Prin decizia nr. 1941/05.04.

2023[1], Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia de contencios

administrativ şi fiscal a hotărât că anularea unei cereri de chemare în judecată ca netimbrată şi
ca nesemnată se încadrează numai în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.
proc. civ., iar nu în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.
invocate de parte.

Instanţa de recurs a mai constatat că cererea de chemare în judecată semnată și trimisă pe e-

mail îndeplinește condiția semnăturii olografe, astfel că nu se impune semnarea cererii în
original și cu atât mai puțin anularea cererii pentru lipsa semnăturii, pentru că ”necesitatea
semnării în original a cererilor adresate instanţei… nu este prevăzută în mod expres de
normele de procedură civilă, atât timp cât transmiterea actelor de procedură este valabilă şi
prin mijloacele rapide de comunicare: fax, poştă electronică”.

Notă critică

I. Este complet de neînţeles (şi nu doar pentru că instanţa nu motivează deloc cu privire la
recalificarea motivelor de recurs) cum un recurs în care se critică soluţia unei instanţe de
admitere a excepţiei nulităţii şi de anularea a unei cereri de chemare în judecată şi ca
netimbrată şi pentru lipsa semnăturii poate fi analizat „numai” prin perspectiva prevederilor
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deşi recurentul invocase şi prevederile art. 488 alin. (1)
pct. 5 C. proc. civ.

Acesta pentru că prevederile care reglementează conţinutul obligatoriu al cererii de chemare

în judecată sunt conţinute de norme de drept procesual, adică unele care „reglementează
modul de judecată de către instanțele de judecată a pricinilor privitoare la drepturi civile sau
interese legitime”[2], iar nu de norme de drept material.

Legea procesuală nu are o definiţie a sintagmei „drept material”, iar distincţia dintre legea de
fond (substanţială) şi cea procedurală precum şi relativa lor autonomie, deşi realizată de ceva
timp în ştiinţa dreptului, a fost receptată în dreptul pozitiv abia prin noul cod de procedură
civilă.

Dreptul procedural reprezintă substanţa reglementărilor vizând modul de judecată, soluţionare

şi executare a cauzelor vizând drepturi şi interese civile (lato sensu – non penale). Aplicarea
acestor reguli la un caz particular dedus judecăţii se obiectivează într-un proces civil, care este
activitatea de judecată desfăşurată de instanţă şi alţi participanţi în condiţiile legii, în scopul
confirmării sau realizării drepturilor subiective materiale sau a intereselor lor legitime.

Va rezulta că dreptul substanţial, legea materială este reprezentată de acele norme juridice ce
reglementează raportul juridic patrimonial sau nepatrimonial dedus judecăţii, cel în virtutea
căruia subiectul activ pretinde, cu concursul forţei coercitive a statului, o anumită conduită
corespunzătoare de la subiectul pasiv[3].

În cazul prezentei speţe, diferenţierea lege materială/lege procesuală nu era deloc dificil de
realizat (precum în situaţia deciziei Î.C.C.J. completul R.I.L. nr. 3/2020, pct. 23 şi pct. 30-
32[4]), indiferent de faptul că normele de procedură analizate nu erau cuprinse în codul de
procedură civilă.

Fiind unanim acceptat că izvoarele dreptului procesual civil nu se regăsesc doar în Codul de
procedură civilă şi legile de modificare şi completare a acestuia, ci şi în alte acte normative
(începând cu Constituţia şi terminând cu diferite legi care reglementează modul de judecată a
cauzelor civile de către instanțele de judecată precum Codul muncii, Legea nr. 263/2013 etc.),
calificarea unei norme ca fiind de dreptul substanţial sau de drept procesual se face în funcţie
de obiectul reglementării, iar nu în funcţie de sediul materiei.

Astfel, simplul fapt că regulile privind timbrarea cererilor adresate instanțelor judecătorești
sunt cuprinse într-un act normativ distinct de Codul de procedură civilă nu face ca prevederile
acestei ordonanţe să fie considerate dispoziţii de drept substanţial pentru că nu guvernează
raportul de drept dedus judecăţii (astfel cum este explicitat conform art. 194 lit. c-e), ci norme
de procedură propriu-zisă.

De aceea, analiza legalităţii interpretării şi aplicării O.U.G. nr. 80/2013 (şi, cu atât mai mult, a
normelor care au justificat anularea cereri de chemare în judecată datorată lipsei semnăturii)
se poate face doar în temeiul prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

II. După cum am mai arătat cu o altă ocazie[5], şi în speţa de faţă Î.C.C.J. face o confuzie
între conţinutul cererii de chemare în judecată şi modalitățile prevăzute de lege pentru
formularea unor cereri înaintate instanţelor, interpretarea Curţii de Casaţia având ca rezultat
că, în cazul adresării unor cereri instanţelor prin mijloacele rapide de comunicare (fax, poştă
electronică), nu este nevoie nici de o semnătură electronică şi nici de o semnătură olografă.

Or această concluzie este evident contrară art. 194 lit. f) C. proc. civ. care stipulează că
„cererea de chemare în judecată va cuprinde … semnătura”.

Cu privire la această condiţie, exmplificativ, în doctrină s-a arătat că „existenţa semnăturii pe

orice cerere adresată instanţei, pe de o parte, face dovada însuşirii conţinutului cererii de către
titularul sau, iar, pe de altă part, constituie un element de atestare a identității celui care
figurează ca titular al cererii cu cel care a întocmit sau şi-a însușit efectiv înscrisul”[6].

De aceea, s-a considerat că „înaintarea unui exemplar imprimat de pe originalul scanat nu este
suficient, semnătura trebuind să fie olografă şi aplicată în original la finalul cererii pentru a fi
clară însușirea textului acesteia”[7].

De altfel, chiar Î.C.C.J. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă
a stabilit, prin Decizia nr. 34/2016
(par. 114), că documentul PDF reprezintă doar o copie a documentului emis în formă clasică
(pe suport hârtie), astfel că nici semnătura care a fost scanată odată cu restul înscrisului care
nu s-a materializat în formă electronică potrivit dispoziţiilor legii speciale nu valorează
originalul semnăturii părţii.

O cerere a transmisă instanţelor prin e-mail ca ataşament al unui mesaj electronic în

format .pdf (Portable Document Format) nu reprezintă cererea în original şi cu semnătura
titularului, chiar dacă fișierul a fost imprimat de serviciile auxiliare ale primei instanțe și
atașat în format de hârtie la dosarul format pentru că documentul adresat instanţei cuprinde
o semnătura dintr-o reproducere (de tip fotografic) a documentului original.

Copia scanată (operație care permite trecerea datelor dintr-un document de hârtie pe un alt
document în format digital în urma căreia se produce ca rezultat o imagine digitală) a cererii
de chemare în judecată care cuprindea semnătura olografă a reclamantului nu este „înscris în
formă electronică” cât timp nu se supune prevederilor Legii speciale nr. 455/2001 privind
semnătura electronică.

Acest document este un „înscris pe suport informatic” – document care reproduce pe suport
informatic date ale unui act juridic care nu este făcut în formă electronică – care, potrivit art.
266 C. proc. civ. are acelaşi regim juridic cu înscrisurile pe suport hârtie, iar conform art. 286
C. proc. civ. privind regimul copiilor, copia, chiar legalizată, de pe orice înscris autentic sau
sub semnătură privată nu poate face dovadă decât despre ceea ce este cuprins în înscrisul
original.

Va rezulta că scanarea şi transmiterea prin poşta electronică a cererii de chemare în judecată

au ca rezultat depunerea la dosar a unei copii, iar nu a exemplarului original, acesta rămânând
la transmiţător.

Art. 199 C. proc. civ. reglementează doar modul de „înregistrare” în evidenţele instanţei a
actelor de procedură (deloc întâmplător, procedura de verificare a conţinutului cererii de
chemare în judecată este stabilită prin texte care urmează celui analizat).

În această situaţie, similar ipotezelor când cererile sunt depuse personal la registratură sau
transmise prin poştă şi curierat în care se poate ivi cazul lipsei semnăturii acestora, la fel de
firesc este ca, şi în cazul trimeterii actelor de procedură prin fax sau e-mail, să se poată pune
în discuţie lipsa semnăturii autorului actului de procedură.

De aceea, faptul că partea a expediat cererea printr-unul din modurile permise de lege şi ale
căror efecte sunt asimilate celui depunerii personal la registratură, nu are, prin el însuşi,
consecința recunoașterii valabilității actului, valabilitate care să rezulte din simpla utilizare a
postei electronice, la fel cum utilizarea serviciilor poştale sau de curierat nu poate avea
consecinţa recunoașterii valabilității unei cereri nesemnate, doar pentru faptul că s-a transmis
instanței printr-un dintre mijloacele prevăzute de lege.

P.S. 1 Hotărârea casată este criticabilă din perspectiva analizării deodată a celor două excepţii,
deoarece art. 248 alin. 2 C. proc. civ. a stabilit imperativ ordinea de soluţionare a excepţiilor,
prevăzând că instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi
asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz,
cercetarea în fond a cauzei, iar în cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii,
instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc
(iar stabilirea ordinii de soluţionare excepţiilor invocate simultan trebuie, conform art. 14 alin.
2, pusă în discuţia părţilor, ca orice altă măsură realizată de instanţă – spre exemplu,
calificarea motivelor ce recurs invocate de parte).

Apreciez că existenţa neregularităţii lipsei semnăturii împiedică instanţa să soluționeze orice

alte excepţii sau alte aspecte precum calificarea căii de atac sau rezolvarea cererii de acordare
a ajutorului public judiciar vizând obligația de plată a taxei judiciare de timbru.

Un argument puternic în favoarea acestei afirmaţii este că analiza excepţiei nulităţii pentru
lipsa semnăturii ţine de regulata sesizare a instanţei, astfel că dacă se invocă deopotrivă
excepţia insuficienţei timbrării şi excepţia nulităţii cererii, instanţa va analiza cu prioritate
chestiunea derivând din nesemnarea cererii având în vedere efectele celor doua excepții cu
privire la cererea formulată (lipsa semnăturii atrage inexistenţa unui act de învestire;
inexistenţa sau insuficiența timbrajului are ca premisă tocmai existenţa unui act de învestire)
şi împrejurarea că izvorul obligației de plata a taxei de timbru şi determinarea subiectului
pasiv al acestei obligații rezulta din semnătura făcută pe cererea dedusă judecății.

P.S. 2 Se poate ca şi decizia comentată să fie – cel puţin în privinţa inexistenţei cerinţei
semnăturii, dat fiind caracterul repetitiv al soluţiei, a se vedea decizia nr. 2325/04.11.2021 a
Secției a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție[8] – una dintre acele „hotărâri de
speță care conturează sau reconfigurează practica Î.C.C.J. în domeniul dreptului procesual
civil”[9] iar limite personale pe care nu sunt capabil să le depăşesc să mă împiedice să observ
caracterul progresist al interpretării novatoare pe nedrept criticate.

Se mai poate ca practica analizată să se înscrie într-un nou capitol din „lupta Î.C.C.J cu Noul
Cod de Procedura Civila”[10] însă, pentru modificarea/completarea/înlăturarea unor dispoziții
ale codului (considerate lacunare, redundante sau vetuste), nu este suficientă simpla
pronunţare a unor decizii de la altitudinea de „păzitoare înaltă a legii”, ci mai trebuie ca aceste
„mari revirimente de idei” să fie rezultatul unei cunoaşteri perfecte a dispoziţiilor legale
aplicabile cauzei, a doctrinei şi jurisprudenței şi exprimat printr-o logică fără fisuri[11].

[1] Alina Matei, ÎCCJ. Semnarea cererii de chemare în judecată trimisă pe e-mail și în
original?, JURIDICE.ro, 12 iulie 2023, disponibil aici. Ultima consultare: 18 iulie 2023.
[2] V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, editura Naţional, Bucureşti,
1997, vol. I, p. 158
[3] Decizia nr. 281/2019 din 02.10.2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, REJUST,
disponibilă aici. Ultima consultare: 18 iulie 2023.
[4] Andrei Pap, ÎCCJ. RIL admis ref. motivul de recurs privind modalitatea în care instanţa
s-a pronunţat asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul
avocaților, conform art. 451 alin. (2) CPC, 21 ianuarie 2020, disponibil aici. Ultima
consultare: 18 iulie 2023.
[5] A se vedea Gabriel Lefter, Câteva aspecte privind adresarea unor cereri instanțelor de
judecată prin înscris în formă electronică, JURIDICE.ro, 2 februarie 2022, disponibil aici.
Ultima consultare: 18 iulie 2023.
[6] G. Boroi, M. Stancu, Drept Procesual civil, Ed. Hamangiu, 2015, p. 270
[7] G.-L. Zidaru, P. Pop Drept procesual civil, Ed. Solomon, 2020, p. 22
[8] Alina Matei, ÎCCJ. Apel scanat trimis pe e-mail, JURIDICE.ro, 27 decembrie 2021,
disponibil aici. Ultima consultare: 18 iulie 2023.
[9] Pentru comentariul unor decizii într-adevăr ilustrative ale Î.C.C.J., hotărâri care se ridică la
nivelul misiunii Curţii de Casaţie de a spori calitatea și eficiența justiției în acord cu
standardele europene și, în acest fel, a consolida justiția în interesul cetățeanului, a se
vedeaBianca Nastac, Hotărâri de speță care conturează sau reconfigurează practica ÎCCJ în
domeniul dreptului civil, JURIDICE.ro, 13 iulie 2023, disponibil aici. Ultima consultare: 18
iulie 2023.
[10] A se vedea V. M. Ciobanu Înalta Curte de Casație si Justiție intre aniversarea a 150 de
la înființare si lupta sa cu Noul Cod de Procedura Civila JURIDICE.ro, 30 aprilie 2012,
disponibil aici. Ultima consultare: 18 iulie 2023.
[11] V.M. Ciobanu, op. cit, vol. II, p. 259