bacteriologic efectuat din
secreţia rinosinuzală. Tratamentul acesta etiologic trebuie efectuat până la
vindecarea sinuzitei. Drenajul puroiului va fi favorizat de instilaţiile locale nazale cu
soluţii vasoconstrictoare. Se va combate durerea, febra, iar pe perioada bolii se
recomandă repaus la domiciliu. In cazul în care complicaţiile sunt iminente sau au
devenit patente, se recomandă drenarea chirurgicală, fără chiuretarea sinusului
bolnav.
 Sinuzitele cronice
Sinuzitele cronice păstrează din simptomatologia celor
acute, doar obstrucţia nazală şi rinoreea, care deseori
este foarte fetidă. Când se acutizează suferinţa
sinuzală, pe lângă semnele cronice se instalează şi
simptomatologia suferinţei acute. Examenul obiectiv
evidenţiază o mucoasă nazală congestivă, pe care se
observă o dâră purulentă albă-gălbuie, care se scurge
din meatul unde se deschide sinusul bolnav.
Radiografiile şi toate celelalte investigaţii vor arăta
suferinţa sinuzală cronică.
 Complicaţiile sinuzitelor
 De vecinătate:
 orbitare: edemul orbitar faza prodromală;
 - periostita orbitară
 - abcesul subperiostal;
 - flegmonul orbitar

 complicaţii la distanţă, mai ales descendente, la nivelul:

faringelui, laringelui ( laringita striduloasă,
laringotraheobronşitele cronice), afecţiuni digestive
indeosebi la copil, sau otice.

 Pe lângă complicaţile amintite, putem asista la

propagarea infecţiei în endocraniu, provocand: abcesul
subdural, epidural, abcesul encefalic, de obicei fiind
afectat lobul frontal în cadrul sinuzitelor frontale,
meningita supurată rinogenă, apoi complicaţii venoase
precum tromboflebita sinusului cavernos sau a sinusului
longitudinal superior
FARINGO-LARINGOLOGIE
 l
za bu
fosa
na sti
nazala

l
ve

nasofaring
e
orofaring
e
hipofaringe

laringe esofa
g

trahee
 FARINGELE
 Funcţiile principale ale faringelui sunt:
 Deglutiţia este un act reflex, declanşat de bolul alimentar ajuns la
nivelul bazei limbii şi care se desfăşoară în mai multe etape.
 Funcţia respiratorie. Faringele constituie o răspântie la nivelul căilor
aeriene şi digestive superioare şi participă alternativ la ambele
funcţii: în timpul pasajului aerului inspirat sau expirat prin rino- şi
orofaringe deglutiţia este inhibată.
 Funcţia senzorială, perceperea gustului se realizează atât la nivelul
papilelor linguale gustative cât şi prin receptori de la nivelul
orofaringelui. Senzaţiile gustative fundamentale sunt: dulce, sărat,
acru (percepute la nivel lingual) şi amar (perceput faringian).
 Funcţia imunologică este asigurată de ţesutul limfoepitelial grupat în
aşa-numitul inel al lui Waldeyer şi care cuprinde: tonsila faringiană,
tonsilele palatine, tonsila tubară, tonsila linguală de la baza limbii.
 Funcţia fonatorie. Cavitatea bucală, faringele şi limba sunt
importante în vocea articulată şi în realizarea timbrului specific al
vocii prin modularea sunetului fundamental emis la nivelul corzilor
vocale.
 LARINGELE
 Laringele este organul esenţial al fonaţiei; este situat
in regiunea cervicală mijlocie – anterior, corespunzator
ultimelor patru vertebre cervicale.
 Din punct de vedere topografic, laringele prezinta trei
etaje:
 Etajul supraglotic, situat deasupra unui plan orizontal care
trece prin corzile vocale.
 Etajul glotic este delimitat de planul orizontal superior, care
trece prin corzile vocale, şi un plan orizontal inferior, care
trece prin benzile ventriculare. Spaţiul glotic prezintă un
aspect diferit in fonaţie şi in respiraţie, adică prezintă
conformaţie triunghiulara – in inspiraţie fortată, şi aspectul de
fantă in fonaţie.
 Etajul subglotic este situat sub nivelul unui plan orizontal care
trece prin corzile vocale; prezintă un calibru mai mic decît
etajele anterioare. La copii preşcolari (6-7 ani) acest etaj are
un ţesut celular lax bogat, situat submucos, şi cu o mare
tendinţă la edemaţiere, in cadrul virozelor respiratorii, sau la
alergie.
 STRUCTURA LARINGELUI
 Elementele anatomice ale laringelui sunt reprezentate de
cartilage cu tendinţa la osificare începand de la vârsta
adolescenţei, muşchi intrinseci şi extrinseci, membrane şi
ligamente şi mucoasa de tip respirator.
 Cartilajele:
 Cricoidul – asemănător cu un inel cu perete mai înalt posterior.
Este apreciat ca un inel traheal modificat pentru faringe, având un
lumen esenţial pentru respiraţie.
 Tiroidul – are aspectul de carte deschisă posterior.
 Epiglota este un cartilagiu fibros inserat in unghiul intern al
tiroidului şi are aspectul de frunză rotunjită.
 Cartilagele aritenoide –cu aspect de piramidă triunghiulară.
 Membranele şi ligamentele laringelui au rolul de a lega
cartilajele amintite şi de a asigura o anumită flexibilitate.
Mai importante sunt membrana hioidiana şi membrana
cricotiroidiana.
epiglota

cartilajul
tiroid

cartilajul
cricoid
epiglota

cartilajele
aritenoide

cartilajul
tiroid

cartilajul cricoid
 Functii indeplinite de
laringe
 FUNCŢIA RESPIRATORIE este vitală şi se realizează prin
îndepartarea (abducţie) şi apropierea corzilor vocale
(aducţie) reglând automat debitul de aer inspirat sau
expirat. Orificiul glotic este deschis parţial in condiţii de
repaus şi are forma unui triunghi isoscel situat cu baza
interaritenoidian. Gradul de deschidere al orificiului glotic
sete dependent de cantitatea de bioxid de carbon din
sânge, care influenţează centrii respiratorii bulbari. Glota
se lărgeşte mult in inspiraţie şi se îngustează in expiraţie.

 FUNCŢIA DE PROTECŢIE sau sfincteriană, impiedică

pătrunderea alimentelor in laringe in timpul deglutiţiei,
printr-o contracţie a vestibulului laringian. In acelaşi timp
contracţia muschilor faringieni derivează alimentele spre
sinusurile piriforme şi esofag. In situaţia in care un corp
străin pătrunde in laringe se produce o închidere bruscă a
glotei, se declanşează un reflex de tuse şi expulzarea lui.
 Functii indeplinite de

laringe
FUNCŢIA DE TUSE ŞI EXPECTORAŢIE se realizează
printr-o inspiraţie profundă, închiderea glotei, compresia
aerului traheo-bronşic, apoi deschiderea bruscă a glotei şi
expulzarea sub presiune a aerului care antrenează
secreţiile patologice.
 FUNCŢIA DE FIXARE TORACICĂ in efort se realizează
printr-o inspiraţie profundă urmată de închiderea glotei,
creşterea presiunii intratoracice, contracţia muşchilor
abdominali sau anumitor grupe musculare active in efortul
de naştere, defecaţie, ridicarea unor greutaţi.
 FUNCŢIA LARINGELUI in circulaţia sangvina este legată
de închiderea şi deschiderea glotei şi influenţa asupra
presiunii intratoracice, care determină fenomenul de
pompa aspiratoare –respingătoare.
 Functii indeplinite de

laringe
FUNCŢIA FONATORIE a laringelui este apărută ontogenetic
tardiv, este importantă pentru integrarea socială, s-a perfectat
paralel cu evoluţia sistemului nervos. Mecanismele fonaţiei sunt
încă insuficient clarificate şi discutate in cadrul unor teorii. Se
apreciază că laringele participă in fonaţie prin următoarele
mecanisme:
 prin realizarea unei presiuni a coloanei de aer in zona subglotică,
prin contracţia muşchilor expiratorii toracici ai abdomenului;
 prin fragmentarea ritmică a coloanei de aer expulzat şi mişcările
concomitente ale corzilor vocale sub impulsuri neurologice;
 modificarea timbrului vocal (dependent de structura aparatului
vocal) – prin participarea altor cavitaţi cum ar fi: faringele,
cavitatea bucală sau cavitatea toracică;
 Vocea mai presupune caracteristici importante ca:
 Intensitatea–dependenţa de presiunea coloanei de aer subglotic
şi amplitudinea vibraţilor corzilor vocale;
 Înălţimea–depinde de lărgimea, grosimea, conformaţia corzilor
vocale precum şi frecvenţa vibraţiilor corzilor vocale. Ea este
adesea influenţată de sex, vârstă, anumite afecţiuni laringiene;
cuprinde in general două octave şi mai rar trei.
SINDROAMELE LARIGELUI
 SINDROMUL SENZITIV – include urmatoarele tipuri de manifestări clinice:
 Hiperestezia mucoasei faringiene apărute in cadrul afecţiunilor acute faringo-
laringiene, sau după aspiraţia de gaze sau vapori toxici; de asemenea la
persoane cu nevroze abuziv fobice sau cancerofobice.
 Anestezia laringelui are repercursiuni asupra potenţialului de aparare local;
favorizeaza patrunderea corpilor straini in caile respiratorii inferioare. Apar
secundar unele boli reumatologice.Poate sa apara secundar unor boli
neurologice sau in leziunile atrofice ale mucoasei.
 Paresteziile pot fi secundare inflamaţiilor acute sau cronice de la nivel
faringo-laringian, aparute adesea pe un fond nevrotic. Se manifesta sub
forma senzaţilor de constricţie sau arsuri locale, senzaţia de corp strain.
 Durerea laringiana prezinta o intensitate variabila in funcţie de gradul
leziunilor.Ea poate sa apara in inflamaţiile acute posttraumaţice, dupa arsuri,
in cadrul tumorilor maligne sau in leziunile de tip neurologic.Ea se
accentueaza in cursul deglutiţiei şi prin palparea laringelui poate iradia spre
regiunea otică (otalgie reflexa).
SINDROAMELE LARIGELUI
 SINDROMUL FONATOR – este caracterizat de o modificare
patologică a sunetului fundamental emis de corzile vocale, cu
apariţia disfoniei sau a raguselii. Disfonia poate avea un caracter
permanent sau intermitent, condiţionata de afecţiuni acute sau
cronice laringiene de pareze sau paralizii ale corzilor vocale,
posttraumatic dupa arsuri locale, corpi straini, tumori benigne sau
maligne, malformaţii. Disfonia poate prezenta cateva caracteristici
reprezentate de fonastenie (oboseala la vorbit),rezastenie (oboseala
la cîntat). Mai rar se poate intîlni afonia (pierderea completa a
tonalitaţii vocale), care poate fi funcţionala (in cadrul crizei isterice),
sau obiectiva(in cadrul paraliziei recurenţiale bilaterale in
abducţie).Vocea bitonala este caracteristică paraliziilor recurenţiala
unilaterale. Disfonia poate avea un caracter tranzitoriu la varsta
pubertaţii şi se numeste mutaţia vocii sau vocea eunucoida.
SINDROAMELE LARIGELUI
 TUSEA – poate fi seacă sau uscata in
laringitele acute (debutul), in laringitele
cronice hipertrofice, in laringitele
cronice atrofice. Tusea poate fi umeda,
productiva in laringo-traheo-bronhico
acute sau cronice.Tusea poate fi
latratoare in laringitele edematoare
subglotice, virotice sau difterice, tuse
chintoase in tusea convulsiva.
 SINDROAMELE LARIGELUI
 DISPNEEA LARINGIANA este definita ca o
reducere a debitului inspirator sau expirator,
este condiţionata de diferite leziuni laringiene cu
caracter stenozant. Dispneea laringiana mai este
cunoscuta sub denumirea de insuficienta
respiratorie de tip obstructiv superior.

 Semnele clinice se pot instala acut sau cronic:

 SEMNELE MAJORE (prezente la toate cazurile):
 BRADIPNEE inspiratorie;
 COBORAREA laringelui in inspiraţie;
 TIRAJ suprasternal şi supraclavicular;
 SEMNELE MINORE
 tirajul intercostal, subcostal, substernal;
 disfonie şi tuse iritativa;
 cornajul sau stridorul reprezentat de zgomotul produs in
inspiraţie prin trecerea aerului prin zona stenozata;
 Tratamentul de urgenta are
urmatoarele obiective:
 indepartarea cauzelor destructive şi
oxigenoterapie;
 intubaţia laringo-traheala, care asigura
oxigenarea in masura satisfacatoare de la
cateva ore pana la 48 ore, dupa care este
nevoie de traheostomie.
 medicaţie usor sedativa care nu deprima
centrul respirator;
 TRAHEOSTOMIA - incizie orizontala a
membranei crico –tiroidiene
CORPII STRAINI LARINGIENI
 Prezinta o mare varietate de forme şi structuri, grav
mai frecvent in laringele copilului de varsta mica,,
prin introducerea in cavitatea bucala a care apoi sunt
apirate accidental. Dupa aceasta varsta corpii straini
laringieni provin din (oase de pesti, oase de pasare,
seminte, diverse), mai rar ace sau cuie. Acesti corpi
straini se pot fixa la nivelul coroanei laringiene, in
vestibulul laringian, la nivelul spaţiului glotic sau
subglotic.
 Simptomatologia – este determinata de zona de
localizare a corpului strain şi de marimea lui. Tabloul
clinic este dominat de dispnee bruscă, uneori asfixie
mecanică, spasm glotic, tuse (30min. – 1 ora),
disfazie şi disfomie de intensitate variabila.
LARINGITE ACUTE
NESPECIFICE
 LARINGITA ACUTA
CATARALA
 Apare in cadrul diferitelor viroze respiratorii,
prezentand un tablou clinic dominat de febra,
frisoane, mialgii,mucoasei faringiene, tuse. Disfonia
poate avea un caracter permanent timp de 10-14 zile.
Factorii favorizanţi sunt reprezentaţi de clima rece şi
umeda, condţii submediocre de locuit, fumatul
excesiv, igiena personala.
 Examenul obiectiv evidenţiaza congestia a mucoasei
laringiene mai accentuata la nivelui corzilor vocale.
Accentuarea leziunilor prin suprainfecţie bacteriana
favorizeaza apariţia complicaţiilor.
 Tratamentul impune repaus la domiciliu, repaus vocal
absolut, tratament antiinflamator, anti, sedativ al
tusei, iar in situaţia apariţiei complicaţiilor se instituie
antibioterapie.
 LARINGITA ACUTA EDEMATOASA
SUBLOTICĂ A COPILULUI
 Este caracteristică copilului mic, sub varsta de 5-6 ani; este
de natura virotică (gripala, rujeolică) cu o evoluţie rapida
nefavorabila in lipsa tratamentului adecvat.
 Factorii favorizanţi sunt reprezentaţi de adenoidita acuta,
spasmofilia, frigul şi umezeala, condiţiile
necorespunzatoare de locuit.
 Simptomatologia este la debut aceea a unei viroze
respiratorii (febra, tuse, alternarea progresiva a starii
generale, dispnee rapid progresiva, agitaţie).
 Examenul obiectiv laringoscopic evidenţiaza prezenta
edemului subglotic şi o reducere a lumenului laringian.
Laringoscopia directa nu se recomanda deoarece poate sa
contribuie la accentuarea simptomatologiei locale.
LARINGITA STRIDULOASA
 este o laringita spastică care apare pe un fond de
inflamaţie usoara sau moderata laringiana. Bolnavul
prezinta şi un spasm laringiana aparut brusc, in plina
noapte, insoţit de senzaţie de sufocare, respiraţie dificila,
tiraj suprasternal şi supraclavicular. Prelungirea
spasmului determina cianoza buzelor, cianoza faciala,
pierderea cunostinţei bolnavului. In acest moment apare
spontan o relaxare a muschilor aductori laringieni şi
redeschiderea glotei şi cu o revenirea treptata la o
respiraţie normala.

 aceasta forma de laringita apare mai frecvent la copii cu

spasmofilie, cu adeoidite cronice sau muco – purulente,
care prin determina o iritaţie permanenta laringiana.
 LARINGITELE ACUTE
SPECIFICE

 Aceste tipuri de laringite apar in

cadrul unor boli infecto-contagioase,
agravand tabloul clinic.
 LARINGITELE ACUTE
SPECIFICE
 LARINGITA DIFTERICĂ
 LARINGITA RUJEOLICĂ
 LARINGITA GRIPALÃ
 LARINGITA VARICELICĂ
 LARINGITA DIN TUSEA CONVULSIVÃ
 LARINGITA FEBREI TIFOIDE
 LARINGITA REUMATISMALA
 LARINGITA HERPETICĂ
LARINGITELE EDEMATOASE
 Acest grup de laringite pot fi cauzate de agenţi
microbieni piogeni, de alergie, dupa radioterapie pe un
teren laringian cu leziuni sau microleziuni anterioare
(postraumatice, inflamatorii şi iatrogene).Aceste leziuni
sunt mai frecvente şi mai accentuate la nivelul etajului
supraglotic.
 Agentul patogen determina congesţie şi edem local şi o
reducere progresiva a lumenului laringian cu dispnee
asociata, dureri locale, otalgie reflexa, tuse iritativa,
disfonie, febra.
LARINGITELE EDEMATOASE
 Formele clinice mai frecvent intalnite sunt:
 1.EPIGLOŢITA ACUTA, numita şi flegmonul
laringelui, prezinta o simptomatologie dominata de
febra 39-40 grade, disfagie sau senzaţii de corp
strain hipofaringian, odinofagie, otalgie reflexa,
disfonie moderata, dispnee progresiva şi prezinta
adenopatie
 2.PERICONDRITA ŞI CONDRITA LARINGIANA sunt
determinate de inflamaţia acuta a pericondrului şi
a cartilagelor laringiene aparute postoperator,
posttraumatic, dupa radioterapie, dupa intubaţii
prelungite sau dupa manevre endoscopice
incorecte.
 3.ALTE EDEME LARINGIENE
 EDEMUL ANGIO-NEUROTIC a lui QUINCKE, care afecteaza
tesutul celular lax submucos şi subcutanat, determinand
edeme cu evoluţie rapida faringo-laringiene, linguale,
faciale, buze.
 EDEMELE LARINGIENE MEDICAMENTOASE
LARINGITELE CRONICE BANALE

 Sunt reprezentate de inflamaţii cronice secundare

unor leziuni acute laringiene incorect tratate.
 Simptomatologia acestor laringite este comuna, avand
ca element dominant disfonia cu caracter permanent
şi evoluţie progresiva, tuse iritativa, sero-mucoasa,
hipersecreţie.
 Tratamentul laringitelor cronice se face diferenţiat in
funcţie de tipul de laringita, de gradul leziunilor care
intereseaza corzile vocale. Se urmareste in primul
rand eliminarea cauzelor favorizante, evitarea efortului
vocal şi repaus vocal prelungit.
 LARINGITELE CRONICE
SPECIFICE
 A. LARINGITELE CRONICE TBC
 B. LARINGITELE SIFILITICE
 C. SCLEROMUL LARINGIAL
(bacilul Frisch )
 D. LEPRA LARINGIANĂ (bacilul
Hansen)
 E. LEZIUNILE LARINGIENE DIN
DERMATOZELE BULOASE –
 TUMORILE LARINGELUI
 A.Tumorile benigne – includ urmatoarele leziuni:
 1.Polipul laringelui este o tumora benigna aparuta pe un fond inflamator
cronic, favorizat de efortul vocal prelungit intr-un mediu de muncă poluat
zgomotos.
 2.Papilomatoza laringiana a copilului este o proliferare epitelio –
conjunctiva a mucoasei laringiene determinata virotic (virus Epstein Barr).
Incidenta maxima de apariţie este la varsta primei copilarii (2-6 ani);prin
apariţia disfoniei cu caracter permanent şi evoluţie progresiva,
insuficienta respiratorie laringiana, tuse iritativa, la un copil afebril.
 3.Papilomul laringian al adultului este o tumora benigna cu o structura
epitelio-conjunctiva cu tendinta spre hiperkeratoza, este adesea unic şi
mai rar doua-trei.
 4.Angioamele laringelui sunt considerate displazii vasculare de origine
embrionara,prezentand un aspect rosu - violaceu, cu un volum variabil.
 5.Tiroida aberanta este situata la baza limbii, pe fata linguala a epiglotei şi
este dezvoltat pe un rest embrionar existent pe traiectul canalului tireo-
glos. Tiroida aberanta poate prezenta un volum de la marimea unei cirese
la marimea unei nuci, este de obicei sferică, foarte bine vascularizata,
mobila şi nedureroasa.
 TUMORILE LARINGELUI
 B. TUMORILE MALIGNE ALE LARINGELUI reprezinta jumatate din cancerele
sferei ORL, cu o forma histologică preponderenta (98%) epitelioame
epidermoide cu o frecventa maxima la barbaţii de peste 40-45 ani.
Etiopatogenia este neclarificata, dar se acorda mare importanta fumatului şi
alcoolismului cronic, mediul de muncă poluat, septicitatea buco –dentara,
existenta unor leziuni laringiene precanceroase (papilom leucoplazie). Cancerul
laringian reprezinta macroscopic forma infiltro-vegetanta sau infiltro-ulcerata.
Simptomatologia de debut este diferita de la un caz la altul, in funcţie de etajul
laringian afectat de tumora. Din punct de vedere anatomo-clinic se poate vorbi
de urmatoarele tipuri de tumori laringiene:
 Cancerul supraglotic
 Cancerul glotic
 Cancerul subglotic
 Cancerul faringo laringian
 Majoritatea cazurilor de tumori laringiene maligne se prezinta la medic intr-o
faza avansata şi in consecinta singura operaţie posibila şi singura din punct de
vedere oncologic este operaţia de laringectomie totala, care presupune
indepartarea totala a laringelui şi sutura traheei la piele. Aceasta operaţie
presupune insa pierderea totala a funcţiei fonatorii a laringelui, respiraţie
definitiva pe canula, alimentaţie pe sonda nazo-esofagiana (3-4 saptamani post
operator). Funcţia fonatorie poate fi parţial compensata şi recuperata prin
scolarizarea bolnavului, prin cursuri de ericmofonie (bolnavul este educat sa
inghita aer şi sa-l expulzeze sacadat –controlat, producand o voce inteligibila).