EXPLORAREA FUNCTIONALĂ A APARATULUI RESPIRATOR

scop:
-stabilirea modului in care aparatul respirator satisface nevoile org. in O2 in conditii de
repaos si de efort;
-descoperirea sau evaluarea starilor de boala;
-determinarea capacitatii de munca a bolnavului;
Din mecanismele functiei respiratorii cea mai frecvent explorata este ventilatia si
cuprinde: determinarea volumelor pulmonare, debitelor ventilatorii, mecanicii
respiratiei;
Volumul pulmonar total este împărţit convenţional în "volume" şi "capacităţi".
Volumele sunt indivizibile - nu pot fi împărţite în părţi componente, iar capacităţile
reprezintă suma a două sau mai multe volume pulmonare .
Volumele (şi capacităţile) pulmonare determinate în cursul expirului sau inspirului
forţat (sau respiraţiei forţate) sunt denumite volume dinamice. Efortul muscular este maxim
pe parcursul întregului ciclu respirator, spre deosebire de volumele statice (determinate în
cursul respiraţiei obişnuite), când efortul este maxim doar la începutul şi la sfârşitul
manevrei respiratorii.
Debitul se defineşte ca volumul de aer mobilizat raportat la unitatea de timp.
Debitele pot fi statice (înregistrate în timpul mişcărilor ventilatorii de repaus) şi forţate
(înregistrate în timpul mişcărilor ventilatorii forţate).
Debitele ventilatorii (forţate sau statice) pot fi înregistrate în cursul mişcărilor inspiratorii
şi expiratorii. La fel ca şi volumele pulmonare, debitele ventilatorii se pot măsura prin
spirografie şi pletismografie
Debitele ventilatorii sunt mărimi care evaluează performanţa pompei de aer şi
depind de proprietăţile mecanice ale aparatului toraco-pulmonar, de forţa de contracţie a
musculaturii ventilatorii şi de reflexele pulmonare.
Volumul de gaz în plămâni este determinat de proprietăţile parenchimului pulmonar
şi a ţesuturilor adiacente, forţa aplicată de muşchii respiratorii, reflexele pulmonare şi
particularităţile individuale ale căilor aeriene.
SPIROMETRIA
Spirometria - reprezintă metoda de explorare a ventilaţiei pulmonare şi se face cu
ajutorul spirometrului.
Spirometrele folosite actual sunt aparate performante care permit înregistrarea
electronică pe un ecran a volumelor expirate de pacient. Pacientul este conectat la aparat
prin intermediul unei piese bucale, iar nasul este prins cu o clemă pentru a respire într-un
circuit închis în vederea unei înregistrări corecte. Cu ajutorul spirometrului se pot
determina: volumul aerului circulant, aerul complementar, aerul de rezervă şi capacitatea
vitală a plămânilor.
Indicaţii:
- detectarea prezenței unei disfuncții respiratorii
- evaluarea unei boli pulmonare cronice, inclusiv efectul tratamentului administrat
- screeningul populației cu risc la noxe profesionale sau de mediu (de a dezvolta boli
pulmonare)
- evaluarea sănătății generale – în special la cei ce desfășoară activitate fizică intensă
(sportivi)
Pregătirea dinaintea procedurii:
- interzis consumul de alcool
- se efectuează cu 2 ore înainte de masă sau 4 după masă
- interzis fumatul cu minim o oră înainte
- repaus fizic intens cu 30 minute înainte
- poziția ortostatică este indicată cu capul şi trunchiul drept, dar practic folosim poziţia
şezând pe scaun cu spatele drept și capul în extensie (capul aplecat îngustează căile aeriene
superioare)
- se scot protezele dentare mobile (risc de înecare)
- se face calibrarea aparatului
- se introduc datele pacientului în calculator (datele de identificare pacient, înălţimea,
greutatea, vârsta, sexul, fumător sau nefumător), după care se efectuează procedura.
Riscuri şi contraindicaţii
Spirometria este o procedură neinvazivă, sigură pentru majoritatea pacienţilor.
Complicaţiile sunt rare şi se datorează manevrelor ventilatorii forţate (crește
presiunea intracraniană, intratoracică și intraabdominală):
- lipotimie, datorită hiperventilaţiei
- criză de bronhospasm declanşată de expirul profund, la pacienţii cu astm bronşic.
Contraindicaţii absolute ale spirometriei sunt:
- hemoptizia
- pneumotoraxul
- bolile cardio-vasculare necontrolate
- intervenţiile chirurgicale recente.
Controlul infecţiilor - Se realizează prin respectarea circuitelor pacienţilor şi a
măsurilor generale de dezinfecţie şi de protecţie. Filtrele și piesele bucale sunt de unică
folosință.
Volumele pulmonare şi debitele ventilatorii se pot măsura spirometric folosind tehnici
diferite:
a. prin manevre respiratorii lente (care înregistrează capacitatea vitală lentă)
b. prin manevre respiratorii forţate (care înregistrează capacitatea vitală forţată şi
debitele ventilatorii).
a. Spirometria lentă: subiectul respiră liniştit prin piesa bucală (volumul curent);
după câteva respiraţii este rugat să inspire lent, cât de mult posibil, până la umplerea
completă a plămânilor, apoi să expire lent tot aerul, până la golirea completă a plămânilor.
În acest fel se pot măsura volumele pulmonare în condiţii de debit scăzut, la pacienţii cu
obstrucţie bronşică.
b. Spirometria forţată: subiectul respiră liniştit prin piesa bucală (volumul curent);
după câteva respiraţii este rugat să inspire lent, cât de mult posibil, până la umplerea
completă a plămânilor, apoi să expire cât mai rapid posibil, până la golirea completă a
plămânilor.
Pentru înregistrarea unei inspiraţii forţate, subiectul trebuie, apoi, să inspire rapid şi
complet.
Înregistrarea grafică va conţine o curbă expiratorie forţată (expirograma forţată) şi o curbă
inspiratorie forţată.
Principalii parametri spirometrici
Dintre volumele şi capacităţile pulmonare cunoscute, prin spirometrie se pot măsura:
- capacitatea vitală – CV - (lentă sau forţată, inspiratorie sau expiratorie);
- volumul curent - VC
- volumele de rezervă, inspirator şi expirator
- capacitatea inspiratorie
- VEMS = volum expirator maxim pe secundă
- Indicele Tiffeneau reprezintă raportul dintre VEMS și CVF (capacitatea vitală forțată)
exprimat în procente (VEMS/CVFx100).
Viteza cu care circulă aerul în bronşii în timpul respiraţiei forţate dă informaţii
esenţiale asupra calibrului căilor aeriene: îngustarea acestora (obstrucţia bronşică)
determină scăderea debitelor ventilatorii, în special în timpul manevrelor forţate.
Valorile obţinute pentru parametrii spirometrici nu pot fi interpretaţi corect decât
dacă spirometrele sunt corect calibrate şi sunt respectate criteriile de calitate tehnică a
înregistrării.
Diagnosticul corect al disfuncţiilor ventilatorii şi al răspunsului bronhodilatator este
esenţial pentru un diagnostic clinic corect şi pentru o atitudine terapeutică adecvată.
SPIROGRAFIA
Spirografia permite urmărirea dinamicii ventilatorii precum şi măsurarea volumelor
ventilatorii statice şi dinamice. Cu .ajutorul ei se poate determina capacitatea de adaptare a
funcţiilor respiratorii la nevoile energice ale organismului, atât în stare de repaus cât şi în
timpul efortului.
Spirograful este astfel construit încât pacientul este conectat la aparat prin
intermediul unei piese bucale, nasul se acoperă cu o pensă nazală astfel ca să respire în
circuit – închis. Modificările de volum ale aerului expirat şi inspirat de pacient se înscriu
cu ajutorul unei peniţe pe o hârtie înregistratoare. Graficul înregistrat sub forma unor curbe
se numeşte spirogramă.
Spiroergografia este un test de efort care furnizează o serie de informaţii asupra
reacţiilor fiziologice ale organismului în condiţii de suprasolicitare determinate de un efort
muscular. Bolnavul se racordează la spirograf, se înregistrează volumele pulmonare şi
debitele ventilatorii în repaus şi după un efort (pedalare la o bicicletă ergometrică cu
aceeaşi intensitate în tot timpul probei.
Pregătirea bolnavului pentru spirogramă : aceeași ca la spirometrie
Determinarea volumelor respiratorii se face în felul următor:
Capacitatea vitală a plămânilor-CV- variaza in functie de varsta, sex, talie,
inaltime;  3500ml 500ml / 4000ml 500ml) vol. maxim de aer ce poate fi expirat forţat
după o inspiraţie forţată
C.V. este alcatuită din 3 valori:
-Volumul curent(VC)-cantitatea de aer mobilizata intr-o inspiratie/expiratie v.n 500-600
ml aer; ) scade în resp. superficială şi creşte de 4-5X la efort fizic, resp. Kussmaull şi
insuf. respiratorie
-Volumul inspirator de rezerva(VIR)-numit si aerul complementar, VIR=1500-2000ml):
volumul de aer care mai poate fi inspirat la sfârşitul unui inspir normal
-Volumul expirator de rezerva(VER)cantitatea de aer care se mai poate expulza din
plamani in urma unei expiratii fortate vn.800-1500ml aer
CV=VC+VIR+VER
-Volumul rezidual de rezerva-volumul de aprox. 1500ml ramas in alveole care poate fi
expulzat din plaman prin deschiderea toracelui, poarta numele de volum rezidual
CV+VR=CPT(capcitatea pulmonara totala)
Determinarea debitelor ventilatorii/min/sec
-Volumul respirator min.(VRM)-cantitatea de aer ventilat intr-un minut in conditi de
repaos
- Debitul ventilator reprezinta cantitatea de aer mobilizata pe minut, in repaos si are
valoarea produsului dintre VC si frecventa respiratorie(500ml͓16 resp/min)
- Debitul ventilator mxim/minut(DVM)-volumul maxim de aer ce patrunde in caile
respiratorii/min prin respiratie de amplitudine maxima.
-scaderea intre:
79-65%-disfunctie ventilatorie usoara;
64-50%- disfunctie ventilatorie moderata;
49-35%- disfunctie ventilatorie severa;
Sub 34%- disfunctie ventilatorie f.grava;
Scade in astmul bronsic, emfizem pulmonar,afectiuni cardiace,etc.
-Volumul expirator maxim /secunda(VEMS)-denumit si indicele permeabilitatii
bronşice şi elasticităţii alveolare-cantitatea de aer eliminata in prima secunda a unei
expiratii fortate si maxime precedată de o inspiraţie maxima. Se raportează sub forma
indicelui Tiffeneu(IT)
-IT=VEMS/CVreala inmulţit cu 100-v.n. Intre 70-80%
-scaderea sub 70% - valoare psihologica scade odata cu varsta
Valori scazute in afectiuni: tumori, pneumonii, astm, cifoscolioza.
Volumul inspirator maxim/secunda(VIMS)-cantitatea de aer inspirat in prima secunda a
unei inspiratii fortate si maxime precedata de o expiratie maxima.Este 80-90% din CV
PROBELE FARMACODINAMICE ALE VENTILAŢIEI
– TESTE DE PROVOCARE BRONŞICĂ -
Sunt probe care caută să modifice calibrul bronşic cu ajutorul unor substanţe
farmacodinamice
1. Testul bronhoconstrictor urmăreşte depistarea unui astm bronşic.
Tehnica este următoarea: se determină VEMS de repaus, se administrează bolnavului
soluţii de acetilcolină 1% sub formă de aerosoli după care se repetă VEMS după 10-15
minute. Normal diferenţa dintre cele două determinări nu depăşeşte 10%. Se apreciază
testul pozitiv dacă VEMS scade cel puţin 20 % după 1,5 mg de acetilcolină.
 2. Testul bronhodilatator se execută în acelaşi scop, utilizând soluţii bronhodilatatoare
(de exemplu Ventolin) folosind un spacer. Dacă la aproximativ 20 min. creşte
VEMS peste 20% arată un diagnostic sugestiv de astm. Dacă unii pacienţi cu
obstrucţie severă astmatică manifestă rezistenţă la bronhodilatatoare se indică testul
cu prednison 0,75 mg/kg corp 7 -1 0 zile. Creşterea VEMS cu 15% indică un astm
bronşic.
PLETISMOGRAFIA
Pletismografia este metoda de elecţie pentru măsurarea volumelor pulmonare statice
şi a rezistenţei globale la flux în căile aeriene (Raw). Pletismografia este standardul de aur
pentru determinarea CPT la pacienţii cu obstrucţia bronşică semnificativă.
Metoda pletismografică se bazează pe legea Boyle-Mariotte - la temperatura
constantă, produsul dintre presiunea (P) şi volumul (V) unui gaz este constant (P x V =
constant). În caz de variaţie a presiunii (ΔP), volumul gazului se va modifica cu ΔV: P x V
= (P + ΔP) x (V + ΔV). În mod practic pletismografia se efectuează într-o cabină etanşă cu
un volum de 500-1000 litri, unde pacientul respiră aer curat din cabină printr -o piesă
bucală prevăzută cu un dispozitiv (obturator) ce poate închide etanş comunicarea cu
cabina, întrerupând fluxul de aer. Cu obturatorul închis, subiectul face eforturi inspiratorii
şi expiratorii, astfel comprimă şi dilată volumul gazos toracic. Variaţiile volumului toracic
(ΔV) sunt măsurate prin variaţiile de presiune din cabina pletismografului sau prin
variaţiile de volum din interiorul cabinei.
Variaţiile presiunii alveolare (Palv) sunt măsurate indirect prin măsurarea presiunii
bucale (Pmo).
Pmo reflectă variaţiile presiunii alveolare, cu condiţia că nu există un flux de aer
între sistem și mediul înconjurător.
Aceasta investigatie permite masurarea cantitatii totale de aer pe care plamanii au
capacitatea de a o stoca. Aceasta analiza permite si masurarea volumului rezidual – adica
cea a aerului ramas in plamani dupa expirul complet.
ANALIZA GAZELOR SANGUINE (O2, CO2)
Analiza gazelor arteriale este principala metodă de evaluare:
- a schimbului gazos (aport de O2, eficiența ventilației)
- nivelul echilibrului acidobazic.
Acest test are rolul de a monitoriza capacitatea plămânilor de a pompa oxigenul în
sânge precum și de a elimina dioxidul de carbon extras din sânge.
Se determină în sângele arterial (deoarece aici poate fi regăsit atât oxigenul cât și
dioxidul de carbon înainte de a ajunge în țesuturi):
- măsurarea presiunii parţiale a oxigenului - PO2 ( prin care este măsurată cantitatea,
mai exact concentrația oxigenului dizolvat în sânge precum și capacitatea acestuia de a
ajunge din alveolele pulmonare în sânge)
- măsurarea presiunii parţiale a dioxidului de carbon - PaCO2 – (măsoară cantitatea de
dioxid de carbon dizolvată în sânge, precum și capacitatea organismului de a elimina acest
gaz)
- determinarea pH (acest test măsoară numărul ionilor de hidrogen, din sânge. În mod
normal pH-ul sângelui este cuprins intre 7.35 si 7.45. Un pH mai mic de 7.0 devine acid, în
vreme ce un pH mai mare de 7.0 devine bazic (alcalin), ceea ce înseamnă că sângele este
prin natura sa uşor bazic.
Presiunea parţială, exercitată de gazele dizolvate în plasmă, se măsoară în mm Hg.
Presiunea parţială a dioxidului de carbon (PaCO2) este un indice important al schimbului
gazos. PaCO2 este invers proporţională ventilaţiei alveolare (în caz de creştere a ventilaţiei
de 2 ori, PaCO2 se micşorează de 2 ori şi invers).
Ventilaţia alveolară se defineşte ca volumul de aer inspirat într-un minut, care
ajunge până la alveole și participă la schimbul gazos.
Scăderea sub valorile normale = hipoxemie (scăderea presiunii și a cantității de
oxigen din sângele arterial)
Indicații:
- diagnosticarea bolilor respiratorii severe (astm bronșic, boala pulmonara obstructiva
cronica - BPCO);
- monitorizarea eficienței tratamentului administrat;
- stabilirea nevoii unui pacient de a primi un surplus de oxigen sau de ajutor pentru
respirație
(ventilație mecanica);
Valori normale:
- PaO2 arterial = 78 - 100 mmHg
- PaCO2 arterial = 35 - 45 mmHg
- pH sanguin = 7.34 – 7.45
Recoltarea sângelui pentru gaze sanguine /puncţia arterială
Definitie: Puncția arterială reprezintă crearea unei căi de acces într-o arteră prin
intermediul unui ac de puncţie.
Scop:
- efectuării unor explorări ale parametrilor sângelui arterial - recoltarea unei probe de sânge
arterial, pentru determinarea gazelor sanguine sau montarea unui cateter arterial care să
permită recoltarea repetată a gazometriei
- injectării medicamentelor cu acțiune vasodilatatoare
- introducerea substanţelor de contrast pentru examenul radiologic al arterelor
(arteriografie).
Locul punctiei poate fi: artera femurală, artera humerală, artera radială, artera
cubitală, etc.
Pregatirea punctiei - este nevoie de urmatoarele materiale:
- soluție antiseptică pentru crearea câmpului cutanat – Betadine, Iod
- instrumentarul trebuie sa fie steril - se vor folosi ace de marimi diferite in functie de
artera punctionata, seringi heparinizate (pentru examenul gazelor sanguine), manusi sterile,
pense, comprese, tampoane, camp chirurgical, seringi pentru injectarea substantelor de
contrast si anestezice
- alte materiale - eprubete, saculet cu nisip (pentru punctia arterei radiale), tavita renala
Pacientul se informeaza cu privire la scopul punctie, pozitia in care va sta in timpul
si dupa executia punctiei, consimțământ informat
Pozitia pacientului este in functie de tipul punctiei:
 - punctia arterei femurale - acesta sta in decubit dorsal pe un plan tare cu coapsa in
extensie
- punctia arterei radiale - acesta sta in decubit dorsal cu mana întinsa, hiperextensia
articulatiei pumnului sprijinit de un săculet cu nisip. Sub regiunea punctionata se
aseaza musama si aleza
Executia punctiei - Se face de catre medic, ajutat de asistentul medical.
- Medicul si asistentul isi spala si dezinfecteaza mainile.
- Asistentul dezinfecteaza locul punctiei cu soluție alcoolică (30 sec.) si prepara seringa cu
medicatie anestezica (in functie de caz).
- Medicul face anestezia locala iar asistentul pregateste manusile sterile. Asistentul face
dezinfecția cu betadină, apoi medicul acopera locul punctiei cu campul steril iar asistentul
prepara seringa cu acul de punctie si le serveste in mod aseptic (steril).
- Cat timp medicul executa punctia, asistentul medical mentine pacientul in pozitia data, si
il supravegheaza.
- Dupa retragerea acului de punctie, asistentul aplica tampon compresiv timp de cinci
minute. Apoi acesta aplica pansament steril pe care il comprima cu un saculet cu nisip de
1-5 kg in functie de artera punctionata.
Supraveghere post intervenţie:
- la pacientii cu tratament anticoagulant compresia va fi menţinută mai mult de 5 minute
după care se aplică pansamentul compresiv necircular;
- observăm regulat locul de puncţie;
- observăm regulat starea pansamentului pentru ca acesta să nu fie prea compresiv;
- supraveghem funcţiile vitale ale pacientului;
- supraveghem locul puncţiei pentru eventualitatea apariţiei hematomului; pacientul
rămâne la pat, în repaus, timp de 1-6 ore în funcție de starea acestuia
- se verifica culoarea si temperatura locala a tegumentelor.
- pentru analiza gazelor sanguine, produsul va fi ferit de contactul cu aerul, se eticheteaza
recipientul si se trimite imediat la laborator.
În timpul şi după puncţie pot apărea şi unele complicaţii cum ar fi:
- puncţionarea altor formaţiuni - vase, nervi, ţesuturi
- hemoragie
- injectare periarterială
- hematoame cu compresiunea ţesuturilor (poate apărea după execuţia puncţiei)
- obstrucţie vasculară din cauza spasmelor trombozelor (poate apărea după execuţia
puncţiei)

PULSOXIMETRIA
Este o procedură simplă și noninvazivă de monitorizare a saturaţiei în oxigen a
sângelui arterial (SaO2) – și reprezintă raportul procentual dintre conținutul actual în O2 al
hemoglobinei şi capacitatea maximă de transport a hemoglobinei. Pulsoximetrul se poate
pune pe deget sau pe lobul urechii.
Rezultatele pot fi afectate dacă există o slabă perfuzare vasculară a regiunii pe care
se așează pulsoximetrul, cum este la pacienții care prezinta modificări ale debitului
cardiac.
 Pulsoximetrul este compus dintr-un senzor prevăzut cu un cablu și un ecran de
afișare. Mecanismul de măsurare se bazează pe lumina infraroție transmisă prin patul
vascular și care va fi măsurată de fotodetectorul instalat pe deget sau lobul urechii.
Materiale necesare:
- pulsoximetru
- tampoane alcoolizate, acetonă ( dacă este nevoie)
Implementare:
- se explica procedura pacientului
- asistenta se va asigura ca pacienta nu are unghii false sau ojă ( se va șterge oja)
- la copii se poate fixa pulsoximetrul pe deget, la mână sau la picior, cu un leucoplast
- se porneşte pulsoximetrul, se aşteaptă puțin şi se va urmări măsuratoarea
- pulsoximetrul va afişa saturaţia în oxigen
- dacă se va măsura saturaţia montând pulsoximetrul pe lobul urechii, se va masa întâi zona
timp de 10-20 secunde cu un tampon alcoolizat pentru a îmbunătăți circulația.
- dupa măsuratoare, se îndepărtează pulsoximetrul și se va şterge cu grijă cu un tampon
alcoolizat.
Consideraţii speciale:
- hipotermia, hipotensiunea, vasoconstricția, mișcarea excesivă a pacientului în timpul
măsurătorii, lumina excesivă, pot afecta corectitudinea măsurării
- pulsoximetrul nu se va pune pe aceeași mână pe care este instalată manșeta de tensiune a
unui pacient monitorizat deoarece poate afecta rezultatele
- nivelul normal al saturației(SaO2) pe care trebuie să-l afiseze pulsoximetrul este intre
94%-100%.
DETERMINAREA TRANSFERULUI GAZOS PRIN
MEMBRANA ALVEOLO-CAPILARĂ
Factorul de transfer (capacitatea de difuziune, DLCO) reflectă proprietatea de a
transporta gazul respectiv prin membrana alveolo-capilară (O2, CO2,CO), este folosit drept
un indice al proprietăţii plămânilor de a efectua schimbul de gaze.
Factorii, de care depinde transferul gazos la nivelul membranei alveolo-capilare, pot
fi divizaţi în 2 grupe:
- factori de membrană (starea membranei alveolo-capilare: suprafaţă eficientă, grosime) şi
- factori circulatori (volumul de sânge din capilarele pulmonare, valoarea hemoglobinei -
anemia).
Capacitatea de difuziune prin membrana alveolo-capilară poate fi alterată prin
următoarele mecanisme: reducerea suprafeţei de schimb gazos, reducerea cantităţii de
hemoglobină, etc.
Suprafaţa de schimb gazos se reduce în următoarele condiţii: obstrucţia căilor aeriene,
rezecţii pulmonare, îngroşarea membranei alveolo-capilare prin acumulare de lichid etc.
Determinarea transferului gazos prin membrana alveolo-capilară se efectuează cu
monoxid de carbon (CO), pentru că CO are proprietăţile fizice comparabile cu cele ale O2
(solubilitate în ţesuturi, capacitate de difuzie prin membrane).
Sunt trei metode de măsurare a factorului de transfer (a capacităţii de difuziune):
- metoda respiraţiei unice, metodă respiraţiei în regim stabil şi metoda rerespiraţiei.
Metoda respiraţiei unice este cea mai simplă: Pacientul inspiră forțat un amestec de aer cu
CO în concentraţie cunoscută (0,3%), reţine respiraţia pentru 10 secunde şi apoi expiră
maximal. Măsurând concentraţia CO în aerul expirat se poate determina cantitatea de CO
absorbită în timpul apneei, care se exprimă ml/min/mmHg.

NOŢIUNI GENERALE DESPRE IMAGISTICĂ MEDICALĂ (I.M.)

Definiţie: I.M. reprezintă ansamblu de procedee fizice care permit obţinerea unor
imagini din organismul uman. Imaginile obţinute sunt utilizate în punerea diagnosticului
unor boli şi în urmărirea evoluţii acestora.
Domeniile imagistice medicale sunt:
1. Radiologia (radiodiagnosticul) foloseşte ca agent fizic pentru explorarea organismului
radiaţiile "x".
2. Medicina nucleară (scintigrafia clinică) foloseşte ca agent fizic pentru explorarea
organismului izotopii radioactive.
3. Echografia foloseşte ca agent fizic pentru explorarea organismului ultrasunete.
4. Rezonanţa magnetică nucleară foloseşte ca agent fizic pentru explorarea organismului
câmpul magnetic.
Metode radiologice de diagnostic
1. Radioscopia este metoda cea mai expeditivă de examinare radiologică. Bolnavul este
aşezat între sursa de raze Roentgen şi ecran, imaginea fiind citită imediat. Radioscopia dă o
imagine dinamică, reflectă modificările funcţionale ale organului examinat, este săracă în
detalii, iar gradul de iradiere a bolnavului şi personalului este mare.
2. Radiografia reprezintă fixarea imaginii radiologice pe o placă fotografică. Radiografia
este un document obiectiv care poate fi păstrat pentru comparaţii ulterioare. Poate fi
consultată de mai mulţi specialişti. Timpul de iradiere la o radiografie este foarte mic.
3.Tomografia clasică este obţinerea imaginii radiografice a unui strat oarecare dintr-o
parte a organismului. Această metodă evita greşelile de interpretare care ar putea rezulta
din suprapunerea imaginilor straturilor regiunii examinate ca la o radiografie simplă.
4. Microradiofotografia ( MRF) constă în fotografierea imaginii pe un ecran fluorescent
pe filme de dimensiuni mici (reduse). Imaginele obţinute au 7 x 7 sau 10x10 cm. Metoda
serveşte în primul rând la profilaxia şi depistarea activă şi precoce a bolnavilor de
tuberculoză pulmonară, cancer bronhopulmonar precum şi a bolilor de inimă.
5. Computer-tomografia (CT) sau tomografia computerizată vizualizează organismul în 3
planuri: sagital, transversal şi orizontal realizându-se imagini pe secţiuni succesive prin
orice parte a corpului. Precizia tomografiei axiale computerizate este mult mai mare, o
singură imagine dând de o sută de ori mai multe informaţii asupra densităţii ţesuturilor
decât orice radiografie convenţională (inclusiv tomografia clasică). Alt avantaj este
permiterea investigării într-un timp redus a întregului corp şi cu iradiere comparabilă cu
cea a tehnicilor standard.
6.Rezonanţa magnetică nucleară
 Explorări radiologice - în bolile pulmonare
- oferă informaţii morfologice şi dinamice asupra structurilor intratoracice;
- furnizează informaţii suplimentare privind leziunile pleurale (diferenţiază între lichid şi
tumoră), mediastinale (diferenţiază ganglioni, tumori, structure vasculare), pulmonare
(tumori).
Radioscopia/Radiografia pulmonară = este un examen radiologic care constă în
expunerea zonei toracelui la radiaţii X și obținerea de imagini ale inimii, plămânilor,
vaselor de sânge, ale căilor respiratorii, precum și ale oaselor pieptului și ale coloanei
vertebrale. Această analiză imagistică permite examinarea respectivelor organe și poate
dezvălui, de asemenea, anumite leziuni pulmonare, prezenţa lichidului în interiorul sau în
jurul plămânilor sau a aerului care înconjoară plămânii etc.
Pacientul nu necesită pregătire specială, este așezat în ortostatism sau decubit dorsal
și respect instrucțiunile asistentului (nemişcat, respiraţie normală, apnee, etc). Se
îndepărtează obiectele metalice din zona examinată. Copii și persoanele agitate se sedează.
Necesită consimțământul pacientului. Interzis femeilor însărcinate.
Examinarea radiologică poate evidenţia aspecte caracteristice pentru anumite boli
pulmonare:
a. opacităţi:
- absenţa aerului din alveole (atelectazie)
- lichid în alveole în edemul pulmonar acut, pneumonie
- fibrozări şi calcificări
- formaţiuni tumorale (benigne sau maligne)
- corpi străni (radiopaci)
- îngrosări pleurale (pahipleurite)
- colecţii lichidiene pleurale.
b. hipertransparenţele:
- sunt cauzate de creşterea conţinutului de aer la nivelul pleurei sau plămânului
- pot fi localizate (chisturi aerice, abces pulmonar evacuat) sau difuze (emfizem
pulmonar, astm bronşic în criză, pneumotorax).
c. imagini mixte (hidroaerice), ce apar în două situaţii:
- formaţiuni pulmonare ce iniţial au fost opace dar care s-au evacuat parţial:chist hidatic
pulmonar, abces pulmonar, cavernă TBC, cancer pulmonar
- pneumotorax combinat cu sindrom lichidian pleural.
CT = Tomografia Computerizată este o metodă de diagnosticare neinvazivă care
combină razele X cu tehnologia computerizată avansată pentru a reda imagini clare și
detaliate ale structurilor interne și organelor corpului. Se poate efectua nativ sau cu
substanță de contrast. Afecțiunile care pot fi descoperite la scanare - cancerul pulmonar,
embolia pulmonară,etc. Necesită aceeaşi pregătire ca în cazul radiografiei. Se face
anamneza legată de alergiile pacientului. Asistenta medicală are datoria să testeze
sensibilitatea bolnavilor înainte de a administra substanţa de contrast. Testarea sensibilităţii
se efectuează prin administrarea i.v. lent a fiolei test de l ml (se montează un cateter venos
periferic), iar dacă bolnavul nu manifestă semne de intoleranţă se administrează cantitatea
necesară efectuării examenului. Pentru prevenirea reacţiilor adverse (alergice) provocate de
substanţele de contrast iodate se administrează preventiv bolnavului cu 30 minute înainte
un antialergic recomandat de medic; în caz de accidente alergice asistenta va avea pregătit:
Hemisuccinat de Hidrocortizon, antihistaminice, adrenalină.
Metode endoscopice de diagnostic
Definiție = endoscopia constituie examinarea prin vizualizarea combinată cu
fotografiere, biopsie, radiografie şi permite anumite conduite terapeutice ia nivelul
organelor cavitare sau cavităţi ale organismului.
Scop:
- examinarea vizuală este efectuată cu ajutorul endoscopului şi fibroscopului electronic
- endoscopul este un aparat optic prevăzut cu un dispozitiv pentru iluminare şi sistem de
transmitere a imaginii;
- fibroscopul prezintă la capătul proximal o cameră în miniatură care transpune pe monitor
imaginea prin intermediul unui videoprocesor (fibroscopul este format dintr-un fascicul de
mii de fibre optice)
- explorările endoscopice executate în scop explorator sau terapeutic pot fi efectuate în:
tractul gastrointestinal, tractul urogenital, cavitatea abdominală, arborele bronşic, cavitatea
pleurală, spaţiul articular, domeniul O.R.L.
- chirurgia endoscopică are numeroase argumente pentru eficienţă şi risc minimal:
diagnostic preoperator bine stabilit, tehnica cu instrumente superioare calitativ, intervenţie
care permite mobilizare postoperatorie rapidă, complicaţii potenţiale cu prag scăzut,
disconfort minimal cauzat pacientului, vindecarea plăgilor rapid cu timp de convalescenţă
mic;
- în endoscopia diagnostică şi terapeutică, sunt utilizate atât aparatele rigide cât şi cele
flexibile care datorită fibrelor optice pot fi manipulate în toate direcţiile.
Explorări endoscopice - în bolile pulmonare
Fibrobronhoscopia/Bronhoscopia
Fibrobronhoscopia: explorarea arborelui traheo-bronşic sub vizibilitate directă cu
ajutorul unui aparat numit fibrobronhoscop. Bronhoscopia = explorarea arborelui traheo-
bronşic cu ajutorul bronhoscopului rigid sau flexibil.
Bronhoscopul rigid se compune dintr-o serie de tuburi metalice de 30-40 cm
lungime şi 4-9 mm diametru prevăzute cu un canal central „de observare şi lucru" şi
laterale de iluminare.
Fibrobronhoscopul e mai uşor acceptat de pacient. Imaginea este transmisă printr-un
sistem de fibre optice. Extremitatea lui este flexibilă şi examinatorul îi poate imprima
diferite unghiuri de examinare, astfel încât se poate examina şi bronhii segmentare şi
subsegmentare. Un fin canal permite introducerea unei fine şi flexibile pense de biopsie
sau a periei de brosaj, cu ajutorul căreia se recoltează material pentru examen citologic. Un
alt canal, tot atât de fin, este conectat prin intermediul unui recoltor de sticlă sau plastic (de
unică folosinţă) la un aspirator puternic.
Scop:
- Explorator: punerea diagnosticului in caz de TBC, tumori pulmonare, supuratii
bronhopulmonare, hemoptizii, malformatii congenitale, suspiciune de corpi străini;
fibrobronhoscopia realizeaza observatia directa vizuala a mucoasei bronsice, permite
prelevari de secretii, biopsii pentru examene bacteriologice si citologice.
 - Terapeutic: se executa pentru aspiraţia secretiilor abundente, pentru indepartarea
corpilor
straini, introducerea de solutii medicamentoase in arborele traheobronsic.
Pregătirea instrumentelor şi materialelor necesare
• măşti de unică folosinţă, mănuşi sterile, comprese de tifon sterile; pense porttampon;
oglindă laringiană, seringă laringiană, tăviţă renală, aparatele (bronhoscop sau fibroscop)
cu toate anexele sterilizate, aspirator electric cu sondele respective.
• important- sterilizarea componentelor aparatelor principale şi a anexelor se face ţinând
cont de instrucţiuni (fiecare component are alt mod de sterilizare, prevăzut în instrucţiuni )
- se verifică sursa de lumină şi corecta cuplare a cablurilor, se verifică aspiratorul şi
etanşeitatea legăturilor
- anestezice locale: lidocaină (xilocaină) 1% sau 2%; în caz de abord nazal gel cu xilină 2%
- medicamente necesare in caz de urgenta
- aparatura pentru oxigenoterapie
- radiografiile toracice ale pacientului
Pregătirea psihică şi fizică a pacientului
- pacientul trebuie convins de necesitatea examenului, asupra riscului pe care şi-l asumă
refuzându-l;
- pacientul trebuie convins că, deşi neplăcut, examenul nu e dureros în sine, iar incidentele
sau accidentele survin foarte rar;
- se creează pacientului un climat de siguranţă, pentru a asigura cooperarea lui în toate
momentele examinării, punându-l în legătură cu alţi pacienţi cărora li s-a efectuat o
bronhoscopie sau fibroscopie;
- în ziua premergătoare examinării, se execută o testare la anestezic pentru a depista o
alergie; la indicaţia medicului, pacientul va fi sedat atât în seara premergătoare explorării,
cât şi în dimineaţa zilei respective;
- pacientul trebuie anunţat că nu trebuie să mănânce și să nu bea în dimineaţa intervenţiei;
- cu pacientul așezat pe un scaun, medicul face anestezia in trei timpi: faringian, laringian
si traheal. Se utilizează de obicei xilocaină 2% sau 1% instilată fracționat (la picatură)
folosind un „cioc” laringian atașat la seringa cu anestezic sau prin aspirarea anestezicului
pe cale nazală, de către pacientul instruit în acest scop. Nu trebuie uitat că anestezia este
locală, se realizează prin difuziune transmucoasă și oferă un timp de 15-20 de minute,
suficient pentru un examen complet bronhoscopic. Se poate face și eventual gargară cu
anestezic local diluat în ser fiziologic sau folosirea unui spray anestezic.
- pacientul este condus în camera de bronhoscopie.
Introducerea bronhoscopului/ fibroscopul flexibil se poate face prin cavitatea bucală
sau nazală.
Participarea la efectuarea tehnicii (sunt necesare două asistente medicale)
- asistenta I aşază pacientul pe masa de examinare în decubit dorsal, cu extremitatea
cefalică în extensie; sub umerii lui, se plasează o pernă tare, care, ridicând capul la 12-15
cm; orientează capul în direcţia indicată de medic, pentru a permite acestuia o orientare cât
mai completă și-l supraveghează pe parcursul investigației.
- asistenta II serveşte medicul cu instrumentele şi materialele
Supravegherea pacientului: După examinare:
- repaus la pat în ziua examinării, timp de 4 h nu bea, nu mănâncă până la dispariția
efectului anesteziei;
- asistenta va supraveghea parametrii vitali (puls, TA etc.), anunţând imediat pe medic
dacă survin modificări ale acestora. Asistenta va avea la îndemână hemostatice, pe
care le va administra în cazul unei hemoptizii la indicația medicului;
- timp de 2-3 zile va primi un regim alimentar de cruțare a laringelui (lichide, ceai cald și
alimente pasate;
- sugarii și copiii mici vor fi supravegheați 2-3 zile după intervenție, deoarece poate să
apară un edem al glutei;
Incidente si accidente (de bronhoscopie şi/sau ale fibroscopului):
- intoxicatii cu anestezic de diferite grade;
- hemoragii;
- diseminări tuberculoase (la cei cu TBC) sau suprainfecţii cu diferiţi germeni;
- disfagie sau afagie, dureri retrosternale, cefalee, tahicardie, expectoratie, stare febrila,
Insomnia;
Pleuroscopia: endoscopia cavităţii pleurale şi a suprafeţei unui plămân după
insuflarea prealabilă de aer în această cavitate.
Scop:-diagnostic- stabilirea etiologiei proceselor inflamatorii pleurale şi diagnosticarea
unor tumori, recoltarea de fragmente de tesut
-terapeutic -chirurgical
Pregatirea materialelor: pleuroscopul cu toate anexele in stare de sterilitate, Rx.recent,
subst. dezinfectanta, sol. de novocaina, mediamente necesare pt. socul pleural, hemoragie,
campuri sterile, manusi sterile, comprese;
Pregătirea pacientului:
- va fi încurajat, explicându-i-se pe înţeles manevrele la care va fi supus
- cu 1h înainte de instituirea pneumotoraxului se admin. un tranchilizant uşor la indicaţia
medicului(o injectie cu atropina sau mialgin)
- pac. este culcat în DL pe parte sănătoasă ; braţul de pe parte instituirii pneumotoraxului
este adus în abducţie iar antebraţul flectat astfel încât palma să atingă urechea
- după spalarea mâinilor se dezinf. regiunea indicată prin badijonare cu iod(de obicei
spatial III-IV intercostal pe linia axilara anterioara , as. oferă medicului seringa încărcată
cu sol. de novocaină pt. anestezie , medicul introduce intercostal acul Kuus, pe care-l
conectează la aparat
- se introduc 300-400ml aer în cav. pleurală sub controlul continuu al presiunii ; după
crearea p-toraxului asistenta va ajuta pac. să se aşeze în DD, iar după 15min. în poziţie
şezând  pacientul va acuza o mică apăsare pe partea cu p-torax, medicul fiind anunţat dacă
apar complicaţii (dispnee, cianoză, stare de rău general)
- dacă nu apar probleme acesta va fi condus la serv. de endoscopie.
- după pleuroscopie se urmăresc parametrii vitali;
- plaga operatorie va fi pansată destul de strâns cu feşe de tifon care vor înconjura cutia
toracică, transportul la pat cu caruciorul pt. a preveni hemoragia, supravegherea functiilor
vitale  în primele 2 zile de la intervenţie se admin. un regim dietetic uşor de digerat, bogat
în carbohidraţi.
 Toracoscopia -este examenul endoscopic al organelor din cutia torácica. Prin
toracoscopie se vizualizeaza spaţial pleura, cavitatea toracică, diafragmul, mediastinul,
pericardul, coastele, pleura viscerală, plămânul, coloana vertebrală.
-se efectueaza cu un endoscop rigid numit toracoscop prevăzut cu un sistem optic si sursa
de lumina.
Materiale necesare:
-manusi sterile, comrese sterile, tampoane, solutii dezinfectante
-med anestezice, sedative, antibiotice, codeine, antalgice
-toracoscop cu toate anexele sterile
-trusa de microchirurgie
-sursa de oxygen
Etape de executie:
Pregatirea materialelor
Pregatirea bolnavului:
-Psihica: se informeaza si se ia consimtamintul scris
-Fizica:
-se recolteaza HLG, T, TS,TC, TQ, gr.sg si Rh
-se efectueaza EKG, Rgf toracica
-se masoara functiile vitale
-la sfirsitul toracoscopiei se recomanda totdeauna drenajul pleural
-cu o seara inainte se da un sedativ si 1tb de codeine
-in ziua examinarii bolnavul nu manâncă
Rolul asistentei:
-pregateste materilalele necesare si bolnavul pentru efectaurea tehnicii
-serveste medicul si supravegheaza pacientul in timpul tehnicii si dupa
-supravegheaza functiile vitale si mentine bolnavul in pozitie
- adm medicamentele indicate
Ingrijirea pacientului:
-se monitorizeaza functiile vitale
-se asigura repaosul la pat
-se asigura funcţionarea drenajului aspirativ
-se adm antalgice
-se verifică pansamentul din jurul tubului de dren
-se previn complicatiile, infectiile prin adm de antibiotice, la recomandare
Reorganizarea locului de munca:
-se spală instrumentarul folosit şi se preg. pt sterilizare
-se aşează în ordine materialele reutilizabile
-se notează tehnica in FO.
Ziua post toracoscopie:
-se efectueaza analize de laborator la indicatie
-adm medicatiei, oxigenului
-prev complicatiilor prin mobilizare, tapotaj,masaj
-monitorizarea functiilor vitale
-supravegherea drenului, pansamentului
-ingrijiri igienice, asigurarea confortului
-alim si hidratarea, educaţia sanitară.
Medicină nucleară (scintigrafie)
Generalităţi - Scintigrafia este explorarea de care se ocupă acel domeniu al
medicinii numit medicină nucleară.
Definiţie: Medicina Nucleară este domeniu medical ce constă în utilizarea unor
izotopi radioactivi în scop diagnostic sau terapeutic. Principiul de bază al explorărilor în
scop diagnostic constă în administrarea la un bolnav a unei substanţe radioactive cu
tropism pentru un anumit ţesut (organ) de unde va emite radiaţii ce vor fi detectate cu un
sistem de detecţie. Substanţele radioactive ( radiofarmaceuticele) se împart în două
categorii:
1) Substanţe care conţin radioizotopul singur: iod radioactiv, folosit la efectuarea
scintigramei tiroidiene; - 99mTc (Techneţiu) cu utilizare mai largă; 201T1;
2) Substanţe radioactive care conţin radioizotopul +, o moleculă vectoare care are rolul de
a purta radioizotopul spre ţesutul de explorat, de aceea se numeşte "moleculă marcată" sau
radiotrasor.
Majoritatea substanţelor radioactive folosite includ radioizotopi emiţători de radiaţii
gama. Imaginea obţinută după detectarea radiaţiilor se numeşte scintigrama şi reprezintă
harta de distribuţie a unui radioizotop în organul explorat care poate fi înscrisă pe hârtie
sau film. Se înregistrează, de exemplu, următoarele scintigrame: pulmonară, tiroidiană,
osoasă, miocardică, hepatică, renală, splenică, pancreatică şi a întregului corp (a sistemului
osos).
Scintigrafia este o metodă neinvazivă care constă în vizualizarea prin detecţie
externă cu un scintigraf sau o gama cameră, a repartiţiei într-un organ a
radiofarmaceuticului emiţător de gama radiaţii la un anumit interval de timp după
administrare. Calea de administrare poate fi orală sau injectabilă I.V., doza calculându-se
în funcţie de mărimea organului explorat şi de greutatea bolnavului. Scintigrafia este o
metodă de mare acurateţe în punerea diagnosticului.
Scintigrafia - în bolile pulmonare
Pregătirea bolnavului este simplă:
- se întrerupe medicaţia cu 2 - 3 zile înainte;
- scintigrama se efectuează dimineaţa pe nemâncate;
- se cântăreşte bolnavul înainte;
- se vor îndepărta bijuteriile şi protezele bolnavului, pentru a se evita interpretarea eronată
a rezultatelor. După investigaţie bolnavul nu necesită îngrijiri speciale.
Tomografia cu emisie de pozitroni (PET )
Definiţie: PET este tomografia în care construcţia imaginii arată localizarea în
interiorul pacientului a speciilor radioactive de nuclei, care se descompun prin emisie de
pozitroni şi astfel emit două raze gama care pot fi detectate de un detector extern.
Este o tehnică de înaltă performanţă care descoperă boala la nivel celular deoarece
dă informaţii asupra metabolismului ţesuturilor investigate. PET se efectuează cu ajutorul
unor tomografe special cu emisie de pozitroni. Pentru efectuarea de PET se administrează
bolnavului o substanţă marcată cu un radiotrasor:
- pentru vizualizarea cancerului în stadiul de debut s-a reuşit marcarea glucozei
(glucoza18FFDG), care va fi administrată bolnavului; se ştie că celulele canceroase
consumă multă glucoza astfel că după administrarea radiofarmaceuticului, celulele
canceroase vor putea fi identificate precizându-se locul leziunii canceroase.
Echografia
Generalităţi - Ecografia utilizează pentru formarea imaginii ultrasunetele de aceea se
mai numeşte şi ultrasonografie. Ultrasonografia fiind lipsită de orice efect nedorit asupra
organismului înlocuieşte alte procedee tradiţionale de investigaţie care prezentau un
oarecare pericol pentru organism şi erau greu suportate de acesta. Examenul ecografic se
face aproape tuturor organelor cu excepţia plămânilor şi oaselor. Unele aparate sunt
prevăzute cu dispozitive de fotografiere şi videoînregistrare cu care imaginea poate fi
păstrată fie static, fie în dinamica ei.
Ecografia toracică, pulmonară și pleurală
este o metodă neinvazivă în diagnosticul bolilor pulmonare: pleurezii, pneumotorax,
pneumonii, umori pulmonare, etc.
Poate fi folosită și la femeile însărcinate. Nu necesită pregătire specială.
Rezonanţa magnetică nucleară (RMN)
Este o investigaţie de înaltă performanţă care stabileşte cu precizie diagnosticul
deoarece are posibilitatea de obţinere a imaginii pe diferite planuri. Metoda de explorare se
bazează pe acţiunea ionilor de Hidrogen într-un câmp magnetic puternic. Înţelegerea
fenomenelor RMN presupune o buna cunoaştere a noţiunilor legate de câmpul magnetic,
producerea interacţiunii şi modalităţilor de măsurare a acestuia. Imaginile obţinute prin
RMN sunt superioare celor prin CT. Avantajele RMN:
• Este considerată o investigaţie nenocivă pentru organism, deoarece utilizează radiaţii
neionizante
(unde radio); acest fapt face posibilă repetarea investigaţiei ori de câte ori este nevoie, spre
deosebire de CT unde se utilizează radiaţii ionizante ce au efecte nocive asupra
organismului.
• Este o tehnică neinvazivă pentru că nu este necesară pătrunderea în organism pentru a
obţine imagini. Nu sunt necesare recoltarea de probe de sânge.
• Este o investigaţie de mare precizie care vizualizează regiuni invizibile prin CT
(cerebelul).

Pregătirea bolnavului:
- este necesară pregătirea psihică explicându-i-se bolnavului că va sta într -un spaţiu foarte
îngust, nemişcat aproximativ l h; se ia consimţământul;
- fizică –uneori examenul se efectuează dimineaţa pe nemâncate.
Nu pot face RMN pacienţii:
- purtătorii de pace-maker, purtătorii de metale (tije, șuruburi) după intervenţie chirurgicale
- bolnavii care suferă de claustrofobie, afecţiuni psihice.
Dezavantajul investigaţiei este costul ridicat.
 RECOLTAREA PRODUSELOR PATOLOGICE
Recoltarea sputei prin expectoraţie
Sputa - produs ce reprezintă totalitatea secrețiilor ce se expulzează din căile resp.
prin tuse.
Scop/ Indicaţii
- identificarea germenilor responsabili de infecţii respiratorii şi testarea sensibilităţii
acestora faţă de antibiotice;
- diagnosticarea tuberculozei;
- identificarea celulelor modificate de procese inflamatorii sau neoplazice.
Tipuri de examene:
- examen bacteriologic;
- examen citologic.
Materiale necesare:
- recipient steril cu capac etanş (cutie Petri);
- mănuşi de unică folosinţă;
- soluţie salină (ser fiziologic);
- apă simplă sau apă fiartă și răcită;
- pahar de unică folosinţă;
- colector pentru deșeuri medicale
Pregătirea pacientului:
- identificarea pacientului
- se explică pacientului importanţa efectuării determinării şi a respectării instrucţiunilor;
- se informează că proba se recoltează dimineaţa, deoarece se atenţionează pacientul să nu
mănânce, să nu fumeze, să nu-şi instileze picături în nas, să-şi clătească gura cu ser
fiziologic sau apă fiartă și răcită și nu cu soluţii dezinfectante (apă de gură) înainte de
recoltare;
- se informează pacientul că dacă va fi nevoie se va apela la metode care să stimuleze
expectoraţia şi se obţine colaborarea;
- testul se efectuează înaintea administrării de antibiotice (pentru examen bacteriologic).
Efectuarea recoltării
- se verifică dacă pacientul a respectat recomandările;
- pacientul este rugat să-şi clătească gura cu apă sau soluţie salină pentru a nu contamina
sputa cu bacterii din cavitatea bucală; pacientul aşezat pe scaun sau în ortostatism este
rugat să respire adânc de 2-3 ori şi apoi să tuşească puternic;
- sputa eliminată (echivalentul cel puţin al unei linguriţe) se colectează direct în recipientul
steril (nu salivă);
- folosind mănuşi de protecţie se închide recipientul, se şterge exteriorul cu un şerveţel
- se etichetează produsul şi se trimite la laborator în maxim 2 h;
- după recoltare se oferă pacientului apă să-şi clătească gura.
Dacă pacientul nu expectorează suficient
- se apelează la folosirea aerosolilor (sputa indusă);
- la recomandarea medicului se administrează un expectorant cu cateva zile inainte
- la recomandarea medicului se apelează la alte metode de recoltare: bronhoscopie,
spalatura gastrica, spalatura bronsica.
 Recoltarea sputei induse
- Metoda se recomandă pacienţilor care nu pot expectora (femei, copii şi pacienţi
imobilizaţi la pat).
Pacientul este rugat să clătească cavitatea bucală. Cu ajutorul unui nebulizator,
pacientul este pus să inhaleze aerosolii unei soluţii sterile NaCl 9%, timp de aproximativ
10 minute sau până când este declanşat reflexul de tuse. Produsul expectorat este prelevat
într-un recipient steril cu gura largă şi capac ermetic. Proba trebuie adusă în laborator în
maxim 2h de la recoltare.
Recoltarea sputei prin spălătură gastrică
Tehnia
- se introduce sonda (Einhorn sau Faucher), în stomac, dimineaţa, pe nemâncate (vezi
sondajul
gastric)
- se introduc prin sondă 200ml apă distilată, bicarbonatată, călduţă, care este evacuată
imediat sau extrasă cu seringa, lichidul recoltat se trimite imediat la laborator
pentru că germenii căutaţi pot fi distruşi dacă stau mai mult timp în contact cu
mediul acid al sucului gastric; dacă recoltarea se face pentru însămânţare şi
lichidul trebuie trimis la alt laborator, sucul obţinut poate fi neutralizat cu bicarbonat
de Na
Puncția pleurală (Toracocenteza)
Definiție: Puncţia pleurală sau toracocenteza reprezintă stabilirea unei legături între
cavitatea pleural şi mediul exterior prin intermediul unui ac.
Scop:
1. exploratory
-punerea în evidenţă a prezenţei lichidului pleural
- recoltarea lichidului pentru examinarea sa cantitativă şi calitativă
2. terapeutic
- evacuarea lichidului sau a aerului (pneumotorax)
- administrarea medicamentelor în cavitatea pleurală (antibiotice, citostatice) după
spălarea cavităţii
Indicaţii:
- boli inflamatorii sau tumori pulmonare, insuficienţă cardiacă însoţită de colecţii
lichidiene în cavitatea pleurală. Se recurge la puncţie când cantitatea revărsatului pleural
depăşeşte 1,5 litru şi exercită o presiune asupra inimii şi plămânului, împiedicându-le
funcţiile .
Locul puncţiei: se alege după situaţia şi cantitatea de lichid pleural:
- dacă lichidul este în stare liberă, puncţia se face în spaţiul VII - VIII intercostal pe linia
axilară posterioară
- dacă lichidul este inchistat, puncţia se face în plină matitate, zonă stabilită prin examen
clinic
- colecţiile purulente şi tuberculoase se puncţionează cât mai aproape de nivelul lor
superior pentru a preîntâmpina fistulizarea lor
- puncţia se face deasupra marginii superioare a coastei inferioare, indiferent de locul
puncţiei
 Pregătirea puncţiei:
Materiale:
- de protecţie a patului
- pentru dezinfecţia tegumentului - subst. pe baza de iod
- instrumente şi materiale sterile: 2 - 3 ace de 10 cm lungime, cu diametrul mare, 2-3
seringi de 20
- 50 ml, seringă de 5 ml şi ace pentru anestezie, pense, mănuşi, câmp chirurgical,
tampoane, comprese sterile
- alte materiale: romplast, eprubete, aparate aspiratoare (Dieulafoy sau Potain), recipiente
pentru colectarea lichidului, tăviţă renală
- medicamente: atropină, morfină, anestezice (xilină)
- materiale pentru reacţia Rivalta: pahar conic de 200 ml, 50 ml apă distilată, soluţie de
acid acetic glacial, pipete
Pacientul:
- pregătirea psihică: se informează pacientul cu privire la scopul puncţiei şi la poziţia în
care va sta în timpul puncţiei, consimțământ
- pregătirea fizică: se administrează cu 30 de minute înaintea puncţiei o fiolă de atropină
pentru a preveni accidentele (atropina scade excitabilitatea generală şi a nervului
pneumogastric)
- se aşează în poziţie şezând la marginea patului sau a mesei de examinare cu picioarele
sprijinite pe un scăunel, cu mâna de partea bolnavă ridicată peste cap până la urechea
opusă sau cu trunchiul uşor aplecat în faţă, cu antebraţele flectate pe braţe, cu mâinile la
ceafă, coatele înainte;
- pacienţii cu stare bună se aşează călare pe un scaun cu spătar, antebraţele fiind sprijinite
pe spătarul scaunului
- pacienţii în stare gravă se aşează în decubit lateral, pe partea sănătoasă, la marginea
patului
Execuţia puncţiei: se face de către medic, ajutat de două asistente medicale; se desfăşoară
în salon sau în sala de tratamente. Spălatul şi dezinfectatul mâinilor – atât medicul cât şi
asistentele.
Asistenta I - pregăteşte radiografia pacientului.
Asistenta II
- administrează o fiolă de atropină cu 30 de minute înaintea puncţiei
- aşează muşamaua şi aleza pe masa de puncţie
- dezbracă toracele pacientului
Medicul stabileşte locul puncţiei.
Asistenta II aşează pacientul în poziţia corespunzătoare locului ales
Asistenta I
- pregăteşte locul puncţiei, dezinfecţia locului
- serveşte seringa cu anestezic.
Medicul efectuează anestezia şi aşteaptă efectul anesteziei.
Asistenta I serveşte mănuşile chirurgicale, apoi câmpul chirurgical
Asistenta II menţine pacientul, îl supraveghează
Medicul aşează câmpul chirurgical în jurul toracelui, sub locul puncţiei.
Asistenta I serveşte acul de puncţie adaptat la seringă, dezinfectează locul puncţiei
Medicul execută puncţia, aspiră lichidul.
Asistenta I preia seringa cu lichid şi îl introduce în eprubete, serveşte aparatul aspirator
Asistenta II menţine pacientul, îl îndrumă să-şi reţină tusea, observă culoarea feţei şi
respiraţia pe toată perioada tehnicii
Asistenta I serveşte seringa cu soluţie medicamentoasă în funcţie de scopul puncţiei
Medicul introduce soluţiile medicamentoase, retrage acul de puncţie.
Asistenta I dezinfectează locul şi-l comprimă cu un tampon steril.
Asistenta I aplică pansament uscat fixat cu romplast.
Asistentele ajută pacientul , cu mişcări blânde, să se aşeze în pat, îi ridică membrele
inferioare, scoate aleza şi muşamaua, înveleşte pacientul.
Îngrijirea ulterioară a pacientului:
- se asigură repausul la pat pe o perioadă prescrisă de medic
- se supraveghează pulsul, tensiunea arterială, respiraţia, culoarea tegumentelor,
- periodic se informează medicul şi se anunţă imediat în cazul apariţiei cianozei, dispneei,
tahicardiei, secreţiilor bronhice
- observăm: tusea, starea de conștiență
Reorganizarea locului, notarea puncţiei în foaia de observație.
Accidente/Intervenţii
- accese de tuse determinate de iritaţia pleurei/se întrerupe puncţia
- lipotimie, colaps/se suspendă tehnica, se aşează pacientul în decubit dorsal, se
administrează medicație recomandată de medic
- edem pulmonar acut, determinat de evacuarea rapidă a lichidului /se întrerupe puncţia, se
administrează tonicocardiace şi diuretice
- pneumotorax prin rănirea plămânului cu acul
- puncție albă/ se repetă puncția
- sincopă pleurală – manifestată prin paloare, pierderea cunoștinței/ se repetă puncția
De evitat:
- evacuarea unei cantităţi de lichid pleural mai mare de 1000 - 1200 ml
- evacuarea completă a lichidului pleural pentru a împiedica formarea aderenţelor
Complicaţii:
- Hemoragii: internă sau în cavitatea pleurală
- Complicații septice (infecții datorate tehncii de lucru necorespunzătoare )
Pregatirea produsului pentru examinare
Examinarea macroscopică se face imediat apreciindu-se culoarea, aspectul si
cantitatea lichidului extras. Lichidul extras poate fi:
- seros sau serocitrin - este limpede, galben deschis, avand cauza inflamatoare
(tuberculoza) sau tulburare circulatorie (insuficienta cardiaca, cancer pulmonar)
- tulbure - este purulent sau chilos cu aspect albicios lactescent  
- hemoragic sau serohemoragic - este roz sau rosu intens in hemoragiile pleurale si
pleurezia hemoragica
- se masoara cantitatea lichidului extras, examinarea biochimica consta in reactia Rivalta(in
paharul conic se pun 50ml de apa distilata si o picatura de acid acetic glacial-reactia este
pozitiva cand picatura de lichid se transforma intr-un nor de fum de tigara, ceea ce
demonstreaza ca lichidul pleural este bogat in albumina si este de natura inflamatorie,
poarta numele de exudat; reactia este negativă cand picatura de lichid cade in pahar fară
alte modificari, deci lichidul este sarac in albumina, are cauze circulatorii si poarta numele
de transudat
-examinarea microscopic -examenul citologic si bacteriologic,biochimic
eprubetele se trimit la laborator.
Testele cutanate
Intradermoreacţia (IDR)
I.D.R., reacţia Mantoux se efectuează prin injectarea în derm a 0,1 ml soluţie P.P.D
tuberculină purificată P.P.D I.C. – 65, reprezintă totalitatea substanţelor ce precipită cu
acid tricloracetic din filtratul culturilor vechi de Mycobacterium tuberculosys.
Testul tuberculinic este o modalitate de depistare activă a tuberculozei. Se utilizează
tehnica injectării intradermice pe faţa anterioară a antebraţului stâng a 0,1 ml corespunzând
la două unităţi internaţionale (u.i.) din tuberculina purificată PPD
- soluţiile de P.P.D sunt limpezi şi incolore
- în mod curent sunt utilizate 2 U.T. - fiolele sunt marcate cu o culoare roşie, iar când
reacţia este neconcludentă se utilizează 10 U.T- fiolele sunt marcate cu o culoare
albastră
- sensibilizarea se manifestă la inocularea intradermică - reacţie de tip întârziat - fiind
evidentă şi specifică la 72 ore după inoculare: reacţie locală, tumefacţie congestivă
la locul de inoculare, induraţie şi necroză, hipotensiune arterială, hipertermii,
congestii viscerale.
Materiale necesare:
• fiole de 2 ml
• seringă de 1 ml divizată în 100 u.i. perfect etanşă şi adaptată bine la ac
• ac special pentru I.D.R subţire, scurt de 10 mm, bine ascuţit cu bizoul scurt
• tampoane cu soluţie dezinfectantă
• recipient pentru deşeuri
Injectare:
• injectarea trebuie să fie strict intradermică în mod contrar reacţia pozitivă este mascată
dacă inocularea a fost făcută, prea profund; considerăm că inocularea a fost corect
executată dacă în momentul introducerii lichidului apare o bulă albă de edem cu un
diametru de 5-6 mm persistentă timp de 10 minute, până la citirea reacţiei avertizăm
pacientul să protejeze locul respectiv de iritaţii mecanice şi fizice
Citirea şi interpretarea reacţiei:
• reacţia se citeşte la 72 ore (sau în cazuri excepţionale, la 96 de ore) de la inoculare,
notându-se în milimetri dimensiunea diametrului transversal maxim al zonei indurate ca şi
aspectul ei când este deosebit (flictenă, ulceraţie, necroză). În scopul selecţionării
subiecţilor, ce urmează a fi vaccinaţi cu BCG, cei care prezintă reacţii până la 9 mm
inclusiv vor fi supuşi vaccinării
• existenţa unei reacţii de 10 mm sau mai mare la persoane în vârstă de 0-15 ani, impune
examenul radiologic pulmonar, cu excepţia celor la care reacţii de aceeaşi intensitate au
fost constatate şi cu prilejul altor testări precedente; în aprecierea necesităţii examinării
radiologice se va ţine cont de eventualitatea unei vaccinări antecedente recente (0-3 ani) şi
de diametrul cicatricei postvaccinale; un viraj brusc sau un salt intens al reacţiei la PPD
survenit la o persoană nevaccinată cu BCG pledează pentru o infectare recenta cu
Mycobacterium tuberculosis si necesită examinarea completă a persoanei respective şi a
contacţilor (clinic, radiologie, bacteriologic).
- persoanele la care reacţia este absentă sau nu depăşeşte 9 mm, inclusiv, se consideră ca
nu sunt infectate virulent;

Este important sa retineti ca roseata nu este masurata.

Interpretare:
 0-4 mm: nu reactor : nu sunt infectate cu M. tuberculoza sau hipersensibilitate
redusă.
 5-9 mm: Reactor slab : individual vaccinate cu BCG sau infectate
cu M. tuberculoza sau alte mycobacterii.
 ≥ 10 mm: Reactor puternic : persoana infectata cu M. tuberculoză (bolnave sau nu)
și persoanele vaccinate cu BCG în ultimii 2 ani .

Reacţia Cassoni
Testul intradermic Cassoni consta in injectarea intradermică a 0,1 ml solutie de antigen
hidatic si citirea dupa 30 min a reactiei cutanate rezultate. Reacţia este considerată pozitivă
când la locul injectarii apare o papulă de 1-2 cm diametru. Este pozitiv la aproximativ 90%
din pacienti, Reactia se menţine pozitivă ani de zile dupa scoaterea chistului sau moartea
parazitului.