AUDIOGRAMA TONAL

Ofer o imagine sintetic despre auzul urechii invstigate,bazat pe nregistrarea

separat a 6-7 frecvene ale spectrului auditiv uman cuprinse ntre 125-8000Hz
Acest test este efectuat cu ajutorul unui aparat numit AUDIOMETRU ,capabil s sintetizeze
tonuri auditive pure( asemenea notelor muzicale) de o intesitate precis. Sunetele
sintetizate sunt oferitele pacientului fie prin intermediul unor cti auditive
( cnd se studiaz performana auditiv a urechii externe sau medii), fie prin
intermediul unor vibratoare plasate direct pe craniu ( n spatele urechii) care
au rolul de a transmite sunetele direct la urechea intern , pentru a obine
informaii precise despre nivelul de auz al acesteia. ntregul test este
efectuat ntr-o camer insonor (antifonat).
Sunetele au o intensitate succesiv cresctoare ,iar pacientul trebuie s semnalizeze cea mai mic
intensitate la care aude sunetul. Rezultatul obinut pentru fiecare frecven ( att pentru cele
acute , ct i pentru cele grave) este denumit PRAG AUDITIV i se noteaz pe un grafic
(audiograma). Aceasta reprezint o adevrat radiografie calitativ a pierderilor auditive
pentru fiecare frecven.
Mai mult , nregistrarea succesiv a auzului prin stimulare la casc, apoi la vibrator, permite o
estimare destul de precis a sediului unde s-a instalat leziunea care a provocat scderea auzului.

Audiograma este considerat cel mai util test n audiologie i trebuie efectuat n absolut toate
situaiile cnd dorim s evalum auzul (urmrirea hipoacuziilor, aprecierea eficienei
interveniilor chirurgicale

Boala Meniere
Endolimfa este un lichid continut in structurile urechii interne (cohlea si canalele semicirculare)
si scalda celulele senzoriale ale analizatorului auditiv si vestibular. In situatii normale, volumul
endolimfei si concentratia de electroliti (magneziu, sodiu, clor si altele) sunt stabile. Hidroptizia
endolimfatica este o afectiune a partii auditive si/sau vestibulare a urechii interne, cauzata de
cresterea volumului de endolimfa si de o schimbare a concentratiei de electroliti din aceasta.
Printre cele mai frecventa cauze care conduc la aparitia hidroptiziei sunt: schimbarile
degenerative ale coloanei cervicale, diverse boli endocrine, reactii alergice sau infectii,
schimbari care au efecte asupra tonusului si permeabilitatii vaselor. In aceste cazuri vorbim
de spre SINDROMUL MENIERE. Exista foarte multe situatii in care nu se poate idenifica o
cauza a hidropsului endolimfatic si atunci se va numi BOALA MENIERE.

Simptome: senzatie de compresie a urechii, zgomot in ureche (tinnitus, acufene),

scaderea auzului, crize bruste de vertij rotator, care dureaza cateva ore, insotite de ameteli
si voma sau numai o senzatie de ameteala usoara sau o senzatie de incertitudine
locomotorie.
TRIADA MENIERE: hipoacuzie (cu scaderea preponderenta a auzului pe frecvente
joase si medii), acufene, vertij rotator.
Crizele bruste de vertij intens, ameteala, voma, insotite de zgomot in ureche si o
deteriorare a auzului (de obicei numai pe o parte) sunt caracteristice ale afectiunii primare
(idiopatice). O criza poate dura de la cateva ore pana la cateva zile si poate reveni in mod
regulat (la fiecare 2 sau 3 zile). Intre crize, simptomele afectiunii sunt absente, inafara de
deteriorarea auzului, care persista. Crizele repetate conduc la degradarea continua a
functiei auditive, uneori pana la surzenia completa bi- sau unilaterala. Afectiunea este mai
des intalnita la femei cu varste cuprinse intre 30 si 50 de ani.

Pacientul trebuie sa consulte un medic specialist ORL-ist, care poate sa isi dea seama de
existenta unei hidropizii endolimfatice pe baza simptomelor specifice si a rezultatelor
testelor de diagnosticare. Pentru a redefini diagnosticul si pentru a stabili o afectiune
inductiva (pentru hidroptizia secundara, acolo unde este necesar sa se stabileasca starea
patologica pe baza careia s-a produs hidroptizia), trebuie consultati si alti medici specialisti
un neurolog, un audiolog, un specialist in alergii etc.

Scopul tratamentului este de a asigura mentinerea unui volum si concentratie constanta de

endolimfa. In legatura cu acest scop, tratamentul este de obicei pe mai multe nivele si
include urmatoarele segmente:
Masuri speciale de dieta.
Diuretice
Alte medicamente speciale (de exemplu: Betaserc), care au ca rezultat asigurarea directa
a cantitatii si compozitiei endolimfei. In cazurile medicul poate sa prescrie medicamente
simptomatice, cum ar fi sedativele usoare, acestea nereprezentand in fapt o solutie
terapeutica pe termen lung . In cazurile cele mai grave, daca eficienta terapiei pe baza de
medicamente este scazuta, o interventie chirurgicala poate fi eficienta, vizand sectionarea
unor ramuri ale nervului vestibular. In cazurile in care hidroptizia este secundara, trebuie
tratata boa;a de baza.

Cerumenul si rolul lui

Cuvantul CERUMEN provine din latinescul "cera".
Glandele ceruminoase, specifice conductului auditiv extern (nu se regasesc intr-o alta zona
a corpului), sunt glande apocrine, in numar de 1000-2000 intr-o ureche normala si formeaza
o coroana pe suprafata conductului, avand o densitate maxima intr-o zona triunghiulara a
peretelui postero-superior, numita "zona von Troeltsch, dupa numele celui care a descris-o
prima data.
Cerumenul nu este, de fapt, produs in exclusivitate de aceste glande. In compozitia sa intra
si produsul de secretie a glandelor sebacee (anexate firelor de par) - SEBUM, celule
descuamate, praf si fire de par rupte.
Compozitia chimica a cerumenului:
-apa 10%
-proteine 23%
-minerale 43,33% (Na, Mg, K, Ca, P, Cu)
-lipide 23,40%
-grasimi 13%
-colesterol 2,4%
-CERINA (acid cerotic) 2%
-fosfatide 6%
-pigment 0,27%
Prezenta CERINEI in compozitia cerumenului explica, de fapt, consistenta speciala a
acestuia si faptul ca nu se dizolva decat foarte greu in alcool sau in eter. Aceasta cerina a
mai fost identificata in compozitia grasimii de oaie si in ceara de albine.
Cerumenul este singurul produs uman care contine CUPRU.
Proportiile in care se regasesc proteinele si lipidele depind de sex, varsta, rasa, stres,
status endocrin.
Astfel:
-cerumenul copiilor este mai bogat in lipide, motiv pentru care este mai fluid;
-la adulti creste proportia proteinelor, drept pentru care creste si incidenta dopurilor
ceruminoase;
-cerumenul rasei galbene (popoare orientale) este un "cerumen uscat", sarac in lipide, de
culoare gri sau brun-gri, in timp ce la rasa alba si la cea neagra se intalneste un "cerumen
umed", care contine mult mai multe grasimi;
-secretia glandelor ceruminoase este crescuta in conditiile descarcarilor adrenergice (ex:
stres);
-in perioada menstruala, secretia de cerumen la femei creste si scade foarte mult dupa
instalarea menopauzei;
-la varste inaintate cerumenul poate lipsi aproape complet, determinand uscaciunea
conductului, descuamari, prurit.
In interiorul conductului auditiv extern, lipsesc glandele sudoripare. Cu toate acestea,
nu o data, s-a constatat aspectul umed al tegumentului. Conform unor studii efectuate in
acest sens, produsul de secretie al glandelor ceruminoase, in amestec cu cel al glandelor
sebacee, ar constitui un produs alb-laptos, asemanator sudorii, care ia aspectul ceros in
contact cu aerul. El ajunge pe suprafata cutanata, se "imbogateste" cu celule cornoase
(epiteliale superficiale), peri si praf si formeaza CEARA.
Rolul cel mai important al aceseia este cel de protectie a tegumentului conductului
auditiv extern: este o bariera chimica, antibacteriana si "o capcana pentru corpi straini".
Intr-un conduct bine aerat, cerumenul se decoleaza de pe peretii conductului auditiv si se
evacueaza in fragmente peliculare cu ajutorul miscarilor condilului mandibular in articulatie.
Factori care pot impidica aceasta eliminare fiziologica si care vor favoriza aparitia DOPULUI
DE CERUMEN:
-camprimarea cerumenului prin intermediul betisoarelor sau a bucatilor de vata introduse in
conduct;
-un conduct care prezinta curburi accentuate (angulat);
-orificiu extern ingust;
-supraproductia de cerumen in diferite circumstante.
Dopurile de cerumen pot fi total sau partial obstruante. Ele sunt bine tolerate atunci cand
intre dop si peretele conductului se mentine un spatiu liber, dar devin intens deranjante
atunci cand obstrueaza complet conductul. Simptome: hipoacuzie, autofonie (isi aude prea
tare propria voce), acufene (tinitus), otalgie (durere), senzatie de ureche infundata sau de
ureche plina, mai rar vertij.
Indepartarea dopului de cerumen se va face numai in cabinete medicale.
OTOEMISIUNILE ACUSTICE
OTOEMISIUNILE ACUSTICE sunt semnale acustice care pot fi detectate in conductul
auditiv extern. Ele pot aparea in mod spontan sau dupa stimularea acustica a urechii.
Otoemisiunile acustice sunt rezultatul activitatii mecanice a celulelor ciliate externe, care au
capacitatea sa se contracte: se lungesc si se scurteaza ca raspuns la diversi stimuli.
Vibratiile care iau astfel nastere in organul lui Corti se propaga prin lichidele endocohleare
pana la baza cohleei, pun in miscare membrana ferestrei rotunde si genereaza o unda in
interiorul urechii medii. Aceasta unda va pune in vibratie lantul osicular si, prin intermediul
acestuia, timpanul. Membrana timpanica se comporta ca si membrana unui difuzor, drept
pentru care va transmite sunete in conductul auditiv extern.
Analizand comparativ:
*sunetul normal se propaga pe urmatoarea cale: CAE - timpan - lant osicular - MEMBRANA
FERESTREI OVALE - lichid endocohlear -celule ciliate.
*otoemisiunile acustice urmeaza calea: celule ciliate externe - lichid endocohlear -
MEMBRANA FERESTREI ROTUNDE - urechea medie - lant osicular -timpan -CAE.
Otoemisiunile acustice sunt de 2 tipuri: spontane si provocate.

OTOEMISIUNILE ACUSTICE SPONTANE apar in lipsa oricarei stimulari acustice a urechii

si sunt prezente la mai putin de jumatate din populatia cu auz normal. Numai la nou-nascuti
incidenta este mai mare, respectiv de 68%.

OTOEMISIUNILE ACUSTICE PROVOCATE apar dupa o stimulare acustica, precum un

"ecou". Au o valoare clinica deosebita, fiind utilizate pentru screening-ul auzului la nou-
nascuti si copii. In CAE se introduce o sonda protejata printr-o oliva de silicon, care asigura
etanseitatea conductului. Sonda contine doua canale, respectiv o sursa de sunet si un
microfon. Acesta din urma va capta otoemisiunile si le va transmite unui calculator, la care
este conectata sonda. Investigatia este una relativ simpla, neinvaziva si nedureroasa, de
scurta durata (cateva minute).
Aparitia OEA presupune ca atat urechea interna sa fie sanatoasa, cat si urechea medie,
pentru ca OEA sa nu intalneasca vreun obstacol in drumul lor de la celulele ciliate pana la
microfonul care le capteaza.

Interpretare: absenta OEA se interpreteaza ca o hipoacuzie cu o medie a pragurilor mai

mare de 35 dB (fara a se putea cuantifica). Cu alte cuvinte testul poate depista hipoacuzia,
fara a preciza pragurile.
TRAUMA SONORA
Ierarhizarea mediului zgomotos in care traim s-ar putea face astfel:
o vocea soptita are 30 decibeli,
o conversatia normala 60 70 decibeli,
o traficul rutier 85 decibeli,
o concertul rock 110 decibeli,
o ciocanul pneumatic 110 115 decibeli,
o sirena ambulantei 120 decibeli,
o armele de foc 140 decibeli.
TRAUMA SONORA defineste hipoacuzia (scaderea auzului) determinata de expunerea la
zgomot. Ea poate fi indusa atat de o expunere unica la un zgomot foarte intens, cat si de
expunerea repetata si prelungita la zgomote mai putin intense. Scaderea treptata a auzului
dupa o expunere cronica la zgomot este mult mai frecventa decat cea cu debut acut,
aparuta ca urmare a expunerii la un zgomot foarte intens si de scurta durata. Aparitia
traumei sonore prin afectarea celulelor senzoriale ciliate ale organului Corti de la nivelul
urechii interne este influentata de doi factori: caracteristicile fizice ale sunetului si
susceptibilitateaindividuala.
Expunerea la sunete puternice (peste 90 dB) produce surditate prin lezarea organului lui
Corti. Surditatea astfel produsa si gradul lezarii depind de intensitatea sunetului si durata
acestuia.
Pierderea de auz poate fi:
- temporara, cand mecanismele de reparare pot sa restabileasca functia organul lui Corti;
- permanenta, cand celulele ciliate sau neuronii sunt afectati definitiv.
Corelatiile structurale ale traumei sonore sunt de doua tipuri:
- leziuni usoare ale sinapselor si/sau ale stereocililor, care pot fi reparate, si care determina
numai scaderea temporara a auzului, iar recuperarea poate fi totala;
- leziuni severe ale celulelor ciliate sau neuronilor, cand se produce apoptoza (moartea
celulara) imposibil de remediat prin mecanisme fiziologice si care determina scaderea
permanenta a auzului.
Expunerea la 130 dB / 15 min poate produce leziuni definitive.
Daca expunerea la zgomot intens (130dB) se prelungeste peste 15 min, (ex. lucrul langa
motoarele pornite ale unui avion, fara protectie auditiva), sau expunerea dureaza cateva ore
chiar la un zgomot mai slab (100 dB) se poate produce hipoacuzie ireversibila.
Pragul critic de la care un sunet devine nociv este de 85 90 decibeli. Frecventa acuta,
durata expunerii si zgomotul discontinuu, reprezinta factori de gravitate. Cresterea
susceptibilitatii individuale a fost corelata cu: patologia otica preexistenta, antecedentele
heredocolaterale de hipoacuzie, sindromul Meniere, diabetul zaharat, ateroscleroza, varsta,
deficienta de fier si vitamina A, ochii albastri.
Principalele simptome sunt: HIPOACUZIA PE FRECVENTE INALTE si TINITUSUL, in
context de ANXIETATE si IRITABILITATE. Hipoacuzia se poate ameliora si stabiliza,
examenul audiometric indicand deficitul initial la 4000 Hz si ulterior si pe celelalte frecvente
acute.

Tratamentul curativ implica cortico si vitamino-terapie, administrarea parenterala de

vasodilatatoare, agenti antioxidanti, oxigenoterapie, precocitatea instituirii acestuia fiind
factorul esential al eficientei terapeutice.
Tratamentul profilactic vizeaza cunoasterea, identificarea si evitarea zgomotelor ce induc
trauma sonora, folosirea dispozitivelor de protectie antifonica, protectia copiilor care sunt
prea mici pentru a se proteja singuri, examen ORL periodic (clinic si audiometric) al
persoanelor aflate la risc. Trauma sonora afecteaza populatia de toate varstele, atat din
mediul urban, cat si din mediul rural.
Tinitusul - un simptom, nu o boal
Tinitusul, acufenele sau zgomotele auriculare, constituie, foarte frecvent, motivul pentru
care pacienii se adreseaz medicului specialist ORL.
Tinitusul reprezint perceperea unui sunet fr a exista un corespondent extern. n limba
latin ternmenul denumete un sunet continuu.
Indiferent de intensitatea sau de caracterul lor, aceste sunete percepute continuu sau
intermitent pot deveni chinuitoare, un adevrat comar.
Primele date despre tinitus dateaz din anul 2500 . Hr. Urechea cu tinitus era numit
ureche vrjit, cauza fiind considerat aerul ptruns n ureche i care, potrivit vracilor, nu
mai avea cale de ieire. Leacul l constituia introducerea unei licori n urechea respectiv
sau a fumului obinut prin arderea pieii unui arpe neveninos.
n scrierile ce dateaz de prin sec. XVII i n care se vorbete despre oamenii cu acufene,
acetia sunt considerai nebuni i erau internai n azile. Singura lor salvare putea fi Quacq
Doctors, renumii pentru capacitatea lor de a trata orice boal la acea vreme. De fapt
acetia erau nite arlatani, fr cunotine medicale, care ii vindeau licorile graie puterii
lor de convingere, dar i naivitii sau disperrii oamenilor bolnavi.
n sec. XXI tinitusul este un simptom relativ frecvent, ce poate aprea izolat sau n cadrul
unui tablou clinic extrem de complex, pentru a crui evaluare sunt necesare eforturile unei
echipe ntregi de specialiti: ORL-ist, neurolog, cardiolog, neurochirurg, psiholog sau
psihiatru.
Statisticile indic o frecven de trei ori mai mare la femei dect la brbai, indiferent
de grupa de vrsta, dei se constat o inciden mai mare n decadele a doua i a treia de
via (la tineri). Aceste rezultate au condus la ipoteza cu privire la creterea riscului de
tinitus n rndul celor care au obiceiul de a asculta muzic la un volum crescut.
Cauzele depistate n decursul timpului ca fiind determinantul apariiei acufenelor pot fi
grupate n funcie de aparatele i sistemele implicate:
1. Patologie otologic:
Inflamaii i traumatisme ale urechii externe i ale urechii medii;
Dopul de cerumen;
Presbiacuzia;
Intervenii pe ureche;
Sindromul Meniere;
Sindromul vertiginos i sindromul vestibular periferic;
Otoscleroza;
Trauma sonor.

2. Tulburrile circulatorii:
Hipertensiunea arterial;
 Ateroscleroza;
unturile arterio-venoase;
Arterita temporal Horton;
Suflurile vasculare.

3. Afeciuni neurologice:
Accidente vasculare cerebrale ischemice;
Traumatismele cranio-cerebrale;
Scleroza multipl.

4. Afeciuni endocrinologice:
Diabetul zaharat (n special DZ tip II);
Dislipidemiile;
Hipo- i hipertiroidia (prin complicaiile generate de acestea).

5. Tumori:
Neurinomul de acustic
Alte tumori intracerebrale.

6. Medicamentele ototoxice:
Antibiotice;
Diuretice;
Analgezice i antipiretice;
Antidepresive;
Citostatice.

7. Substane toxice: monoxid decarbon, benzen, plumb, arseniu, mercur, alcool, nicotin.

Terapia tinitusului este dificil de stabilit i de individualizat, la fel de dificil ca i stabilirea

cauzei care a dus la pariia acestuia. Tratamentul poate fi medical, chirurgical, prin
amplificare, mascare, amplificare combinata cu mascare, psihologic sau terapia alternativ.
Dup o anamnez minuioas, care va stabili caracterul i intensitatea acufenelor, urmeaz
un examen clinic amnunit i o serie de investigaii de laborator cu privire la statusul
biologic al pacientului, dozri hormonale, investigaii audiologice complete (subiective i
obiective), eventual examinri radiologice (ECHO, Rx, RMN, CT) n scopul identificrii
cauzei acestui simptom. Din pcate, n foarte multe cazuri, etiologia rmne necunoscut.
Tratementul medical i chirurgical este, eminamente, unul etiologic, ce are menirea de a
aciona asupra cauzei care a determinat apariia tinitusului.
 La pacienii care perzint i hipoacuzie cu indicaie de protezare auditiv, prin purtarea
aparatului auditiv se reuete mascarea cu succes a acestor acufene.
Terapia cognitiv are drept scop contientizarea de ctre pacient a faptului ca tinitusul nu
este o boal, ci numai un simptom suprtor, care nu trebuie s afecteze calitatea vieii.
Nelinitea emoional pe care pacientul cu tinitus o descrie este rezultatul gndurilor vis a
vis de acufene, de posibilele cauze ale acestora i a ceea ce pacientul crede despre
problema sa. Viziunea optimist va ajuta cel mai jmult la depirea acestor probleme.
O utilizare tot mai larga au cptat tratamentele naturiste, Ginkgo Biloba fiind planta cea
mai indicata in tratamentul tinitusului, n special pentru efectele sale benefice recunoscute
asupra sistemului circulator i al sistemului nervos.
Meloterapia face parte din metodele de relaxare utilizate de catre psihoterapeui cu succes,
mai ales n rndul persoanelor adulte.
Metodele moderne de terapie a tinitusului prin mascare prind contur n medicina
romneasc. Cine tie, poate peste civa ani, persoanele chinuite azi de aceste sunete
fr obiect, ce vin de nicieri, fie zi, fie noapte, i vor gsi linitea mult mai uor, prin
metode la ndemna oricrui pacient. http://www.orlonline.ro/archives/1069

Share on print

Surditatea brusc instalata

Descris pentru prima dat n literatura de specialitate n 1944 de De Klevn, hipoacuzia
neurosenzorial cohlear brusc instalat sau surditatea brusc instalat (SBI) este
recunoscut ca fiind o pierdere neurosenzorial mai mare de 30 Db, pe cel putin 3
frecvene audiometrice, cu un debut de maxim 72 ore. Din 1944 i pn azi au aprut
multiple ipoteze privind etiopatogenia acestei afeciuni, dar niciuna nu explic pe deplin
apariia SBI. Toate aceste ipoteze au n comun substratul anatomo-patologic: afectarea
funciei celulelor ciliate din urechea intern, responsabile de transformarea vibraiilor sonore
n stimul nervos. Urechea intern prezint o particularitate a vascularizaiei, i anume aceea
c este asigurat de un sistem de tip terminal, provenit dintr-o ramura din artera labirintic
intern artera cohlear, fr anastomoze si fr unturi. Din acest motiv, o ischemie de
numai 20 minute va antrena modificri ireversibile. Cea mai susinut ipotez privind
producerea SBI este cea legata de fenomenele ischemice ce ar putea avea loc la nivelul
cohleei, prin diferite mecanisme patogenice:
-mecanismul angiospastic (spasmul vascular), incriminat la persoanele cu hipertensiune
arterial oscilant, n timpul efortului, al emoiilor sau a frigore (la frig);
-mecanismul trombotic - la pacienii cu ateroscleroz cerebral, n caz de coagulopatii sau
la cei cu boal varicoas; -mecanismul embolic este incriminat atunci cnd pacientul este
cunoscut cu valvulopatie sau o tulburare de ritm cardiac; -mecanismul hemoragic poate
cauza SBI la pacienii cu hipertensiune arterial, la cei cu trombocitopenie sau sub
tratament anticoagulant.
Indiferent de modul de producere al ischemiei labirintice, consecina este necroza unei
poriuni a labirintului membranos, cu pierderea acuitaii auditive n aproximativ o or
(Perlman)
Alte posibile cause ale SBI:
-o infecie viral (virusul urlian, virusul rujeolic, virusul varicelo-zoosterian, v. Epstein-Baar,
HIV). La copiii infectai cu virusul urlian (oreion) sau rujeolic s-a putut decela o atrofie a
organului Corti, cu pierderi de celule ciliate i de susinere, precum i ncapsularea
membranei tectoria.
-ruperea membranelor ferestrei ovale si rotunde, printr-un mecanism de explozie n timpul
stranutului, tusei sau al suflatului nasului,
-bolile autoimmune ale urechii reprezint o ipotez recent a etiologiei SBI, n special atunci
cnd surditatea se instaleaza bilateral, chiar dac aceste cazuri sunt extreme de rare. n
2001, Yamanobe i Harris au izolat 5 autoanticorpi ndreptai mpotriva unor antigene
specific urechii interne la pacieni cu SBI. Deasemeni o serie de boli autoimune cum ar fi
lupusul eritematos diseminat sau arterita temporal.
-neurinomul de acustic poate avea ca prima manifestare o surditate brusc instalat;
-dup utilizarea unor substane ototoxice: aminoglicozide (Neomicina, Vancomicina,
Gentamicina, Amikacina etc), chimioterapice (Cisplatin) sau chinina;
-traumatismele craniene soldate cu fracturi intralabirintice sau hemoragii intralabirintice;
-dup spltur auricular sau n urma unei extracii dentare;
-post-rahianestezie. Trebuie specificat faptul c exist o fragilitate sau rezisten cohlear
specific fiecrui individ n parte, care va determina susceptibilitatea de a dezvolta o SBI n
momentul expunerii la unul din factorii de risc menionai.
Pentru precizarea etiologiei SBI, dup o anamnez minuioas, se va apela la urmtoarele
mijloace de investigare:
-acumetrie instrumental;
-audiograma tonal liminar;
-audiograma vocal;
-probe tonale supraliminare;
-BERA;
-echo-doppler carotidian i vertebro-bazilar;
-examinri de laborator pentru evaluarea constantelor biologice hemoleucograma, timp de
sngerare, timp de coagulare, fibrinogen, proteina C;
-teste serologice; -anticorpi lupici;
-CT;
-RMN etc.
Surditatea brusc instalata reprezinta o urgenta medicala. Diagnosticul precoce va crete, cu
fiecare or sau minut, ansele de recuperare ale fiecrui pacient n parte. Din pcate, n 85-
90% din cazuri etiologia SBI rmne necunoscut, fcnd ca terapia s fie dificil de stabilit,
iar rezultatele ei sa fie incerte.

Hipoacuzia la copil
La nastere hipoacuzia este un defect invizibil, copiii hipoacuzici aratand si comportandu-se
la fel ca bebelusii cu auz normal. In decursul primelor luni parintii sau cei care vegheaza
asupra starii lui de sanatate vor observa ca micutul nu reactioneaza la zgomote (bataia
palmelor) prin reflex de clipire sau de intoarcere a capului in directia sunetului. Ulterior,
copilul hipoacuzic nu va mai ganguri, chiar daca la inceputul vietii a facut acest lucru.
Pierderea acestei deprinderi este consecinta lipsei autocontrolului prin auzirea propriei voci,
dar si a vocilor din preajma sa. Dupa varsta de 2 ani lipsa deprinderii limbajului atrage
atentia parintilor sau medicilor.
Actualmente screeningurile efectuate in maternitati inlesnesc depistarea precoce, chiar
dupa nastere, a hipoacuziei la copiii care au sansa de a fi supusi unor astfel de teste. Odata
stabilit diagnosticul se impune interventia imediata. Ideal este ca diagnosticul sa fie stabilit
pana la varsta de 6 luni. Un studiu american arata ca, daca se intervine pana la aceasta
varsta, copilul se dezvolta absolut normal. Protezarea auditiva se va face incepand de la
varsta de 3 luni, aceasta fiind cea mai precoce masura intreprinsa in cazul hipoacuziei
congenitale, urmand a se analiza de catre specialisti oportunitatea implantarii cochleare.
Hipoacuzia congenitala are o incidenta de 1-2 cazuri la 1000 de nasteri.
Factori de risc:
- antecedente familiale de hipoacuzie la copil
- greutate mica la nastere (<1500 g)
- malformatii craniofaciale congenitale
- infectii intrauterine
- hiperbilirubinemie necesitand transfuzii
- scorul APGAR < de 5 la un minut si < 7 la 5 minute
- ventilatie mecanica timp de 4 sau mai multe zile
- meningita bacteriana mai ales cu H. Influenzae.
Cel mai frecvent, insa, se intampla ca surditatea copiilor sa fie provocata de factori
nongenetici: infectii postnatale precum oreionul, pojarul, rubeola, encefalita sau meningita,
fistulelor periganglionare, traumatisme craniene sau utilizarea unor medicamente ototoxice
(aminoglicozidele, diureticele de ansa, retinoizii, antimalaricele si cisplatina). Otita medie
supurata este cea mai frecventa cauza de hipoacuzie dar si cea mai frecventa afectiune a
copilariei, cu exceptia infectiilor acute de cai respiratorii superioare.
Pentru fiecare copil cu hipoacuzie secundara masurile terapeutice vor fi stabilite de medicul
specialist ORL in functie de cauzele decelate, de rezultatul investigatiilor clinice si
paraclinice, dar si in functie de accesibilitatea la diferite metode de rezolvare a cazului.
Important este ca aceste masuri sa fie luate in timp util, orice amanare fiind in detrimentul
copilului si a dezvoltarii sale neuro-psihice. Copilul surd are un sentiment de izolare,
evenimentele la care asista i se par incoerente, de neinteles pentru el, anturajul i se pare
strain si ostil.
Protezarea auditiva, ca mijloc de recuperare a auzului, reprezinta o solutie optima pentru
integrarea copilului hipoacuzic in colectiv si in societate. Protezele auditive moderne, cu un
design placut si programe special create pentru nevoile specifice varstei, il vor ajuta sa
depaseasca mai usor pierderea de auz. Sprijinul oferit de audiolog si logoped, dar mai ales
de familie, vor completa permanent suportul tehnic adus prin protezare

Otoscleroza - o cauza a hipoacuziei

Otoscleroza sau otospongioza este o boala cu transmitere genetica, ce consta in aparitia
unor modificari ale structurii osoase la nivelul lantului osicular din urechea medie, antrenand
blocarea articulatiei dintre scarita si urechea interna. Se produce astfel o anchiloza a
lantului de osisoare din urechea medie, care impiedica transmiterea eficienta a sunetelor de
la timpan la urechea interna. Osisorul afectat este scarita. Modificarile histopatologice se
pot regasi, in stadiile mai avansate ale bolii, si la nivelul cohleei (urechea interna), fenomen
numit " labirintizare ".
Din punct de vedere histopatologic, este o osteopatie (boala a osului) care apare in focare
la nivelul capsulei labirintice. In aceste zone afectate de boala osul normal compact
labirintic este resorbit si inlocuit cu os nou format, cu o structura spongioasa, neregulata.
Focarele de otospongioza evolueaza progresiv, extinzandu-se spre diverse structuri ale
urechii interne.
Statistic, boala afecteaza 10% din populatie, insa doar 1 din 10 persoane cu modificari
histologice prezinta si semne clinice (deci prevalenta clinica a bolii este in jur de 1%).
Otoscleroza se poate manifesta inca de la varsta de 8-10 ani - "otospongioza juvenila", insa
cel mai frecvent este diagnosticata la persoane cu varste cuprinse intre 15 si 40 de ani.
Cauza bolii este necunoscuta.
La aproximativ jumatate dintre pacienti se poate identifica o predispozitie genetica prin
prezenta semnelor si simptomelor la alti membrii ai familiei (parinti, bunici, frati), fara ca
acestia sa fi fost neaparat diagnosticati cu otoscleroza, boala fiind o genopatie cu
manifestare tardiva.
Femeile sunt afectate de aproape doua ori mai frecvent decat barbatii, iar la sexul feminin
boala apare, de regula, dupa sarcini. Adesea, sarcina agraveaza o otoscleroza
preexistenta.
Procesul are caracter progresiv, auzul pacientului pierzandu-se in timp.
Otoscleroza afecteaza doar oasele urechii si nu are caracter sistemic (nu se asociaza cu
modificari patologice la nivelul oaselor scheletale), dar apare bilateral.
Exista o serie de factori de risc in aparitia otosclerozei:
- antecedentele heredo-colaterale de hipoacuzie;
- sarcina (poate precipita aparitia bolii);
- rasa: se pare ca persoanele caucaziene sunt mult mai susceptibile la dezvoltarea acestei
boli comparativ cu altele
Simptomul principal al bolii este hipoacuzia (scaderea auzului) cu caracter progresiv si
aparitie insidioasa. Surditatea este insotita aproape intotdeauna de acufene (zgomote in
urechi, tiuituri), care uneori sunt simptomul cel mai suparator pentru pacient, cel care il
aduce la medicul specialist pentru primele investigatii. Otoscleroza nu este dureroasa si,
uneori, pot aparea semne vestibulare: vertij, dezechilibru. Se agraveaza, uneori accelerat,
in perioade scurte (pe parcursul sarcinii) sau la instalarea menopauzei. Formele cu evolutie
rapida, numite si maligne, afecteaza cohleea precoce si genereaza o hipoacuzie mixta
(transmisie si neurosenzoriala) severa. In formele severe se poate ajunge pana la pierderea
completa a auzului (cofoza).
Otoscleroza este bilaterala, chiar daca poate debuta unilateral, si doar in 12% din cazuri
afecteaza o singura ureche.

La examenul clinic otoscopic, timpanul este normal, mobil. Audiograma arata o hipoacuzie
de transmisie. O alta investigatie necesara este impedansmetria care indica o curba de tip
A si absenta reflexului stapedian.
Diagnosticarea precoce a bolii ofera posibilitatea utilizarii unor metode moderne de terapie
chirurgicala, care ar putea reda pacientului auzul normal.
Pentru otoscleroza nu exista tratament medicamentos.
Tratamentul cel mai eficient este cel chirurgical.
A doua metoda de tratament o reprezinta protezarea auditiva. Aparatele auditive moderne si
performante pot reda calitatile naturale ale sunetului, ajutand astfel la depasirea
problemelor aparute in urma scaderii auzului.
Otoscleroza labirintizata nu beneficiaza detratament chirurgical, unica sansa de ameliorare
a auzului ramanand protezarea auditiva.

Hipoacuzia sau pierderea de auz

"Daca nu vezi te izolezi de lucruri. Daca nu auzi te izolezi de oameni". (Immanuel Kant)

Auzul reprezinta unul dintre simturile fundamentale ale omului. Un fenomen care capata o
amploare din ce in ce mai mare in intreaga lume, in special datorita cresterii nivelului de
zgomot la care suntem expui in mediul inconjurator, este pierderea auzului. Pierderea
auditiva afectaza aproximativ 10% din populatia globului. In prezent, in lume sunt mai mult
de 500 de milioane de oameni cu un anumit grad de hipoacuzie, iar numarul lor este intr-o
continua crestere de la un an la altul.
Alterarea functiei auditive produce tulburari in orientarea pacientului in mediul inconjurator,
dar mai ales dificultati de comunicare cu semenii. Scaderea auzului nu este de fapt o boala,
ci un simptom ce poate avea cauze multiple: dopul de cerumen, corpi straini introdusi in
conductul auditiv extern, otitele, afectari izolate ale timpanului (perforatia timpanului,
inflamatia acestuia=miringita),obstructia tranzitorie a trompei lui Eustachio in cursul unor
infectii intercurente de tract respirator, traumatisme (lovituri peste ureche, sarituri in apa,
traumatisme craniene etc.), boli infectioase - virale, bacteriene, parazitare (zona zoster,
oreion, scarlatina, toxoplasmoza, sifilis, SIDA, etc.), accidente vasculare cerebrale
ischemice, administrarea de medicamente ototoxice (Gentamicina, Amikacina, Kanamicina)
etc. Pierderea de auz fiziologic, datorata inaintarii in varsta, este cel mai intalnit tip de
pierdere de auz si poarta numele de presbiacuzie.
Hipoacuziile se impart in trei categorii: de transmisie, de perceptie (neurosenzoriale) si
mixte.
Hipoacuziile de transmisie se datoreaza unei transmisii deficitare a sunetului de la exterior
catre urechea interna si pot avea cauze nenumarate: incepand cu simplul dop de cerumen,
pana la otita medie. Uneori o simpla si banala vizita la un doctor ORL-ist poate rezolva
problema, dar alteori e mai complicat. La acest capitol se incadreaza si o patologie mai
speciala: otoscleroza - o boala ereditara, caracterizata prin rigidizarea lantului osicular
(ciocan-nicovala-scarita) din urechea medie.
Hipoacuziile de perceptie sunt determinate de afectarea urechii interne sau a nervului
auditiv.
Hipoacuziile mixte presupun atat un deficit de transmisie al sunetelor, cat si unul de
perceptie.
Cum se manifesta hipoacuzia?
O astfel de afectiune nu trece neobservata nici de catre persoana afectata, nici de catre
familie. Majoritatea pierderilor de auz apar in mod gradual, astfel incat simptomele sunt
adesea dificil de recunoscut. Se poate sa incepeti sa cresteti volumul televizorului sau sa le
cereti celorlalti sa repete. Atunci cand auzul dumneavoastra incepe sa slabeasca, tindeti sa
uitati cum suna anumite lucruri. Incepeti sa traiti intr-o lume mai linistita, fara a fi constienti
de faptul ca pierdeti din vedere o parte din sunete - precum sunetul ploii sau cantecul
pasarilor. Poate fi timpul pentru a consulta un specialist in domeniul auzului daca
experimentati una dintre urmatoarele probleme:
- Oamenii va par ca mormaie;
- Trebuie sa va concentrati pentru a auzi atunci cand cineva vorbeste sau sopteste;
- Va este dificil sa auziti pe cineva ce va striga din spate sau din alta camera;
- Trebuie sa priviti mai indeaproape buzele vorbitorului pentru a urmari conversatia;
- Urmarirea unei conversatii este dificila atunci cand va aflati intr-un grup de persoane, de
exemplu la o intalnire, in biserica sau in timpul prelegerilor;
- Trebuie sa cresteti volumul televizorului sau al radioului;
- Aveti probleme in a auzi cu claritate telefonul;
- Aveti dificultati de auz la teatru, cinematograf sau in alte situatii;
- Este dificil sa auziti in medii zgomotoase, de exemplu intr-un restaurant sau in masina;
- Ati inceput sa va limitati activitatile sociale datorita dificultatii de auz si de comunicare;
- Familia, prietenii sau colegii sunt nevoiti adesea sa repete.
Solutia? Medicul specialist! Uneori se gaseste o solutie de tratare a cauzei care a dus la
instalarea hipoacuziei - in cazul hipoacuziilor tranzitorii aparute in cursul unor boli, alteori
pierderea de auz nu poate fi reabilitata. In acest caz, singura cale de restabilire a pragului
de auz normal si de reintegrare in societate este protezarea auditiva. Astazi, tehnologia
moderna a evoluat extreme de mult, apartele auditive putand oferi atat unui copil, cat si unui
adult un nivel maxim de confort fonic. Protezele auditive, altadata de marimi mari si destul
de inestetice, au ajuns azi la dimensiuni mult reduse, fiind de multe ori greu de observat de
catre persoanele din anturajul pacientului protezat. Variantele intraauriculare sunt frecvent
alese de catre pacientii tineri. Este extreme de importantca protezarea sa se faca la timp si
in mod corect, cu un aparat cat mai performant, capabil sa redea calitatile naturale ale
sunetelor. In cazul copiilor, depistarea imediata a hipoacuziei este de o importanta
covarsitoare, scaderea auzului putand duce, in lipsa unor masuri de reabilitare, la tulburari
de comportament, instalarea unor deficiente in dezvoltarea neuro-psihica si intelectuala,
precum si probleme in asimilarea si dezvoltarea limbajului

Audiometria vocala
Spre deosebire de audiometria tonala care efectueaza o analiza cantitativa a auditiei, audiometria
vocala face o analiza calitativa a auzului (masoara nivelul de inteligibilitate a vorbirii).
Figura Zona frecventelor conversationale suprapusa pe audiograma tonala:
A frecventa fundamentala
B vocale
C consoane sonore
D consoane surde
Cum se efectueaza:
Pacientului aflat in cabina izolata fonic i se prezinta mai multe liste de cuvinte, la diferite
intensitati, trebuind sa repete cuvintele pe care le-a inteles. Se calculeaza apoi pe seama unor
curbe specifice nivelul de inteligilibilitate a vorbirii.

La ce serveste audiograma vocala?

Verificarea rezultatelor audiometriei tonale
Evaluarea eficacitatii protezrii auditive
Diagnosticul diferential al hipoacuziilor neurosenzoriale (poate depista o leziune
retrocohleara).
 Reflectarea gradului handicapului social al comunicarii
Monitorizarea performantelor actului terapeutic (de exemplu postoperator)
In expertiza: depistarea simulanilor.