SEMIOLOGIE, Curs I – 14.09.

2010

Semnele prin care se manifestă boala

A. DEFINIŢIA SEMIOLOGIEI:
Semiologia este parte a medicinei care se ocupă cu descrierea simptomelor şi a
semnelor diferitelor boli precum şi a metodelor de a le pune în evidenţă şi de a le
diagnostica.
Cu alte cuvinte este ştiinţa care se ocupă cu studiul semnelor şi al sistemelor de
semne în vederea precizării diagnosticului, tratamentului şi prognosticului.

B. NOŢIUNI DESPRE SEMNE ŞI SIMPTOME

SIMPTOMUL – este o manifestare a bolii relatată de pacient în cursul anamnezei;
- are o coloratură subiectivă şi este dependent de o serie de factori
cum ar fi percepţia, cultura, nivelul
intelectual.
Simptomele pot fi:
- generale – ex.: durerea, cefaleea, ameţeala;
- locale – sunt specifice unor sisteme anatomice; ex.: hepatologie (algie – durere,
hepato- ficat), disurie (legat de aparatul urinar, dis- dezordine, urie – aparat
urinar), dispnee (legat de aparatul respirator, jenă a respiraţiei).
Simptomele sunt de natură funcţională şi sunt descrise de pacient.

SIMPTOMATOLOGIA reprezintă totaliatea simptomelor şi semnelor unei boli.

SEMNUL este o manifestare obiectivă a bolii pe care examinatorul o evidenţiază

în cadrul examenului clinic prin propriile simţuri.
Ex.: icter, paloare, bombarea unui hemitorace, mărirea de volum a abdomenului,
etc.

SINDROMUL este o noţiune ce asociază simptomul şi semnul care exprimă o

stare ce poate fi legată de diferite boli şi nu de o anumită boală, dar care are un
mecanism fiziopatologic comun.
Ex.: sindromul icteric, sindromul febril, sindromul bronşitic, sindromul pleuretic,
etc.
Componentele anamnezei

Anamneza reprezintă totalitatea informaţiilor pe care medicul le ia de la bolnav

şi însoţitorii acestuia pentru a le utiliza în vederea stabilirii diagnosticului.
Anamneza este prima etapă în cadrul examinării clinice a bolnavului.
Ea este metoda prin care examinatorul obţine date cu privire la starea de sănătate
şi de boală precum şi despre mediul ambiental în care acesta trăieşte.

1
 Surse de obţinere a datelor anamnezei:
- pacientul,
- aparţinătorii sau anturajul,
- dosarul medical sau alte documente medicale.

Metode de efectuare a anamnezei:

a. monologul (ascultarea): -permite pacientului să-şi exprime suferinţele sale;
-avantajele metodei sunt:- examinatorul poate observa
mimica, gestica pacientului atunci când îşi exprimă suferinţele;
- diminuă starea de tensiune
dintre examinator şi pacient când pacientul este lăsat să vorbească liber;
- dacă acesta însă divaghează
de la subiectul urmărit el trebuie să fie întrerupt politicos cu întrebări scurte ( de
când a apărut boala);
b. interogatoriul( interviul ): examinatorul pune întrebări cu privire la suferinţele
pacientului ; întrebările pot fi închise ( cu răspuns scurt – da sau nu) şi deschise
( permit acientului să răspundă prin fraze şi să dezvolte subiectul respectiv – cum a
decurs boala);
c. observaţia: reprezintă ceea ce se percepe cu simţurile examinatorului.

Datele biografice ale pacientului: nume, vârstă, sex…

a. vârsta – starea de reactivitate a organismului este dependentă de particularităţile
morfofuncţionale şi biologice ale fiecărei etape de dezvoltare: în copilărie sunt
frecvente bolile infecţioase eruptive, maladiile congenitale de cord, infecţiile
acute de căi repiratorii şi digestive; în adolescenţă sunt mai frecvente: angina
streptococică, reumatismul articular acut, hepatita virală acută; la adulţi este
frecventă întreaga patologie viscerală ( viscer- organ intern); la vârsta a treia
( peste 65 de ani) cel mai frecvente sunt bolile cronice degerative cu complicaţiile
lor;
b. genul biologic ( sex feminin sau masculin) – practic există boli care afectează
mai frecvent bărbaţii: infartul miocardic, cancerul pulmonar, guta, sau femeile:
poliartrita reumatoidă, colecistopatii, infecţii ale căilor urinare;
c. locul de naştere şi domiciliul – particularităţile de mediu pot influenţa starea de
sănătate a populaţiei; ex.: nefropatia endemică este frecventă în bazinul Dunării:
guşa endemică este frecventă în zonele subcarpatice din cauza apelor lipsite de
iod; malaria este frecventă în zonele cu bălţi, din cauza ţânţarilor; bolile tropicale
întâlnite la tropice;
d. condiţii de viaţă şi muncă - modul de viaţă: alimentaţia, consumul de tutun,
consumul de alcool, consumul de droguri, sedentarismul; condiţiile ambientale
de la locul de muncă: profesiunea; nu pot furniza date importante pentru
diagnostic.

2
 SEMIOLOGIE, Curs II– 21.09.2010

Anamneza

Motivele internării – reprezintă informaţiile despre simptomele relatate de

pacient şi care au dus la internare.
Orice dosar medical include câteva simptome de ordin general sau local şi
utilizează un limbaj medical.

Simptomele de ordin general:

1.Febra – reprezintă creşterea temperaturii centrale peste 38,5 grade (se măsoară în rect
sau cavitatea bucală) sau creşterea temperaturii periferice peste 38 grade (se măsoară
axilar).
Subfebrilitate: 37 – 38 grade.

2.Hiperpirexia – reprezintă ascensiuni febrile mari depăşind 39 – 40 de grade.

3.Frisonul – reprezintă senzaţii de frig însoţite de tremurături intense.

4.Hiperhidroza – reprezintă transpiraţie anormal de abundentă. Ea poate fi generală

sau localizată.

5.Anhidroza – reprezintă absenţa transpiraţiei.

6.Durerea – este o experienţă complexă, multifuncţională şi multidimensională;

antalgic (fără durere) – care împiedică sau calmează durerea;
analgezic – care suprimă sau atenuează durerea.

7.Angor – durere.

8.Cefalee – durere de cap (cefalgie).

9.Ameţeală – este senzaţia neplăcută de falsă mişcare sau deplasare a persoanei în

raport cu mediul.

10.Vertijul – este senzaţia de rotaţie a obiectelor din jurul persoanelor.

11.Astenia – reprezintă diminuarea forţelor fizice şi psihice; se deosebeşte de oboseală

prin aceea că nu dispare la repaus.

12.Inapetenţa – înseamnă diminuarea poftei de mâncare.

3
13.Inaniţia – este starea în care se află organismul după o perioadă prelungită de lipsă
de hrană.

14.Anorexia – este diminuarea importantă sau pierderea poftei de mâncare.

15.Polidipsia – este setea excesivă urmată de ingestia de cantităţi exagerate de lichide.

16.Pruritul – este senzaţia neplăcută de mâncărime cutanată.

17.Anosmie (fără miros) – absenţa totală a mirosului.

18.Acufene – sunt sunete percepute de pacient care nu sunt determinate de excitaţii

sonore (zumzet, tiuit, şuierat).

19.Disfagia – înseamnă dificultatea de a înghiţi.

20.Pirozis – este senzaţia de arsură retrosternală care porneşte din pigastru şi urcă pe
esofag până în diafragmă.

21.Disuria – este dificulatea de a urina cu sau fără durere.

Istoricul bolii

Punctele care se urmăresc în istoricul bolii:

1.analiza simptomelor:
-data de debut,
-modul de debut – debutul poate fi insidios (progrsiv) sau poate fi brusc; cel brusc la
rândul lui poate fi acut (în bolile acute) sau paroxistic (în cadrul unor suferinţe mai
vechi),
-circumstanţele apariţiei (un efort, în repaus, în mers),
-ritmul (zi, noapte, primăvară, toamnă),
-cronologia manifestărilor, ordinea în care au apărut simptomele,
-atitudinea pacientului faţă de boală,
-consultaţiile şi tratamentele anterioare,
-particularităţile evoluţiei simptomelor.

2.antecedentele personale fiziologice (APF):

-reprezintă un capitol al anamnezei care urmăreşte momentele fiziologice importante în
viaţa persoanei;
-la femei – menarha (prima menstruaţie din viaţa femeii),
- date despre ciclul menstrual,

4
 - menstruaţie (durată, flux şi simptome asociate),
- numărul de sarcini şi avorturi (vârsta sarcinii când s-a produs);
-la copii – din ce sarcină provine (normală, patologică),
- la câte luni a fost născut,
- greutatea la naştere,
- talia,
- scorul apgar,
- dezvoltarea psihomotorie până la vârsta de un an.

3.antecedente personale patologice: se menţionează bolile şi intervenţiile chirurgicale

pe care le-a avut pacientul, menţionându-se data apariţiei lor.

4.antecedente heredocolaterale (AHC): se cer date despre bolile din familie:

-bolile ereditare (hipertensiune arterială, astm bronşic, diabet zaharat),
-boli determinate de coabitare (bolile infecţioase ca tuberculoza, hepatitele, infecţiile
streptococice);
-antecedente semnificative: rinichiul polichistic, thalasemia, siclemia, hemofilia.

5.condiţii de viaţă şi de muncă: ca locuinţa – numărul de camere raportat la numărul de

membrii.

5
SEMIOLOGIE, Curs III– 28.09.2010

Metode clinice de examen clinic

În cadrul examenului general al bolnavului pentru obţinerea de informaţii se

folosesc următoarele examinări:

-inspecţia,
-palparea,
-percuţia,
-auscultaţia.

Aceste metode sunt practici efectuate de către medic, dar care nu trebuie să fie
străine asistentului medical.
Înainte de începerea examinării, bolnavul trebuie pregătit psihic, trebuie să i se
asigure o linişte absolută şi un climat calm.
Aici intrevine rolul asistentei medicale, care trebuie să asiste la examen, cu
excepţia situaţiilor în care prezenţa sa este inoportună.

INSPECŢIA
- este metoda de observare a bolnavului care utilizează simţul văzului;
- trebuie efectuată la lumină suficientă şi naturală;
- trebuie să cuprindă întreg corpul, bolnavul fiind dezbrăcat.
În ordine se examinează:
- atitudinea, poziţia pacinetului în pat şi în picioare;
- fizionomia, adică faciesul bolnavului;
- starea de conştienţă şi psihicul;
- starea de nutriţie;
- constituţia – care reprezintă totalitatea particularităţilor morfologice şi fiziologice
ale organismului determinate de ereditate şi de condiţiile de mediu;
- examenul tegumentelor la care se observă culoarea, eventualele erupţii cutanate,
hemoragiile cutanate, tulburările de circulaţie cutanată, tulburările trofice
cutanate (cangrena şi escalele), edemul.

PALPAREA
- este o metodă de examinare veche şi valoroasă, care utilizează simţul tactil;
- se efectuează cu bolnavul dezbrăcat, ea fiind fără sens dacă o facem prin
îmbrăcăminte;
- uneori în timpul palpării trebuie să discutăm cu pacientul pentru a-i distrage
atenţia;
- examinatorul trebuie să aibă mâinile calde pentru a nu provoca contracţii ale
muşchilor.

6
 Prin palpare se pot percepe:
- unele fenomene toracice: vibraţiile vocale, frecături pleurale sau pericardice;
- ganglionii limfatici subcutanaţi – în mod normal ganglionii nu sunt palpabili; ei
devin palpabili în situaţii patologice, caz în care vorbim de adenopatie;
- organelle intra – abdominale – palparea abdomenului; abdomenul se palpează cu
ambele mâini pornindu-se din fosa iliacă stângă, de-a lungul colonului până în
fosa iliacă dreaptă.

Epigastru

Hipocondru drept Hipocondru stâng

flancuri
periombilicală

fosa iliacă dreaptă (apendice) fosa iliacă stângă

- se face iniţial o palpare superficială pentru a obţine informaţii despre peretele

abdominal, după care se face o palpare profundă pentru a percepe organele intra –
abdominale.

PERCUŢIA
- este o metodă care constă în lovirea anumitor regiuni ale corpului cu degetele
pentru a obţine sunete care pot da informaţii despre procesele patologice;
- utilizează simţul auzului.

Prin percuţie se pun în vibraţie ţesuturile din regiunea percutată.

Sunetele obţinute la percuţie pot fi:

- sonore (musicale, intense) – care se obţin la percuţia organelor cu conţinut aerian
(plămâni, stomac şi intestin);
- mate – de intensitate redusă – se obţin la percuţia organelor şi ţesuturilor lipsite
de aer (inima, ficatul, rinichii, splina, muşchii).

Percuţia se mai utilizează pentru a aprecia mărirea de volum sau diminuarea unor
organe.

7
 AUSCULTAŢIA
- este metoda prin care se percep fenomenele acustice produse în interiorul
corpului. Ea se efectuează direct, aplicând urechea pe zona pe care dorim să o
examinăm, sau indirect, cu ajutorul stetoscopului.
Stetoscopul este un aparat care amplifică sunetele; el are la o extremitate o pâlnie
cu o membrană fină, la cealaltă extremitate are două olive care se introduce în
conductul auditiv, între ele existând un sistem de tuburi de cauciuc. Acesta este
stetoscopul biauricular; mai există şi stetoscopul monoauricular, folosit azi doar în
obstretică pentru ascultarea bătăilor cordului fetal.

8
SEMIOLOGIE, Curs IV– 12.10.2010

Modificări observabile la inspecţia generală

ATITUDINEA
- reprezintă poziţia corpului unui pacient fie în pat, fie în ortostatism.
- cuprinde poziţia sau postura şi mersul.
- ea poate fi:
• activă – atunci când implică posibilitatea de deplasare sau de
mişcări în pat; se întâlneşte în bolile uşoare;
• pasivă – când bolnavul este imobilizat la pat, fără tonus
muscular şi incapabil să-şi schimbe poziţia; se întâlneşte în boli grave şi în stări
comatoase;
• forţată – o poziţie specifică adoptată de pacient pentru a-şi
calma sau uşura anumite simptome.
Exemplu: pentru calmarea durerilor sunt atitudinile ANTALGICE; în dispnee sunt
atitudinile ANTIDISPNEICE; atitudinea ANTITUSIVĂ.

POZIŢIA:
a. ORTOSTATISMUL – reprezintă menţinerea corpului în poziţie verticală prin
efortul sinergic al scheletului, musculaturii, ligamentelor, sistemului nervos, etc.;
el este asigurat în principal de coloana vertebrală.
b. CLINOSTATISMUL – este poziţia culcată a corpului.
c. DECUBITUL – este poziţia orizontală a corpului;
- el poate fi: - dorsal (pe spate),
- ventral (pe burtă),
- în lateral.
d. POZIŢII ANORMALE:
- în pleurită se întâlneşte poziţia decubit contra lateral pentru calmarea junghiului
toracic;
- în ulcerul penetrant în care durerile sunt atroce pacientul se ghemuieşte apăsând
cu pumnul în epigastru;
- în bolile cu dispnee (pneumonie, bronhopneumonii, astm bronşic, cardiopatie),
poziţia antidispneică numită şi ORTOPNEE, în care bolnavul stă aşezat pe
scaun, sau la marginea patului, sau semişezând în pat cu 2 – 3 perne cu mâinile
fixate pe scaun sau pe pat;
- poziţia genupectorală sau „de rugăciune mahomedană” constă în aplecarea
corpului înainte cu membrele inferioare flectate şi membrele superioare pe după
genunchi; se întâlneşte în pericardite;
- poziţia ghemuit sau “pe vine”, pe care o adoptă copii cu maladie congenitală de
cord în timpul efortului;
9
 - în pleurezie bolnavul adoptă poziţia de decubit homolateral (aceeaşi parte cu
boala);
- antitusivă – este o poziţie pe care o adoptă pacientul cu bronşiectazie pentru a
împiedica scurgerea secreţiilor bronşice;
- în tetanus pacientul ia poziţia de arc, adică se sprijină pe ceafă şi pe călcâie; se
mai numeşte OPISTOTONUS;
- în meningita tuberculoasă pacientul ia poziţia “în cocoş de puşcă”, poziţie de
decubit lateral cu capul în hiperextensie şi cu membrele flectate.

MERSUL: - tulburările de mers sunt:

- mersul încet, oboist, cu opriri dese, se întâlneşte în astenie; boala Addison,
maistenie, convalescenţă;
- claudicaţia intermitentă este o durere ce apare în musculature gambelor, în timpul
mersului la persoanele cu arterită;
- mersul EBRIOS (titubant) apare în intoxicaţia alcoolică şi în intoxicaţia cu
barbiturice;
- mersul cerebelos este mersul nesigur cu bază largă de susţinere; apare în
afecţiunile cerebeloase;
- mersul precipitat este mersul cu paşi mărunţi, cu corpul aplecat înainte; în voala
Parkinson;
- mersul stepat – pacientul atinge pământul cu vârful piciorului şi apoi cu câlcâiul,
ca un cal la circ;
- mersul cosit, în care piciorul este adus inainte printr-o mişcare de circumducţie,
datorită imposibilităţii flectării membrului inferior; apare în hemiplagia spastică.

10