Dicționar

• Logopedie = „educația vorbirii”;

previne și corectează tulburările de limbaj;

studiază evoluția limbajului în contextul dezvoltării personalității.


I. Logopedia: obiect de studiu şi domeniu de aplicaţie
OBIECTIVELE LOGOPEDIEI
→ studierea procesului
comunicării verbale şi
crearea unui climat optim
dezvoltării şi stimulării
acesteia
→ depistarea şi prevenirea
efectelor negative ale
tulburărilor de limbaj
asupra comportamentului
şi personalităţii
→ formarea unor
specialişti calificaţi în
terapia tulburărilor de
limbaj (logopezi)
→ depistarea timpurie a
persoanelor cu tulburări de limbaj
şi organizarea activităţilor necesare
atât prevenirii, cât şi corectării
acestor tulburări
CURSUL 6
Tulburări de limbaj
→ cunoaşterea şi prevenirea
cauzelor care pot determina
tulburările de limbaj
→ elaborarea unei
metodologii diferenţiate de
evaluare şi prognoză în
logopedie
→ studierea efectelor
perturbatoare ale
dizabilităţilor senzoriale şi
intelectuale asupra
structurării limbajului verbal
→ studierea simptomatologiei
tulburărilor de limbaj şi
dezvoltarea metodelor şi
procedeelor adecvate corectării
lor
→ popularizarea ştiinţei
logopedice şi pregătirea
familiei şi a şcolii pentru a
manifesta înţelegere şi sprijin
faţă de persoana cu tulburări de
limbaj
→ optimizarea activităţii
logopedice atât în ceea ce
priveşte terapia tulburărilor de
limbaj, cât şi în vederea evitării
dificultăţilor şcolare şi
comportamentale
 RELAȚII INTERDISCIPLINARE

- psihologia copilului

- psihopedagogia copiilor cu tulburări de învățare

- specializări medicale (oto-rino-laringologie, chirurgie buco-maxilo-facială, neurologie

pediatrică)

- ştiinţe ale comunicării (fonetică, psiholingvistică)

CLASIFICARE

- dislalia
Tulburări de pronunție - rinolalia
- dizartria
- balbismul și logonevroza
Tulburări de ritm și fluență a vorbirii - tahi- și bradilalia
- fonastenia
- disfonia
Tulburări de voce - afonia
- mutaţia patologică a vocii
- dislexo-disgrafia
Tulburări ale limbajului scris-citit - alexia
- agrafia
- alalia
Tulburări polimorfe - afazia
- retardul de limbaj
- disfuncţiile asociate tulburărilor din spectrul autist
Tulburări de dezvoltare sau altor dizabilităţi precum cele intelectuale şi
auditive
- ecolalia
Tulburări asociate unor afecţiuni de tip - jargonofazia
psihopatologic sau psihiatric - bradifazia
 LEGILE LOGOPEDICE

 Orice abatere, în formă şi conţinut, de la vorbirea standard, marcată prin

disfuncţionalitatea expresiei şi a receptivităţii limbajului, constituie o tulburare a acestuia.

 Orice tulburare de limbaj are tendinţa de a se agrava şi consolida în timp ca

deprindere negativă.

 Tulburările de limbaj nu presupun un deficit de intelect sau senzorial, dar, atunci

când apar pe un asemenea fond, ele sunt mult mai grave şi mai extinse.

 Tulburările de limbaj au o frecvenţă mai mare în copilărie şi în perioadele de

constituire a limbajului, datorită fragilităţii aparatului fono-articulator şi a sistemelor
cerebrale implicate în vorbire.

 Toate tulburările de limbaj au un caracter tranzitoriu şi sunt corectabile,

educabile, prin metode specific logopedice şi printr-o serie de procedee cu caracter general.

 Tulburările de limbaj, începând cu cele mai simple, produc efecte negative

asupra personalităţii şi comportamentului subiectului, deoarece ele sunt trăite dramatic pe
fondul frustrărilor şi anxietăţii.

 Tulburările de limbaj nu se transmit ereditar, dar unele structuri anatomice care

facilitează producerea acestora se pot regăsi la descendenţi.

 Tulburările de vorbire până la vârsta de trei ani nu au semnificaţie logopedică, ci

fiziologică, atunci când sunt consecinţă a lipsei de maturizare a aparatului fonoarticulator
sau a sistemelor cerebrale implicate în vorbire.

 Tulburările de limbaj prezintă o incidenţă mai mare şi o simptomatologie mai

acentuată la subiecţii de sex masculin comparativ cu cei de sex feminin.

 Terapia tulburărilor de limbaj se bazează pe o metodologie corectiv-

recuperatorie ce se realizează în relaţie cu stimularea şi dezvoltarea întregii activităţi
psihice a subiectului şi armonizarea comportamentelor sale la condiţiile mediului
înconjurător.
 II. Depistare, examinare şi diagnoză în tulburările de limbaj

instituția de
data la care s-a învățământ avută în
făcut depistarea vedere

numele copiilor cu
grupele/clasele
FIȘA DE probleme logopedice (cu
evaluate DEPISTARE indicarea diagnosticului
prezumtiv)

cadrul didactic participant

la acţiune (educatoarea sau
învăţătoarea respectivă)

Probele folosite în activitatea de depistare sunt de tip screening:

- liste de control

- scurte conversaţii de tatonare

- numeraţie sau recitare de poezii familiare copiilor

Lipsa lor de precizie este compensată de uşurinţă şi rapiditate în administrare.

 OBIECTIVELE EXAMINĂRII COMPLEXE

→ precizarea diagnosticului logopedic;

→ evaluarea nivelului funcţional al comunicării;

→ formularea prognosticului;

→ identificarea elementelor structurale ale programului de intervenţie logopedică;

→ integrarea tulburărilor de limbaj identificate în contextul activităţii psihice a persoanei

evaluate.

PRINCIPIILE EXAMENULUI LOGOPEDIC

1. Crearea unei atmosfere 2. Folosirea unor probe cu 3. Identificarea cât mai

destinse, stimulatoare, valoare diagnostică ridicată, care exactă a etiologiei tulburării
optimiste. nu numai să evidenţieze clar tipul de limbaj constatate.
şi gradul tulburării de limbaj, dar
şi raporturile cu eventuale
4. Conceperea 5. integrarea programului
dizabilităţi asociate.
programului de corectiv-recuperator în
intervenţie contextul activităţilor
persoanei cu tulburări de
limbaj (şcolare/profesionale
şi al vieţii cotidiene).
PAȘII ULTERIORI ETAPEI DE DEPISTARE

b. Examinarea
auzului fonematic şi c. Examinarea în
a nivelului de detaliu a conduitei
a. Anamneza verbale a persoanei
înţelegere a vorbirii
cazului

d. Examinarea vocii
h. Evaluarea (intensitatea, tonalitatea,
PAȘII URMĂTORI
personalităţii timbrul, melodicitatea,
tempoul vorbirii)

g. Evaluarea f. Examinarea e. Examinarea morfo-

nivelului de psihomotricităţii sintactică (structura
inteligenţă (coordonare oculo- vocabularului, construcţia
(verbală şi manuală, preferinţă propoziţiilor şi a frazelor,
nonverbală) manuală dreaptă sau respectarea cerinţelor
stângă, mobilitate a ortografice şi ortoepice)
organelor fono-
articulatorii,
ritmicitate)

Consemnarea rezultatelor examinării se face în fișa logopedică.

 III. Principiile activității logopedice

1. Principiul intervenţiei precoce: orice tulburare de limbaj trebuie abordată înainte de a

evolua şi consolida sub forma unor deprinderi stabile, întreţinute prin utilizare cotidiană şi
refractare la schimbare.

2. Principiul intervenţiei individualizate: orice demers corectiv-recuperator trebuie

adecvat atât particularităţilor tulburării de limbaj concrete, cât şi trăsăturilor de personalitate ale
persoanei respective.

3. Principiul respectării criteriilor psihogenetice şi psihodinamice: este prematur să

marcăm drept tulburare de pronunţie tatonările articulatorii ale unui copil mic aflat încă în
perioada de formare a schemelor verbo-motorii fine, aşa cum este hazardat să etichetăm drept
bâlbâială orice nesiguranţă verbală a copilului, mai ales atunci când acesta fie doreşte să spună
mai multe decât reuşeşte să formuleze oral, sau are trac în situaţia de comunicare respectivă.

4. Principiul intervenţiei logopedice consecutiv tratamentului medico-chirurgical:

abia după tratarea medicală şi/sau chirurgicală a deficienţei se poate trece la activităţi de
recuperare.

5. Principiul gradării intervenţiei de la simplu la complex: avantaje oferite de

acumulările treptate, urmate de exersări şi consolidări.

6. Principiul activităţii logopedice integrate: deşi sunt cazuri ce nu par a necesita decât
imitarea modelului oferit de către logoped pentru a se obţine pronunţia corectă a unui sunet,
activitatea logopedică veritabilă trebuie să cuprindă mai multe tipuri de sarcini concrete care,
pentru un neprofesionist, ar putea părea inutile (activităţi grafice, jocuri puzzle sau incastre,
activităţi aritmetice).

7. Principiul reevaluării şi reproiectării permanente a intervenţiei: în activităţile de

logopedie, rubrica de „observaţii” a fişei de evoluţie individuală este încărcată pe baza notelor
înscrise aici la sfârşitul fiecărei şedinţe terapeutice luându-se decizii cu privire la scopurile,
conţinutul şi metodele necesare şedinţei următoare. De asemenea, reevaluarea permanentă
serveşte şi la reorganizarea subgrupelor, în funcţie de evoluţiile copiilor.
 IV. Etapele programului specific de terapie logopedică

DESFĂȘURAREA-TIP A UNEI ACTIVITĂȚI LOGOPEDICE

→ activităţi de gimnastică articulatorie (cu accent pe antrenarea limbii, buzelor,

mandibulei, obrajilor);

→ educarea respiraţiei nonverbale şi verbale corecte;

→ formarea şi exersarea psihomotricităţii manuale;

→ educarea auzului fonematic;

→ impostarea (articularea)/corectarea sunetului afectat (în dislalii, rinolalii);

- recunoaşterea grafemului şi scrierea acestuia (în dislexo-disgrafii);

- articularea ritmică a silabelor şi cuvintelor (în balbism) etc.;

→ integrarea elementelor învăţate în activităţi complexe (verbale şi acţionale) care să

implice întreaga personalitate a copilului (joc didactic, conversaţie, lucru manual).
 METODE ȘI PROCEDEE CU CARACTER GENERAL

Gimnastica şi miogimnastica Pe fondul unei stări detensionate muscular şi psihologic,

corpului şi a organelor care copilul învaţă cum să-şi folosească eficient organele fono-
participă la pronunţie articulatorii esenţiale: limba, mandibula, buzele, respectiv
muşchii ce controlează glota şi coardele vocale.

Aceste exerciţii, desfăşurate mai ales sub formă de joc, au

drept scop:
Educarea respiraţiei şi a - mărirea capacităţii respiratorii la valorile normale (utilizând
echilibrului dintre inspiraţie şi baloane colorate, spirometre, jucării ce presupun suflat);
expiraţie - intuirea raportului dintre inspiraţia nonverbală (mai scurtă) şi
expiraţia verbală (mai lungă).

Înainte de a putea să pronunţe corect două sunete distincte dar

Educarea auzului fonematic
Educarea personalităţii şi
înlăturarea negativismului
faţă de vorbire, ca şi a
tulburărilor comportamentale posibilităţi, crearea convingerii că dificultatea de limbaj nu
apropiate fonologic (cum ar fi „l” şi „r”), copilul trebuie să le
diferenţieze auditiv.
Presupune nu numai percepţia sunetelor respective, ci mai ales
interpretarea lor.
Persistenţa şi consolidarea tulburărilor de limbaj şi
evidenţierea acestora în activităţi de grup pot genera manifestări
de tip logonevrotic, adică pot crea o adevărată repulsie faţă de
comunicare.
Educarea personalităţii: redarea încrederii în propriile
presupune un deficit intelectual şi că poate fi corectată, obţinerea
încrederii în logoped, înlăturarea negativismului şi redarea
optimismului.
 METODE ȘI PROCEDEE CU SPECIFIC LOGOPEDIC

♦ amenajări specifice care ajută ♦ acestea sunt însoţite de

logopedul în aplicarea unor altele mai perfecţionate,
intervenţii logopedice concrete: cum ar fi echipamente de
- oglinda logopedică tehnologie asistivă:
- canapeaua medicală - computere pe care sunt
- trusa logopedică instalate programe de
Metode și procedee
- metronom emitere/corectare a
tehnice
- spirometru fonemelor şi de dezvoltare
- materiale didactice a auzului fonematic
- tablete şi ecrane cu
funcţii touchscreen (pentru
corectarea disgrafiilor)
- jocuri interactive etc.
♦ metoda fonetică analitico- ♦ - procedee specifice de
sintetică (impostarea sunetului corectare a unor forme de
este precedată de rostirea globală sigmatism, rotacism etc.
a unui cuvânt ce-l conţine şi - metode de corectare a
Metode și procedee descompunerea acestuia în silabe tulburărilor de voce
psihopedagogice şi a silabelor în sunete, fiind - programe de intervenţie
urmată de reconstituirea silabei în apaxie verbală afazie,
conţinând fonemul nou învăţat, dizartrie, balbism etc.
respectiv a cuvântului iniţial).
 V. Exemple de tulburări de limbaj

A. TULBURĂRI DE PRONUNȚIE

1.1. DISLALIA

= deficienţe în pronunţarea unor sunete sau grupe de sunete, vorbirea în ansamblul ei

fiind normală; în cazul formelor grave vorbirea devine aproape neinteligibilă.

Criterii de clasificare

- dislalie organică / mecanică / funcțională =› criteriul etiologic

- dislalie periferică / centrală =› în funcție de zona de elecție

- dislalie primară / secundară =› tulburările de pronunţie se manifestă independent sau,

dimpotrivă, derivă din alte deficienţe

Clasificarea după criteriul simptomatologic

a) Dislalie monomorfă (simplă) → când deficienţele articulatorii se rezumă doar la

sunete izolate sau la o singură categorie fonematică (de exemplu, cea a sibilantelor).

• sigmatism, rotacism, fitacism etc.

b) Dislalie polimorfă (complexă) → când tulburările au un caracter extins, afectând grav

vorbirea.

c) Dislalie totală → când sunt afectate toate fonemele, vorbirea devenind practic
neinteligibilă.

Regulile deformărilor, omisiunilor, substituirilor şi adăugirilor specifice

dislaliilor
Substituirea unui sunet
cu un alt sunet apropiat
ca emitere, ce implică
scheme motorii relativ
asemănătoare ale
componentelor
fonoarticulatorii.
Deformarea sunetelor Omiterea sunetelor Omiterea, deformarea
care presupun grad mare dificile, care apar mai şi substituirea
de dificultate în emiterea târziu în dezvoltarea sunetelor ce se află în
şi sincronizarea fină a ontogenetică a grupuri bi- şi
componentelor limbajului verbal oral al triconsonantice.
fonoarticulatorii. copilului.
 1.2. DIZARTRIA (DISLALIA CENTRALĂ)

= se datorează unor leziuni ale neuronilor motori centrali sau unor afectări corticale şi
subcorticale;

• este cea mai gravă tulburare de pronunţie, iar recuperarea este foarte dificilă, parţial
reuşită;

• se caracterizează printr-o vorbire confuză, disritmică, disfonică, cu rezonanţă nazală.

Principiile terapiei dislaliei

1. Respectarea particularităţilor de vârstă ale clientului, ale tipului şi gradului de

deficienţă, ca şi ale nivelului de şcolarizare atins.

2. Respectarea caracterului unitar în intervenţie (corelare cu demersurile medicale,

educaţionale şi de altă natură).

3. Respectarea succesiunii etapelor de corectare, conform principiului de intervenţie

convenit (progresia de la articulări simple la enunţarea unor structuri fonetice cu dificultate
crescută).

4. Trecerea în cursul corectării prin ipostaze terapeutice diferite (de la imagine la fonem,
de la fonem la grafem, şi viceversa).

5. Folosirea jocului didactic în orice etapă a programului de intervenţie logopedică.

6. Exersarea permanentă a noilor achiziţii fono-articulatorii în contexte de comunicare

normale.

7. Folosirea psihoterapiei ca mijloc de sprijin pe parcursul derulării programului de

intervenţie logopedică.

8. Asigurarea continuităţii în activitatea corectiv-recuperatorie prin implicarea familiei,

cadrului didactic, a prietenilor clientului.
 2. RINOLALIA

= tulburări de pronunţie asemănătoare dislaliei, dar cu note nazale puternice, dezagreabile

(uneori chiar şi cu tulburări de voce, în cazurile grave);

• tulburările articulatorii din rinolalie afectează vocalele, ceea ce duce la scăderea

gradului de inteligibilitate a vorbirii.

3. BALBISMUL/DISFEMIA (BÂLBÂIALA)

= consecinţa destructurării sau a dereglării ritmului vorbirii

• constă în fragmentarea intermitentă a pronunţiei, repetări convulsive, incapacitatea de

a articula unele foneme, emiteri precipitate urmate de momente de dificultate în pronunţia unor
cuvinte.

Formele balbismului

→ forma clonică: se manifestă prin repetarea explozivă, involuntară a unor sunete sau
silabe la începutul cuvântului sau chiar a unor cuvinte întregi;

→ forma tonică: o întrerupere sau blocare a cursivităţii vorbirii normale datorită

apariţiei unor spasme la nivel gloto-laringian;

→ forme mixte (clono-tonice sau tono-clonice): predominanţa uneia dintre varietăţi.

Conștientizarea deficienței › fragilizare a conduitei verbale › logofobie › logonevroză

(frică patologică de a vorbi).
 B. TULBURĂRI DE VOCE

= toate acele distorsionări ale amplitudinii, frecvenţei, timbrului şi rezonanţei vocale ce

devin stabile şi afectează negativ existenţa cotidiană a individului.

› Manifestări: de la răguşeală, senzaţie de corp străin în faringe, tuse, greutate în

sonorizarea unor consoane, bitonalism (oscilaţie tonală involuntară), până la vorbire şoptită şi
incapacitate de emitere a vocii (afonie).

› Clasificare:

a. Fonastenia: suprasolicitarea şi utilizarea incorectă a vocii duce, în timp, la scăderea

intensităţii acesteia, pierderea melodicităţii, rateuri şi blocaje, apariţia tremorului vocal.

b. Disfonia: tulburare a vocii, a registrului şi calităţii sunetelor vocale şi a timbrului.

- pronunţia poate fi nazală sau răguşită fiind datorată unor anomalii ale actului emisiei;

- este consecinţa difuncţiilor musculaturii laringiale sau a dereglării activităţii coardelor

vocale datorită unor cauze organice (noduli) sau funcţionale (psihomotorii);

- vocea este falsă, bitonală, monotonă, nazală, tuşită, voalată, scăzută în intensitate,
timbru inegal etc.

c. Vocea oscilantă (de „falset”): apare datorită alternării registrelor vocale în timpul
vorbirii.

d. Mutaţia patologică a vocii: se manifestă atunci când alterarea emisiei vocale nu se

datorează accentuării dimorfismului sexual, normal la pubertate, ci altor cauze, manifestările
tipice fiind vocea acută (stridentă, cu tonuri înalte, specifică mai ales copiilor cu hipoacuzie
gravă) şi vocea gravă (cu tonalitate sumbră, profundă).

e. Vocea nazalizată: se datorează devierii unei părţi a fluxului de aer prin căile nazale,
ceea ce generează rezonanţe la nivelul acestora.

f. Vocea inspirată: are ca specific zgomotul laringian determinat de aerul aspirat în

plămâni care produce vibraţia scurtă a coardelor vocale.
 g. Afonia: este cea mai gravă tulburare de voce, fiind definită ca incapacitate de fonaţie,
pierdere totală sau parţială a vocii datorită paraliziei muşchilor coardelor vocale sau afectării
centrilor nervoşi ce-i comandă.

- i se asociază stări afective negative, agitaţie psihomotorie, logofobie, izolare faţă de

grup, complexe de inferioritate; uneori, această tulburare este consecinţa unei laringotomii
practicate în scop terapeutic în afecţiuni precum cancerul laringian.

4. DISLEXIA

= dizabilitate de învăţare specifică cu origine neurobiologică.

• se caracterizează prin dificultăţi în ceea ce priveşte recunoaşterea corectă şi/sau

fluentă a cuvântului şi prin slabe abilităţi de decodare şi identificare literală (spelling);

• aceste dificultăţi rezultă de regulă dintr-un deficit al componentei fonologice a

limbajului ce este adeseori neaşteptat în raport cu alte abilităţi cognitive şi cu oferta
instrucţională eficientă la nivel de clasă şcolară.

5. DISGRAFIA

= dificultăţile manifestate în scriere, deşi acestea nu pot fi separate de cele de citire,

motiv pentru care, cel puţin la noi, vorbim despre dislexo-disgrafie.

• deficitele de expresie grafică sunt însoţite, la copii, de deficite lexice, orale şi de operare
matematică.

6. DISCALCULIA

= dificultăţi majore în ceea ce priveşte calculul şi, respectiv, raţionamentul matematic.

 7. AFAZIA

= tulburare în producţia şi înţelegerea limbajului verbal oral şi scris.

• este cauzată de o leziune cerebrală unilateral localizată la indivizi care au avut o

dezvoltare normală a limbajului;

• este o consecinţă a unei afecţiuni a sistemului nervos central (accident vascular cerebral,
tumoare sau leziune la nivel cerebral).

Clasificare

- producţia verbală este limitată sever (până la

maximum patru cuvinte);
Afazia non-fluentă - accesul la vocabular este limitat;
(Broca) - articularea fonemelor este laborioasă şi
stângace;
- poate citi, dar exprimarea în scris este
limitată.
• deficitul de înţelegere a semnificaţiei
cuvintelor rostite, în timp ce vorbirea la nivel
Afazia fluentă conversaţional nu este afectată prea mult;
(Wernicke) • frecvent, ceea ce spun nu are prea mult sens
sau introduc din când în când cuvinte
irelevante sau inexistente;
• manifestă deficite profunde de înţelegere.
Afazia anomică → inabilitate constantă de a găsi cuvintele

(una dintre formele ușoare) adecvate pentru ceea ce tocmai vor să spună.

Afazia globală (cea mai severă) › articularea câtorva cuvinte recognoscibile şi

înţelegerea puţină sau deloc a ceea ce se vorbeşte.
 8. DISPRAXIA VERBALĂ DE DEZVOLTARE (apraxia verbală a copilăriei)

= tulburare neurologică a vorbirii în care precizia şi consistenţa mişcărilor ce stau la baza

actului verbal-oral sunt afectate, fără a exista deficite neuromusculare (e.g., reflexe anormale,
tonus anormal).

• simptomele: dezintegrarea fonetică şi disfuncţiile prozodice, adică articulare dificilă,

cu multe momente de tatonare în căutarea configuraţiei articulatorii corecte, erori de substituire,
adăugare, prelungire a fonemelor, dezintegrare fonetică direct proporţional cu durata fonaţiei
(cuvintele multisilabice fiind cele mai vulnerabile);

• accentul este uniform şi egal spaţiat, intonaţia aplatizată, sintaxa simplificată până la
exprimări în „stil telegrafic”.

9. ALALIA („afazie congenitală”)

= tulburarea cea mai profundă de elaborare, de organizare şi dezvoltare a limbajului

întâlnită la copiii care nu au vorbit niciodată, şi care nu se explică prin deficitul de auz sau prin
întârzierea mintală.

• constă în incapacitatea copilului de a învăţa şi folosi vorbirea ca instrument de

comunicare, deşi în unele cazuri pot fi emise sunete sau cuvinte simple;

• alalia trebuie deosebită de afazie, deoarece aceasta din urmă este un proces de
destructurare a limbajului.

10. RETARD DE/ÎN LIMBAJ

= este considerat ca având întârziere în apariţia şi dezvoltarea vorbirii copilul care până la
vârsta de trei ani foloseşte un număr redus de cuvinte, aproape întotdeauna alterate ca pronunţie,
şi care nu elaborează încă propoziţii simple deşi auzul este bun, organele fono-articulatorii sunt
normal constituite iar achiziţiile intelectuale sunt corespunzătoare vârstei.
 • simptomele depăşesc sfera comunicării, interesând întreaga personalitate a copilului ;
sunt remarcate la nivel verbal și psihomotor.

 Constatări în urma anamnezei și a examenului logopedic

 perioada de lalaţiune a fost scurtă şi săracă în producţii sonore şi că a fost urmată de o

perioadă de latenţă;

 primele cuvinte au apărut pe la 2-2,6 ani, fiind extrem de simple ca structură (cu
eliziunea sunetelor finale);

 fonemele dificile lipsesc sau sunt înlocuite cu altele mai uşor de pronunţat;

 grupurile consonantice sunt reduse la sunetul component cel mai uşor;

 propoziţiile se constituie cu dificultate şi tardiv, având structură simplă;

 nu sunt folosite cuvinte de legătură, pronume şi adverbe, iar, mai târziu, nu apar
noţiunile cu grad mare de abstractizare;

 la vârsta de 4-5 ani, vocabularul activ are un volum de circa 20-30 de cuvinte, în timp
ce competenţa verbală este aceea a unui copil de 2 ani;

 există deficienţe în aria operării mintale (dar care nu sunt de natură constituţională);

 există deficienţe în dezvoltarea neuro- şi psihomotorie;

 se manifestă inhibiţii afectiv-emoţionale (timiditate excesivă, reticenţă faţă de

comunicarea verbală, evitarea contactului interpersonal).
 La copiii cu dizabilități intelectuale

→ se constată slaba dezvoltare a limbajului verbal, latura orală fiind de regulă mai bine
păstrată decât cea grafo-lexică;

→ printre cele mai frecvent întâlnite tulburări sunt dislaliile (simple şi complexe),
respectiv dislexo-disgrafiile;

→ principalele cauze răspunzătoare de prezenţa dislaliilor sunt deficienţele auzului

fonematic, precum şi cele ale schemelor verbo-motorii;

→ spre deosebire de tulburările de pronunţie, cele de ritm şi fluenţă nu se agravează,

deoarece nu este conştientizat şi interiorizat efectul lor social.

La copiii cu dizabilități auditive

♦ gradul afectării vorbirii depinde proporţional de tipul şi gradul pierderii auditive, ca şi

de măsurile recuperator-compensatorii luate (protezare auditivă, implant cohlear).

La copiii cu dizabilități vizuale

- nu există un specific al tulburărilor de limbaj; totuşi la nevăzători pot apărea unele

dificultăţi în însuşirea articulării corecte a unor foneme datorită absenţei feedback-ului vizual de
la nivelul feţei vorbitorului.