3.2.

Trei tehnici utilizate în procesul de nursing pentru otite

3.2.1 Audiometria
Audiometria este o metodă de evadare a audiției ce poate fi clasificată în
funcție de participarea activă sau pasivă a subiectului, în doua grupe:
1.Audiometria subiectivă:
- audiometrie tonală;
- audiometria vocală;
2. Audiometria obiectivă:
- electroneurofiziologia;
- impedansmetria;
- otoemisiunile acustice.
Audiometria subiectivă
Este o metodă de evadare cantitativă, de cuantificare a pierderilor
auditive. Pentru acest tip de examinare se impun o serie de condiții, din
partea:
- Aparaturii;
- Localului în care se face examenul;
- Pacientului.
Din partea aparaturii, trebuie să existe un audiometru calibrat periodic,
cel puțin o dată la șase luni , după cum impun normele ISO .
Audiometrul este un generator de frecvențe, capabil să emită tonuri pure
în intervalul 125-12000 HZ, , tonuri modulate în frecvență, zgomot alb, roz sau
bandă îngustă. El trebuie să fie înzestrat cu un atenuator ce permite reglarea
intensității sunetului în trepte din 5 în 5 dB, pornind de la -10 dB HL la +130 dB
HL, pentru audiometria pe cale aeriană și de la -10 dB la +70 dB HL pentru
audiometria pe cale osoasă.
Sunetele se pot prezenta la :
- Căști (supraaurale sau inserate);
- Vibrator;
- Difuzor (audiometrie în câmp liber );
Audiometrele ciclice actuale sunt dotate cu circuite suplimentare ce
permit realizarea testelor supraliminare într-o manieră autonomă.
 Localul în care va fi testat pacientul trebuie să aibă o anumită acustică
(fără reverberație).
Nivelul sonor al acestuia (cabină audiometrică sau cameră insonoră ) nu
trebuie să depășească o valoare maximă, deoarece zgomotul de fond poate
influența considerabil rezultatele audiometrice ale unei urechi normale
(pragurile cuprinse între 0- 30 dB SPL). Standardele ISO prevăd un nivel maxim
de zgomot de 8 dB SPL, pentru a obține un prag normal de 0 dB SPL.
Pacientul trebuie să:
- Fie motivat, să înțeleagă procedura testului; la vârste foarte mici se
practică condiționarea copilului în cadrul a ceea ce se numește
generic ,,audiometrie comportamentală ”.
- Să fie plasat în camera de testare, astfel încât să nu vadă manipularea
audiometrului de către examinator.
Audiometria tonală liminară
Audiometria tonală liminară este metoda de evaluare subiectivă a auzului
ce are ca scop determinarea pragului tonal liminar, adică ce mai mică
intensitate a sunetului detectată de un subiect. Metoda reflectă starea organului
periferic al audiției. Testul vizează determinarea pragului auditiv prin
prezentarea sunetului pe cele două căi de transmisie: calea conducerii aeriene
și cea a conducerii osoase.
Conducerea aeriană . Este vorba despre determinarea pragului auditiv
cu ajutorul căștilor (supra- sau intraaurale) sau în câmp liber, cu condiția unei
calibrări corecte și a existenței posibilității de mascarea urechii controlaterale,
se prezintă tonuri pure sau tonuri modulate în frecvență (care sunt mult mai
atractive pentru categoriile extreme de pacienți, copiii și vârstnicii .)
Metodă :
- Se tratează pe rând fiecare ureche, începând cu urechea mai bună :
- Se testează mai întâi frecvența de 1000 H Z apoi se continuă cu
frecvențele joase(500, 250, 125 HZ) ;
- Sunetul poate fi prezentat în două maniere: fie de la 0 dB este crescut în
trepte de câte 5 dB până când pacientul semnalizează că aude , fie de la
o intensitate mai mare se scade intensitatea sunetului în trepte de câte 5
dB până ce se stabilește valoare minim audibilă (este vorba de metoda
descendentă de căutare a pragului, care este mut mai optimistă ).
 Important este să fie folosită aceeași metodă atunci când se compară
rezultatele.
Notarea rezultatelor.
- Pragurile de la urechea dreaptă se notează cu un cerc roșu O ;
- Pragurile de la urechea stângă se notează cu o cruce albastră ;
- Simbolurile sunt reunite printr-o linie continuă.
Valori normale. Audiția este considerată ca satisfăcătoare din punct de vedere
al comunicării interumane dacă pragul auditiv pe frecvențele între 250 - 2000 H Z
ale zonei conversaționale este între 0-30 dB HL. Mai nou, autorii americani
consideră că pentru adulți media pragurilor tonale între 1000-40 H Z nu trebuie
să fie mai proastă de 25 dB HL, iar în cazul copiilor , de 30 dB . Hipoacuzia
devine handicapată dacă pierderea auditivă este mai mare de 30 dB.
Clasificarea pierderilor auditive în funcție de media pragurilor tonale pe 0,5,1,2
kHZ :
0-25 dB - auz normal
25-50 dB - hipoacuzie ușoară
50- 70 dB - hipoacuzie moderată
70- 90 dB - hipoacuzie severă
90-120 dB -hipoacuzie profundă
Peste 120 dB- cofoză
Conducerea osoasă. În condiții normale de audiție, nu există un profit
semnificativ de pe seama conducerii sunetelor pe cale osoasă. Totuși, în
perceperea timbrului propriei voci ea este deosebit de importantă, ceea ce
explică problemele de recunoaștere a acesteia atunci când ascultăm o
înregistrare. Testarea conducerii osoase este deosebit de importantă deoarece
ea ne ajută să determinam cu ce fel de surditate ne confruntăm.
Metodă :
- Se testează pe rând fiecare ureche;
- Se începe pe partea unde lateralizează Weber-ul;
- Se testează frecvențele de 1000, 2000, 3000, 4000, 500 și 250 H Z , în
aceeași manieră în care s-a arătat la determinarea pragului în
conducerea aeriană.
Notarea rezultatelor :
 - Pragurile de la urechea dreaptă sunt notate printr-o paranteză rotundă
deschisă la dreapta, atunci când urechea controlaterală nu este mascată
și printr-o paranteză dreaptă , cu aceeași deschidere, atunci când se
maschează urechea controlaterală;
- Pragurile de la urechea stângă sunt notate printr-o paranteză rotundă
deschisă la stânga, atunci când urechea controlaterală nu este mascată
și printr-o paranteză dreaptă, cu aceeași deschidere, atunci când se
maschează urechea colaterală;
- Punctele astfel marcate sunt reunite printr-o linie continuă.
Valori normale. Pragurile osoase ale unei urechi normale sunt 0 dB HL .
Mascarea :
- Se referă la asurzirea urechii controlaterale (a urechii netestate);
- Este indispensabilă realizării unei audiograme corecte atunci când
diferența între pragurile auditive ale celor două urechi este importantă
(mai exact, atunci când diferența între conducerea aeriană a urechii
testate și conducerea osoasă a urechii netestate este mai mare sau
egală cu 40 dB );
- Fără o mascare eficientă, sunetele transmise la urechea mai afectată vor
fi auzite în urechea mai bună datorită lateritizării transcraniene. S- ar
obține în această situație o ”curba fantomă,,;
- Mascarea se poate face cu zgomot alb sau zgomot tip bandă îngustă ;
- Se pot utiliza în practică diverse tehnici ale mascării ( metoda căutării
platoului de mascare, metoda formulei sau metoda combinată);
- O mascare corectă trebuie să îndeplinească o anumită intensitate
maximă care ar perturba recepționarea sunetului în urechea testată;
Remarci:
Diferența de intensitate între cele două căi de transmisie este de 35 dB.
Pentru a se obține curbe superpozabile în cazul unui auz normal, presiunea
sonoră transmisă în vibratorul osos folosit la testarea CO este cu 35 dB mai
mare ca presiunea sonoră emisă la nivelul căștilor supra- aurale.
Testele audiometriei pe cale osoasă :
1) Rinne-ul audiometric este obiectivat prin diferența de intensitate între
pragurile aeriene și cele osoase:
 - Pentru o ureche normală curbele aeriană și osoasă se presupun Rinne-
ul este nul;
- Pentru o patologie de ureche medie: curba aeriană este mai proastă
decât cea aeriană: Rinne-ul este negativ;
- Un Rinne pozitiv este imposibil dacă audiometrul este bine calibrat.
2) Weber-ul audiometric :
- Vibratorul este plasat pe frunte ( aceasta presupune existența unui
audiometru cu calibrare specială).
- Se testează toate frecvențele;
- Se cere pacientului să arate în care ureche lateralizează sunetul;
- Metoda prezintă interes deoarece poate arăta lateralizarea sunetului
acolo unde diapazonul nu o poate face (utilă de exemplu în alegerea
urechii de operat într-o transmisie simetrică, bilaterală ).
Aspectul audiometric al hipoacuziilor
Hipoacuzia neurosenzorială (de percepție pură )
Urechea externă și urechea medie sunt intacte; este vorba de o afectare
strictă a organului receptor.
În acest tip de patologie se asociază veritabile distorsiuni ale senzației
sonore.
Așa cum aminteam mai sus, în mod normal, cele doua curbe, aeriană și
osoasă se suprapun; din cauza unor considerente ce țin de calibrare, se admite
o diferență între ele de 5-10 dB HL. În practică se întâlnesc diverse aspecte ale
audiogramei, situațiile în care există căderi pe frecvențele acute fiind de departe
cele mai frecvente .
Hipoacuzia de transmisie pură
Este vorba despre o patologie a urechii externe sau a urechii medii. O
astfel de hipoacuzie se va caracteriza pe o audiogramă printr-o deplasare a
câmpului auditiv pe axa intensităților.
Rinne-ul audiometric este întotdeauna negativ, pierderea auditivă fiind
mai importantă pe frecvențele grave.
Hipoacuzia mixtă
Este destul de frecventă, fie ca asociere a celor două patologii
precedente, fie ca entitate clinică. Jena socială a unei astfel de surdități depinde
de importanța relevantă a afectării aparatului de transmisie sau a celuii de
percepție .
Conducerea aeriană este afectată în mod variabil, predominant pe
frecvențele acute. La fel și conducerea osoasă.
Rinne-ul audiometric este întotdeauna negativ pe frecvențele joase,
negativ sau nul pe frecvențele acute.
Audiometria supraliminară
Dacă audiometria tonală liminară are ca scop determinarea pragurilor
auditive, testele audiometriei supraliminare evidențiază distorsiunile senzațiilor
sonore. Aceste fenomene sunt foarte importante, ele fiind sursa discordanțelor
între rezultatele examenelor audiometrice și posibilitățile reale ale subiectului.
Audiometria supraliminară va califica ceea ce se întâmplă deasura
pragului auditiv, prin explorarea câmpului dinamic al urechii.
Există trei tipuri de distorsiuni:
- Distorsiunile axa frecvențelor: urechea este dezacordată , înălțimea este
anormal percepută; un sunet pur poate fi interpretat drept un sunet
complex;
- Distorsiuni pe axa intensităților : este vorba despre o relație anormală
între senzația subiectivă de intensitate și intensitatea fizică a sunetului;
- Distorsiuni în axa timpului : senzația subiectivă de durată a sunetului
este anormală în raport cu timpul: senzația subiectivă de durată a
sunetului este anormală în raport cu timpul real ;în acest caz , fie este o
remanență a sunetului, fie o oboseală auditivă anormală(datorată unei
degradări a pragului în timp).
Unele dintre aceste teste au o importanță relevată în practica
audiometrică, rezultatele lor fiind orientative pentru topodiagnosticul leziunii.
Excluderea unei leziuni retrocohleare nu se poate face decât cu ajutorul
explorării imagistice(RMN cu gadolinium ).
Cele mai utilizate teste ale audiometriei supraliminare sunt testele
SISI( Short Increment Sensitivity )și TDT ( Tone Decay Test ).
Testul SISI sau testul de sensibilitate pentru creșterile mici, este o
măsură a distorsiunii senzației de intensitate.
El pornește de la principiul că o ureche cu leziune cohleară detectează mai ușor
creșterile mici ale intensității sunetului decât o ureche normală.
Metodă . pentru realizarea acestui test se dau pentru început 20 dB HL peste
pragul auditiv. Din cinci în cinci secunde apare o creștere de 200 ms a
intensității sunetului. Pentru înțelegerea procedurii de către pacient se va crește
intensitatea sunetului la început cu 5 dB , apoi cu 3 si 2 dB. Pentru testarea
propriu zisă , se dau 20 de creșteri a câte 1dB. Fiecare creștere are un scor de
5%. Daca rezultatul final este intre 75-100%, înseamnă că urechea
respectivă ,,recrutează”, sugerând o leziune la nivelul cohleei. O valoare mai
mică de 25%nu este sigur leziune cohleară, iar rezultatul de 30-60% este
dubios.
Testul TDT sau proba ,,căderii pragului ” este de fapt un test al adaptării
sau al oboselii perstimulatorii. El vizează distorsiunile în axa timpului.
Urechea supusă unui sunet sau zgomot de lungă durată își diminuează
sensibilitatea. Acest fenomen este în mod particular marcat pentru frecvențele
înalte și este datorat mecanismelor protectoare ale urechii, de adaptare
fiziologică.
O ,,adaptare” excesivă, depășind normele fiziologice, este legată de
patologic; vorbim în acest caz de oboseală nervoasă .
Metodă. Având în vedere că pentru frecvențele acute există o adaptare
fiziologică importantă a urechii, este indicat ca testul să se realizeze de
frecvențele de 500 și 1000, 2000 HZ.
Se instruiește pacientul să semnalizeze atât timp cât aude sunetul nemodificat.
Se dau 5 dB peste prag și se emite sunet la intensitatea respectivă timp de 60
de secunde. Dacă pacientul nu aude sunetul tot minutul, se mai crește
intensitatea cu încă 5 dB. Testul se săvârșește atunci când pacientul a auzit
sunetul continuu 60 de secunde. Dacă diferența între valoare finală a intensității
și cea de la care la început testul este mai mare de 30 dB HL, se bănuiește o
leziune retrocohleară. O valoare de 0-25 dB HL indică o leziune cohleară.
În afara celor două teste descrise mai sus și care se mai practică încă în
exploatarea audiometrică, mai există o serie de teste descrise în cărțile de
specialitate dar care azi unt considerate desuete. Totuși , vom face pe scurt
referință la două dintre :
- Testul Fowler . Nu se realizează decât dacă patologia este unilaterală.
Metodă. Prin cască se trimite la cele două urechi un sunet având aceeași
intensitate și frecvență psihoacustică. Această intensitate nu este percepută la
fel în ambele urechi. Se modifică intensitatea sunetului trimis în urechea
bolnavă până se obține aceeași senzație de intensitate în cele două urechi.
- Testul Luscher. Este vorba despre măsurarea pragului diferențial de
intensitate.
Metodă. La nivelul căștii se prezintă un sunet pur de 30 dB SL. Acest sunet este
modulat în intensitate. Amplitudinea variațiilor este între 0-6 dB. Se cere
pacientului să urmărească modificările și să le semnalizeze. Se decelează
astfel cea mai mică modulație percepută de pacient la frecvența respectivă.
1-0,8 dB- test normal
0,8-0,6 dB- test dubios
0,6-0,1dB- test patologic :recruitment
2-3,4,5 dB- test patologic: inversul recruitmentului.
Audiometria autonomă Beskesy
Reprezintă, de asemenea, o metodă de explorare audiometrică
subiectivă de auto-căutare a pragului auditiv, care a fost abandonată în zilele
noastre din cauza incomodității sale, în special pentru pacient. Ea a fost
imaginată de Bekesy în 194. Varianta îmbunătățită a testului (Jerger,
1960 )0presuune căutarea pragului auditiv folosind două tonuri, unul continuu și
altul întrerupt. Testul necesită o aparatură specială. El face parte uneori din
protocolul de evadare a hipoacuziilor neurosenzoriale sau a celor nonorganice.
Metoda este bazată pe reducerea automată a intensității tonului atât timp
cât pacientul indică că aude sunetul în ureche, prin apăsarea unui buton. Atunci
când acesta nu mai percepe sunetul și deci nu mai apasă butonul, intensitatea
sunetului va crește automat din nou.
Audiometria vocală
Dacă audiometria tonală este o metodă subiectivă de cuantificare a
pierderilor auditive cu ajutorul căreia evaluăm starea organului periferic al
audiției , audiometria vocală reflectă funcția auditivă.
Iată pe scurt principalele scopuri ale utilizării testelor audiometriei vocale:
1. Diagnostic (diverse tipuri de patologie: hipoacuzie neurosenzorială,
hipoacuzii de transmisie sau tulburări centrale de procesare auditivă);
2. Monitorizare terapeutică (verificarea eficienței tratamentului medical sau
chirurgical);
 3. Indicației operatorie (de exemplu, alegerea urechii de operat prin
practicarea Weber-ului vocal, în cazuri de otoscleroză bilaterală, cu
audiograme tonale simetrice)
4. Expertiza medico-legală (diagnosticare hipoacuziilor neorganice);
5. Verificarea rezultatelor audiometriei tonale (prin compararea pragului
recunoașterii vorbirii cu media pragurilor tonale).
6. Protezare (indicația protezării/alegerea urechii de protezat dar și
evaluarea eficacității protezării auditive).
Stimulul testelor audiometriei vocale este vorbirea sau materialul fonetic.
Aceasta poate fi reprezentat de:
-cuvinte mono-sau bisilabice;
-cuvinte fără sens (logatomi);
-propoziții ;
-numere;
-silabe.
Testele inteligibilității vorbirii să îndeplinească câteva condiții;
-cuvintele din listă să aibă același sens și număr de silabe;
-să nu existe cuvinte cu sens dublu;
-pronunțarea structurilor să fie fixă;
-cuvintele să facă parte din vocabularul subiectului;
-listele de cuvinte sau propoziții să fie echilibrate fonetic.
În funcție de materialul fonetic utilizat (de obicei se folosesc liste a zece
structuri), curbele obținute în testele audiometriei vocale au o înclinare diferită,
în funcție de importanța intervenției supleanței mentale a individului. Acesta se
referă la abilitatea persoanei respective de a reconstrui o anumită structură
fonetică (cuvânt , frază) atunci când înțelege corect doar o parte din ea.
Supleanța mentală este influențată de anumiți factori, cum ar fi de
exemplu familiaritatea cuvântului sau gradul de inteligență a individului. Pentru
perceperea și înțelegerea corectă a vorbirii este necesară experiența unui prag
auditiv nealterat pe o anumită plajă frecvențială, cunoscută sub numele de ,,arie
conversațională”, a cărei dinamică este de 30 dB.
Metodă. Stimulii testelor audiometriei vocale se pot prezenta la căști,
vibrator sau câmp liber.
Condițiile de lucru pot fi în liniște sau zgomot competitiv. Înainte de realizarea
propriu zisă a testului trebuie făcută calibrarea audiometrului pentru audiometria
vocală, prin ajustarea valorii indicate de VU-metru în dreptul valorii 0dB, cu
ajutorul unui ton de 1 kHz înregistrat la începutul benzii sau compact
discursului.
Se începe cu prezentarea unei liste complete la o intensitate egală cu 20
dB peste media pragurilor tonale pe 0,5; 1;2 kHz , presupunând că la aceasta
intensitate ar trebui să fie recunoscute toate cuvintele din listă.
Dacă nu, se crește intensitatea până când este atinsă inteligibilitatea
maximă. Se prezintă apoi liste la intensități descrescătoare. Pe măsură ce se
crește intensitatea de prezentare a sistemului, se disting succesiv mai multe
praguri:
- Pragul de detectare a vorbirii, adică intensitatea la acre subiectul aude
dar nu înțelege vorbirea;
- Pragul de inteligibilitate sau de recunoaștere a vorbirii, acea intensitatea
la subiectul recunoaște corect 50%din cuvinte;
- Maxim de inteligibilitate sau procentul maxim de cuvinte corect repetate.
Rezultatele testului se înscriu într-un sistem de coordonate (cuvinte corect
repetate(%)- intensitate (dB).
Parametrii ei mai importanți în interpretarea unei audiograme vocale sunt;
- Pragul d inteligibilitate sau de recunoașterii a vorbirii, acea intensitate la
care subiectul recunoaște 50% cuvinte, corect;
- Maximum de inteligibilitate sau procentul maxim de cuvinte corect
repetate;
- Scorul discriminării vorbirii sau procentului de cuvinte recunoscute la 35
dB peste pragul de inteligibilitate.
Aspectele patologice în audiometria vocală
- Curbă mai redresată decât cea de referință ; corespunde unei curbe
tonale mai proaste pe frecvențele grave decât pe cele acute;
- Curbă patologică, paralelă cu norma: corespunde unei simple pierderi de
intensitate fără distorsiuni; este cazul unei hipoacuzii de transmisie;
- Curbă mai înclinată decât referința corespunde unui mare dezechilibru
între frecvențe sau a unor distorsiuni importante ;
 - Dacă după atingerea maximului de 100% curba recade, se obține
aspectul de curbă în clopot sau roll over care pare cel mai frecvent ca
sugestivă pentru leziuni retrocohleare dar poate fi explicată și de
existența recruitmentului la nivelul cohleei.
Remarci :
- Curba inteligibilății se poate căuta și în conducerea osoasă;
- Problemele de mascare a urechii controlaterale trebuie luate în
considerație ca și la practicarea audiometriei tonale.
Testele speciale ale audiometriei vocale la:
-copii;
-bătrâni;
-persoane cu tulburări de procesare auditivă centrală;
La copii, se cunoaște fără îndoială rolul crucial al auzului în dobândirea și
utilizarea limbajului oral. Evaluarea perceperii vorbirii la copii este uneori destul
de dificil de făcut deoarece perceperea auditivă este limitată de pierderea
auditivă, mai ales la copiii cu hipoacuzii profunde. În evaluarea perceperii
vorbirii la copil intervin o serie de variabile ce pot pune în dificultate
interpretarea rezultatului. Un exemplu de variabilă internă care șine de individ,
este conținutul vocabularului copilului care, la subiecții cu hipoacuzii congenitale
sau dobândite perlingual, este foarte limitat. Un alt considerent de luat în seamă
este abilitatea copilului de a înțelege procedura testului. În afară de aceste
variabile, există o serie de influențe metodice , cum ar fi: tipul prezentării
stimulului , tipul testului închis sau deschis, condițiile de efectuare a testului
(zgomot competitiv, reverberația ).
Testele de tip deschis sunt acelea în care subiectul, teoretic , are un număr
nelimitat de posibilități de răspuns. În testul respectiv, nu sunt date copilului
răspunsuri alternative: el este liber de a răspunde orice.
Testele de tip închis limitează răspunsul subiectului la un anumit număr de
posibilități. Un avantaj al acestui test este acela de a permite indicarea
răspunsurilor corect prin identificarea imaginilor ce corespund semnalului
acustic. De la vârsta de 12 ani se pot utiliza listele standard, pentru adulți.
Măsurarea recunoașterii vorbirii:
- La adulții în vârstă , există de asemenea, o serie de factori ce
influențează evaluarea perceperii vorbirii, cum ar fi :
  Modificări în sistemul nervos central;
 Factori neauditivi ;
 Efortul de memorare și ascultare;
 Viteza de procesare și răspuns;
 Lima nativă;
 Factori externi.
Testele descrise în literatură ca fiind cele mai utilizate în practică sunt:
- Testul cunoașterii vorbirii în liniște ( Jerger și Jerger, 1971);
- Testul recunoașterii vorbirii în zgomot (Nilson, 1994);
- Testele ale funcției auditive centrale: testul de identificare a propozițiilor
(Jerger, 1983), testele dicotice (Martin și Cranford, 1991).
- La persoanele cu tulburări centrale de integrare a mesajului e folosesc o
serie de teste speciale cum ar fi :
 Testele monoaulare cu stimuli filtrați: vorbire filtrată, vorbire
comprimată(Bocca, 1958; Korsan Benysten, 1973 ).
 Testele dicotice cu identificare de propoziții: propoziții competitive,
cuvinte;
 Teste ale identificării vorbirii în zgomot, în prezentarea ipsilaterală
a acestuia (Heilman ,Hammer și Wilder, 1973; Morales, Garcia și
Poole, 1972 )
Audiometria obiectivă
Impedansmetria este o metodă diagnostică de mare utilitate, devenită un
examen de rutină al bilanțului audiometric, execuția ei fiind facilă și rapidă.
Ea permite evaluarea:
- Integrității sistemului de transmisie al urechii medii;
- Presiunii urechii medii/,
- Funcției tubare;
- nn. V, VII;
De la fizică știm ce că impedanța este o forță ce se opune unei
acțiuni. Impedanța acustică este forța ce se opune trecerii sunetului prin
urechea medie spre urechea internă. Ea este o combinare între rezistență și
reactanță .
 Rezistența este componenta ce se datorează frecării (fracțiune între
osișoare, pasajul aerului către mastoidă). Rezultă o pierdere de energie
independentă de frecvență.
Reactanța este datorată efectelor opuse ale masei (timpan, volum de aer
din cavități, masă efectivă a osișoarelor) și ale rigidității.
Masa determină reactanța pozitivă și este direct proporționată cu
frecvența, pe când rigiditatea determină reactanța negativă , acest factor fiind
invers proporțional cu frecvența. La frecvențe joase acționează factorul rigiditate
care împiedică sistemul să atingă viteză și amplitudini mari .
Rigiditatea, jenează și frânează vibrațiile. La frecvențe înalte, este masa
care jenează vibrațiile. Astfel, pe măsură ce frecvența crește, efectele de masă
se accentuează iar cele de rigiditate scad.
Admitanța este proprietatea mai mare sau mai mică , a unui sistem de a
se opune unei astfel de mișcări alternative. Ea depinde de masa și rigiditatea
sistemului, iar unitatea de măsură este ohm-ul .
Imitanța este termenul general privind statutul admitanței și al
impedanței.
Complianța care traduce elasticitate, este inversul rigidității. Unitățile sunt
exprimate în volum echivalent. Absorbția unui sunet întru-un mediu depinde în
particular de elasticitatea acestui mediu. Cantitatea absorbită de un corp poate
fi asimilată cu cea absorbită de o cavitate cu pereți solizi și volum cunoscut,
știind că energia absorbită este cu atât mai mare cu cât volumul este mai mare .
Complianța sistemului timpano-osicular este între:
- 0,3-1,4 ml adult;
- 0,2-0,9 ml la copil.
Aparatele utilizate în audiologie dau rezultate fie în unități de complianță
(mls), fie în unități de admitanță (mohm).
Impedanța și complianța sistemului timpano-osicular. Principiul de
studiu al imitanței sistemului timpano-osicular constă în trimiterea unui
sunet in CAE al cărui meat este obturat, pentru a evalua cantitatea de
energie sonoră absorbită de membrana timpanică, supusă la diferite
condiții de presiune.
În practică, sunetul emis de sondă are o frecvență joasă, de 226
Hz . această frecvența permite studiului factorului de rigiditate și al
 mobilității timpanice. Există și aparate ce emit frecvențe mai înalte ( 678
Hz) și care permit studiul altor componente ale impedanței și sistemului
timpano-osicular; utilizarea lor este mult mai complexă iar interpretarea
rezultatelor este total diferită.
Principiul aparaturii de impedanță. Impedansmetrele sunt alcătuite
dintre o unitate de comandă și o cască
- Unitatea de comandă este divizată în trei parți, fiecare deservind către
unul din cele trei tuburi care trec prin sondă:
1. Primul tub este legat prin intermediul unei căști la un generator care
emite un sunet cu frecvență de 226 Hz și o intensitate variabilă
2. Al doilea tub măsoară valoarea undei reflectate grație unui
microfon ;de fapt, o parte din sunetul incident trece în urechea medie,
iar altă parte este reflectată de membrana timpanică și captată de
acest microfon care permite măsurarea sunetului reflectat cu ajutorul
unui voltmetru sau a unei balanțe, ce este de fapt o punte electrică.
etalonarea balanței este făcută astfel încât să existe, ce este de fapt,
o cavitate de 2cc. Etalonarea trebuie verificată frecvent datorită
sensibilității crescute a aparatului la variațiile termice. Sensibilitatea
voltmetrului trebuie reglată în funcție de ceea ce studiază:
timpanometria sau reflexul stapedian. Pentru aparatele automate,
schimbarea sensibilității se efectuează fără intervenție.
3. Al treilea tub este legat de o pompă prin care se poate varia
presiunea în CAE. Scara de ventilație este între +2000- 400 daPa
(sau mm H2O).
- Casca audiometrică (de o parte; prin ea se realizează stimularea sonoră
controlaterală; etalonarea este făcută în dB HL)
- Sonda auriculară (de cealaltă parte; prin ea se realizează stimularea
ipsilaterală, etalonarea fiind făcută în dB SPL).

Măsurători. Măsurătorile impedanței acustice pot fi clasificate în două grupe:

- măsurători statice, studiază impedanța la presiune atmosferică și în absența
contracției musculaturii din urechea medie; ele sunt din ce în ce mai puține
realizate deoarece există o mare dispersie a rezultatelor normale, ceea ce le
face puțin rentabile;
- măsurători dinamice, ce analizează variațiile de impedanță în timpul
modificărilor de presiune aeriană în conductul auditiv, în prezența contracției
musculaturii endotimpanice. Din această clasă fac parte timpanometria și
reflexul stapedian .