UNITATEA DE INVATAMANT;S.P.S.

””CHRISTIANA”” TARGOVISTE

SANATATE SI ASISTENTA PEDAGOGICA

ASISTENT MEDICAL GENERALIST

MODULUL 9:FARMACOLOGIE

PROFESOR :Dr.SERBAN DOINA

TESTARE INITIALA

T1 NOTIUNI DE BAZA ;DEFINITII

LT1:APLICATIILE FARMACOLOGIEI

T1 NOTIUNI DE BAZA - DEFINITII

Farmacologia este o ştiinţă biomedicală, care studiază medicamentele în relaţie cu sistemele şi
organismele vii.

Din punct de vedere etimologic termenul derivă din cuvintele greceşti “pharmakon” –
medicament, otravă şi “logos” – ştiinţă.

Farmacologia cuprinde 7 ramuri principale= unele cu caracter fundamental

= altele cu caracter aplicativ.

1 Farmacocinetica studiază “mişcarea” medicamentelor în organism, respectiv absorbţia,

distribuţia, metabolizarea şi eliminarea.
2 Farmacodinamia studiază fenomenele care se produc în urma interacţiunii dintre
medicament şi organism, respectiv efectele

= farmacodinamia generală constituie partea teoretică a farmacologiei care se ocupă cu

regulile generale de acţiune ale medicamentelor

=. farmacodinamia specială explică acţiunea medicamentelor asupra diferitelor aparate

şi sisteme.

3 Farmacotoxicologia studiază :* manifestările produse de administrarea greşită sau

accidentală a medicamentelor

* combaterea efectelor produse

* reacţiile adverse ale medicamentelor.

 4 Farmacografia stabileşte regulile de prescriere a medicamentelor.

5 Farmacoterapia studiază modul de administrare a unui medicament, indicaţiile,

contraindicaţiile.

6 Farmacoepidemiologia cuprinde măsurile de precauţie menite să evite sau să diminueze

posibilele efecte nedorite ale medicamentelor.

7 Farmacovigilenţa, care are ca obiect examinarea, înregistrarea, validarea şi evaluarea

reacţiilor adverse medicamentoase

Farmacologia clinică
= reprezintă etapa de evaluare clinică a unui medicament care a trecut examenul evaluărilor
experimentale pe animale, se execută pe voluntari sănătoşi sau pe bolnavi, respectându-se anumite
principii etice.

Clasificare : = farmacologia generală == studiază aspectele generale ale relaţiilor dintre

medicament şi organism,

==. cuprinde noţiuni generale de::farmacodinnamie

Farmacocinetica

farmacotoxicologie

= farmacologia specială – cuprinde studiul analitic al diferitelor grupe de

medicamente, pe aparate şi sisteme ).

NOŢIUNI GENERALE DESPRE MEDICAMENT

- Definiţia medicamentului – orice compus chimic pur sau produs complex, care
datorită acţiunii exercitate asupra organismului, poate fi folosit pentru diagnosticul, prevenirea,
tratamentul şi ameliorarea bolilor.

- Originea medicamentelor
• vegetală: morfina, atropina, digoxinul;

• animală: hormoni (insulina porcină, bovină) ; enzime (tripsina, amilaza);

• minerală: sulfatul de magneziu, un purgativ;

• semisintetice: unele antibiotice (penicilina G);

• sintetice: chimioterapicele, sulfamidele antibacteriene, etc.

- Drogul =este materia primă brută folosită pentru prepararea medicamentelor.

 - Conţinutul medicamentului ; una sau mai multe
* substanţe active care se pot extrage, izola sau reproduce sunt chimic pure ,cu efect
farmacodinamic puternic (ex .morfina )

* materii balast.

- Preparatele medicamentoase (formele medicamentoase )

a )compoziţie generală:
1. substanţa sau substanţele active principale
sunt responsabile de efectul terapeutic.

2. substanţele adjuvante - care au rolul de a intensifica efectul substanţei active

principale sau de a contracara sau atenua unele efecte nedorite ale acesteia

3. substanţele cu rol corectiv - folosite pentru ameliorarea proprietăţilor

organoleptice necorespunzătoare ale substanţelor active principale şi adjuvante (ex. edulcoranţi
pentru corectarea gustului, aromatizanţi pentru corectarea mirosului, coloranţi).

4. excipientul - o substanţă inertă cu rol de completare a cantităţilor şi de înglobare a

tuturor celorlalte ingrediente. În cazul preparatelor lichide se numeşte vehicol.

5. substanţele ajutătoare tehnice - conservanţi, emulgatori, antiagreganţi,

stabilizanţi.

b) clasificarea preparatelor medicamentoase

a) după starea de agregare : - solide – semisolide ( moi) - lichide – gazoase
b) după calea de administrare : -
- pentru uz extern – care se aplică pe tegumentele şi mucoasele accesibile.
Cele preparate în farmacie au eticheta albă cu chenar roşu.

- pentru uz intern- care se administrează prin înghiţire sau per os. Cele
obţinute în farmacie au eticheta albă cu chenar albastru.

- pentru administrare parenterală sau injectabile: injecţiile şi perfuziile.

c) după modul de prescriere şi preparare

 • magistrale - se prepară în farmacie după prescripţia medicului, având o
compoziţie individualizată, indicată de reţetă. Ex. pilulele, poţiunile.

• oficinale - se prepară în farmacie după modul de preparare prevăzut de

farmacopee. Pot fi folosite ca atare sau intră în compoziţia preparatelor magistrale. Ex. tincturile,
infuziile.

• tipizate (specialităţile farmaceutice) - se prepară în formă finită pe scară

industrială în fabricile de medicamente, fiind eliberate bolnavilor în farmacii. Au compoziţie fixă,
aspectul exterior, ca formă, culoare şi ambalaj este constant.

d) după intensitatea acţiunii

• toxice şi stupefiante (stupefiantele pot determina dependenţă de tipul
toxicomaniilor). Trebuie păstrate în dulap special cu uşi duble, sub cheie. Recipientele care le conţin
au etichete cu inscripţie albă pe fond negru. Se eliberează cu semnul cap de mort şi/sau menţiunea
“otravă”.

• puternic active - în doze mici au efecte terapeutice bine definite, dar în doze
mari determină intoxicaţii primejdioase. . În farmacie se păstrează în dulap separat, recipientele
având eticheta cu inscripţia roşie pe fond alb.

• anodine (obişnuite) - au efecte de intensitate slabă, se păstrează în farmacii în

recipiente etichetate cu inscripţie neagră pe fond alb.

c ) denumirea medicamentelor

1. Denumirea chimică – indică structura chimică a produsului. De multe ori este

complicată, fiind folosită numai pentru compuşii cu structură simplă, de obicei anorganici, pentru
care funcţionează ca denumire ştiinţifică. Ex. sulfatul de magneziu.

2. Denumirea comună internaţională (DCI) – este recomandată de OMS,

derivă uneori din denumirea chimică, este scurtă şi se foloseşte ca denumire ştiinţifică a substanţelor
medicamentoase.

. 3. Denumirea oficinală – este prevăzută în limba latină. Se foloseşte pentru

prescrierea reţetelor magistrale. Uneori coincide cu DCI.

4. Denumirea comercială – de obicei este fantezistă, nu are nici o legătură cu

DCI, sau poate sugera efectul substanţei respective. Este înregistrată şi patentată, fiind stabilită de
compania farmaceutică producătoare.
FARMACOPEEA = este un cod oficial ,referitor la denumirea, prepararea şi controlul medicamentelor

. Agentia Naţională a Medicamentului (ANM)

a organizat un sistem naţional de farmacovigilenţă, utilizat ptr a colecta:

(1) informatii utile privind supravegherea produselor medicamentoase ,cu referire in special ,la
reactiile adverse la om avand un sediu central numit Centrul National de Farmacovigilenta in
structura ANM

( 2 ) informatiidespre intrebuintarea gresita,observata frecvent si abuzul grav de produse

medicamentoase

Exista un Centrul National de Farmacovigilenţă (CNF ) care , evaluează din punct de vedere
ştiinţific aceste informaţii. si trebuie corelate cu datele privind consumul produselor
medicamentoase în teritoriu

. Reacţia adversă medicamentoasa ( in atentia ANM si CNF )

- este acea reacţie dăunătoare şi neintenţionată, care apare la doze utilizate în mod normal la
om pentru profilaxia, diagnosticul sau tratamentul bolii sau pentru modificarea unor funcţii
fiziologice

. reacţia adversă gravă - se finalizează cu deces;

- pune în pericol viaţa;

- necesită spitalizarea persoanei sau prelungirea unei spitalizari deja

existente;

- duce la infirmitate/incapacitate persistentă sau semnificativă

- determina malformaţii congenitale/defecte de naştere.

II. ASPECTE GENERALE PRIVIND EFECTUL FARMACOLOGIC

* Efectul reprezintă totalitatea modificărilor produse de medicament asupra organismului.
 * Actiunea este procesul prin care se ajunge la obţinerea efectului. Pentru producerea
efectului medicamentul trebuie să îndeplinească 2 condiţii:

1 substanţa activă să aibă proprietăţi fizicochimice adecvate pentru a reacţiona cu

structurile receptive din sistemele biologice

2- substanţa activă să ajungă în concentraţie adecvată la locul acţiunii.

* Tipuri de acţiuni pe care medicamentele le pot exercita:

- în funcţie de locul unde se desfăşoară, acţiunea poate fi locală sau generală;

- în funcţie de importanţă, acţiunea poate fi principală sau secundară (utilă sau nedorită);

- în funcţie de utilitate, poate fi terapeutică (în scop simptomatic, cauzal, substitutiv) sau
toxică;

- după desfăşurarea în timp, poate fi imediată sau tardivă, etc.

* După administrarea medicamentului, acesta parcurge 3 faze, care se

desfăşoară în parte simultan:
1. Faza biofarmaceutică (galenică) – care constă în eliberarea substanţei active din preparatul
medicamentos, respectiv dizolvarea acesteia în lichidele biologice, făcând-o disponibilă pentru
absorbţia în organism;

2. Faza farmacocinetică – se desfăşoară la nivelul întregului organism, cuprinzând procesele

de absorbţie, distribuţie, metabolizare şi eliminare;

3. Faza farmacodinamică – are loc la locul de acţiune al medicamentului, constând în :

-fixarea şi interacţiunea dintre medicament şi structurile receptoare

- producerea efectului farmacodinamic(. se petrece simultan cu faza farmacocinetică.)

* Pentru a produce un efect farmacologic medicamentele trebuie să străbată

membranele biologice ale organismului.
Membranele biologice== reprezintă= un sistem complex semipermeabil, care acoperă celulele
şi organitele intracelulare, separând şi controlând schimburile între compartimentele organismului.
Trecerea medicamentelor prin membranele biologice este dependentă de:

- factori dependenţi de membrană (conţinutul în lipide, prezenţa porilor, stările patologice ale
membranei);

- factori dependenţi de medicamente (masa moleculară, liposau hidrosolubilitatea, constanta de

ionizare);

- factori dependenţi de mediu (pH-ul, debitul circulator local).

*Există doua modalităţi principale de traversare a membranelor biologice :

1 Procesele de transport pasiv sau difuziunea simplă:
 = se realizează fără consum de energie, medicamentele mişcându-se în sensul
gradientului de concentraţie, de la o concentraţie mare la o concentraţie mică, prin
intermediul unormolecule transportoare numite carausi sau molecule „”:carrier””.
Substanţele liposolubile pot difuza pe toată suprafaţa membranei, iar cele hidrosolubile
pot traversa membrana numai prin canale preformate sau pori..

2. Procesele de transport specializat (activ )

= sunt destinate pentru moleculele care nu pot traversa membrana prin difuziune. .
Transportul activ este un proces ce decurge cu cheltuială de energie în sens contrar gradientului de
concentraţie. Molecula de medicament este preluată de pe o parte a membranei şi este transportată
pe cealaltă parte, putându-se acumula într-un anumit compartiment. În starea de repaus a celulei
ATP-aza Na+ /K+ dependentă transportă ionii de sodiu în afara celulei, prin schimb cu ionii de potasiu
pe baza energiei generate de ATP. Anumiţi compuşi pot încetini sau bloca procesele de transport
activ prin inhibarea formării de energie.

= Pinocitoza (endocitoza) este o altă modalitate de transport, care constă în înglobarea de

către celule a unor picături care conţin substanţa dizolvată. Picătura este înconjurată de o porţiune
de membrană, formând o veziculă, care apoi se detaşează în citoplasmă, unde poate fi metabolizată
sau poate părăsi celula prin procesul invers, de exocitoză.

.III. ELEMENTE DE FARMACOCINETICĂ GENERALA

=este o ramură a farmacologiei care studiază soarta medicamentelor în organism, de la
administrare până la eliminare.

=Etapele farmacocineticii se derulează simultan, realizând un sistem unitar:

. Absorbţia reprezintă procesul de pătrundere a medicamentului ,de la locul

administrării, în circulaţia sangvină

. Distribuţia reprezintă transportul medicamentului în sânge şi trecerea lui în

ţesuturi.

. Metabolizarea constă în modificarea structurii chimice a moleculei iniţiale a

medicamentului, cu realizarea în general, a unei inactivări a acestuia.

. Eliminarea constă în excreţia medicamentului şi a metaboliţilor acestuia.

= Viteza de desfăşurare a acestor etape ale farmacocineticii este caracteristică fiecărui
medicament în parte, deci fiecare substanţă are un profil farmacocinetic specific.

1 ABSORBTIA MEDICAMENTULUI
= este primul proces al farmacocineticii, reprezentând pătrunderea medicamentului de la locul de
administrare în circulaţia sangvină.

= căile de administrare a medicamentelor sunt de 2 tipuri: naturale şi artificiale.

a)Căile naturale: calea digestivă; calea pulmonară; mucoasele; tegumentele.

 b)Căile artificiale: extravasculare; intravasculare; intracardiacă; seroasele; articulaţiile;
măduva osoasă; măduva spinării (calea rahidiană).

a. Căile de administrare natural

1.Calea digestivă (enterală) sau per os este
* cea mai frecvent întâlnită în practica medicală*

,* este comodă

* are avantajul autoadministrării.

* Medicamentele sunt supuse tuturor proceselor secreto-motorii din tubul digestiv:

* Absorbţia pe cale orală este influenţată de:

- factori fiziologici (pH-ul local, circulaţia sangvină, motilitatea gastrointestinală,

vîrstă) , - factori patologici (hipo- sau anaclorhidria, hiperaciditatea, tulburările de
motilitate gastrointestinală), precum şi

-de interacţiunile medicamentoase care au loc în urma asocierilor de medicamente.

In stomac absorbţia este influenţată de

pH-ul sucului gastric şi de prezenţa alimentelor.

- Un pH acid al sucului gastric este esenţial pentru absorbţia sărurilor de

fier (Fe2+) folosite în tratamentul anemiilor feriprive. Medicamentele cu caracter acid (aspirina,
fenobarbitalul) se pot absorbi încă de la acest nivel. .

- Alimentele, prin diluare, pot întârzia absorbţia medicamentelor, astfel

că optim ar fi ca acestea să se administreze pe nemâncate (a jeun). Însă, din cauza efectelor iritante
ale majorităţii substanţelor medicamentoase, ele se administrează în general postprandial, sau se
folosesc forme enterosolubile, care se absorb în intestin.

- Absorbţia unor medicamente poate fi redusă sau chiar împiedicată de

unele alimente: de exemplu, administrarea concomitentă de tetraciclină cu preparate lactate
determină formarea de chelaţi insolubili, cu scăderea marcată a absorbţiei antibioticului şi reducerea
eficacităţii terapeutice.

Intestinul subtire-
= organul specializat pentru absorbţia medicamentelor este intestinul subţire,datorita:

- circulaţiei abundente, suprafeţei mari (cca 100 m2 ), prezenţei vilozităţilor intestinale

şi a proceselor de transport activ. PH-ul este variabil de-a lungul intestinului (slab acid în duoden şi
slab alcalin în jejun).

- Se absorb atât substanţele cu caracter bazic, cât şi cele cu caracter slab acid.

= De la nivelul intestinului subţire medicamentele ajung prin vena portă

în ficat,
unde pot suferi un proces de metabolizare parţială, numit “efectul primului pasaj hepatic” sau
metabolizare presistemică.

În intestinul gros absorbţia medicamentelor este foarte redusă.

2) Calea pulmonară
= reprezintă administrarea medicamentelor prin inhalaţie.
Aceasta se realizează bine datorită suprafeţei mari şi vascularizaţiei bogate a plămânilor.

La nivelul alveolelor pulmonare se absorb gaze, lichide volatile şi aerosoli. Substanţele au molecule

mici (optim diametrul este de 1-5 microni) şi sunt liposolubile.

3) Mucoasele
se pot folosi atât pentru obţinerea unor efecte sistemice, dar şi locale.

-Mucoasa bucală este foarte bine vascularizată şi permite absorbţia substanţelor liposolubile la
nivel sublingual şi perlingual, care ajung direct în vena cavă superioară cu ocolirea ficatului, cu o
viteză de absorbţie destul de mare, care permite obţinerea unui efect rapid. De exemplu,
nitroglicerina folosită în tratamentul crizelor de angină pectorală, se absoarbe în cca 3 minute

. Administrarea la nivelul mucoasei rectale (sub formă de supozitoare şi clisme) poate determina
efecte locale sau sistemice. Substanţele liposolubile trec în sânge la nivelul venelor hemoroidale şi
apoi în vena cavă inferioară, cu ocolirea fica tului. Se preferă această cale în cazul intoleranţei
gastrice, la bolnavii hepatici, la comatoşi şi copii mici. Dozele de medicament sunt însă mai mari ca
pentru calea orală (cu cca 25-30%).

- Mucoasa nazală este bine vascularizată şi permite absorbţia sistemică a unor compuşi liposolubili
(de ex. preparate hormonale ca pulberea de retrohipofiză, administrată prin procedeul de prizare)

. Mucoasa conjunctivală se foloseşte pentru administrarea unor medicamente sub formă de

soluţii, unguente, în general pentru efecte locale.

Mucoasa genitourinară este folosită limitat pentru aplicarea de antiseptice, anestezice locale,
fără apariţia unor efecte sistemice.

4)Tegumentele
nu constituie o cale uzuală de administrare a medicamentelor datorita:

* stratul cornos, face absorbţia dificilă în special pentru substanţele hidrosolubile

. * medicamentele liposolubile se pot absorbi lent, mai ales dacă pielea este fricţionată sau
masată.

* În general, această cale este preferată pentru efecte locale, dar se pot obţine şi efecte
sistemice prin aplicarea de plasturi sau sisteme terapeutice transdermice - TTS (de ex. cu hormoni
sau nitroglicerină).
 * pentru substanţele hidrosolubile o modalitate de absorbţie cutanată este prin intermediul

utilizării curentului electric, procedeul fiind denumit iontoforeză, folosit în afecţiunile reumatice.

b. Căile de administrare artificiale (injectabile)

= Căile artificiale sau parenterale se realizează prin străpungerea ţesuturilor:.
- asigură o absorbţie mai rapidă şi completă,

- prezintâ avantaje pentru: - medicamentele care nu se pot absorbi pe cale

digestivă sau

- sau în caz de urgenţe.

- dezavantajele ar fi că:

* necesită personal calificat, iar

* preparatele trebuie să îndeplinească o serie de condiţii

- să fie sterile,

- sa fie apirogene,

- să aibă o anumită presiune osmotică).

1.Căile extravasculare
a) Calea intradermică

-=reprezintă injectarea unui volum redus de soluţie (0,02-0,1 ml) pe faţa anterioară a
antebraţului, în scop de testare a sensibilităţii organismului sau pentru desensibilizare.

b) Calea subcutanată

= permite injectarea în volum de 1-2 ml a unor soluţii sterile, neiritante, izotone, cu

pH apropiat de neutralitate în ţesutul conjunctiv subcutanat, de unde substanţa medicamentoasă se
absoarbe prin capilarele sangvine şi limfatice.

= Injecţiile pot fi dureroase datorită inervaţiei sensitive bogate.

= dacă se adaugă hialuronidază, enzimă ce permeabilizează substanţa fundamentală

a ţesutului conjunctiv, este grăbită absorbţia substanţei.

c) Calea intramusculară

-=prezintă unele particularităţi deoarece în masele musculare:

- vascularizaţia este bogată ceea ce asigură o absorbţie rapidă, iar

- inervaţia senzitivă este redusă şi injectarea este mai puţin dureroasă.

 - pe această cale se pot administra soluţii apoase, uleioase, substanţe iritante
cu pH diferit de al plasmei, în cantitate de 1-10 ml.

- De asemenea, este o cale de administrare a medicamentelor de depozit

(retard).

- Se va urmări ca soluţiile uleioase să nu fie injectate într-un vas de sânge.

- La sugari şi copii mici se recomandă reţinere de la folosirea acestei căi,

datorită riscului de fibroză musculară şi atrofie.

2.Căile intravasculare
a) Calea intravenoasă

- permite absorbţia rapidă şi completă a medicamentelor,

-cu apariţia promptă a efectului terapeutic,

- fiind principala cale utilizată în urgenţele medico-chirurgicale.

- se pot administra soluţii apoase izotone, hipertone, cu pH diferit de al plasmei.

- nu se pot administra soluţii uleioase, hipotone, emulsii, suspensii, substanţe hemolitice

şi hemaglutinante.

- se poate folosi, de asemenea, pentru administrarea unor cantităţi mari pe o perioadă

lungă de timp în ritm lent, prin intermediul trusei de perfuzie.

- preparatele trebuie să fie sterile şi apirogene (lipsite de impurităţi lipopolizaharidice

care provoacă febră).

b) Calea intraarterială

-este folosită extrem de rar pentru dirijarea efectului într-o zonă limitată a organismului
(de ex. pentru diagnostic radiologic în cazul arteriografiilor sau pentru administrarea de citostatice)

. - riscuri: hemoragie, spasmul arterial şi ischemia acută a ţesuturilor irigate de acea arteră.

3 .Calea intracardiacă
se foloseşte pentru resuscitare.

4. Seroasele (pleura, pericardul şi peritoneul) - permit absorbţia rapidă a soluţiilor

apoase. Se folosesc limitat, de exemplu pentru administrarea de citostatice sau izotopi
radioactivi (calea intraperitoneală în caz de tumori abdominale sau ascită carcinomatoasă)

5. Calea intraarticulară - se foloseşte pentru tratamente locale.

6. Măduva osoasă - se utilizează în pediatrie pentru obţinerea unor efecte
sistemice.

7. Calea rahidiană - constă în administrarea medicamentelor la nivelul

măduvei spinării. Aceasta se poate realiza intrarahidian, în spaţiul subarahnoidian la nivelul
 vertebrelor L2-L3 (ex. rahianestezia) sau peridural, în jurul rădăcinilor nervilor spinali (ex.
anestezia epidurală).

INCETINIREA ABSORBTIEI

- se indică pentru 2 scopuri:

. 1. prelungirea efectului local şi atenuarea sau anihilarea celor generale se poate

realiza prin administrarea concomitentă a unei substanţe vasoconstrictoare. Este cazul
anestezicelor locale (xilină, articaină), care în general au un efect vasodilatator şi difuzează
de la locul injectării, în asociere cu adrenalina produce prelungirea efectului lor local şi
împiedică efectele generale.

2. pentru realizarea unei acţiuni generale prelungite şi obţinerea preparatelor

retard (de depozit). Aceasta se poate realiza în următoarele moduri:

* pe cale injectabilă prin folosirea unor solvenţi macromoleculari, a esterilor sau

administrarea sub formă de soluţii uleioase, emulsii sau suspensii, care se absorb lent sau
cedează lent substanţele active (ex.Moldamin, o penicilină retard folosită în profilaxia
reumatismului articular acut);

* pe cale orală prin folosirea de drajeuri cu învelişuri multiple (duplex, triplex), de

spansule, comprimate tip sandwich sau cu matriţă inertă;

*pe cale subcutanată prin aplicarea sub piele de pelete sau comprimate sterile (de ex. cu
disulfiram);

*pe cale cutanată prin folosirea de plasturi cu absorbţie transdermică .

2 DISTRIBUŢIA MEDICAMENTELOR
= Distribuţia se realizează după absorbţie şi este procesul în care are loc transportul
medicamentelor în sânge şi difuziunea în ţesuturi, în diferitele compartimente lichidiene ale
organismului.

= Se pot deosebi 3 compartimente sau spaţii în care are loc distribuţia medicamentelor:
 - - intravascular (medicamentele se distribuie numai în sistemul vascular; are un volum de cca 3
litri sau 0,04 l/kgc);

- extracelular (medicamentele de distribuie în sânge şi lichidul interstiţial; are un volum de cca

12 litri sau 0,16-0,18 l/kgc);

- intracelular (medicamentele se distribuie în toată apa organismului; volumul este de cca 42

litri sau 0,6 l/kgc).

= Distribuţia poate fi uniformă sau neuniformă. Puţine substanţe se distribuie uniform în organism
(de ex. alcoolul), dar majoritatea medicamentelor se distribuie inegal.

= Factorii care influenţează distribuţia medicamentelor sunt:

a) circulaţia sangvină * - organele cu o vascularizaţie bogată (ficat, muşchi, rinichi)
captează o cantitate mare de substanţe, spre deosebire de

-* organele slab irigate (oase, piele) care captează cantităţi

reduse de medicamente.

b) permeabilitatea capilară şi existenţa unor bariere fiziologice

- pot determina o distribuţie inegală între diferite medicamente.

Astfel, * capilarele din ficat sunt foarte permeabile, sângele venind în contact aproape direct cu
celulele parenchimatoase

-* în sistemul nervos central trecerea din sânge în ţesut se face cu greutate deoarece la acest
nivel se află bariera hematoencefalică (capilarele sangvine sunt înconjurate de celule gliale sau
nevroglii cu rol de suport şi trofic al neuronilor).

** Astfel, medicamentele liposolubile pot trece cu uşurinţă în creier,

** iar difuzibilitatea moleculelor polare, hidrosolubile este foarte mult limitată;

* bariera placentară este foarte permeabilă pentru substanţe medicamentoase, mai ales în
cazul sarcinii la termen, unele medicamente distribuindu-se şi în organismul fetal, cu apariţia unor
efecte toxice.

c) raportul dintre solubilitatea în apă şi lipide (coeficientul de partiţie) -

medicamentele liposolubile pătrund uşor în ţesuturile bogate în lipide (creier, ţesut adipos).

d) legarea de proteinele plasmatice

= este un factor important care poate modifica distribuţia în organism

. Astfel, fracţiunea legată este inactivă, nu se elimină şi nu se transformă.

Numai fracţiunea liberă este activă farmacodinamic.

= La nivelul proteinelor plasmatice au loc fenomene de interacţiune şi concurenţă cu

deplasarea medicamentului legat de pe acest sediu, creşterea eficacităţii şi chiar apariţia de efecte
toxice. De exemplu, în cazul administrării de antiinflamatoare nesteroidiene la bolnavi aflaţi sub
tratament cu anticoagulante orale sau antidiabetice orale, din cauza legării puternice de proteinele
plasmatice ele deplasează de pe acest sediu medicamentele menţionate, cu creşterea proporţiei
formei libere şi apariţia de efecte adverse (hemoragii, respectiv hipoglicemie).

e) legarea de proteinele tisulare poate duce la depozitarea unor medicamente în unele

ţesuturi (de ex. tetraciclina se poate acumula în oase). La nivel tisular medicamentele pot constitui
adevărate “situsuri silenţioase”, de unde în anumite condiţii se pot mobiliza, cu apariţia unor efecte
toxice locale sau determinând fenomene de intoxicaţie cronică (ex. plumbul).

= Redistribuţia este procesul invers distribuţiei,

- medicamentul, după distribuţia primară într-un ţesut, ajunge din nou în sânge şi de aici se
redistribuie în alt ţesut. Acest fenomen are loc în cazul narcoticelor intravenoase, substanţe
liposolubile, care sunt captate de creier, organ bine vascularizat, bogat în lipide. Îşi produc efectul
rapid, apoi trec în sânge şi de aici se redistribuie în ţesutul adipos. Însă, cu toate că efectul
farmacodinamic (narcoza) dispare, ele rămân în organism şi o nouă administrare poate duce la
depăşirea capacităţii organismului de a metaboliza şi elimina medicamentul. De aceea, este interzisă

repetarea administrării în decurs de 24 de ore .

3.METABOLIZAREA (BIOTRANSFORMAREA)
MEDICAMENTELOR
- = este o etapă farmacocinetică importantă, fiind considerată o modalitate de detoxifiere prin
care organismul transformă compuşii exogeni, printr-un lanţ de reacţii biochimice catalizate
enzimatic în compuşi inactivi, cu o hidrosolubilitate mai accentuată, uşor de eliminat. Uneori există
situaţii în care metaboliţii sunt substanţe active farmacodinamic, în cazul pro-drog-urilor .

= Reacţiile de biotransformare pot să aibă loc în plasmă, în ficat, plămâni, rinichi.

= Principalul organ de metabolizare este ficatul.

= Metabolizarea este catalizată de două tipuri de enzime:

a) enzime microzomiale (din ficat) – care prezintă slabă specificitate de substrat

b) enzime nemicrozomiale (din citosol, mitocondrii) – cuprinde enzime libere, solubile,

din plasmă, ficat specifice metabolismului intermediar, care intervin în metabolizarea
medicamentelor hidrosolubile şi a celor cu o structură asemănătoare metaboliţilor fiziologici.

= Reacţiile de biotransformare se clasifică în 2 categorii:

I. Reacţii ale fazei I (nonsintetice)(reactii de hidroxilare ,oxidare etc)

II. II. Reacţii ale fazei a II-a (de conjugare sau sinteză).

= metaboliţii primari rezultaţi în reacţiile fazei I sunt conjugaţi cu diferite

substraturi endogene, rezultând metaboliţi secundari, intens polari, cu hidrosolubilitate
mărită, cu capacitate redusă de a traversa membranele biologice, care sunt uşor eliminabili.

a) Glucuronoconjugarea - este o reacţie prin care se transferă acid

glucuronic sub acţiunea catalitică a glucuroniltransferazei.
 b) Glutationconjugarea - are loc pentru paracetamol. Dar în doze mari se
ajunge la epuizarea grupărilor –SH libere ale glutationului cu necroză hepatică. Antidotul
este acetilcisteina, care serveşte ca donor de grupări –SH.

c) Sulfoconjugarea - sub acţiunea sulfotransferazei (de

d) Acetilarea - sub acţiunea acetiltransferazei (ex. la izoniazidă, sulfamide).

=Procesul metabolic de la nivel microzomial hepatic poate fi influenţat de administrarea

concomitentă a mai multor substanţe, în urma unor fenomene de interacţiune, care sunt
inducţia enzimatică şi inhibiţia enzimatică.

= Inducţia enzimatică este un proces metabolic care constă în stimularea sintezei unor
enzime cu rol în metabolizarea medicamentelor, sub acţiunea unei substanţe exogene
numită inductor enzimatic. Inducţia enzimatică este însoţită de creşterea sintezei proteice
microzomiale hepatice şi la nivelul citocromului P450, cu hipertrofia reticulului sarcoplasmic.
Este un proces care se adaptează la cantitatea de substrat şi poate fi blocat de substanţe
care inhibă sinteza proteică.

Are importanţă clinică deosebită deoarece poate afecta metabolizarea substanţei

respective şi a altora care se administrează concomitent.

-*Astfel, creşte viteza de metabolizare a medicamentelor,

* scade concentraţia plasmatică a acestora cu reducerea eficacităţii terapeutice şi

necesitatea creşterii dozei pentru a obţine acelaşi efect terapeutic.

* Substanţele medicamentoase cu acţiune inductoare enzimatică sunt numeroase

: . Fenobarbitalul creşte metabolizarea anticoagulantelor orale, antidepresivelor

triciclice, propranololului, glucocorticoizilor.

Rifampicina creşte metabolizarea anticoagulantelor orale, beta-blocanţilor,

estrogenilor, tolbutamidei, teofilinei, glucocorticoizilor.

* Când substanţa inductoare enzimatică grăbeşte pe lângă metabolizarea altor

medicamente şi propria metabolizare este vorba de autoinducţie enzimatică

=. Fenomenul de inducţie enzimatică are şi aplicaţii clinice, de exemplu în icterul

neonatal, când administrarea de fenobarbital creşte activitatea unei enzime implicate în
conjugarea bilirubinei.

=Fumul de ţigară şi unele hidrocarburi pot produce fenomenul de inducţie enzimatică,

astfel că la fumători trebuie ajustată doza unor medicamente (ex. teofilina). Inhibiţia
enzimatică este un proces care interferă cu activitatea enzimatică normală prin inhibarea
unor reacţii enzimatice, datorită împiedicării legării substratului. Acest proces este un
fenomen de sens opus inducţiei enzimatice.

= Administrarea concomitentă a 2 medicamente care folosesc aceeaşi cale enzimatică

sau care se leagă de aceleaşi situsuri de legare determină apariţia unor concentraţii
plasmatice apropiate de doza toxică, prin inhibarea metabolizării.

= Mai multe medicamente se comportă ca inhibitori enzimatici: cimetidina inhibă

metabolizarea anticoagulantelor orale, benzodiazepinelor, fenitoinei. Eritromicina inhibă
 metabolizarea teofilinei, carbamazepinei. Alte inhibitoare enzimatice: fenilbutazona,
cloramfenicolul, ketoconazolul, disulfiramul.

4.ELIMINAREA MEDICAMENTELOR
= este ultima etapă farmacocinetică( excretia)

*Mecanismele implicate sunt cele fiziologice prin care organismul înlătură produşii de
metabolism.

Medicamentele se elimină ca atare sau sub forma metaboliţilor rezultaţi prin biotransformare.
Eliminarea ( filtrare glomerulară, secreţie şi reabsorbţie tubulară. ) face:

* în principal prin rinichi,

*apoi prin ficat, plămâni, mucoase, tegumente şi secreţia lactată.

* * Eliminarea medicamentelor prin rinichi, se face prin :

-=Trecerea moleculelor în urina primară (filtrarea glomerulara proces pasiv )) în funcţie de

- cantitatea de plasmă filtrată glomerular şi de proporţia moleculelor libere din plasmă.

= - Secreţia tubulară este un proces activ realizat prin intermediul unor molecule
transportoare specializate numite cărăuşi. . Medicamentele pot intra în competiţie pentru secreţia
tubulară, modificându-şi eliminarea .

=- Reabsorbţia tubulară este un proces pasiv, prin care medicamentele trec din urina
primară către interstiţiu şi sânge. . Prin modificarea pH-ului urinar , se poate împiedica procesul de
reabsorbţie.

** Ficatul este un alt organ de excreţie prin intermediul secreţiei biliare

=. Medicamentele sau metaboliţii acestora folosesc mecanisme trasportoare active

= Micşorarea fluxului biliar poate duce la acumularea medicamentelor care se elimină prin bilă:

. ( eritromicina, ampicilina, rifampicina, tetraciclinele, digitoxina, hormonii steroidieni,)

= Unele medicamente care formează metaboliţi glucuronoconjugaţi se elimină prin bilă în

intestin, iar de aici se reabsorb, realizând circuitul entero-hepatic.

** Plămânul este un organ de excreţie pentru acele substanţe care s-au administrat inhalator

-= anestezicele generale volatile sau gazoase.

= Viteza eliminării depinde de debitul ventilator, debitul circulator, diferenţa de presiune

parţială a substanţei din sânge şi aerul alveolar

**. Mucoasele pot constitui uneori căi de excreţie pentru unii halogeni (iod, brom), cu apariţia unor
fenomene locale inflamatorii (conjunctivită, rinită).
**Excreţia salivară este de mică importanţă, dar ionii de metale grele precipită pe coletul dinţilor,
formând lizereul gingival, un simptom caracteristic în intoxicaţiile cu aceste metale.

** La nivelul tegumentelor medicamentele se pot excreta prin intermediul secreţiei sudorale,

seboreice sau la nivelul fanerelor. Sub formă dizolvată în secreţia sudorală pot determina fenomene
iritative şi inflamaţie locală, de ex. bromul se excretă astfel şi determină acnee bromică.

** Glanda mamară poate constitui prin secreţia lactată o modalitate de excreţie a unor
medicamente.

Fenomenul prezintă importanţă la sugar, deoarece pot apare consecinţe toxice.

De ex. se excretă prin lapte glicozidele antrachinonice şi cloramfenicolul, care sunt

contraindicate în cursul perioadei de alăptare.