I.

AUDIOMETRIA SUBIECTIVĂ

CUPRINS:
1.1 Acumetria instrumentală
1.2. Audiometria tonală
1.2.1 Audiometria tonală liminară
1.2.2. Indici şi simboluri în audiometrie
1.2.3. Teste complementare
1.2.4. Probe supraliminare
1.3. Audiometria automată
1.4. Audiometria vocală
Glosar
 I. AUDIOMETRIA SUBIECTIVĂ

Termenul de „audiometrie” se referă la ansamblul metodelor folosite

atât pentru măsurarea audiţiei normale şi patologice, cât şi pentru
diagnosticarea hipoacuziei. Audiologul, specialist în audiometrie, încearcă să
determine tipurile de hipoacuzie şi să remedieze, în măsura posibilului
deficitul auditiv. Se disting două metode principale în audiometrie:
audiometria subiectivă care implică participarea activă a subiectului şi cea
de-a doua, audiometria obiectivă care nu face apel la participarea activă a
subiectului testat.
În cele ce urmează ne vom referi doar la audiometria subiectivă care la
rândul ei se împarte în: audiometria instrumentală, audiometria tonală şi
audiometria automată.

1.1. Acumetria instrumentală

Acumetria este un mod esenţial de depistare a hipoacuziei. Ar trebui sa

fie prima probă a examenului clinic în otologie. Acumetria cu voce şoptită
permite suspectarea unei hipoacuzii iar acumetria cu diapazonul, utilizează
teste simple care permit orientarea pacientului către un diagnostic calitativ al
hipoacuziei: de transmisie sau neurosenzorială. Din cea de-a doua categorie,
testele cel mai des utilizate sunt Rinne şi Weber.

Fig.1 Trusa diapazoanelor

Proba Rinne (după numele lui Adolf Rinne din Gottingen, care a descris
acest test în 1855) compară percepţia sunetului diapazonului transmis pe
cale aeriană şi osoasă la aceeaşi ureche. Piciorul diapazonului aflat în
vibraţie este plasat mai întâi pe mastoidă (COR – conducere osoasă relativă)
iar apoi braţele diapazonului sunt plasate în dreptul conductului auditiv
extern (CA – conducere aeriană), la 10 cm distanţă. Pacientul trebuie să facă
diferenţa şi să aprecieze în care din cele două situaţii, sunetul a fost perceput
mai tare.
Astfel se pot obţine următoarele rezultate:
Rinne pozitiv: CA>CO – auz normal sau hipoacuzie neurosenzorială
Rinne negativ: CA<CO – hipoacuzie de transmisie sau mixtă
Rinne egal: CA=CO – hipoacuzie de transmisie sau mixtă

Testul Weber
Testul Weber compară conducerile pe cale osoasă ale celor două urechi.
Piciorul diapazonului de 512 Hz aflat în vibraţie, se plasează pe cutia
craniană, la distanţă egală faţă de urechile pacientului sau pe mijlocul frunţii,
de asemenea la egală distanţă de urechi sau pe buza superioară, peste dinţi.
Pacientul este întrebat în care ureche percepe sunetul. Dacă sunetul
lateralizează (adică este perceput mai tare într-una din urechi), pacientul
poate avea sau o hipoacuzie de transmisie (respectiv mixtă) ipsilatrală sau
una neurosnzorială contralaterală.
Rezultatele pot fi următoarele:
 Weber nelateralizat (indiferent) în cazul unui auz normal bilateral, în
cauzul unei hipoacuzii neurosenzoriale egale, de transmisie egale sau
mixte egale
 Weber lateralizat
- în urechea mai bună, în cazul hipoacuziei neurosenzoriale
- în urechea mai slabă, în cazul hipoacuziei de transmisie sau mixte

Testul Schwabach
Testul compară acuitatea auditivă a pacientului, cu cea a celui care îl
examinează (presupunând că acest din urmă are auz normal), plasând
piciorul diapazonulului pe mastoidă.
Triada Bezold - este valabilă în HT caracterizându-se prin: Rinne
negativ, Weber lateralizat în urechea mai bolnavă şi Schwabach prelungit.
 Proba Poch-Viñals - Este asemănătoare cu proba Weber dar se execută
în COA (conducere osoasă absolută).
Proba Bonnier - se foloseşte diapazonul de 1028 Hz şi se bazează pe
transmisia osoasă îndepărtată. Piciorul diapazonului aflat în vibraţie se
plasează pe apofiza stiloidă a radiusului sau pe rotulă. Este utilă pentru a
diagnostica anchiloza stapedo-vestibulară secundară dar mai ales pentru a
decela urechea cea mai bolnavă.
Testul Bing
Diapazonul aflat în vibraţie se aplică pe fruntea pacientului şi se urmareşte
lateralizarea sunetului. Unul dintre conductele auditive externe se obturează.
Pacientul indică dacă a crescut intensitatea sunetului sau dacă acesta
lateralizează în urechea obturată. Acest lucru se repetă în mod similar şi
pentru cealaltă ureche. Se compară aşadar COA (conducerea osoasă
absolută) cu COR (conducerea osoasă relativă).
Într-o ureche cu un mecanism normal de transmitere a sunetului (adică
urechea cu auz normal sau hipoacuzie neurosenzorială) ocluzia meatului
auditiv poate intesifica perceperea sunetului sau îl poate lateraliza în urechea
respectivă. Într-o ureche cu o hipoacuzie de transmisie semnificativă nu
avem efect de ocluzie a meatului.
Testul Gelle
Piciorul diapazonului aflat în vibraţie se plasează pe mastoidă. Intensitatea
sunetului auzit este comparată cu variaţia sumei presiunilor aplicate din nou
în membrana timpanică. Creşterea presiunii odată cu descreşterea intensităţii
a conducerii osoase se produce atunci când lanţul osicular este mobil şi
intact. Când lanţul osicular este discontinuu sau fixat, nu se produce
descreşterea intensităţii odată cu creşterea presiunii aplicate.
Testul Lewis
Piciorul diapazonului este plasat de asemenea pe mastoidă. Când nu este
auzit prea mult se plasează din nou pe tragus, de data aceasta cu o uşoară
ocluzie a meatului acustic extern. Pacientul este apoi întrebat dacă aude
tonul din nou. Întreruperea acestui test nu este nici simplă nici consecventă.
 1.2. Audiometria tonală
Audiometria subiectivă se împarte în audiometria tonală liminară care
utilizează tonuri pure pentru determinarea pragurilor de auz şi audiometria
vocală, care măsoară intelgibilitatea limbajului şi care face apel la cuvinte şi
nu la tonuri pure. Audiometria obiectivă este necesară în special la copii, la
nou-născuţi şi la persoanele cu deficienţe intelectuale.

1.2.1 Audiometria tonală liminară

Aparatul folosit în audiometria tonală se numeşte audiometru. El este
un generator electric de frecvenţe joase, capabil să producă toate frecveţele
audibile printr-un mecanism de transformare a undelor electrice produse, în
unde sonore care sunt auzite de subiecţii investigaţi, pentru determinarea
pragurilor de auz.
Scopul audiometriei tonale liminare este să determine, pentru fiecare
ureche pragurile auditive în conducere aeriană şi osoasă. Pragul de auz este
nivelul cel mai mic la care este perceput sunetul, pentru fiecare ureche
testată. O altă definiţie este: pragul de auz este nivelul liminar de auz pentru
sunetele pure (ISO).
Semnalele utilizate în audiometria tonală sunt sunetele pure, de preferat
pulsate (astfel încât perioada pulsurilor să fie reglabilă, cu o durată situată
între 250 şi 300 ms), pentru a facilita identificarea lor şi a reduce riscul
fatigabilităţii nervului auditiv. La fiecare nivel, timpul de stimulare trebuie
să fie situat între 1 şi 2 secunde. Intervalul de timp dintre prezentări poate să
varieze.

Spaţiul în care se efectuează testele audiometrice

Subiectul testat trebuie să fie aşezat în raza vizuală a examinatorului. El
nu trebuie să vadă sau să audă comenzile manuale ale examinatorului. Când
testarea se realizează în camere diferite, subiectul trebuie monitorizat de
către evaluator, printr-o fereastră sau printr-un circuit TV închis.
Comunicarea sonoră dintre cei doi trebuie să fie de asemenea posibilă.
În general, nivelul zgomotului ambiental nu trebuie să depăşească 35
dB (A). Dacă nivelul de zgomot depăşeşte această valoare, nu se recomandă
efectuarea audiometriei.
 Pregătirea pentru testare
Audiometria trebuie precedată de examnul otoscopic. Dopurile de
cerumen sau alte obstacole aflate în calea transmiterii sunetului până la
timpan, pot împieta asupra testării. De asemenea dacă conductele auditive
externe sunt colapsate de căştile supraaurale, acest lucru poate conduce la
măsurarea unor false “air-bone gap-uri”, adică la false diferenţe ale
rezultatelor obţinute în conducerile aeriană şi osoasă. Difuzoarele din căşti
trebuie trebuie plasate exact în dreptul conductelor auditive externe. Căştile
incorect centrate pot induce o piedere suplimentară de 5 până la 20 dB la
frecvenţele acute. Dacă forţa de apăsare a căştilor este insuficientă există de
asemenea riscul unei pierderi situate între 5 şi 20 dB la frecvenţele grave.
Pentru a evita acest lucru, există alternativa folosirii “insert-phone”-urilor
adică a căştilor inserate complet în conductele auditive.
Subiectul trebuie întrebat dacă a fost recent expus la zgomot, iar acest
lucru ar trebui notat pe audiogramă. O recentă expunere la zgomot (de
exemplu petrecerea timpului într-o discotecă în ultimele 24 de ore) înainte
de testare, ar trebui evitată deoarece se pot obţine praguri de auz mai slabe.
Dacă este posibil, subiectul ar trebui retestat atunci când nu mai este expus
la zgomot.
Subiectul trebuie întrebat dacă are tinitus, ceea ce i-ar putea afecta
abilitatea de a detecta sunetele într-una din urechi sau în ambele, în special
în zona frecveţială a tinitusului. Acest lucru ar trebui de asemenea notat pe
audiogramă. Subiectul trebuie întrebat dacă i se pare că aude mai bine cu
una din urechi şi în caz afirmativ, testarea trebuie începută cu urechea
respectivă. Printr-o simplă conversaţie se poate face o evaluare informală
asupra pierderii auditive a subiectului.
După ce a primit instrucţiunile asupra testului, subiectul va trebui sa-şi
scoată eventualele aparate auditive din urechi, ochelarii, bentiţa sau cerceii,
pentru a nu împiedica amplasarea căştilor. Pe cât posibil, părul nu ar trebui
să se interpună între transductor şi ureche.
Timpul alocat testării
Trebuie avut grijă ca subiectul să nu obosească, pentru a nu afecta
veridicitatea rezultatelor. Dacă timpul depăşeşte 20 de minute, subiectul
poate beneficia de o mică pauză.
 1.2.1.2. Audiometria în conducere aeriană fără mascare
Instrucţiuni
Instrucţiunile trebuie să fie foarte clare. Aceastea ar putea suna cam în
felul următor: „Vă voi testa auzul, măsurând nivelul şi intensitatea celor mai
slabe sunete pe care le veţi auzi”. De îndată ce veţi auzi un sunet (ton), am să
vă rog să apăsaţi pe acest buton (sau să ridicaţi mâna). Ţineţi butonul apăsat
(sau mâna ridicată), atâta timp cât auziţi sunetul (tonul). Urechile vor fi
testate pe rând. Când credeţi că sunetul nu se mai aude, nu mai apăsaţi
butonul (sau coborâţi mâna). Atâta timp cât sunetul se aude, indiferent cât de
slab ar fi el, ţineţi butonul apasat (sau mâna ridicată), iar atunci când credeţi
că s-a oprit, luaţi degetul de pe buton (sau coborâţi mâna). De menţionat că
este de evitat pe cât posibil, indicarea verbală a prezenţei sunetului.
Am prezentat varianta cea mai scurtă a instructajului, însă el poate
foarte bine să fie dezvoltat cu precizări suplimentare. Ceea ce este de reţinut
este că el trebuie să fie foarte clar de la început. Poate exista, de asemenea, o
variantă scrisă a instructajului care-i poate fi înmânată subiectului nu cu mult
timp înainte de testare pentru a fi siguri că a înţeles ce are de făcut. El
trebuie să ştie, de asemenea, că poate întrerupe testul în caz de disconfort.
Subiecţii cu tinitus prezent în timpul testării sunt rugaţi să-l ignore pe cât
posibil şi să nu răspundă decât la sunetele (tonurile) testului. Trebuie
informaţi să anunţe specialistul care-i investighează dacă prezintă dificultăţi
de discriminare a tinitusului faţă de sunetul testului. Acest lucru ar trebui
specificat pe audiogramă.
Răspunsul subiectului
Răspunsul subiectului la sunetul test trebuie indicat în mod clar atunci
când este auzit. Procedeul prin care subiectul răspunde la test nu trebuie
auzit. Ridicarea mâinii, rostirea afirmativă „da” sau bătutul în masă, trebuie
evitate deoarece sunt metode care produc zgomot sau nu pot fi folosite pe
toată perioada stimulării auditive
Căştile
Sunt trei tipuri de traductori care pot fi folosiţi pentru audiometria în
conducere aeriană: căştile supra-aurale, circum-aurale sau cele inserate în
conductul auditiv extern (insert earphones) (fig.2). Căştile supra-aurale sunt
cele care stau peste pavilion şi care sunt cel mai des utilizate în audiometrie.
Căştile circum-aurale înconjoară şi acoperă în întregime pavilionul şi pot fi
de asemenea folosite în audimetrie. Uneori, atât căştile supra cât şi cele
circum-aurale, pot fi incomode sau greoaie, în special atunci când sunt
folosite pentru mascarea osoasă, colapsând conductul auditiv extern. Căştile
inserate (insert earphones) au bureţi care se mulează luând forma
conductului, permiţând astfel direcţionarea sunetului direct în conduct,
evitând colapsarea acestuia. Transcranierea în cazul folosirii căştilor inserate
este cu mult mai mică decât în cazul celorlalte, reducând astfel necesitatea
folosirii metodei de mascare. Cu toate acestea, căştile inserate nu pot fi
folosite în cazul urechilor infectate, obstruate sau care prezintă anomalii
anatomice.

Fig. 2 Tipuri de căşti (supra-aurale, circum-aurale, inserate)

Examinatorul trebuie să potrivească căştile şi subiectul să fie instruit să

nu le mişte din poziţia respectivă sau să le scoată, după ce a verificat
împreună cu subiectul, că acestuia nu-i provoacă disconfort. Cum aminteam
mai devreme, difuzorul căştilor supra sau circum-aurale trebuie poziţionat în
dreptul conductului auditiv extern. În cazul căştilor inserate ar trebui aleasă
cea mai potrivită dimensiune pentru urechea respectivă, pentru a sta cât mai
etanş în ureche şi pentru a evita o inserare parţială care ar atrage după sine
efectul nedorit al zgomotului din mediul ambiental.
Percepţia vibrotactilă poate apărea la frecvenţa de 500 Hz şi mai jos, la
o intensitate crescută a nivelului de sunet. Examinatorul trebuie să cunoască
faptul că pot apărea praguri de auz la aceste frecvenţe şi intensităţi dar că ele
sunt de fapt vibrotactile.
Ordinea testării
Testarea începe cu urechea cea mai bună (ţinând cont de părerea
subiectului), la frecvenţa de 1000 Hz. Apoi se testează în ordine frecvenţele
de 2000, 4000, 8000, 500, 250 şi 125 Hz. La sfârşit se retestează frecvenţa
de 1000 Hz. Dacă valoarea obţinută prin retestare diferă cu 5 dB faţă de
valoarea iniţială, se ia în considerare valoarea cea mai bună din punct de
vedere al sensibilităţii auditive. Dacă această diferenţă este mai mare de 5
dB, se retestează şi frecvenţa următoare şi tot aşa. Acolo unde este nevoie şi
unde se poate, se testează şi frecvenţele intermediare de 750, 1500, 3000 şi
6000 Hz (frecvenţele de 3000 şi 6000 Hz sunt necesare în cazul pierderilor
auditive ale frecvenţelor înalte). Testarea urechii cotrolaterale se face în
acelaşi mod.

Fig.3 Formularul de audiogramă (abscisa-axa frecvenţelor (dB), ordonata-axa intensităţilor (Hz))

Stimulii testului
Durata de prezentare a tonului trebuie să varieze între 1 şi 3 secunde.
De asemenea intervalul dintre stimulii sonori trebuie să varieze între 1 şi 3
secunde. Examinatorul trebuie să se asigure că durata fiecărui stimul nu este
predictibilă.
Familiarizarea inţială
Fiind asiguraţi că subiectul a înţeles ceea ce are de făcut, i se prezintă
un ton pur de 1000 Hz care să fie auzit foarte clar (de obicei la 40 dB pentru
un subiect cu un auz presupus normal sau cu apoximativ 30 dB peste pragul
de auz estimat, în cazul unui subiect hipoacuzic, dar niciodată mai mare de
80 dB HL). Dacă subiectul nu răspunde la acest nivel, se creşte intensitatea
sunetului cu 20 dB, până când apare răspunsul. Dacă sunetul nu este auzit
nici la 80 dB HL, se creşte nivelul de sunet în paşi de câte 5 dB până când
apare răspunsul, având grijă să nu se producă discomfortul auditiv al
subiectului testat.
Dacă răspunsurile sunt conforme cu stimulii prezentaţi, înseamnă că
subiectul a înţeles cerinţele, iar dacă nu, testul trebuie repetat. Dacă şi după
această repetare, răspunsurile sunt nesatisfăcătoare, se reia instructajul.
 Metoda de determinare a pragului de auz
1. Urmărind un răspuns pozitiv, se reduce nivelul sunetului în paşi de 10 dB,
până la cea mai mică intensitate sonoră perceptibilă.
2. Se creşte intensitatea sunetului în paşi de 5 dB, până când răspunsul
subiectului reapare.
3. După apariţia răspunsului, se scade nivelul de sunet cu 10 dB şi se reia
seria ascendentă, în paşi de câte 5 dB, până când subiectul răspunde din nou.
4. Se continuă în acelaşi mod scăderea nivelului cu 10 dB şi creşterea lui în
paşi de câte 5 dB, până când subiectul răspunde la aclaşi nivel, în cel puţin
75% din stimulii prezentaţi (ex: doi din doi sau trei din patru). Acesta este
pragul de auz care se notează pe graficul audiogramei. Pragul este definit
arbitrar ca cel mai mic nivel de intensitate la care apare răspunsul
subiectului, în cel puţin jumătate din seria ascendentă a stimulilor prezentaţi,
cu minim două răspunsuri la acelaşi nivel. Unde este necesară o precizie cât
mai mare (de exemplu în cazurile medico-legale), este recomandată
obţinerea a trei răspunsuri din trei încercări sau cel puţin a patru din cinci
încercări.
5. Pentru a trece la testarea frecvenţei următoare, se începe cu un sunet clar
audibil, la o intensitate mai mare cu 30 dB faţă de pragul frecvenţei
precedente şi se scade intensitatea în aceeaşi paşi de 10 dB, crescându-se
apoi succsiv în paşi de 5 dB, până la reapariţia răspunsului.

Variaţii ale metodei

În cazul subiecţilor testaţi pentru cazurile medico-legale sau pentru
pensionare se pesupune că ar trebui să aibă pragurile de auz retestate la acele
frecvenţe care iau în calcul dizabilitatea (cel mai adesea 1, 2 şi 3 KHz) aşa
cum descrie King şi colaboratorii în 1992.
Dacă se constată o hipoacuzie neorganică a subiectului şi se suspectează
că pragul de auz este exagerat, ultilizarea variaţiilor aplicate în metoda de
testare, poate reduce această hipoacuzie neorganică (e.g. Cooper &
Lightfoot, 2000). Când se utilizează un asemenea procedeu, acest lucru
trebuie specificat pe audiogramă.
Asemănator metodei descendente prezentată mai sus, se poate utiliza
metoda ascendentă ale cărei etape sunt similare, cu menţiunea că testarea
începe de la un nivel minim de intensitate sonoră.
 1.2.1.3. Audiometria în conducere osoasă fără mascare
Fără mascare, nu este posibilă determinarea urechii care răspunde
testării în conducere osoasă. Calibrarea standard pentru conducerea osoasă
se aplică doar auzului monoaural şi unde s-au obţinut aproximativ 35 dB SL
de zgomot de mascare în urechea netestată. Când se testează fără mascare,
pragul de auz poate apărea mai sus cu 5 dB.

Vibratorul osos
Vibratorul osos, în mod normal, este plasat pe proeminenţa mastoidei,
pe urechea mai slabă din punctul de vedere al acuităţii auditive (determinată
de testarea în conducere aeriană, făcând media pragurilor obţinute la
frecvenţele de 500, 1000, 2000, 4000 Hz), fiind în contact direct cu pielea.
El trebuie plasat cât mai aproape de ureche, în spatele pavilionului fără ca
să-l atingă şi fără să existe fire de păr care să se interpună, trebuind să fie
fixat cât mai ferm, prin intermediul benzii de cap. O altă plasare a
vibratorului osos poate fi pe frunte, simetric faţă de cele două urechi, însă în
acest caz trebuie aplicate anumite corecţii care se găsesc în BS EN ISO 389-
3 (ISO 389-3).

Sub 800 Hz, craniul vibrează în mod unitar, oscioarele, mandibula şi

lichidul din urechea internă, rămânând în urmă din inerţie. În timp ce lanţul
osicular vibrează, scăriţa din urechea medie are aceeaşi mişcare cu a
ferestrei ovale, stimulând auzul ca şi în conducerea aeriană.
Peste 800 Hz, pot apare vibraţii compresive. Aceasta înseamnă că
atunci când forţele compresive ale craniului sunt transmise urechii interne,
lichidele incompresibile din urechea internă se mişcă mai aproape sau mai
departe faţă de fereastra ovală care este mobilă. În timp ce lichidul se află în
mişcare, poate fi stimulată membrana bazilară, rezultănd o senzaţie de auz.
Ordinea testării
În mod similar testării în conducere aeriană, se efectuează şi testarea în
conducere osoasă cu excepţia faptului că sunt testate doar frecvenţele
cuprinse între 500 şi 4000 Hz (respectiv 500, 1000, 2000 şi 4000 Hz).
Frecveţa de 1000 Hz nu se retestează. Se folosesc aceeaşi stimuli ca şi în
conducerea aeriană.
 Instrucţiuni
Instrucţiunile sunt asemănătoare cu cele pentru conducerea aeriană
(vezi mai sus). În orice caz, trebuie subliniat faptul că subiectul trebuie să
răspundă indiferent din care parte este auzit sunetul (tonul).
Metode de determinare a pragului
În momentul testării urechii în conducere osoasă, cealaltă ureche
trebuie automat să fie mascată. Unde nu se impune măsurarea pragurilor din
urechea testată în conducere osoasă, aceasta poate fi făcută şi fără mascare.
Urechea fiind testată în conducere osoasă nu trebuie ocluzată cu excepţia
cazului descris mai jos. Dacă este ocluzată, acest lucru ar trebui menţionat
pe audiogramă.
Determinarea pragului auditiv este descrisă la secţiunea 1.2.3.7.
Pragul vibrotactil
Pentru locaţia mastoidiană a vibratorului osos, pragul vibrotactil poate
să fie nu mai jos de 25 dB la 250 Hz, 55 dB la 500 Hz şi 70 dB la 1000 Hz
(Boothroyd and Cawkwell, 1970). Cu toate acestea pot apărea mari variaţii.
Trebuie avut grijă a nu se interpreta greşit percepţia vibrotactilă ca senzaţie
auditivă. Orice prag vibrotactil înregistrat, trebuie menţionat pe audiogrmă.
Limitări ale vibraţiilor osoase
Vibraţiile osoase tind să emită mai mult sunet decât vibraţie la frecvenţe
de peste 2000 Hz (Lightfoot, 1979; Bell şi colaboratorii, 1980; Shipton şi
colaboratorii, 1980). Dacă testăm la 3000 şi 4000 Hz este de preferat să
inserăm un dop în urechea testată (adică un burete protector) sau să
acoperim urechea testată cu o cască supra-aurală. Acestea atenuează
vibraţiile venite din aer de la vibratorul osos, la un grad satisfăcător.
Imposibilitatea de a obtura urechea în timpul testării frecvenţelor acute,
este de natură să atragă un prag eronat, rezultând un fals Rinne negativ
audiometric (air-bone gap). Conductul auditiv nu trebuie obturat la testarea
frecveţelor mai joase de 3000 Hz, acest lucru putând produce „efectul de
ocluzie” în care pragurile în conducere osoasă sunt îmbunătăţite.
Vibratorul osos folosit în audiometrie (Radioear B71) are distorsiuni
mici la frecvenţe joase (Lightfoot, 2000). Testarea nu este recomandată la
frecvenţe mai mici de 500 Hz deoarece pragul subiectului poate fi legat de
auzirea celei de-a doua sau a treia armonici mai degrabă decât de auzirea
frecvenţei fundamentale. Testarea în conducere oasoasă la 6000 Hz şi peste,
este de asemenea problematică din cauza limitării traductorilor şi ar trebui
evitată (Lightfoot and Hughes, 1993). Cu toate acestea, pot exista şi situaţii
speciale când sunt necesare testările la frecvenţe mai joase sau mai înalte, în
funcţie de investigaţiile făcute. Trebuie să se facă o verificare ca aceste
frecvenţe suplimentare să fie incluse periodic în obiectivul calibrării testelor
şi se recomandă prudenţă în interpretarea rezultatelor.

1.2.1.4 Mascarea în audiometria tonală

Transcranierea şi prevenirea ei prin mascare
Deşi căştile permit sunetului să fie prezentat la o ureche într-un anumit
moment, nu este întotdeauna sigur că urechea testată este cea care detectează
sunetul. Când acuitatea auditivă a urechilor este foarte diferită, este posibil
ca atunci când se testează urechea mai slabă, urechea mai bună (netestată) să
detecteze semnalele sonore mai uşor, în ciuda faptului că ajung atenuate.

Fig. 4 Transcranierea în conducere aeriană

Această atenuare inter-aurală (IA), denumită “transcraniere” diferă

considerabil de la o persoană la alta. Aceasta depinde de asemenea şi de
căşti, variind între 40 şi 80 dB când se folosesc căştile convenţionale (fig. 4).
Când se folosesc cele inserate (insert earphones), atenuarea inter-aurală este
mai mare, cu un minim de atenuare de 55 dB (Munro and Agnew, 1999).
Situaţia în cazul conducerii osoase este mult mai proastă, cu o mică sau
inexistentă transmisie transcraniană, oferită de oasele capului (fig. 5).
 Fig. 5 Transcranierea în conducere osoasă

Când diferenţa între pragurile auditive ale celor două urechi este mai
mare decât pierderea transmisiei transcranine, poate apărea atenuarea inter-
aurală ca un prag aparent al urechii mai proaste care de fapt este “umbra”
celui din urechea mai bună.

Principiile mascării
Problemele transcranierii pot fi depăşite de obicei de creşterea
temporară a pragului de auz al urechii netestate cu o cantitate cunoscută de
semnal, astfel încât să permită o corectă evaluare a pragului de auz. Acest
lucru poate fi realizat prin prezentarea zgomotului de mascare în urechea
netestată la o intensitate corespunzătoare, pentru a preveni detectarea
semnalului test şi în acelaşi timp măsurarea pragului aparent al urechii
testate prin intermediul semnalului test. Există o relaţie de aproximativ 1 la 1
între creşterea zgomotului de mascare şi creşterea pragului mascat la urechea
netestată.
Pentru a descrie măsurătoarea făcută fără mascare, este folosit termenul
de „nemascat” mai degrabă decât termenul „fără mascare” care se referă la
un fenomen psihofizic diferit.
Zgomotul de mascare
Zgomotul de mascare de bandă îngustă de tipul specificat în BS EN
ISO 389-4 (ISO 389- 4) trebuie utilizat, unde frecvenţa centrală coincide cu
aceea a sunetului test şi lăţimea benzii de zgomot este între o treime şi o
jumătate de octavă.
Nivelul de mascare efectivă
Zgomotul de mascare trebuie calibrat, în termeni de nivel de mascare
efectivă, în conformitate cu standardele BS EN ISO 389-4 (ISO 389-4).
Acesta este nivelul zgomotului de mascare care este egal cu nivelul de auz
obţinut prin stimulare cu ton pur la aceeaşi frecvenţă. Pragul obţinut prin
stimularea cu ton pur la acea frecvenţă va fi ridicat de nivelul de mascare
efectivă a zgomotului de mascare. Nu este necesară măsurarea subiectivă a
nivelului de auz al subiectului pentru zgomotul de mascare.
Totuşi, când zgomotul de mascare nu este calibrat în termenii de nivel
de mascare efectivă, pragul de mascare (M) trebuie măsurat. Nivelul de
mascare efectivă poate fi cosiderat a fi echivalentul a M + 10.
Măsurarea pragului de mascare (M)
Pragul de mascare (M) indică nivelul sunetului în dB (raportat la un
zero arbitrar) a zgomotului de mascare, la pragul propriu de audibilitate
pentru o ureche dată. Nivelele zgomotului de mascare sunt exprimate ca
M+10 dB, M+20 dB, etc., adică 10 dB sau 20 dB, etc. peste M.
Aceeaşi metodă folosită pentru determinarea pragului de auz trebuie
folosită pentru determinarea M. Procedura trebuie repetată pentru fiecare
zgomot de bandă îngustă corespunzător frecvenţelor tonurilor pure mascate.
Reguli de mascare
Regulile de mai jos se aplică independent pentru fiecare frecvenţă în
parte. De notat că sintagme ca „mai bună” şi „mai slabă” descriu auzul
măsurat în conducere aeriană în cele două urechi. Testul se face întotdeauna
pentru urechea mai bolnavă „mai slabă”. Aceasta este urechea care primeşte
direct semnalul de ton pur. Urechea netestată este urechea care trebuie
mascată pentru prevenirea detectării semnalului test.

Fig.6. Mascarea în CA
 Este de preferat să se mascheze două sau trei frecvenţe corect, decât în
grabă sau incorect, toate frecvenţele. Nu este nevoie să se mascheze în
ordinea dată mai jos. Regulile pot fi aplicate în ordinea 1,3,2.

REGULA 1. Audiometria în conducere aeriană

Mascarea este necesară la orice frecvenţă unde diferenţa între urechea
dreaptă şi stângă a pragurilor nemascate în conducere aeriană este mai mare
sau egală cu 40 dB (fig. 6) când sunt folosite căşti supra sau circum-aurale –
(fig. 3 a,b) sau mai mare sau egală cu 55 dB, când sunt folosite căştile
inserate (fig.3 c).
REGULA 2. Audiometria în conducere osoasă
Mascarea este necesară la orice frecvenţă unde pragul de auz nemascat
în conducere osoasă diferă faţă de cel în conducere aeriană cu 10 sau mai
mult de 10 dB. Urechea mai slabă (în conducre osoasă) trebuie testată iar
urechea mai bună (netestată), trebuie să fie mascată. Deşi această regulă
poate indica frecvent necesitatea mascării, vor fi ocazii unde nu se justifică,
iar acest lucru depinde de scopul investigaţiei.
Notă: Dacă pragul în conducere osoasă cu mascare rămâne acelaşi sau
creşte doar cu 5 sau 10 dB, este posibil ca pragul nemascat să fi fost de la
urechea cu un prag mai slab în conducere aeriană şi poate fi necesară
testarea urechii mai bune în timp ce se aplică mascarea urechii mai slabe.
Acest lucru va stabili pragul real în conducere osoasă al urechii cu o mai
bună conducere aeriană.
REGULA 3: Audiometria în conducere aeriană
Mascarea va fi necesară adiţional unde regula 1 nu se aplică, dar unde
pragul în conducere osoasă al urechii mai bune este mai mare sau egal cu 40
dB (când sunt folosite căşti supra sau circum-aurale) sau mai mare sau egal
cu 55 dB (când sunt folosite căştile inserate) când pragul nemascat în
conducere aerienă a fost atribuit urechii mai slabe. Urechea mai slabă trebuie
apoi să fie urechea testată, iar urechea mai bună să fie mascată, ca ureche
netestată.
Notă 1: Este necesară Regula 3 deoarece frecvenţa care nu necesită
mascare sub Regula 1, poate avea nevoie de mascare dacă rezultatele în
conducere osoasă arată că urechea netestată are elemente de transmisie. De
notat este că sensibilitatea cohleei netestate (indicată de pragul în conducere
osoasă) este un factor important în transcraniere şi că Regula 1 este pur şi
simplu o cale convenabilă de a anticipa nevoia de mascare în multe cazuri.
Notă 2: La frecvenţele unde pragurile în conducere osoasă nu au fost
măsurate, e puţin probabil că poate exista un posibil efect cu privire la
Regula 3. Dacă există posibilitatea ca pragurile în conducre aeriană la aceste
frecvenţe (incluzând şi 250 şi 8000 Hz) să nu fie cele adevărate, trebuie
notat în conformitate cu forma audiogramei.
Instructajul pentru mascare
Instructajul ar putea suna astfel: „De această dată, veţi auzi sunete
(tonuri) din nou, exact ca înainte. Mi-ar place să apăsaţi pe buton imediat ce
auziţi sunetul (tonul) şi să luaţi degetul de pe buton de îndată ce sunetul
dispare. Să faceţi acest lucru chiar dacă sunetele sunt abia perceptibile şi nu
contează în care ureche vi se pare că le-aţi auzit. Din când în când, veţi auzi
de asemenea în mod regulat un zgomot, dar aş dori să-l ignoraţi şi să apăsaţi
pe buton doar atunci când auziţi sunetele (tonurile). Acest zgomot va fi din
ce în ce mai tare. Vreau să ştiu dacă credeţi că e dificil să faceţi diferenţa
între cele două tipuri de sunete (tonuri şi zgomot). Aş dori să-mi spuneţi
dacă sunt sunete care devin inconfortabile sau dacă v-ar place să-mi explicaţi
testul din nou.”
Subiectului investigat nu trebuie să i se spună să se aştepte că va auzi
semnalele de ton pur în urechea testată. De fapt, ca zgomotul de mascare să
fie necesar, înseamnă că nu se ştie care ureche recepţionează semnalele.
Procedeul de mascare
Această procedură se numeşte metoda de căutare a platoului de mascare
(metoda Hood, 1960). Este potrivită atât pentru testarea în coducerea aeriană
cât şi pentru cea în conducere osoasă.
1. Restabilirea pragului în urechea testată fără mascare, reamintind
subiectului ceea ce va auzi. Este întotdeauna necesar pentru
conducerea osoasă deoarce se impune ocluzia nivelului pragului de
auz nemascat. Nu este întotdeuna necesară pentru conducerea aeriană
dacă M nu a fost măsurată.
2. Prezentarea zgomotului de mascare în urechea netestată. Nivelul
zgomotului de mascare trebuie prezentat la un nivel de mascare
efectivă egal cu nivelul pragului tonal de auz al urechii netestate la
acea frecvenţă (sau la M+10 dB). Se aşteaptă câteva secunde pentru
orice răspuns eronat care ar putea apărea (un răspuns eronat în acest
stadiu necesită repetarea instructajului).
 3. Remăsurarea nivelului pragului de auz în urechea testată în prezenţa
zgomotului de mascare. Se ia nivelul sunetului ca prag al tonului pur
la acel nivel de mascare. Se creşte nivelul zgomotului de mascare cu
10 dB.
4. Remăsurarea nivelului pragului de auz în urechea testată. Se ia acest
nivel al sunetului ca pragul tonului pur la acel nivel de mascare. Se
creşte nivelul zgomotului de mascare cu 10 dB .
5. Se continuă repetând pasul 4, folosind 10 dB peste zgomotul de
mască, până când avem la ultimele 4 măsurători (dar nu mai mult de
M+40), şi până la 3 creşteri succesive ale nivelului de mascare, 10 dB
produs separat la acelaşi prag tonal (sau aproape de 5 dB) sau până
unde este atins nivelul audiometrului sau până unde subiectul acuză
un nivel inconfortabil de mascare.
Când se produce a treia creştere succesivă a nivelului de mascare la acelaşi
prag tonal (sau până la 5 dB), este determinat „platoul”. Acest nivel de
mascare este nivelul de mascare corect. Se îndepărtează zgomotul de
mascare şi se notează nivelul pragului de auz pe audiogramă. Se notează
maximul nivelului de mascare care a produs nivelul pragului de auz corect
pentru acea frecvenţă a formei audiogramei.

Mascarea în conducere osoasă

Utilizarea căştilor inserate este ideală pentru a oferi zgomotul de
mascare în urchea netestată pentru testarea în conducere osoasă, pentru
confortul subiectului şi pentru avantajele creşterii atenuării intra-aurale cu
căştile inserate. Dacă casca inserată nu este de tip Etzmotic ER3 sau ER5 şi
nu este calibrată cu un nivel de mascare efectivă, atunci va fi necesar să
măsurăm pragul de mascare (M). Se utilizează căştile supra-aurale dacă nu
există altă alternativă.
Pasul 1 al funcţionării mascării (care implică redeterminarea pragului
tonal nemascat, dar cu urchea netestată obturată de casca inserată) poate
influenţa prin îmbunătăţirea pragului măsurat. Acesta este rolul efectului de
ocluzie care este mai pronunţat la frecvenţele joase. Dacă este notată o
îmbunătăţire a pragului, valoarea originală a pragului nemascat pe
audiogramă n-ar trebui alterată.
 Testul Weber şi variaţii ale metodei de mascare în conducere osoasă
Weberul audiometric este destinat să pună în evidenţă o eventuală
asimetrie a percepţiei sonore în conducere osoasă, permiţând precizarea
modalităţilor de mascare. El ar trebui testat la începutul examenului, după
care să se înceapă măsurarea pragurilor în conducere aeriană. Vibratorul
osos este plasat pe frunte iar stimularea se realizează la 250, 500, 1000, 2000
şi 4000 Hz, la un nivel supraliminar suficient de tare, cu ton continuu sau
pulsat. În cazul răspunsului lateralizat, chiar şi o singură lateralizare trebuie
luată în considerare.
Trebuie sistematic să se utilizeze mascarea atât pentru testele în
conducere aeriană (când diferenţa pragurilor auditive ale celor două urechi
este mai mare sau egală cu 40 dB) cât şi pentru cele în conducere osoasă.
Transferul sunetului transcranian controlateral este de fapt sursa
măsurătorilor eronate (curbele fantomă). Se folosesc diferite metode de
mascare. Cea care este descrisă aici se bazează pe creşterea progresivă a
nivelului de zgomot prezentat la urechea netestată, în mai multe etape:
 evaluarea curbelor obţinute în conducere aeriană şi osoasă
 confruntarea rezultatelor testului Weber frecvenţă cu frecvenţă: prima
ureche testată este indicată prin lateralizarea testului Weber
 observarea diferenţelor între conducerea osoasă la acea ureche şi
conducerea aeriană a celeilalte: dacă există o diferenţă mai mare de 40
dB între cele două curbe, se efectuează mascarea
 se utilizează zgomotul alb de bandă îngustă (NB – narrow band),
centrat pe frecvenţa testată
 aplicarea regulilor de eficacitate şi cele fără nici un fel de impact
– criteriul de eficacitate: valoarea minimă a zgomotului de mascare = nivelul
de sunet + delta de mascare (paramentrul propriu audiometrului care în
practică este de 15 dB) + valoarea Rinneului urechii urechii mascate
– criteriul fără nici un fel de efect: valoarea maximă de mascare = nivelul
sunetului test + energia transcraniană de transfer (60 dB)
Între cele doă valori se utilizează un nivel de mascare progresiv.
În anumite cazuri (un Rinne important al urechii mascate sau Rinne
bilateral), acest tip de mascare poate fi imposibil. În aceste cazuri trebuie
utilizate alte tehnici de mascare, testul lui Rainville, de exemplu (testul
Rainville: mascarea ipsilaterală pe cale osoasă progresiv, până la dispariţia
semnalului emis pe cale aeriană de aceeaşi parte. La nivelul găsit trebuie
eliminată valoarea zgomotului de mascare la fiecare frecvenţă - definită în
urma testărilor efectuate pe subiecţi cu auz normal).
Interpretarea funcţiei mascării
În interpretarea rezultatelor mascării, merită să ne aducem aminte că
toate măsurătorile au un grad de variablitate. Aşadar măsurarea funcţiei
mascării poate să nu fi cea exactă aşa încât se adoptă abordarea “best fit” –
“se potriveşte cel mai bine”. Punctele a şi b descriu şi explică idealizarea
funcţiei mascării.
a) Când transcranierea nu este prezentă
Aceasta este când măsurarea pragului original nemascat reprezintă pragul
real al urechii testate, deşi a existat un risc de transcraniere. Se manifestă
mai des în măsurarea pragurilor tonale la ultimele trei nivele de mascare
fiind la mai puţin de 5 dB de pragul tonal nemascat.
b) Când transcranierea este prezentă
Transcranierea apare când pragul iniţial (original) nemascat a fost o umbră a
urechii netestate, pragul urechii testate fiind la un nivel mai înalt.

Mascarea centrală
Se referă la imposibilitatea creierului de a distinge sunete de tării
diferite, chiar atunci când ele sunt auzite în urechi diferite. Acest efect apare
mai ales la nivele înalte de mascare şi poate fi evidenţiat ca o pantă
ascendentă a funcţiei de mascare de mai puţin de 1 dB per dB, care poate
duce la incapacitatea de determinare a platoului.
Precauţii:
Trebuie avute în vedere anumite precauţii când se utilizează mascarea la
nivele ridicate de intensitate, mai ales când se folosesc câteva frecvenţe,
deoarece acest lucru poate reprezenta un risc pentru subiectul investigat.
Pentru subiecţii cu tinitus, trebuie avută o şi mai mare grijă la nivele
ridicate ale zgomotului de mascare, deoarece acesta poate exacerba tinitusul.
În anumite cazuri este mai bine să se evite mascarea.

NOTĂ: În cele de mai sus şi în cee ce urmează, ne-am referit şi ne vom

referi doar la audiometria pentru adulţi care diferă în mod considerabil de
cea pentru copii de care nu vom aminti decât pe scurt. Pentru copiii cu vârsta
cuprinsă între 7 şi 30 de luni se foloseşte audiometria observaţională prin
întărire vizuală (VRA – visual reinforcement audiometry) sau audiometria
prin joc în cazul copiilor cu vârsta cuprinsă între 30 luni şi 5 ani.
În primul caz testul se bazează pe reflexul condiţionat care se formează
la apariţia unei jucării odată cu sunetul, copilul urmărind jucăria iar în cazul
al doilea, copiii trebuie să pună o jucărie într-un coş sau să aranjeze nişte
cuburi, în momentul detectării sunetului. Pentru copii, prgul de auz este
considerat normal între 0 şi 15 dB HL.

1.2.2. Indici şi simboluri în audiometrie

Vom menţiona că în audimetrie, modalitatea de transmiere a sunetului
se face pe două căi: calea aeriană (pavilion auricular, coduct auditiv extern,
timpan, lanţ osicular, fereastra ovală, urecehea internă) şi calea osoasă
(vibraţiile oaselor craniului se transmit direct în lichidele labirintice din
urechea internă). Pe graficul audiogramei sunt figurate simbolurile
corespunzătoare pragurilor de auz, obţinute pe cele două căi, pentru amblele
urechi (culoarea roşie fiind folosită pentru urechea dreaptă şi cea albastră
pentru stânga). Nivelul pragului de auz poate fi notat grafic pe formularul
audiogrmei. Graficul audiogramei este prezentat în figura 3. Aspectul
graficului trebuie fixat la 20 dB pe octavă.
Simbolurile sunt arătate în figura 7. Simbolurile din conducerea aeriană
sunt unite printr-o linie continuă; simbolurile pentru conducerea osoasă pot
fi unite sau nu printr-o linie punctată.
Pentru conducerea osoasă nemascată, mastoida pe care a fost plasat
vibratorul osos, poate afecta rezultatele. Din acest motiv, trebuie notat pe
audiogramă pe care parte a fost plasat vibratorul osos. Dacă se folosesc
notaţiile pntru fiecare ureche în parte, rezultatele pragurilor obţinute în
conducere osoasă ar trebui notate corespunzător urechii unde a fost plasat
vibratorul osos, deşi acele sunete ar putea fi auzite în urechea controlaterală.
Dacă nu apare răspuns nici la maximul de intensitate al audiometrului,
acest lucru se notează printr-o săgeată orientată cu vârful jos în dreptul
respectivei frecvenţe. Aceste simboluri nu trebuie unite printr-o linie,
asemenea simbolurilor care reprezintă pragurile de auz.
NOTĂ: Anumite aspecte ale simbolurilor folosite în audiologie pot diferi
faţă de cele prezentate aici.
 Vom prezenta câteva dintre notaţiile standard care ar trebui marcate pe
graficul audiogramei, cu menţiunea că ele nu sunt general valabile ci pot
varia.

Fig.7. Simboluri în audiometria tonală

În figura 7, notaţiile au următoarele semnificaţii:

O şi X – simboluri pentru pragurile nemascate în conducerea aeriană
(urechea dreaptă respectiv urechea stângă)
Δ – simbol pentru pragurile nemascate în conducerea osoasă (atât pentru
urechea dreaptă cât şi pentru cea stângă)
[ şi ] – simboluri pentru pragurile mascate în conducerea osoasă (urechea
dreaptă respectiv urechea stângă)
└ şi ┘– simboluri pentru pragurile de disconfort (urechea dreaptă respectiv
urechea stângă)
Mai pot fi întâlnite şi următoarele notaţii:
O şi X: - simboluri pentru pragurile nemascate în conducerea aeriană
(urechea dreaptă respectiv urechea stângă)
< şi > simboluri pentru pragurile nemascate în conducerea osoasă (atât
pentru urechea dreaptă cât şi pentru cea stângă)
Δ şi □ - simboluri pentru pragurile mascate în conducerea aeriană (urechea
dreaptă respectiv urechea stângă)
[ şi ] - simboluri pentru pragurile mascate în conducerea osoasă (urechea
dreaptă respectiv urechea stângă)
La I.F.A.C.F – O.R.L notaţiile sunt următoarele:
O şi X: - simboluri pentru pragurile nemascate în conducerea aeriană
(urechea dreaptă respectiv urechea stângă)
[ şi ] – simboluri pentru pragurile nemascate în conducerea osoasă (urechea
dreaptă respectiv urechea stângă)
M – simbol situat în dreptul liniei continue care uneşte pragurile mascate în
conducerea aeriană (urechea dreaptă respectiv urechea stângă) (vezi fig)
□ - simbol pentru pragurile mascate în conducerea osoasă (urechea dreaptă
şi urechea stângă)
Δ – simbol pentru pragurile determinate în câmp liber (vezi fig)

Fig.8. Auz normal bilateral (notaţiile utilizate în I.F.A.C.F - O.R.L)

Criteriile de clasificare a hipoacuziilor pot fi făcute în funcţie de număr

(unilaterale sau bilaterale), de locul leziunii şi de grad.
În funcţie de locul leziunii, se disting trei tipuri de hipoacuzii:
 hipoacuzii de transmisie – cauzate de un obstacol aflat
între conductul auditiv extern şi fereastra ovală. Pe graficul
adiogramei există un decalaj (Rinne negativ audiometric) între
pragurile din conducerea oasoasă (aflate în limite normale) şi
pragurile din conducerea aeriană, care sunt mai coborâte în special
în zona frecvenţelor grave. (Fig.9.)
 hipoacuzii neurosenzoriale – cauzate de leziuni la nivelul
celulelor ciliate din urechea internă (cohleare) şi/sau la nivelul
fibrelor aferente ale nervului auditiv care conduc impulsul de la
 urechea internă la creier (retrocohleare). Ele sunt obiectivate pe
audiogramă prin suprapunerea, sau decalajul foarte mic (maxim 5
dB), între pragurile din conducerea osoasă şi cea aeriană. În acest
caz frecvenţele acute sunt cele mai afectate (Fig.10.).
 hipoacuzii mixte – ce conţin deopotrivă elemente atat de
transmisie cât şi neurosenzoriale (Fig.11.)

Fig.9. Hipoacuzie de transmisie Fig.10. Hipoacuzie neurosenzorială

Fig.11. Hipoacuzie mixtă

Gradul unei hipoacuzii se poate afla calculând media aritmetică a

pierderii auditive pe frecvenţele de 500, 1000 si 2000 Hz.

În funcţie de grad, după normele internaţionale ale Organizaţiei

Mondiale a Sănătăţii din 2002 (OMS 2002), hipoacuziile sunt clasificate
astfel:
  hipoacuzia situată între 0-20 dB HL este considerată în
limite normale
 hipoacuzia uşoară, când pierderea tonală medie este
cuprinsă între 21-40 dB HL.

 hipoacuzia medie (moderată), când pierderea este

cuprinsă între 41-70 dB HL.

 hipoacuzia severă, când pierderea este cuprinsă între 71-

90 dB HL.
 hipoacuzia profundă, când pierderea este cuprinsă între
91-120 dB HL.
 cofoza, când pierderea auditivă > 120 dB HL

Mai sus sunt evidenţiaţi indicii audiometrici care se bazează pe media

nivelurilor pragurilor de auz la cele trei frecvenţe. Mediile nu implică orice
configuraţie particulară a pierderii auditive şi nu exclud, de asemenea,
termeni adiţionali precum: hipoacuzie profundă la frecvenţe acute.
Nivelurile pragului de auz sunt adesea descrise în termeni generali mai
degrabă decât în termeni de numere la diferite frecvenţe ale audiogramei
tonale. Recomandarea este făcută mai sus asociind (descrierea) particulară
cu benzile de frecvenţă, calculând media pragurilor de auz afectate.
Indicii audiometrici de mai sus nu implică nici o altă clasificare de
funcţie, aptitudine educaţională sau potenţial. Ei nu pot fi luaţi direct ca
măsurând dizabilitatea sau handicapul. Pentru a evalua corect o adiogramă
trebuie să se ţină cont de vârsta celui invetigat. (vezi Fig.12.)
 i
Fig.12. Audiograma normală în funcţie de vârstă

În sensul prezentului document în determinarea mediei pe 5 frecvenţe a

valorilor pierderilor de auz: în cazul în care nu se obţine răspuns ca urmare
a severităţii pierderii auditive, aceasta se consideră o pierdere de 130 dB HL.
Orice nivel de auz mai bun de 0 dB, se consideră ca fiind de 0 dB HL.
Pot apare anomalii în calculul mediei pierderii auditive în cazul în care,
pentru pierderile severe sau profunde, se foloseşte un audiometru cu putere
insuficientă a semnalului de ieşire.
Valorile obţinute permit calcularea unui anumit număr de indicatori
audiometrici, cuantificând importanţa pierderii auditive. Ei sunt obţinuţi fie
prin media aritmetică a pragurilor, fie prin ponderarea coeficienţilor atribuiţi
diferitelor frecvenţe.

Indicator audiometric Formula

Indicele mediei tonale (500+1000+2000)/3
Indicele precoce de alertă (IPA) (3000+4000+6000)/3
Indicator medico-legal (2x500+4x1000+3x2000+4000)/10
Indicator de hipoacuzie profesională (500+1000+2000+4000)/4
Curbe audiometrice caracteristice:
În practică se întâlnesc anumite configuraţii audiometrice specifice care
contribuie la stabilirea diagnosticului.

1. Boala Menière în care se observă o cădere unilaterală a pragurilor pe

frecvenţele grave, atât în conducerea aeriană cât şi în cea osoasă.

Fig. 13. Configuraţie specifică bolii Menière

2. În Otoscleroză se observă o cădere a pragului în conducere osoasă doar la

frecvenţa de 2000 Hz, cunoscută sub denumirea de ancoşa Carhardt.

Fig. 14. Configuraţie specifică Otosclerozei

3. Curba audiometrică în hipoacuzia congenitală are aspect de „lingură” sau
„covată”, cu o cădere în special pe frecvenţele medii, atât a pragurilor
obţinute în conducerea aeriană cât şi a celor în coducere osoasă.

Fig.15. Configuraţie specifică hipoacuziei congenitale

4. Trauma sonoră de gradul I se caracterizează printr-o ancoşă situată la

frecvenţa de 4 kHz.

Fig. 16. Configuraţie specifică traumei sonore

 1.2.2.Teste complementare în audiometrie

Pragul de disconfort (PDC)

Pragul de disconfort (uncomfortable level – UCL), este pragul de auz la
care sunetul perceput de subiect, este inconfortabil.
Obiectivul testării PDC este măsurarea celui mai mic nivel de
intensitate care este considerat de către subiect a fi inconfortabil, când este
testat monoaural, pentru un semnal specific. Această informaţie este utilă în
general pentru reglarea aparatelor auditive, deşi multe softuri conţin deja
valori normative ale PDC care pot fi utilizate în schimb. Testarea PDC poate
fi de asemenea utilizată când audiologul consideră că informaţia ar fi
necesară din punct de vedere clinic.
Limitele testului:
Semnalul tonului pur utilizat în testarea PDC nu reflectă neapărat
semnalul la care aparatul auditiv poate crea disconfort. Testarea PDC este de
asemenea subiectivă şi poate avea o slabă repetitivitate în cazul unei noi
retestări.
Contraindicaţii:
Contraindicaţia cea mai importantă utilizând acest test este prezenţa
tinitusului pronunţat, care poate fi uneori exacerbat de testarea PDC. Trebuie
avut grijă la toţi subiecţii cu tinitus pronunţat şi de asemenea la orice
semnalare individuală de agasare neobişnuită la zgomot şi astfel de
simptome manifestate de hiperacuzie.
Instrucţiuni:
Instrucţiunile date exact, au un efect considerabil asupra rezultatului
testului. Este de asemenea foarte important ca instrucţiunile să fie clare şi
precise.
Instrucţiunile trebuie enunţate verbal dar pot fi oferite şi în scris, dacă
există vreun dubiu că subiectul nu a înţeles exact ceea ce i se cere. Ele ar
putea suna astfel : „Eu voi face în aşa fel încât sunetul pe care în auziţi în
ureche să crească în intensitate în mod gradat. Trebuie să-mi indicaţi
(apăsând pe buton sau ridicând mâna) de îndată ce sunetul devine
inconfortabil de tare pentru dumneavoastră. Acesta nu este un test în care să
aflăm cel mai tare sunet pe care în puteţi tolera, ci vrem să găsim nivelul de
sunet care este inconfortabil. Aşadar trebuie să apăsaţi pe buton doar când
sunetul devine inconfortabil, dar trebuie să fiţi sigur şi să apăsaţi imediat ce
sunetul a atins acest nivel.” Trebuie verificat dacă subiectul a înţeles
instrucţiunile.
Procedura :
Pentru acest test nu contează dacă subiectul poate vedea ceea ce face
evaluatorul şi aceasta poate fi de fapt de ajutor. Evaluatorul trebuie să
urmărească în permanenţă şi cu mare atenţie faţa subiectului.
Se începe de la un nivel confortabil în funcţie de audiogramă, prezentând
tonuri pulsate care să dureze câte o secundă, la un interval regulat de o
secundă. Se creşte intensitatea în paşi de 5 dB, până când subiectul indică
atingerea pragului de discomfort. Dacă subiectul semnalează alte neplăceri
în timpul testului, testarea se opreşte imediat.
NOTĂ: este important să se adere la această procedură pentru a evita
folosirea nejustificată a stimulilor cu intensitate mare.
Stimuli:
Este responsabilitatea audiologului să considere zgomotul puternic un
criteriu de risc şi să pună în balanţă fiecare subiect în raport cu beneficiile
clinice obţinute în urma măsurării PDC. De asemenea trebuie luată în
considerare şi expunerea la zgomot de către alte teste audiometrice cum ar fi
mascarea în conducere aeriană sau osoasă sau căutarea pragului reflexului
stapedian. (See Physical Agents Noise Directive, 2003/10/EC).
Testarea a două frecvenţe, ca de pildă o frecvenţă joasă de 500 Hz şi
una înaltă de 2000 Hz, poate fi suficientă pentru anumiţi subiecţi.
Deoarece efectul precis la o intensitate mare a semnalului tonului pur în
ureche nu este complet înţeles, este de asemenea recomandat să nu se
utilizeze intensităţi mai mari de 110 dB HL de către studenţii aflaţi în
practică sau de către operatori neexperimentaţi, fără a beneficia de
supervizarea personalului calificat.
Înregistrarea rezultatelor:
Dacă limitele audiometrului sunt atinse fără ca subiectul să manifeste
vreun discomfort, se notează PDC ca „mai mare ca x”, unde x este maximul
nivelului de auz găsit la o o anumită frecvenţă.
 Audiometria în câmp liber
Audiometria în câmp liber, tonală sau vocală, este obligatorie pentru
pentru toate evaluările protetice efectuate cu aparate auditive clasice, BAHA
sau cu implant cohlear, la căşti fiind contraindicat acest lucru pentru testele
de localizare spaţială şi cele vocale în mediul cu zgomot.

Fig.17. Notaţia folosită pentru pragurile obţinute în câmp liber

Audiometria în câmp liber se efectuează în cabine insonore, dotate cu

unul sau mai multe difuzoare. O asemenea instalaţie necesită o etalonare şi o
calibrare adecvată specifică testelor în câmp liber. Se folosesc sunetele
vobulate (warble-tone) pentru evitarea undelor staţionare. Audiometria în
câmp liber este reprezentativă pentru nivelul global de audiţie. Se utilizează
un protocol similar determinării pragurilor auditive la căşti.

Fig. 18. Spectrul vorbirii în raport cu audiograma tonală

 Testul la Glicerol
Înaintea testului cu Glicerol (care se efectuează în scopul infirmării sau
confirmării diagnosticului de boală Menière), trebuie avute în vedere
următoarele restricţii:
- cu 48 de ore înaintea efectuării testului, se evită administrarea
tranchilizantelor, sedativelor, analgezicelor sau medicamentelor contra
ameţelilor.
- atenţie la pacienţii cu probleme cardiovasculare, diabet sau operaţii
gastro-intestinale.
- cu 6 ore înaintea testării, pacientul nu trebuie să ingere nici un fel de
alimente solide sau lichide
Dozajul soluţiei se face în felul următor: 1,2 ml la 95% Glicerină per
kg-corp, la care se adaugă suc sau sare de lămâie, pentru a înlesni acceptarea
gustului neplăcut. Soluţia se administrează pe cale orală.
Pot apare şi efecte adverse: de obicei sete, dureri de cap (23% din
cazuri), greaţă (37% din cazuri), ameţeală (5% din cazuri), somnolenţă.
Testarea audiologică are în vedere efecutarea audiometriei tonale şi
vocale înaintea administrării soluţiei şi la un înterval de 2h30min după
aceea. La final se compară rezultatele.
Testul la Glicerol este pozitiv atunci când se observă:
- În audiometria tonală: o îmbunătăţire a pragurilor de auz cu cel
puţin 15 dB la orice frecvenţă sau cel puţin 10 dB la două sau
mai multe frecvenţe cuprinse între 250 şi 2000 Hz.
- În audiometria vocală (vezi capitolul 1.4.): o îmbunătăţire cu cel
puţin 12% a maximului de inteligibilitate şi/sau o îmbunătăţire cu
cel puţin 10 dB a SRT.

Stereo-audiometria
Stereo-audiometria cuantifică, în câmp liber, dificultatea subiectului de
a localiza sursa sonoră sau funcţia de reabilitare a celui care poartă aparat
auditiv. Restituirea echilibrului stereofonic permite o ameliorare a soniei de
6 dB la un nivel supraliminar, o ameliorare importantă a audiţiei în zgomot
şi o localizare spaţială de calitate. Audiometria se poate efectua în trei feluri,
în funcţie de materialul disponibil: cu un singur difuzor, cu două difuzoare
sau o cască (măsurarea echisenzaţiei) sau cu 8 difuzoare pentru măsurarea
indicelui general de localizare spaţială.
Testele dichotice
Testele dichotice constau în studiul răspunsului unei urechi în raport cu
cealaltă în cazul prezentării simultane a doi stimuli diferiţi. El contribuie la
evaluarea fucţiei auditive centrale şi compară performanţa celor două
emisfere cerbrale. Aceste teste sunt utilizate în unele cazuri înaintea
protezării auditive pentru determinarea urechii a cărei competenţă pentru
decodarea mesajului oral, este mai mare la nivel central.

1.2.3 Probe supraliminare

Probele supraliminare se efectuează la nivele de intensitate sonoră
situate deasupra pragului de auz şi se împart în mai multe categorii:

a) Cele care analizează modificările apărute în egalizarea senzaţiei de

intensitate sonoră:
Proba Fowler (balanţa binaurală) – constă în a face să se audă simultan
sau alternativ la fiecare ureche, un sunet pur la aceeaşi frecvenţă dar la
intensităţi diferite. Se creşte progresiv până când se ajunge la o egalizare
interauriculară a senzaţiei auditive. Acest examen urmăreşte prezenţa sau
absenţa recruitmentului.
Proba Reger (balanţa monoaurală) – constă în a face să se audă alternativ
la o singură ureche, două sunete pure de frecvenţe diferite şi de intensităţi
care cresc progresiv până la obţinerea echilibrului senzaţiei auditive în
intensitate. Se caută recritmentul şi poate fi util în adaptarea protetică.
Proba Lűscher – constă în a face să se audă sunete pure ale căror
modulaţii în intensitate sunt descrescătoare până la dispariţa semnalului
pacientului. Se caută recruitmentul, mai ales în cazul hipoacuziilor
bilaterale importante. Este util pentru adaptarea protetică (determinarea
factorilor de compresie).
Proba S.I.S.I (Short Increment Sensitivity Index) – Gerger şi
colaboratorii în 1959
Proba S.I.S.I este un test care evaluează abilitatea individuală de a detecta
creşteri de 1 dB la un prag de 20 dB SL. Se bazează pe diferenţe mici de
 intensitate. Persoanele cu leziuni cohleare sunt capabile să detecteze
diferenţe de 1 dB.
Se prezintă un ton pur, monoaural, la o intensitate de 20 dB SL faţă de
pragul de auz la frecvenţa testată. Periodic, la un interval de 5 secunde,
apare creşterea în intensitate a sunetului cu 1 dB. Au loc astfel 20 de
creşteri. Pacientul trebuie să semnalizeze de fiecare dată când sesizează
aceste creşteri. În mod normal, cei cu auz normal sau leziune
retrocohleară, nu sunt capabili să detecteze variaţiile de intensitate. Aceia
cu leziune cohleară, detectează cu uşurinţă variaţiile, obţinând un scor
ridicat la acest test.
Rezultate:
0-30% - auz normal sau leziune retrocohleară (rezultat negativ)
30%-70% - rezultat dubitabil
70%-100% - leziune cohleară (rezultat pozitiv)
Testul are o mai mare predictibilitate la frecvenţele acute de 2000 şi
4000 Hz în comparaţie cu cele joase de 250 şi 500 Hz.
Proba Langenbeck – permite studierea pragului de auz la fiecare
frecvenţă, în prezenţa zgomotului alb. Se analizează recruitmentul în
prezenţa zgomotului.

b) Cele care analizează modificările senzaţiei auditive în timp:

Proba TDT (Tone Decay Test) – Proba căderii pragului (Charchart)
Testul cuantifică oboseala nervului auditiv la stimulare continuă.
Procedura generală este de a cuantifica abilitatea pacientului de a percepe şi
a menţine această percepţie a tonului continuu. Procedura clasică este
descrisă de Charchart (1957) şi modificată de Owens (1964). Prezentarea
tonului continuu începe la o intensitate de 5 dB SL, iar dacă pacientul nu îl
percepe timp de 60 de secunde, se creşte intensitatea stimulului cu încă 5
dB. Această procedură se repetă, în paşi de 5 dB, până când stimulul este
perceput timp de 60 de secunde sau se ajunge la o intensitate de stimulare
care poate atinge limita aparatului.
În funcţie de cât de repede apare această cădere a pragului, se poate
face diagnosticul diferenţial între leziunile cohleare şi cele retrocohleare
astfel:
  o cădere lentă a pragului, < 20 dB SL, se asociază unei leziuni
cohleare (sau auzului normal)
 o cădere rapidă a pragului, >20 dB SL, indică prezenţa unei leziuni
retrocohleare
Modificarea adusă de Owens constă în pauza care intermediază
stimulările auditive continue care este de cel puţin 20 de secunde şi nivelul
de 20 dB SL, care dacă nu a fost atins, nu se mai continuă stimularea până la
limita aparatului.
Proba fatigabilităţii auditive – constă în măsurarea timpilor de
recuperare după stimulare prin zgomote de intensitate mare. Se utilizează
pentru studiul vulnerabilităţii cohleare.

c) Cele care analizează discriminarea frecvenţială

Pragul diferenţial de frecvenţă – constă în emiterea (la aceeaşi ureche,
la un nivel de confort şi la o intensitate constantă), a două sunete pure ale
căror frecvenţă este fixă pentru unul şi variabilă pentru celălalt, de manieră a
determina intervalul minim necesar percepţiei a două frecvenţe diferite.
Acest test de foloseşte pentru determinarea capacităţilor discriminative ale
subiectului investigat.
Curbele de acord – determină, pentru diferite frecvenţe, intensităţile
necesare atenuării unei frecvenţe determinate. Ele permit depistarea unei
lezuni cohleare.
d) Cele care analizează acufenele – Profesionistul ia în considerare obiecţiile
subiective pacientului. Apoi el caută caracteristicile fizice ale acufenelor şi
dispariţia lor, prezentând pacientului sunete pure şi zgomote, determinând
intensitatea şi frecvenţa care permite dispariţia acufenelor.
 1.3 Audiometria automată
Teste precum Testul Lombard, Balanţa biaurală sau Audiometria
automată a lui Bekesy, sunt considerate învechite şi de aceea nu se mai
folosesc în practica uzuală. Vom aminti totuşi pe scurt, procedeul de testare
în audiometria Bekesy, deoarece el a stat la temelia testelor moderne de azi.
Audiometria Bekesy
Acest test are o semnificativă importanţă istorică în dezvoltarea testelor
de auz. În orice caz, astăzi se foloseşte cu precădere doar în screeningul
militar şi industrial. Pacientul îşi trasează propriul prag auditiv prin
intermediul audiometrului care îl înregistrează. Traseele obţinute sunt atât
pentru sunete pulsate şi pentru sunete continue. Relaţia dintre cele două
categorii de grafice rezlutate din înregistrări, poate indica anumite patologii.
Tipul 1 – în care cele două curbe se suprapun indicând un auz normal
sau o hipoacuzie neurosenzorială de tip cohlear.
Tipul 2 – în care există o uşoară separare între cele două curbe, mai ales
la frecvenţe înalte, cu o diferenţă de 20 dB, indicând o hipoacuzie
neurosenzorială de tip cohlear.
Tipul 3 – iniţial cele două curbe se suprapun, dar continuă să se
despartă semnificativ la frecvenţe înalte, cu o diferenţă mai mare de 20 dB.
Traseul sunetului continuu poate depăşi limita audiometrului. Acest model
indică o leziune retrocohleară sau a nervului VIII.
Tipul 4 – traseul pentru ton continuu este la un nivel semnificativ mai
mic decât a celui cu ton pulsat, paralel cu acesta. De obicei este asociat cu
lezarea nervului VIII.
Tipul 5 – indică o sensibilitate scăzută a tonului intermitent faţă de cel
continuu, ceea ce semnifică o hipoacuzie neorganică.
 1.4 Audiometria vocală

În plus faţă de audiometria tonală, audiometria vocală oferă informaţii

în ceea ce priveşte materialele vocale şi acuitatea sau înţelegerea vorbirii la
nivele supraliminare.
Audiometria vocală a devenit fundamentală în testarea azului. Poate fi
utilizată în diagnosticarea hipoacuziei, examinând abilitatea de înţelegerii
vorbirii prin intermediul sistemului auditiv şi de asemenea poate fi utilizată
în verificarea validităţii pragurilor auditive obţinute prin intermediul
audiometriei tonale.
Audiometria vocală este o măsură globală a funcţiei auditive, având
sarcina de a evalua inteligibilitatea vorbirii. Ea joacă un rol esenţial în
aprecierea capacităţii de comunicare a individului, iar complementaritatea sa
cu audiometria tonală este de neînlocuit. Este un examen de ansamblu care
testează nu numai aparatul neurosenzorial auditiv dar şi cunoaşterea limbii,
cultura şi capacitatea supleanţei mentale.
Audiometria vocală aduce elemente de orientare diagnostică şi permite
diferenţierea distorsiunilor de origine endocohleară şi lezarea audiţiei la
nivel central. Este de un mare interes în alegerea şi adaptarea diferitelor
tehnici de reabilitare a hipoacuziei.

1.4.1 Materialul vocal

a) Vocea înregistrată/vocea naturală
Conform normelor ISO 8253-3, materialul vocal trebuie înregistrat în
aşa fel încât să avantajeze garantarea nivelului (presiunii acustice) şi
calitatea sonoră a mesajului vocal, independent de operator. Înregistrarea
trebuie totuşi să se supună unor reguli precise şi să cuprindă mai ales un
semnal etalonat iar semnalul să permită controlarea distorsiunilor armonice
ale audiometrului vocal.
Există înregistrări ale vocii feminine şi masculine, de asemenea.
Rezultatele testelor obţinute cu ambele tipuri de voce pot diferi. Este de
preferat realizarea testelor şi utilizarea vocii masculine, spectrul find mai
bogat. În tot cazul, este se utilizează ambele tipuri de voci în funcţie de
scopul testării şi de vârsta pacientului.
Vocea directă rămâne de preferat de către unii din motive de
flexibilitate (persoanele în vârstă sau cele cu dificultăţi de vocabular) şi
posibilitatea testării prin intermediul labiolecturii. Totuşi, normele ISO 8253-
3 îndică într-o anexă, condiţiile precise de utilizare: vorbitorul trebuie să
vorbească într-un mod foarte clar şi natural. Sunt necesare trei condiţii:
cabină dublă, nivelul emisiei vocale controlat prin intermediul unui indicator
şi distanţa dintre vorbitor şi microfon să rămână constantă în tot timpul
derulării testului.
b) Tipuri de liste
Deoarece au fost adesea alese pentru reflecatrea proprietăţilor fiecărei
limbi, listele de cuvinte diferă de la o ţară la alta, lucru care trebuie avut în
vedere în ceea ce priveşte compararea rezultatelor.
Listele de cuvinte sunt utilizate mai des în comparaţie cu listele care
conţin propoziţii sau fraze. De fapt, cele din urmă sunt supuse influenţei
semantice (semantică = asociere mentală între frme acustice facilitând
înţelegerea frazei datorită supleanţei mentale.

1.4.2 Condiţii de testare

În cele mai multe cazuri, audiometria vocală se realizează în două
camere de testare separate. Audiologul lucrează în camera cu echipamentul
de testare, în timp ce pacientul stă în camera de evaluare. Echipametul de
testare constă într-un audiometru care să permită testarea vocală, care de
obicei are două canale: unul de intrare (input) şi altul de ieşire (output).
Canalul de intrare (inputul) include microfonul (în cazul testării prin
intermediu vocii examinatorului), aparatul pentru materialul înregistrat (CD-
player) şi CD-ul pe care este înregistrat materialul vocal. Pot exista mai
multe canale de ieşire precum căştile audiometrului, căştile inserate,
vibratorul pentru conducerea osoasă, difuzoarele.
Testele care utilizează materialul vocal pot fi prezentate în căşti, cu
materialul prezetat în una sau în ambele căşti.
În practică se utilizează cuvinte mono sau bisilabice :
- care nu se confundă cu alte cuvinte
- care sunt pronunţate exact
- care sunt uzuale în vocabularul limbii respective şi ale căror consoane nu
se atenuează între ele.
 Testele se efectuează atât în conducere aeriană la cască, dar şi în câmp
liber, cu sau fără labiolectură, cu sau fără zgomot de mascare conform
testelor care se impun de la caz la caz.
Procentul cuvintelor recunoscute corect se notează pe grafic în funcţie
de intensitatea la care sunt emise cuvintele.

1.4.3 Curbele de inteligibilitate

Curba de inteligibilitate este trasată în funcţie de scorurile înregistrate
în recunoaşterea vorbirii, pentru diferite nivele de intensitate sonoră. Scorul
de recunoaştere a vorbirii este reprezentat de procentul itemilor corect
repetaţi în cadrul unei liste de cuvinte. Materialul vocal utilizat îl consituie
de obicei cuvintele bisilabice.
Proba începe la un nivel situat cu 20 dB deasupra mediei pragului tonal
la frecvenţele conversaţionale (500, 1000 şi 2000 Hz). Scorul recunoaşterii
vorbirii se determină scăzând nivelul de intensitate cu 5 sau 10 dB, în funcţie
de răspunsul subiectului investigat. Modificând nivelul sonor, se obţine o
serie de puncte care se unesc între ele printr-o linie continuă, trasându-se
astfel curba inteligibilităţii vocale. Trebuie testate şi nivelele superioare ale
scorului maxim de inteligibilitate pentru a observa dacă acesta se menţine
sau se alterează. Pentru a trasa o curba completă şi pentru a identfica pragul
inteligibilităţii vocale, sunt necesare între 5 şi 10 puncte care trebuie unite.
Doar în anumite cazuri (de simulare, de hipoacuzii asimetrice vechi sau
audiometrii tonale dificile) poate fi utilă efectuarea unei măsurători rapide a
pragului inteligibilităţii vocale.
Cum am menţionat anterior, proba începe la un nivel situat cu 20 dB
deasupra mediei pragurilor tonale la frecvenţele conversaţionale. Se prezintă
trei cuvinte la acest nivel după care se creşte intensitatea sonoră progresiv cu
5 dB. La primul răspuns eronat, se prezintă la acelaşi nevel de intensitate o
listă completă de 10 cuvinte şi se notează scorul. Dacă scorul este mai mic
de 50%, se creşte intensitatea cu 5 dB şi se prezintă o nouă listă de 10
cuvinte. Scorul trebuie să fie mai mare de 50%. Pragul inteligibilităţii vocale
se determină prin intrapolarea între cele două puncte. Dacă scorul este mai
mare de 50 %, trebuie redus nivelul cu 5 dB şi procedat în mod asemănător.
 1.4.4 Notarea rezultatelor
Scorurile vocale sunt raportate la un grafic rectangular, numit
audiograma vocală. Pe abscisă sunt nivelele vocale exprimat în dB iar pe
odonată procentajul cuvintelor corect înţelese pentru o intensitate dată. La un
subiect cu auz normal, curba de inteligibilitate are o formă de “S” alungit.
Normele ISO precizează că în raport cu scala audiogramei vocale trebuie să
existe un procent de 20% pentru 10 dB.

Fig.19. Audiograma vocală: Curba înteligibilităţii vorbirii în raport cu cea de referinţă

(1. max de inteligibilitate; 2. SRT; 3. SDT)

Curba inteligibilităţii vocale furnizează următoarele informaţii:

 Pragul inteligibilităţii vocale, sau nivelul liminar al inteligibilităţii,
corespunde nivelului la care subiectul repetă corect 50% din cuvinte
(fig. ). Acest nivel obţinut de către un subiect normal care serveşte
drept nivel de referinţă (0 dB) pentru cuantificarea pragurilor
patologice.
 Panta curbei se apreciază la intersecţia cu axa de 50 % a cuvintelor
înţelese corect, prin unghiul pe care-l formează cu axa abscisei. Panta
este un pic accentuată pentru listele cuvintelor bisilabice,
dezavantajând listele cuvintelor monosilabice (cu o supleanţă mentală
mai mică).
  Maximul inteligibilităţii, sau scorul maxim de recunoaştere vocală,
este procentul de inteligibiltatea aflat în punctul culminant al curbei
(fig. )
 Procentul de discriminare este procentul cuvintelor înţelese la un nivel
aflat cu 35 dB mai jos decât cel al pragului de inteligibilitate.
 Pragul de distorsiune poate determina curbele în clopot (fig. ). El
corespunde astfel nivelului în dB la care se află punctul de descreştere
al curbei (fig. )

1.4.5 Indici importanţi în audiometria vocală

1. Pragul de detectare a vorbirii (SDT)
Determinarea pragului de detectare a vorbirii (SDT – speech detection
treshold). Obiectivul măsurării lui este obţierea celui mai scăzut nivel la care
este detectată vorbirea (fig.19.3.). În acest test pacientul nu trebuie să repete
cuvintele; i se cere pacientului doar să indice când detectează prezenţa
stimulilor vocali.
Materialul folosit de obicei în determinarea SDT este alcătuit din
spondee (cuvinte alcătuite din două silabe cu accent egal pe fiecare silabă).
Sunt folosite spondeele deoarece sunt mai uşor de înţeles şi conţin
informaţie în fiecare silabă, uşor de înţeles şi de recunoscut.
SDT este des folosit pentru pacienţii prea mici ca să fie capabili să
înţeleagă sau să repete cuvintele. Este singura măsurătoare care poate fi
făcută cu acest tip de pacienţi. SDT poate fi de asemenea folosit la pacienţii
care vorbesc o altă limbă sau care au probleme de limbaj din cauza unor
disfuncţionalităţi neurologice.
Pentru pacienţii cu auz normal sau cu hipoacuzie plată, această
măsurătoare este de obicei cu 10-15 dB mai bună decât pragul de
recunoaştere a vorbirii (SRT) dacă li se cere pacienţilor să repete cuvintele.
Pentru pacienţii cu hipoacuzie în pantă de ski, această măsurătoare poate
înşela cu privire la identificarea gradului hipoacuziei.
Dacă pacientul are auz normal la frecvenţe joase, SDT va fi foarte
aproape în relaţie cu pragul pentru acele frecvenţe şi nu va indica o pierdere
prea mare la frecvenţele acute.
Fig. 20. Diferite înclinaţii ale pantelor curbelor de inteligibilitate, în funcţie de pierderile aflate zona
frecvenţelor acute

2. Pragul de recunoaştere a vorbirii (SRT)

Pragul de recunoaştere a vorbirii (SRT – speech recognition treshold)
este numit şi pragul de recepţionare a vorbirii (speech reception treshold)
(fig.19.2.). Obiectivul măsurării lui este obţinerea celui mai mic nivel la care
sunt recepţionaţi jumătate din stimulii prezentaţi. Pentru măsurarea lui sunt
folosite de obicei, spondeele.
În plus faţă de determinarea celor mai mici nivele de intensitate la care
pacienţii pot auzi şi repeta cuvintele prezentate, SRT este de asemenea util,
pentru valdiarea pragurilor obţinute în audiometria tonală. Astfel se face o
corelaţie între SRT şi media prgurilor auditive obţinute la 500, 1000 şi 2000
Hz. În practica clinică, SRT poate diferi cu +/- 6 dB faţă de media pragurilor
e cele trei frecvenţe. Această corelaţie confirmă sau nu, dacă pierderea
auditivă pe cele trei frecvenţe este similară cu SRT.
O altă utilizare clinică a SRT include stabilirea nivelului de sunet
prezentat în măsurătorile supraliminare şi determinarea celui mai potrivit
câştig în alegerea aparatului auditiv.
3. Maxim de inteligibiltate – punctul de pe grafic corespunzător
numărului maxim de cuvinte înţelese corect. (fig.19.1.)
 1.4.6 Rezultate patologice în audiometria vocală
În hipoacuzia de transmisie, curba nu este deformată ci ea rămâne
paralelă cu cea corespunzătoare unui auz normal, dar decalată spre dreapta.
În hipoacuzia neurosenzorială, inteligibilitatea poate fi degradată prin
numeroase procese fiziopatologice, astfel putându-se obţine mai multe tipuri
de curbe:
1. curba poate rămâne paralelă cu cea normală, dovedind absenţa
distorsiunilor (fig.21.I)
2. înclinarea curbei este legată de pierderea auditivă la frecvenţele
acute în audiometria tonală, în zona frecvenţelor conversaţionale
3. în anumite hipoacuzii neurosenzoriale, maximul de inteligibilitate
rămâne inferior procentului de 100% în pofida creşterii nivelului
de intensitate; se obţine astfel o curbă în platou (fig.21.II) sau în
formă de clopot (fig.21.III)

Fig.21. Principalele tipuri de curbe obţinute în audiometria vocală (I.în “S”; II.în platou; III.în
clopot)

1.4.7 Concordanţa cu audiometria tonală

Audiometria vocală completează informaţiile furnizate de audiometria
tonală, evaluînd impactul social al unei hipoacuzii şi permite aprecierea
interesului de a indica protezarea auditivă.
Audiometria vocală aduce elemente de orientare în stabilirea
dianosticului prin aspectul curbei de inteligibilitate în comparaţie cu cea
tonală.
 Având drept referiţă listele Fournier, diferenţa dintre pragul vocal aflat
pe scara pragurilor de inteligibilitate şi pragul tonal mediu (500, 1000 şi
2000 Hz), exprimat în dB HL, nu trebuie să depăşească 6 dB. O diferenţă
mai mică de 10 dB trebuie să aducă la realizarea testelor vocale mai
specifice decât testele cohleare şi testele de integrare. Pot apărea două tipuri
de discordanţe:
1. Audiograma vocală este mai bună decât cea tonală:
Se poate întâlni în trei situaţii:
- Prezenţa acufenelor care sunt în apropierea pragului auditiv, fiind
dificil de diferenţiat sunetul audiometric aflat la o frecvenţă similară
cu cea a acufenelor.
- În anumite cazuri de hipoacuzie progresivă sau presbiacuzie, cu o
bună conservare a frecvenţelor grave, poate determina la o identificare
mai bună a vorbirii în mediul liniştit.
- Dacă diferenţa dintre cele două măsurători (tonală şi vocală) este
semnificativă, putem suspiciona o simulare.

2. Audiograma tonală este mai bună decât cea vocală

În funcţie de uni sau bilateralitate se pot distinge trei situaţii:
- Dacă neconcordanţa este unilaterală, vom căuta o leziune
retrocohleară prin investigaţii mai amănunţite (ex: PEA)
- Dacă neconcordanţa este bilaterală, înseamnă că există probleme
centrale, confirmate în audiometria vocală prin testele de integrare
- Neuropatiile auditive sunt cazurile foarte rare. Alterarea PEA
contrasetază cu normalitatea otoemisiunilor acustice.

1.4.8 Mascarea în audiometria vocală

Ca şi în audiometria tonală, uneori este necesară mascarea unei urechi
când există o diferenţă mai mare sau egală cu 45 dB între intensitatea vocală
şi media pragurilor în conducere osoasă a frecvenţelor conversaţionale ale
urechii controlaterale. Mascarea se fac după aceleaşi principii ca şi în
audiometria tonală dar cu un zgomot corespunzător spectrului vorbirii
(speech noise – se numeşte zgomot alb, atenuat sub 1000 Hz cu 12 dB pe
octavă).
 1.4.9. Teste supraliminare folosite în audiometria vocală
a) Testele supraliminare de recunoaştere a vorbirii
Scopul esenţial al testării recunoaşterii cuvintelor este de a estima
abilitatea înţelegerii şi repetării cuvintelor monosilabice prezentate la un
nivel conversaţional sau la un nivel supraliminar. Acest tip de test face
referinţă de asemenea la testele de discriminare a cuvintelor sau de
discriminare a vorbirii.
Unul dintre aceste teste denumit „NU 6” conţine 50 de cuvinte care sunt
prezentate la nivele diferite de intensitate. Cuvintele pot fi prezentate prin
CD-player sau direct, prin vocea examinatorului. Pacienul este rugat să
repete cuvintele pe care le aude. Fiecare cuvânt repetat corect valorează un
procent de 2 % şi scorul fial este alcătuit din însumarea acestor procente.
Variind nivelul de prezentare al cuvintelor monosilabice se obţine o
performanţă diferită în funcţie de intensitatea cu care sunt prezentate
cuvintele. În general, prezentarea cuvintelor la 25-40 dB SL (sensation level
– referindu-ne la SRT) permite pacienţilor obţinerea unui scor maxim. Cu
cât scade nivelul de intensitate, cu atât scade şi scorul. Pentru cei cu
hipoacuzie, cuvintele pot fi prezentate la un nivel confortabil sau la un nivel
rezonabil înainte de a apărea senzaţia de discomfort.
Când cuvintele sunt prezentate la un nivel suficient de ridicat şi scorul
de recunoaştere a cuvintelor este mai mare sau egal cu 80 %, testarea poate
fi oprită. Dacă scorul este mai mic de 80 % se recomandă continuarea
testării la un nivel de prezentare mai scăzut. Dacă scorurile obţinute la
nivelurile de prezentare mai scăzute sunt mai bune decât cel obţinute la
nivelurile mai mari de prezentare, apare curba în clopot (roll over) ceea ce
indică o posibilă afecţiune retrocohleară sau centrală.
O altă utilitate a testelor supraliminare de recunoaştere a cuvintelor este
verificarea problemelor de inteligibilitate la persoanele care poartă aparate
auditive. Testarea poate fi completată la nivele conversaţionale în câmp liber
fără proteze iar apoi cu proteze reglate corespunzător pentru fiecare pacient.
Diferenţa de scor poate fi utilizată ca metodă de evaluare a auzului
pacientului purtător de aparate auditive înainte si după test care furnizează
informaţii despre îmbunătăţirea scorului.
 b) Testele cu propoziţii
Evaluînd abilitatea de a auzi şi a înţelege vorbirea curentă, s-au dezvoltat
diferite teste care utilizează propoziţiile ca material de testare. Propoziţiile
pot furniza informaţii privind timpul de integrare al vorbirii curente şi pot
aproxima caracteristicile contextuale ale vorbirii conversaţionale.
- Testul de propoziţii uzuale
Acesta a fost primul test dezvoltat de către CID în 1950. Utilizarea clinică a
acestui test este limitată deoarece fiabilitatea recunoaşterii vorbirii ca urmare
a testului cu propoziţii, rămâne în continuare nedemonstrată.
- Testul de identificare a propoziţiilor sintetice
Acest test a fost dezvoltat la sfârşitul anilor 1960. Testul conţine un set de 10
propoziţii sintetice. Propoziţiile folosite în acest test au fost construite astfel
încât fiecare grup succesiv de trei cuvinte dintr-o propoziţie sunt
semnificative dar nu şi întreaga propoziţie.
Deoarece propoziţiile sunt considerate ca fiind insuficient de relevante într-
un mediu liniştit, s-a ajuns la concluzia că ele trebuie utilizate într-un mediu
cu zgomot (raportul semnal/zgomot fiind 0 dB), la fiecare prezentare
intensitatea zgomotului şi a semnalului emis fiind egale.

1.4.10. Audiometria vocală în zgomot

Audiometria vocală în zgomot se poate realiza la căşti sau în câmp
liber. În cel de-al doilea caz se recomandă flosirea unui difuzor frontal, situat
la un metru în faţa subiectului investigat şi două difuzoare laterale situate la
45 de grade de o parte şi de alta. Se utilizează mai multe tipuri de liste
(cuvinte sau fraze) şi de zgomote. Semnalul vorbit poate fi emis în direct
(prin vocea examinatorului) sau prin intermediul unui CD. Poate fi folosit
zgomotul alb dar este de preferat angajarea zgomotelor specifice libii vorbite
(cocktail party) sau a zgomotelor sintetice propuse de ICRA (Internatonal
Collegium for Rehabilitative Audiology). Există două metode de prezentare
a semnalului: nivelul vorbirii constant şi creşterea progresivă a nivelului de
zgomot sau invers.
 Testarea auzului în zgomot
- Testul perceperii vorbirii în zgomot (SPIN) este un alt test de
identificare a propoziţiilor. SPIN a fost dezvoltat iniţial la sfârşitul anilor
1970, fiind revizuit la mijlocul anilor 1980. SPIN revizuit constă în 8 liste
a câte 50 de propoziţii. Ultimul cuvânt al fiecărei propoziţii este
consiterat drept item al testului. O jumătate a listei de propoziţii conţine
itemi consideraţi ca având o mare predictibilitate, indicând care cuvânt
este foarte predictibil dat de contextul propoziţiei. Cealaltă jumătate a
listei de propoziţii conţine itemi consideraţi ca fiind cu o predictibilitate
scăzută indicând faptul că nu este predictibil cuvântul dat de contextul
propoziţiei. Propoziţiile înregistrate sunt însoţite de un zgomot de fond
asemănător gânguritului, putând fi prezentate la valori diferite ale
raportului semnal/zgomot.
- Testul vorbirii în zgomot (SIN), dezvoltat la sfârşitul anilor 1980,
conţine propoziţii cu cinci cuvinte cheie pentru fiecare condiţie. Două
nivele de semnal (70 şi 40 dB) şi patru valori ale raportului
semnal/zgomot folosite la fiecare nivel. Sunt folosite patru tipuri de
zgomot asemănător gânguritului. Testul înregistrat poate fi dat pacienţilor
cu aparate auditive în ambele condiţii cu sau fără labiolectură.
Rezultatele sunt prezentate ca performanţă-intensitate în funcţie de
zgomot. Varianta scurtă a testului este cea rapidă QuickSin, dezvoltată în
2004.
- Testarea auzului în zgomot (HINT) este destinată măsurării pragului de
recunoaştere a vorbirii în linişte şi în zgomot. Testul conţine 25 de liste a
câte 10 propoziţii iar zgomotul potrivit cu media vorbirii pe termen lung.
Utilizând o metodă adaptativă, pragul de recepţionare a vorbirii pentru
propoziţii este obţinut în timp ce zgomotul este prezentat la un nivel
constant. Rezultatele pot fi comparate cu o dată normativă determinată de
abilitatea relativă a audiţiei în zgomot.

1.4.11. Nivelul cel mai confortabil şi cel de disconfort în audiometria

vocală
Nivelul de auz cel mai confortabil MCL
Testul care determină nivelul de intensitate a vorbirii care este cea mai
confortabilă ca tărie, se numeşte:
 - Testul nivelului cel mai cofortabil (MCL – most confortable level).
Pacienţii sunt instruiţi să indice atunci când percep vorbirea la un nivel
confortabil. Iniţial nivelurile pot fi prezentate uşor mai sus faţă de SRT şi
progresiv se creşte intensitatea până când se atinge nivelul corespunzător
MCL. Odată ce MCL este atins, intensitatea vorbirii este prezentată la un
nivel superior peste nivelul iniţial al MCL şi se reduce nivelul de
intenistate până când se obţine un alt MCL. Această thnică permite
aflarea unei medii a MCL.
Pentru mai mulţi pacienţi cu auz normal, vorbirea este confortabilă la un
nivel de 40-50 dB peste SRT. Acest nivel de senzaţie este redus pentru
mulţi pacienţi cu hipoacuzie neurosenzorială. Deoarece că există această
variaţie, MCL poat fi utilizat pentru a ajuta în determinarea câştigului
protetic în cazul pacienţilor care necesită o amplificare dată de aparatul
auditiv.
Nivelul de disconfort (UCL)
Unul din motivele stabilirii nivelului de disconfort (UCL –
unconfortable level) este de a determina limita superioară de auz pentru
vorbire. Acest nivel furnizează maximum nivelului la care poate fi utilizat
testul de recoaştere a cuvintelor. UCL poate indica de asemenea maximul de
amplificare tolerabil.
Un alt motiv al stabilirii UCL este de a determina plaja dinamicii
vobirii. Plaja dinamică reprezintă limitele de auz folositor în fiecare ureche
şi este calculată ca diferenţa dintre UCL şi SRT. Pentru mulţi pacienţi cu
hipoacuzie neurosenzorială această plajă paote fi extrem de limitată din
cauza recruitmentului.
Materialul vocal folosit pentru determinarea UCL poate fi acelaşi cu cel
folosit pentru detreminarea MCL. O ureche cu auz normal este capabilă să
accepte un nivel de sunet de 90-100 dB. Pacientul este instruit să indice când
nivelul vorbirii devine inconfortabil de tare. Instrucţiunile sunt critice
deoarece pacienţii trebuie să permită vorbirea peste MCL înainte de a indica
disconfortul.
 1.4.12. Audiometria vocală pentru copii
Materialele vorbirii pentru copii
Pentru fiecare copil mic limitat în folosirea limbajului expresiv şi
receptiv, pentru stabilirea SRT se pot folosi cartonaşe cu imagini care să
reprezinte cuvinte spondeice. Înaintea testării, audiologul trebuie să se
asigure de faptul că subiectul a înţeles semnificaţia fiecărui cartonaş. Odată
ce copilul s-a gândit să indice imaginea corectă, sunt alese 4-6 cartonaşe care
i se vor prezenta copilului. Apoi, se stabileşte cea mai mică intensitate
sonoră la care copilul poate indica cartonaşul corect, la cel puţin jumătate
din stimulii prezentaţi.
Pentru copiii de la grădiniţe speciale sau pentru cei aflaţi la primul grad
al abilităţii limbajului, lista cuvintelor spondeice se poate folosi în lcoul
listelor cuvintelor pentru adulţi.
Testul de recunoaştere a cuvintelor pentru copii poate fi clasificat în test
închis şi în test deschis. Testarea cu răspunsuri închise foloseşte tehnica
imaginilor.
- Testul inteligiblităţii cuvintelor prin identificarea imaginilor
Cel mai cunoscut test închis este testul inteligilităţii cuvintelor prin
identificarea imaginilor (WIPI). Acest test coţne 25 de pagini, fiecare pagină
având 6 imagini colorate care reprezintă câte un item ce denumeşte fiecare
cuvânt monosilabic. Patru imagini reprezintă itemul testului în timp ce
celelalte două servesc diminuării probabilităţii ghicirii răspunsului corect.
WIPI s-a dezvoltat pentru lucrul cu copiii deficienţi de auz şi poate fi folosit
pentru copii mai mari de 4 ani.
- Testul de percepere a vorbirii la copii
Un alt test cunoscut cu răspunsuri închise este testul NU-CHIPS. Acesta
conţine 50 de pagini cu 4 figuri pe fiecare pagină şi s-a dezvoltat pentru
copiii mai mari de 3 ani.
- Testul de inteligibilitate pediatrică
PSI foloseşte deopotrivă ca itemi, atât cuvinte monoslabice cât şi propoziţii.
PSI conţine 20 de cuvinte monosilabice şi 10 propoziţii. Copilul trebuie să
indice imaginea corespunzătoare cuvântului sau propoziţiei prezentate.
Materialul se aplică pentru copiii mai mici de 3 ani.
- Testul balanţei fonetice
Cel mai des întâlnit test deschis pentru copii este PBK care coţine 50 de
cuvinte monosilabice pe care copiii trebuie să le repete. Testul poate fi
folosit pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 5 şi 7 ani.

Motivele care justifică practicarea sistematică a audiometriei vocale

sunt numeroase.
Plângerea principală a hipoacuzicului este dificultatea de a purta o
conversaţie în anturajul său atunci când se vorbeşte simultan sau în mediul
cu zgomot. Audiometria tonală nu poate ţine cont de una singură de
inconvenientele sociale ale pacientului hipoacuzic. Dacă însă îi arăţi curba
inteligibilităţii sale pe grafic în comparaţie cu a unui subiect cu auz normal,
el îşi recunoaşte dificultăţile cu mai multă uşurinţă, înţelege motivele
disconfortului său şi devine conştient de necesitatea purtării aparatului
auditiv.
Un raţionament similar se poate aplica şi pentru un pacient care a
suferit o intervenţie chirurgicală. Pacientul înţelege mai bine unde se
situează auzul său actual şi beneficiul scontat pe care-l are prin intermediul
operaţiei. Pe de altă parte, alegerea urechii ce trebuie operată în cazul unei
patologii bilaterale, devine mult mai uşoară pentru chirurg.
Audiometria vocală este adesea un indicator foarte sensibil în raport cu
cea tonală, mai ales în anumite patologii cum ar fi surditatea brusc instalată.
Pierderea iniţială este adesea mai importantă ca în audiometria tonală,
ameliorarea auditivă fiind mult mai natural redată în grafic şi mult mai uşor
de acceptat dacă ea nu este completă.
În concluzie, audiometria vocală ocupă un loc major în explorarea
auditivă la adult. Ea contribuie în mare măsură la evaluarea capacităţilor de
înţelegere şi a progreselor în materie de comunicare. Aşadar ea este
realmente de neînlocuit.
 GLOSAR

Casca audiometrică – ansamblu format din două căşti legate între ele printr-o
bandă de cap.
Câmp auditiv rezidual – spaţiul care separă curba dintre pragurile auditive şi
cele de disconfort.
Câmp liber – în practică este un spaţiu acustic fără reverberaţii sau aproape
fără reverberaţii. În realitate, cabinele audiometrice nu îndeplinesc niciodată
această condiţie şi de aceea mai exact ar fi câmp difuz sau câmp acustic.
Conducerea aeriană – transmiterea sunetului în urechea internă, traversând
urechea externă şi cea medie, prin intermediul căştilor sau în câmp liber
Conducerea osoasă – transmiterea sunetului câtre urechea internă doar prin
oasele craniului. Poate fi obţinută cu ajutorul vobratorului osos.
Curba fantomă – curba audiometrică care nu este cea a urechii pe care
credem că o testăm
dB (decibel) – în acest context exprimă nivelul de presiune sonoră (sau
nivelul sonor) în raport cu cea mai mică intensitate sonoră percepută de
urechea umană. Această unitate se înscrie pe o scară logaritmică. La modul
general, decibelul (dB) este o unitate care exprimă, pe o scară logaritmică,
raportul unei mărimi fizice şi a unei mărimi de referinţă de aceeaşi
dimensiune.
dB (A) – (decibel în ponderare A) – exprimă nivelul sonor global care se
compune din diferite frecvenţe, ţinând cont de marea fragilitate a urechii la
frecvenţele înalte. Această unitate este folosită de către acustciei atunci când
măsoară nivelul de zgomot.
dB (C) – (decibel în ponderare C) - exprimă un nivel sonor global care se
compune din diferite frecvenţe, ţinând cont de jena provocată de frecvenţele
grave. Această unitate este folosită de către acusticieni pentru măsurarea
zgomotului jenant. El este de asemenea folosit pentru măsurarea semnalului
vocal.
dB HL – este vroba de decibelul fiziologic (hearing level) utilizat în
audiometrie. Particularitatea lui este că pentru zero, la o frecvenţă dată, îi
corespunde pragul mediu de audiţie a unei populaţii cu auz normal, cuprinsă
între 18 şi 25 de ani, de ambele sexe. Nu trebuie să fie confundat cu
decibelul fizic (dB SP, SP = sound presure)
dB SPL – Este decibel fizic. El poate fi ponderat A sau C (vezi mai sus)
Distorsiune – deficienţă de codaj a urechii interne a proprietăţilor acustice
ale sunetului care împietează asupra clarităţii fonetice şi în final asupra
înţelegerii vorbirii.
Echolalie – repetiţia automată a cuvintelor interlocutorului fără a căuta un
sens
Fonem – cea mai mică unitate a limbii vorbite, a cărei funcţie este de
constituire a semnificaţiilor şi de diferenţiere între ele
Fonofobie – Hipersensibilitate la sunete puterince neexistând o disfuncţie
auditivă
Hiperacuzie – Senzaţie dezagreabilă sau insuportabilă provocată de sunete
puternice, dacă acest nivel de sunet este în mod normal suportat de către un
subiect de aceeaşi vârstă
Hz – Hertz – unitate de măsură a frecvenţei sunetului care este în vibraţie.
1Hz = o vibraţie pe secundă; 1kHz = 1000 Hz
Identificare fonetică – capacitatea unui anumit subiect de a recunoaşte
structura vorbirii. Elementul foarte apropiat sunetului studiat este fonemul,
mult mai previzibil decât cuvântul sau fraza. Justeţea identificării este
influenţată de calităţile psihologice, atenţiei, memoriei auditive şi
abstractizării.
Inteligibilitate – capacitatea subiectului de a recunoaşte semnificaţia unui
cuvânt sau a unei fraze
Intrapolare – operaţiunea care constă în unirea a două puncte ale unei curbe
şi deducerea valorilor punctelor intermediare
Logatom – suită de foneme fără nici un fel de semnificaţie într-o anumită
limbă
Mascare – fenomen de creştere a pragului auditiv al unei urechi, pentru un
sunet particular, rezultat din prezenţa altui sunet (mascant)
Nivel sonor – nivel de presiune acustică raportat la zero pentru o referinţă de
20 µPa.
Nivel vocal – nivel de presiune acustică a semnalului vocal măsurat cu
dispozitiv potrivit
Pragul de auz – nivelul minim de presiune acustică pentru care un subiect dă
un procent dat de răspunsuri corecte obţinute prin încercări repetate. Pragul
de auz depinde de stimulul prezentat (ton pur sau cuvânt) şi de metoda
folosită.
Prag de inteligibilitate vocală – nivelul liminar de inteligibilitate vocală.
Nivelul cel mai de jos pentru care subiectul repetă corect 50% din cuvinte.
Recruitment – Distorsiune de intensitate, de origine cohleară
Rinne audiometric – distanţa între curba osoasă şi cea aeriană. Valoarea este
dată în dB pentru o frecvenţă sau pentru o plajă frecvenţială dată
Semantică – asociere mentală între forma acustică a cuvântului perceput la
nivelul creierului şi sensul care-i este dat în limba vorbită
Sonie – senzaţie auditivă care permite ordonarea sunetelor pe scala
intensităţilor
Spondeu – cuvânt compus din două silabe accentuate în mod egal
Sunet vobulat – ton pur a cărui frecvenţă variază periodic într-un procent
dat, în jurul frecvenţei de referinţă
Supraliminar – deasupra pragului audiometric
Transductor – se defineşte prin transductorul difuzoarelor, căştilor sau
vibratorului osos
Transfer transcranian (transcranierea) – transferul transcranian este de
ordinul a 5-10 dB în conducere osoasă şi de 45-70 dB în conducere aeriană
în funcţie de tipul transductorilor folosiţi şi de frecvenţă
Transmiterea prin solide – undele sonore se transmit bine şi repede
traversând materialele solide
Unde staţionare – într-o cabină insonoră, imperfect izolată fonic, undele
incidente sunt reflectate. Rezultanta a două unde, numite unde staţionare,
este la originea variaţiilor de presiune acustică de maxim 6 dB în acel spaţiu
Urechea artificială – cuplorul acustic destinat etalonării difuzoarelor
audiometrice. Având o impedanţă acustică apropiată de cea a urechii umane,
ea posedă o altă caracteristcă geometrică permiţând un cuplaj bun cu
difuzoarele normalizate. Ele nu pot fi utilizate pentru măsurarea nivelelor de
presiune sonoră care provin de la alte tipuri de difuzoare.
Vorbirea – formă expresivă prin care omul exteriorizează gândirea. Ea este
caracterizată îndeosebi prin tranziţii fonetice de natură articulatorie şi
acustică şi de aceea este de subliniat importanţa ei în cazul unui hipoacuzic.
Zgomot - fenomen sonor neperiodic, compus dintr-o multitudine de
frecvenţe.
Zgomot alb – zgomot de bandă largă compus din ansamblul frecvenţelor
spectrale