Laboratorul Nr.

13

APARATELE DE REPRODUCERE ŞI FUNCŢIA LOR

Aparatele de reproducere sunt reprezentate de aparatul genital feminin şi aparatul genital
masculin.
APARATUL GENITAL FEMININ
Aparatul genital feminin este alcătuit din organele genitale interne şi organele genitale externe.
Organele genitale interne, reprezentate de ovar, trompă uterină, uter şi vagin sunt aşezate în micul
pelvis/bazin, iar cele externe, reprezentate de vulvă, situate la exterior.
Ovarul
Configuraţia externă
Ovarul este un organ pereche care are rol de glandă cu secreţie mixtă, externă şi internă. Are
forma unui ovoid turtit, de 6-8 g, cu diametrul mare de 3-5 cm. Prezintă două feţe, două margini şi două
extremităţi. Culoarea ovarului este roşie-cenuşie. Până la pubertate, suprafaţa lui este netedă, pentru ca în
perioada de fertilitate acesta să prezinte mici reliefuri date de prezenţa unor vezicule mari pline cu lichid,
numite foliculi. La femeile mai în vârstă, suprafaţa ovarului este brăzdată de cicatrice provocate de
involuţia corpilor galbeni care îi dau acestuia aspectul de sâmbure de piersică.
Structura ovarului
Structura ovarului variază cu vârsta. În structura ovarului matur se disting două tipuri
fundamentale de ţesuturi: epiteliul şi stroma conjunctivă.
Ovarul este acoperit la suprafaţă de un epiteliu simplu, sub care se găseşte un înveliş conjunctiv
numit albugineea ovarului, care se continuă fără delimitare netă cu stroma corticalei acestuia. În interior
se află parenchimul glandular, cu cele două zone caracteristice: medulara şi corticala.
Zona medulară este formată din ţesut conjunctiv lax, în care se găsesc elemente vasculare
sangvine şi limfatice, cât şi fibre nervoase vegetative.
Zona corticală conţine elemente cu valoare funcţională: foliculi ovarieni în diferite faze evolutive.
Foliculii primordiali sunt nişte formaţiuni rotunde alcătuite dintr-o celulă mare sferică situată în
centru, care poartă numele de ovocit, şi dintr-un strat de celule mici, turtite sau înalte situate periferic,
numite celule foliculare. Ovocitul reprezintă un stadiu de evoluţie în cursul transformărilor pe care le
suferă celula germinativă primitivă până la stadiul de ovul matur.

NOTĂ: Informaţiile ştiinţifice din text, descrierea structurilor anatomice şi mecanismele de acţiune fiziologică au fost preluate din mai
multe surse ca atare (în întregime), prelucrate parţial sau total. Pentru cursivitatea textului nu apar citările bibliografice. Informaţiile se
regăsesc ca atare în lista de bibliografie recomandată. Informaţiile sunt utilizate ca repere in procesul de predare-învăţare- evaluare,
acestea nu sunt şi nu vor fi pupblicate, respectând codul de conduită deontologică.
 Foliculii ovarieni plini reprezintă un stadiu mai evoluat al foliculilor primordiali. La foliculii plini
ovocitul este înconjurat de o substanţă amorfă care, la rândul ei, este învelită de mai multe straturi de
celule foliculare care alcătuiesc membrana foliculară sau granuloasă.
Foliculii ovarieni cavitari sunt, la rândul lor, stadii şi mai evoluate ale foliculilor plini. Ei se
caracterizează prin prezenţa în membrana foliculară a unor cavităţi pline cu lichid situate între celulele
foliculare. Aceste cavităţi apar ca urmare a degenerării celulelor foliculare, iar lichidul din ele este
secretat de celulele foliculare active.
Foliculii ovarieni maturi reprezintă ultimul stadiu de evoluţie a foliculilor.
Majoritatea foliculilor primordiali degenerează, transformându-se în foliculi atretici.
Structura folicului matur este mai complexă decât cea a stadiilor evolutive premergătoare acestuia.
Ovocitul din foliculul matur, iniţial de ordinul I (diploid), suferă înainte de ovulaţie prima
diviziune de maturare şi devine ovocit II (haploid), formă sub care este expulzat în timpul ovulaţiei.
După eliminarea ovocitului, foliculul ovarian matur se transformă în corp galben, care ia naştere
prin trasformarea celulelor foliculare în celule endocrine ce secretă progesteron.
Vascularizaţia ovarului este asigurată de artera ovariană, ramură a aortei abdominale, şi de
ramura ovariană din artera uterină. Sângele venos ajunge în final în vena cavă inferioară.
Inervaţia este asigurată de nervi din plexurile vegetative aortice şi hipogastric.
CALEA GENITALĂ
TROMPELE UTERINE
Trompele uterine (tubele uterine) sunt conducte musculo-membranoase care se întind de la ovar
până la uter, cu care comunică prin orificii numite ostii uterine. Extremitatea laterală prezintă ostiul
abdominal ce se deschide în cavitatea abdominală. Au o lungime de 7 – 12 cm şi se împart în patru
porţiuni: intrauterină (situată în peretele uterin), istmul trompei, ampula tubei şi infundibulul.
Structura trompei
Peretele trompei este alcătuit din trei tunici: mucoasa, musculara şi seroasa.
Tunica mucoasă prezintă la examenul cu ochiul liber nişte creste longitudinale, mai numeroase şi
mai subţiri la nivelul infundibulului trompei şi mai puţin numeroase la nivelul istmului. Mucoasa este
prevăzută cu celule ciliate şi neciliate ce uşurează trecerea spermatozoizilor şi a ovulului în trompă.
Tunica musculară este formată din fibre musculare netede aşezate în două straturi, unul extern
longitudinal şi altul intern circular sau spiral.
Tunica seroasă este reprezentată de peritoneul care înveleşte trompa.

NOTĂ: Informaţiile ştiinţifice din text, descrierea structurilor anatomice şi mecanismele de acţiune fiziologică au fost preluate din mai
multe surse ca atare (în întregime), prelucrate parţial sau total. Pentru cursivitatea textului nu apar citările bibliografice. Informaţiile se
regăsesc ca atare în lista de bibliografie recomandată. Informaţiile sunt utilizate ca repere in procesul de predare-învăţare- evaluare,
acestea nu sunt şi nu vor fi pupblicate, respectând codul de conduită deontologică.
 Vascularizaţia trompei. Sângele arterial ajunge la nivelul trompei prin arterele uterină şi
ovariană. Sângele venos ajunge în cava inferioară. Limfaticele drenează limfa către ganglionii lombari şi
iliaci. Nervii provin din plexurile ovarian şi uterovaginal.
UTERUL
Este un organ cavitar nepereche interpus între trompele uterine şi vagin. El se află în partea
mediană a cavităţii pelvine, între rect şi vezica urinară. Uterul este fixat în poziţia lui fiziologică prin
ligamentele late, ligamentele uterosacrale şi chinga muşchilor ridicători anali. Fixarea uterului este
relativă, acest organ fiind totuşi mobil, putându-se deplasa în toate direcţiile.
Uterul are formă de pară, cu extremitatea mare orientată superior şi uşor turtit antero-posterior.
Prezintă trei porţiuni: fundul uterului, corpul uterului şi colul uterului.
Structură. Uterul este alcătuit din trei tunici: tunica seroasă, formată din peritoneul uterin, care
aderă puternic în regiunea fundului şi corpului; tunica musculară (miometrul) este formată din fibre
musculare netede, stratul cel mai dezvoltat al uterului. Acestea sunt dispuse în trei straturi: intern,
mijlociu, extern.
Tunica mucoasă (endometrul) căptuşeşte cavitatea uterină, având o structură diferită, în funcţie de
vârsta şi de ciclul ovarian.
Mucoasa uterină, formată dintr-un epiteliu cilindric, este bogată în glande tubuloase ce pătrund
până în miometru. Endometrul are o evoluţie ciclică lunară şi în timpul sângerării menstruale se elimină
în cea mai mare parte, ca în ciclul următor să se refacă din epiteliul fundului glandelor uterine, care nu se
elimină.
În interiorul uterului se găseşte cavitatea uterină, turtită în sens antero-posterior; ocupă atât corpul,
cât şi colul, comunicând în jos cu vagina prin orificiul uterin extern, iar în sus-lateral cu cele două trompe.
Cavitatea uterină este divizată printr-o strangulare situată la nivelul istmului în două
compartimente: cavitatea corpului, mai mare, şi canalul cervical, situat la nivelul colului uterin.
Cavitatea corpului are trei orificii: două laterale, foarte înguste, ce corespund deschiderii tubelor, şi
orificiul inferior ce conduce în canalul cervical. Canalul cervical, de aspect fuziform, prezintă orificiul
intern, ce conduce în cavitatea uterină; orificiul extern este chiar ostiul uterin şi se deschide în vagină.
Vascularizaţia este asigurată de arterele uterine, ramuri din artera iliacă internă. Din acestea se
desprind colaterale care irigă vagina, trompele uterine şi ovarele. Venele uterine se deschid în vena iliacă
internă. Limfaticele conduc limfa spre ganglionii lombari, iliaci şi inghinali.
Inervaţia este asigurată de plexul uterin provenit din plexul hipogastric.

NOTĂ: Informaţiile ştiinţifice din text, descrierea structurilor anatomice şi mecanismele de acţiune fiziologică au fost preluate din mai
multe surse ca atare (în întregime), prelucrate parţial sau total. Pentru cursivitatea textului nu apar citările bibliografice. Informaţiile se
regăsesc ca atare în lista de bibliografie recomandată. Informaţiile sunt utilizate ca repere in procesul de predare-învăţare- evaluare,
acestea nu sunt şi nu vor fi pupblicate, respectând codul de conduită deontologică.
 VAGINUL
Vaginul, segmentul inferior al tractului genital, este un conduct muscular membranos lung de 7-8
cm, care se întinde de la colul uterin până la vulvă. Membrana himenală închide incomplet orificiul
vaginal.
Vaginul prezintă un perete posterior în raport cu rectul şi cu fundul de sac Douglas, unde
peritoneul este în contact cu peretele vaginal şi un perete anterior, care vine în raport cu fundul vezicii
urinare şi cu uretra. În părţile laterale vagina aderă de marginea medială a muşchilor ridicători anali.
Structură. Peretele vaginului este alcătuit din: adventice, la exterior, musculară şi tunica
mucoasă, care este formată dintr-un epiteliu pavimentos stratificat, care, macroscopic prezintă numeroase
cute transversale, iar pe linia mediană a celor doi pereţi, în axul lung al vaginei, se află câte o creastă
longitudinală.
Spre bătrâneţe, aceste cute se şterg. Mucoasa nu are glande, epiteliul vaginal fiind acoperit de
mucusul secretat de glandele colului uterin şi de secreţia glandelor Bartholin.
Vascularizaţia este asigurată de artera vaginală, cât şi de ramuri vaginale ce provin din artera
uterină, artera rectală mijlocie, artera vaginală inferioară şi artera ruşinoasă internă. Venele alcătuiesc
plexul venos utero-vaginal ce se deschide în vena iliacă internă, iar limfaticele conduc limfa în ganglionii
iliaci şi inghinali.
Inervaţia este dublă dată de plexul vegetativ perivaginal, format din ramuriale plexului
hipogastric.
ORGANELE GENITALE EXTERNE
Vulva
Are forma unei fante, alungită în sens sagital şi mărginită lateral de către două repliuri cutanate,
labiile mari şi mici.
Labiile mari sunt două repliuri cutanate de 7-9 cm lungime, cu două feţe, ambele acoperite de
tegument, cea laterală prevăzută cu păr şi glande sebacee mari. Se unesc anterior, spre simfiza pubiană,
prin comisura anterioară a labiilor, situată pe un relief median, acoperit de păr numit muntele lui Venus,
iar posterior se unesc prin comisura posterioară, la câţiva centimetri anterior de anus.
Labiile mici sunt două cute simetrice, situate median de labiile mari şi despărţite de ele prin şanţul
interlabial. Spaţiul mărginit de labiile mici, pe linia mediană, se numeşte vestibulul vaginal, la care
deosebim o zonă anterioară şi o zonă posterioară. Anterior, labiile mici se dedublează fiecare în două
repliuri: unul trece anterior de clitoris şi se uneşte cu cel de partea opusă, formând prepuţul clitorisului, iar
celălalt trece posterior de clitoris şi formează cu cel de parte opusă frâul clitoridian.

NOTĂ: Informaţiile ştiinţifice din text, descrierea structurilor anatomice şi mecanismele de acţiune fiziologică au fost preluate din mai
multe surse ca atare (în întregime), prelucrate parţial sau total. Pentru cursivitatea textului nu apar citările bibliografice. Informaţiile se
regăsesc ca atare în lista de bibliografie recomandată. Informaţiile sunt utilizate ca repere in procesul de predare-învăţare- evaluare,
acestea nu sunt şi nu vor fi pupblicate, respectând codul de conduită deontologică.
 Organele erectile ale vulvei sunt: clitorisul şi bulbii vestibulari (două organe analoage corpului
cavernos al uretrei la bărbat, situaţi la baza labiilor mari). Ca şi penisul, clitorisul prezintă gland, corp şi
rădăcină ataşată de ramurile ischio-pubiene. Clitorisul are o lungime de 5-6 cm.
Vascularizaţia este asigurată de ramuri ale arterei ruşinoase interne; venele se deschid în vena
iliacă internă, iar limfaticele drenează limfa în ganglionii inghinali superficiali.
Inervaţia organelor genitale externe este somatică şi vegetativă; cea somatică este dată de nervul
ruşinos intern şi nervul ilio-inghinal, iar cea vegetativă de plexul hipogastric.
MAMELA
Este formată din glanda mamară şi diferite părţi moi, care o înconjuară. Este o glandă pereche,
anexă a aparatului genital feminin, situată pe peretele toracic anterior, în intervalul dintre coastele III –
VII, de origine cutanată.
Glandele mamare, deşi prezente la ambele sexe, au dimensiuni şi semnificaţii morfofuncţionale
complet deosebite. La bărbat, glandele reprezintă organe rudimentare, cu o structură puţin complexă.
Fiecare glandă mamară este formată dintr-un număr de 10 - 25 lobi glandulari separaţi prin ţesut
conjunctiv în care, în timpul pubertăţii, s-a depozitat ţesut adipos. Fiecare lob glandular este o glandă
tubuloacinoasă ramificată.
Canalele acestor glande sunt colecate de ducte mai mari, numite canale galactofore, care se
deschid la nivelul mamelonului; o proieminenţă a tegumentului .
La nivelul canalelor galactofore se găsesc celule mioepiteliale, care se contractă sub acţiunea
oxitocinei, favorizând ejecţia laptelui.
APARATUL GENITAL MASCULIN
Aparatul genital masculin este alcătuit din organe genitale interne şi organe genitale externe. La
bărbat, organele genitale interne sunt reprezentate de testicul, conductele excretoare şi glandele anexe.
TESTICULUL
Testiculul este un organ pereche care are rol de glandă cu secreţie externă şi internă. Iniţial,
testiculii se formează în regiunea lombară, apoi, începând cu luna 3-a, coboară prin canalul inghinal în
bursele scrotale. Coborârea testiculelor în bursele scrotale este determinată de temperatura mai coborâtă
0
36,5 C, din burse, temperatură la care procesele de spermatogeneză se poate desfăşura în condiţii
optime. În caz că testiculii nu coboară în bursele scrotale, vorbim de ectopie testiculară, care poate fi uni-
sau bilaterală. În testiculul ectopic nu are loc procesul de spermatogeneză.
La adult, testiculul are formă ovală. Dimensiunile testiculului cresc până la pubertate, când acest
proces se opreşte brusc.

NOTĂ: Informaţiile ştiinţifice din text, descrierea structurilor anatomice şi mecanismele de acţiune fiziologică au fost preluate din mai
multe surse ca atare (în întregime), prelucrate parţial sau total. Pentru cursivitatea textului nu apar citările bibliografice. Informaţiile se
regăsesc ca atare în lista de bibliografie recomandată. Informaţiile sunt utilizate ca repere in procesul de predare-învăţare- evaluare,
acestea nu sunt şi nu vor fi pupblicate, respectând codul de conduită deontologică.
 Ca structură, testiculul prezintă o capsulă conjunctivă numită albuginee şi un ţesut propriu
testicular.
Albugineea, o membrană conjunctivă albicioasă, densă, groasă şi rezistentă este acoperită la
exterior de o foiţă viscerală a unei membrane seroase.
La marginea postero-superioară a testiculului, albugineea prezintă o îngroşare de formă
piramidală, numită mediastinul testiculului.
De la mediastin pleacă radiar septuri conjunctive ce străbat parenchimul testicular, delimitând
lobulii testiculului, de formă piramidală cu vârful spre mediastin. Lobulii testiculari, spermatici, sunt în
număr de 250- 300 pentru fiecare testicul; sunt formaţi din 2-3 tubi subţiri sinuoşi, încolăciţi, numiţi tubi
seminiferi contorţi (400-800 într-un testicul), în care se desfăşoară spermatogeneza.
Ţesutul propriu al testiculului sau parenchimul testicular este format din tubii seminiferi contorţi,
glanda interstiţială a testiculului şi ţesutul conjunctiv în care se află vase limfatice şi nervi. Tubii
seminiferi contorţi după cum am precizat anterior, încep la periferia lobulului testiculat sub forma unor
funduri de sac.
La vârful fiecărui lobul, în apropiere de mediastinul testicular, tubii seminiferi contorţi iau un
traiect rectiliniu şi devin tubi drepţi (primul segment al căilor spermatice), pătrund în mediastin, unde
confluează, constituind o reţea anastomozată, numită reţeaua testiculară, care reprezintă al doilea segment
al căilor spermatice. Din această reţea se desprind 10-15 canale eferente care trec din mediastin în capul
epididimului şi se deschid într-un canal unic, canalul epididimar, care este foarte încolăcit şi are o
lungime de 4-6m. El alcătuieşte corpul şi coada epidimului şi se continuă cu canalul deferent. Epiteliul
canalelor eferente şi al canalului epididimar secretă un lichid ce intră în compoziţia spermei.
De fiecare testicul este anexat un organ alungit, epididimul, care reprezintă primul segment
extratesticular al conductelor seminale.
CONDUCTELE SPERMATICE
Căile spermatice sunt conducte de eliminare a spermiilor şi lichidului spermatic. Ele sunt
intratesticulare şi extratesticulare.
Căile intratesticulare sunt reprezentate de tubii seminiferi drepţi şi reţeaua testiculară,
constituind primele două segmente ale căilor spermatice.
Căile extratesticulare sunt: canalele eferente, canalul epididimar, canalul derferent, ejaculator şi
uretra.
Canalul deferent este un conduct excretor lung de 50 cm care continuă canalul epididimar.
Fiecare canal deferent pătrunde în abdomen şi apoi în bazin, unde se termină înapoia vezicii urinare

NOTĂ: Informaţiile ştiinţifice din text, descrierea structurilor anatomice şi mecanismele de acţiune fiziologică au fost preluate din mai
multe surse ca atare (în întregime), prelucrate parţial sau total. Pentru cursivitatea textului nu apar citările bibliografice. Informaţiile se
regăsesc ca atare în lista de bibliografie recomandată. Informaţiile sunt utilizate ca repere in procesul de predare-învăţare- evaluare,
acestea nu sunt şi nu vor fi pupblicate, respectând codul de conduită deontologică.
printr-o parte mai dilatată, numită ampula canalului deferent. Peretele canalului deferent este format din
trei tunici: mucoasă, musculară şi adventicea.
Canalul ejaculator este un conduct excretor lung de 2,5 cm care continuă canalul deferent. El ia
naştere din unirea canalului deferent cu gâtul veziculei seminale. Canalul ejaculator se deschide în uretra
prostatică. Peretele canalului deferent este format din trei tunici: mucoasă, musculară şi adventicea.
GLANDELE ANEXE
VEZICULA SEMINALĂ
Este un organ pereche, situat deasupra prostatei, între vezica urinară şi rect, lateral de ampulele
deferenţiale. Are rol secretor, produsul adăugându-se lichidului seminal.
Vezicula seminală are formă ovoidală, lungă de 4-5cm şi lată de 2 cm. Ea este un tub întortocheat,
cu multe sinuozităţi unite prin tracturi fibroase, dându-i un aspect vezicular (alveolar).
În interior, cavitatea veziculei seminale este neregulată, cu lumenul compartimentat în mai multe
diverticule, formate de plici ale mucoasei şi care comunică unele cu altele. Peretele veziculei este
formatdintr-o tunică conjunctivă externă, o tunică musculară, şi o mucoasă epitelială, cubică, cu celule
secretoare.
Vascularizaţia este asigurată de artera deferenţială, artera vezicală inferioară şi artera rectală
mijlocie; venele formează plexul seminal care se deschid în plexul vezico-prostatic. Limfaticele merg spre
ganglionii iliaci.
Inervaţia este dată de ramuri ale plexului hipogastric.
PROSTATA
Prostata este o glandă anexă a conductelor excretoare aşezată în pelvis, imediat sub vezica urinară,
într-un spaţiu numit loja prostatică. Ea înconjură ca un manşon porţiunea iniţială a uretrei în care îşi varsă
produsul de excreţie. Prostata are forma unei castane, şi i se descriu: o bază, vârful, faţa anterioară şi faţa
posterioară. Pe faţa posterioară a prostatei se observă un şanţ mediam care împarte glanda în doi lobi,
drepr şi stâng. Între cei doi lobi se găseşte istmul prostatic străbătut de uretră.
Ca structură, prostata este alcătuită dintr-o stromă conjunctivo- musculară şi un parenchim
glandular, predominant. Stroma formează la exterior o capsulă goasă, care trimite spre interior septuri
conjunctivo-musculo-elastice, împărţind parenchimul glandular în lobuli. Un lobul corespunde unei
glabde prostatice. Lobuli glandulari de deschid în uretra prostatică. Parenchimul glandular este format din
glandele periuretrale, mici, mucoase, situate în ţesutul din jurul uretrei, şi glandele prostatice propriu zise
în număr de 30-50. Prostata secretă un lichid latescent, care se adaugă spermei cu miros caracteristic şi
reacţie uţor alcalină, favorizând mobilitatea spemiilor.

NOTĂ: Informaţiile ştiinţifice din text, descrierea structurilor anatomice şi mecanismele de acţiune fiziologică au fost preluate din mai
multe surse ca atare (în întregime), prelucrate parţial sau total. Pentru cursivitatea textului nu apar citările bibliografice. Informaţiile se
regăsesc ca atare în lista de bibliografie recomandată. Informaţiile sunt utilizate ca repere in procesul de predare-învăţare- evaluare,
acestea nu sunt şi nu vor fi pupblicate, respectând codul de conduită deontologică.
 Vascularizaţia este asigurată de ramuri ale arterei prostatice, cât şi ale arterei vezicale inferioare şi
arterei rectale mijlocii; venele se deschid în plexul vezico-prostatic trinutar venei iliace interne.
Limfaticele ajung la ganglionii iliaci.
Inervaţia aparţine plexului hipogastric.
GLANDELE BULBO-URETRALE
Sunt două formaţiuni glandulare ovoide, de dimensiunile unui sâmbure de cireaşă, situate de o
parte şi de alta a bulbului uretral. Se deschid, prin două canale, în uretra spongioasă. Secretă un lichid
clar, vâscos, asemănător cu cel prostatic, care se adaugă lichidului spermatic.
ORGANELE GENITALE EXTERNE
PENISUL
Orgam genital şi urinar, este situat deasupra scrotului, înaintea simfizei pubiene. Prezintă o
porţiune perineală, rădăcina penisului şi o porţiune liberă, corpul penisului, care la extremitatea sa
anterioară, se termină cu o parte mai voluminoasă, numită gland. Rădăcina este fixată prin cei doi corpi
cavernoşi, de ramurile ischio-pubiene ale coxalului, iar corpul este fixat de simfiza pubiană prin
ligamente fibroase, unul superior şi altul inferior.
Penisul este format dintr-un aparat erectil reprezentat de corpii cavernoşi şi corpul spongios al
uretrei şi un înveliş.
Corpii cavernoşi sunt acoperiţi de un înveliş fibros, foarte rezistent, numit tunica albuginee, de la
care pleacă speturi conjunctive care separă un sistem cavernos ce conţine ţesutul erectil.
Corpul spongios al uretrei este o formaţiune unică ce intră în alcăturirea penisului, ocupând
spaţiul median dintre corpi cavernoşi. Este format din ţesut cavernos şi înveleşte uretra, care-l străbate de
la un cap la altul. La exterior, corpul spongios este învelit de o tunică albuginee, iar ţesutul său spongios
este format din caverne ce corespund lacunelor venoase.
Învelişul penisului. Penisul este învelit de piele, care se continuă cu pielea scrotului şi a regiunii
pubiene. Sub Aceasta se găseşte o lamă musculară subţire care formează dartosul penian. În interior,
profund se află fascia peniană, continuare a fasciei superficiale abdominale care înveleşte corpii spongioşi
şi cavernoşi.
Vascularizaţia este asigurată de ramuri din artera ruşinoasă internă; venele se deschid în vena
ruşinoasă internă şi de aici în vena iliacă internă. Limfaticele sunt tributare ganglionilor illio-inghinali.
Inervaţia înveliţurilor este dată de nervul ruşinos şi de ramuri genitale ale plexului lombar, iar
organele erectile de ramuri simpatice şi parasimpatice ale plexului hipogastric, cu rol dilatator.
Testiculele sunt localizate în bursa scrotală, un sac median, situat sub penis, format din mai multe
tunici concentrice.

NOTĂ: Informaţiile ştiinţifice din text, descrierea structurilor anatomice şi mecanismele de acţiune fiziologică au fost preluate din mai
multe surse ca atare (în întregime), prelucrate parţial sau total. Pentru cursivitatea textului nu apar citările bibliografice. Informaţiile se
regăsesc ca atare în lista de bibliografie recomandată. Informaţiile sunt utilizate ca repere in procesul de predare-învăţare- evaluare,
acestea nu sunt şi nu vor fi pupblicate, respectând codul de conduită deontologică.
PATOLOGIA APARATULUI GENITAL
1.Vulvovaginita trichomoniazică
Etiologie
Este determinată de protozoarul monocelular flagelat Trichomonas vaginalis, care poate infecta,
de asemenea, uretra şi glandele Bartholin şi Skene, rectul, endocolul. Este o boală cu transmitere sexuală
(venerică, foarte larg răspăndită.
Tratamentul trebuie să respecte următoarele cerinţe:
- se aplică ambilor parteneri;
- la femeie este general şi local;

Anexitele
Definiţie
Infecţiile trompelor uterine şi ovarelor.
Etiologie
Etiologia este microbiană. Căile de propagare sunt: canaliculară ascendentă, limfatică sau
hematogenă.
Simptomatologia debutează brutal, prin febră, frisoane şi dureri abdominale, localizate în etajul
subombilical şi predominând în una din fosele iliace. Durerile sunt exacerbate de mişcare şi ortostatism,
iradiază spre membrele inferioare şi în regiunea lombară.
Se impune un tratament medical de specialitate.
Fimoza este o modificare în formă de pâlnie cu o îngustare a deschiderii prepuţului, încât acesta
nu mai poate fi tracţionat înapoi. Poate fi congenitală sau este urmarea unor inflamaţii cronice fibrozante.
În cazul când glandul rămâne încastrat într-un prepuţ prea strâmt nedeplasabil, vorbim de parafimoză.
Deschiderea uretrei pe partea inferioară a glandului se numeşte hipospadias.
Balanita este inflamaţia glandului; posthita este inflamaţia prepuţului.
Induraţia plastică a penisului (boala Peyronie) constă în apariţia unei fibromatoze difuze a
penisului.
ANIMAŢIE ŞI IMAGINI EXPLORATIVE
http://www.innerbody.com/image_endoov/repo07-new2.html
http://www.shutterstock.com/pic-74771392/stock-photo-healthy-female-reproductive-system-
uterus-ovaries-and-cervix.html
http://visual.merriam-webster.com/human-being/anatomy/female-reproductive-organs/posterior-
view.php

NOTĂ: Informaţiile ştiinţifice din text, descrierea structurilor anatomice şi mecanismele de acţiune fiziologică au fost preluate din mai
multe surse ca atare (în întregime), prelucrate parţial sau total. Pentru cursivitatea textului nu apar citările bibliografice. Informaţiile se
regăsesc ca atare în lista de bibliografie recomandată. Informaţiile sunt utilizate ca repere in procesul de predare-învăţare- evaluare,
acestea nu sunt şi nu vor fi pupblicate, respectând codul de conduită deontologică.
 http://blausen.com/Reproductive.html

NOTĂ: Informaţiile ştiinţifice din text, descrierea structurilor anatomice şi mecanismele de acţiune fiziologică au fost preluate din mai
multe surse ca atare (în întregime), prelucrate parţial sau total. Pentru cursivitatea textului nu apar citările bibliografice. Informaţiile se
regăsesc ca atare în lista de bibliografie recomandată. Informaţiile sunt utilizate ca repere in procesul de predare-învăţare- evaluare,
acestea nu sunt şi nu vor fi pupblicate, respectând codul de conduită deontologică.