Examinarea Pacientului Carte Bulduș

CODRUȚA BULDUȘ
EXAMINAREA PACIENTULUI
ÎN KINETOTERAPIE
Referenţi ştiinţifici:
Prof. univ. dr. Emilia Florina Grosu
Prof. univ. dr. Alexandru Mureșan
ISBN 978‐606‐37‐0196‐2
© 2017 Autoarea volumului. Toate drepturile rezervate.
Reproducerea integrală sau parţială a textului, prin orice
mijloace, fără acordul autoarei, este interzisă şi se pedep‐
seşte conform legii.

Universitatea Babeş-Bolyai
Presa Universitară Clujeană
Director: Codruţa Săcelean
Str. Hasdeu nr. 51
400371 Cluj-Napoca, România
Tel./fax: (+40)-264-597.401
E-mail: editura@editura.ubbcluj.ro
http://www.editura.ubbcluj.ro/
CODRUȚA BULDUȘ
EXAMINAREA PACIENTULUI
ÎN KINETOTERAPIE
PRESA UNIVERSITARĂ CLUJEANĂ
2017
Mulțumiri Doamnei Profesor Doctor Elena Zamora
pentru suportul și ajutorul pe care mi l‐a acordat
la realizarea acestei cărți.
I. Semiologia medicală
__________________________________________
Obiectul de studiu
al semiologiei
S emiologia medicală studiază evidenţierea şi

interpretarea diferitelor forme de manifestare
a bolilor. Semiologia medicală operează cu noţi‐
uni caracteristice ‐ informaţii în legătură cu boala:
 simptome;
 semne;
 date de investigaţie complementară.
1. Simptome
Prin simptom se înţelege o manifestare a bolii
care se exprimă exclusiv sau în primul rând în
sfera de percepţie a bolnavului. Ex: durerea,
ameţela, dispneea etc. Simptomele sunt experienţe
personale, care ajung să fie cunoscute de către
medic din relatările pacientului.
• au caracter subiectiv,
• posedă un grad de variabilitate, de la un
caz la altul sau de la acelaşi subiect, în
ocazii diferite,
5
Examinarea pacientului în kinetoterapie
• depind de pragul de percepţie al bolnavu‐
lui şi/sau de evoluţia bolii.
2. Semne
Prin semn se înţelege orice manifestare mor‐
bidă care este pusă în evidenţă de medic (sau de
alt observator care poate fi însuşi bolnavul sau o
persoană din anturajul acestuia) utilizând unul
dintre simţurile proprii. Ex: paloarea, modificarea
conturului anatomic sau a consistenţei unei regiuni,
zgomote cardiace sau respiratorii anormale, miro‐
sul aerului expirat (Ciobanu L. 2008).
3. Date de investigaţie complementară
Aplicarea acestor metode, considerate „com‐
plementare” examenului clinic furnizează date, care
alături de simptome şi semne ajută la stabilirea
diagnosticului. Ex: examenul radiologic, endosco‐
pia, dozările de substanţe în lichidele biologice.
Activitatea de analiză şi sinteză a simptome‐
lor şi semnelor de boală se încheie cu o concluzie,
care este diagnosticul clinic.
• Rezultatul sintezei diagnosticului clinic şi a
datelor complementare este diagnosticul de‐
finitiv, pe care se bazează atitudinea tera‐
peutică şi prognosticul. În procesul de sta‐
bilire a diagnosticului, practicianul benefi‐
ciază uneori, în etapa de sinteză, de un
6
I. Semiologia medicală
complex de simptome asociate, caracteris‐

tic pentru o anumită stare patologică a
organismului, reper care corespunde noţi‐
unii de sindrom.
• Sindromul este un ansamblu coerent şi sis‐
tematizat de manifestări care corespunde
unei unităţi clinice, morfologice şi funcţio‐
nale cu caracter de generalizare, sinteti‐
zând trăsăturile mai multor boli, fiecare
cu o etiologie distinctă (Boloşiu, 1994).
Foaia de observaţie clinică
Foaia de observaţie clinică (FO), reprezintă

un document medical şi ştiinţific, medico‐judi‐
ciar şi contabil.
FO document medico‐ştiinţific – cuprinde da‐
tele personale ale pacientului, diagnostic de inter‐
nare, la 72 ore, şi dg. de externare, ziua şi ora
internării precum şi datele de la externare.
FO cuprinde cinci părţi:
• Partea I – datele personale ale pacientului
• Partea II – anamneza
• Partea III – examenul obiectiv la internare
• Partea IV – foaia de evoluţie şi tratament
• Partea V – epicriza.
7
II. Anamneza
__________________________________________
P rin anamneză se înţelege ansamblul informa‐
ţiilor obţinute de la bolnav în legătură cu
persoana sa şi cu ambianţa în care evoluează,
raportat la starea de boală. Terapeutul are o
influență majoră asupra modului și demnității cu
care pacientul percepe și experimentează starea de
boală. În acest scop terapeutul trebuie să aibă o
atitudine empatică, să se comporte cu respect și
compasiune și să stabilească un dialog în care să
asculte și să confirme ceea ce îi comunică
pacientul (Douglas, G ș.c. 2013).
Etapele anamnezei
În timpul anamnezei se culeg informaţii legate
de: vârstă, sex, locul naşterii şi domiciliul, motivele
internării, istoricul bolii actuale, antecedentele fa‐
miliale, antecedentele personale patologice, antece‐
dentele personale fiziologice, condiţii ambientale,
locuinţa, alimentaţia, consumul de toxine, condiţii
de muncă, manifestări generale (Boloşiu, 1994).
9
1. Vârsta
Particularităţile morfologice şi funcţionale
legate de diferite etape în dezvoltare a organismu‐
lui pot să se reflecte în starea sănătăţii subiectului,
fie în sensul prevalenţei crescute a unor boli la
anumite grupuri de vârstă, fie în moduri particu‐
lare de evoluţie pe care vârsta le poate imprima
anumitor subiecţi.
• La sugari se întâlnesc boli diareice acute şi
stări dispeptice. Prima copilărie este domi‐
nată de boli eruptive febrile (rubeolă, ruje‐
olă, varicelă, scarlatină) şi tuse convulsivă.
• În adolescenţă sunt frecvente anginele,
glomerulonefrita acută şi reumatismul arti‐
cular acut.
• Adulţii fac mai frecvent hipertensiune arte‐
rială, ulcer duodenal, tuberculoză, astm
bronşic, pneumonii şi boli profesionale.
• La vârstnici se întâlnesc mai frecvent bolile
degenerative (ateroscleroză, boală artrozică,
emfizem pulmonar), boli neoplazice, boli
cardiovasculare cronice, fenomene nervoase
de involuţie senilă.
2. Sexul pacientului poate reprezenta
un criteriu de orientare în legătură cu diagnosticul.
• Se disting boli care se întâlnesc exclusiv la
unul dintre sexe şi boli care care au frec‐
venţă mai mare la femei sau la bărbaţi.
10
II. Anamneza
• În primul grup se încadrează bolile organe‐
lor genitale feminine (tulburări ale ciclului
menstrual, metroanexită, patologia obste‐
tricală) sau ale organelor genitale masculine
(orhiepididimită, adenomul de prostată).
• Câteva exemple din al doilea grup:
 boli cardiovasculare: bărbaţii: insufi‐
cienţă aortică, infarct miocardic, cord
pulmonar cronic, trombangeita oblite‐
rantă. La femei: stenoză mitrală, trom‐
boflebită.
 boli respiratorii: bărbaţii: bronşiectazie,
bronhopneumpatie obstructivă cronică.
Femeile: astm bronşic.
 boli digestive: bărbaţii: ulcer duodenal;
femeile: ulcer gastric, colecistite, litiază
biliară.
 boli reumatice: bărbaţii: gută, spondi‐
lită anchilopoietică; femeile: poliartrită
reumatoidă, sclerodermie, lupus erite‐
matos diseminat.
3. Locul naşterii şi domiciliul
• Mediul geoclimatic în care o persoană şi‐a
desfăşurat mai mult timp viaţa poate con‐
tribui la determinismul unor boli. De
exemplu:
11
 guşa endemică apare în regiunile în

care solul şi apa freatică au un conţi‐
nut scăzut de iod. (Munţii Apuseni,
Maramureş, podişul Transilvaniei).
 malaria este răspândită în zonele cu
lacuri şi bălţi în care se dezvoltă ţân‐
ţarul anofel.
 fluoroza (boala dinţilor pătaţi) apare în
regiunile cu apă potabilă excesiv de
bogată în fluoruri.
4. Motivele internării
• La acest capitol al anamnezei se înregis‐
trează toate simptomele şi semnele de boală
pe care le are bolnavul. Acestea trebuie
menţionate concis şi grupate pe categorii de
aparate în suferinţă şi ierarhizate după crite‐
riul dominanţei şi al ipoteticei lor valori
semnificative în relaţie cu diagnosticul.
5. Istoricul bolii actuale prezintă simptomele
de la debutul bolii până în momentul internării.
• Debutul bolii:
– data;
– felul debutului: brusc sau insidios;
– circumstanţele în care boala a debutat;
– simptomele cu care s‐a manifestat
iniţial.
12
II. Anamneza
• Atitudinea bolnavului faţă de boala care

tocmai a debutat: prezentarea la medic,
ignorarea suferinţei, recurgerea la autome‐
dicaţie sau la procedee terapeutice empi‐
rice etc. În cazul în care bolnavul a urmat
un tratament indicat de medic, se va men‐
ţiona ce rezultat a avut: ameliorare, stare
nemodificată, agravare.
• Cum au evoluat manifestările de la debut
şi până la momentul examinării: periodic,
progresiv, asociat.
• Ce anume l‐a determinat nemijlocit pe
bolnav să se prezinte la consultaţie sau
pentru internare.
6. Antecedentele familiale
• Această parte a anamnezei urmăreşte să
cunoască starea de sănătate a membrilor
familiei bolnavului; există boli care se întâl‐
nesc la mai mulţi membrii ai aceleiaşi fami‐
lii, adică poseda agregare familială. Există
două cauze de agregare familială a bolilor:
transmiterea ereditară şi coabitarea.
• În cazul transmiterii ereditare, boala se gă‐
seşte numai printre rudele de sânge ale su‐
biectului. Este vorba de anomalii genetice
sau cromozomiale, transmiterea putându‐se
face după modul dominant sau recesiv,
legat sau nu de sex.
13
• Coabitarea este un alt factor care poate

explica agregarea familială a unor boli. Fe‐
nomenul se întâlneşte şi la rudele prin
alianţă. Apariţia bolii la mai mulţi membrii
ai familiei este cauzată de acţiunea aceloraşi
condiţii nefavorabile din mediul familial.
7. Antecedentele personale fiziologice
Această parte a anamnezei se adresează în
special femeilor:
• Debutul menstruaţiei = menarha, mar‐
chează începutul pubertăţii (în jurul vârstei
de 13 ani). Pubertatea întârziată (după 14
ani) poate fi constituţională sau determi‐
nată de boli ereditare endocrine sau orga‐
nice. Pubertatea precoce (înainte de 8 ani)
este o boală endocrină de sine stătătoare.
• Succesiunea ciclurilor menstruale are loc la
intervale regulate de 28 de zile la 65% din‐
tre femei, cu limite extreme între 18‐40 zile.
• Întreruperea succesiunii menstrelor = ame‐
noree; apare în sarcină, alăptare, menopa‐
uză, unele boli psihice sau endocrine. Creş‐
terea frecvenţei ciclurilor = tahimenoree,
Rărirea fecvenţei ciclurilor = bradimenoree.
• Durata fluxului menstrual este normal de 5
zile. Polimenoree = creşterea duratei,
Oligomenoree = scăderea duratei, Durata
peste10 zile = menoragie.
14
II. Anamneza
• Sângererea genitală în afara ciclului mens‐
trual = metroragie → sângele este coagula‐
bil.
• Hipermenoree = creşterea cantităţii, Hipo‐
menoree = scăderea cantităţii.
• Dismenoree = dureri care preced sau înso‐
ţesc menstruaţia localizate în micul bazin cu
iradiere în lombe şi în rădăcina coapselor.
• Împrejurări legate de sarcină şi de naştere:
numărul sarcinilor, numărul naşterilor (la
termen, premature, cu feţi morţi), numărul
avorturilor (spontane şi luna de sarcină,
provocate), greutatea copiilor la naştere
(normal 3000‐3500 gr). Cauzele avorturilor
repetate: incompatibilitatea de Rh, lues,
diabet zaharat matern. Gigantismul fetal –
peste 4000 gr. – mama diabet.
• Climacteriul sau premenopauza se situează
în jurul vârstei de 42‐45 de ani şi se mani‐
festă prin modificarea ritmurilor ciclurilor
menstruale, tulburări generale.
• Menopauza normală, 45‐50 de ani, mar‐
chează sfârşitul activităţii biologice genitale.
Se caracterizeză prin suspendarea menstre‐
lor. Poate fi însoţită de bufeuri de căldură,
crize sudorale, tulburări psihice, modificări
cardiovasculare, simptome dispeptice etc.
15
Încep să se manifeste HTA esenţială, car‐

diopatia ischemică, obezitatea, artrozele,
osteoporoza etc.
• La bărbaţi este importantă aflarea momen‐
tului instalării pubertăţii şi tulburările
apărute.
8. Antecedentele personale patologice
Se referă la principalele afecţiuni de care a
suferit pacientul, din copilărie până în momentul
internării.
• Bolile infecţioase acute care pot determina
complicaţii organice sau pot deschide calea
predispoziţiei pentru alte suferinţe. Ex:
scarlatină→glomerulonefrită; hepatita acută
virală→hepatita cronică; angine streptoco‐
cice→reumatism articular acut, cardită
reumatoidă.
• Bolile infecţioase cronice (tuberculoză,
sifilis, infecţii de focar etc.) pot afecta orice
structură a organismului prin însămânţare
directă sau prin consecinţele imunologice
pe care le antrenează.
• Bolile venerice, altele decât luesul, intere‐
sează şi din raţiuni epidemiologice legate
de lichidarea sursei de infecţie, întreru‐
perea cantagiunii şi tratamentul cazurilor
rămase necunoscute.
16
II. Anamneza
• Boli organice: respiratorii, cardiovasculare,
renale etc.
• Împrejurări morbide semnificative: inter‐
venţii chirurgicale, traumatisme, hemora‐
gii, transfuzii, intoxicaţii etc. Cu ocazia unei
transfuzii se pot transmite: hepatita virală
B, sindromul imunodeficienţei dobândite
(SIDA).
• Tratamentele medicamentoase pot afecta
ficatul (hepatite toxice medicamentoase),
stomacul (ulcer – antiinflamatoare), măduva
hematoformatoare, pielea, gonadele (cito‐
statice) etc.
9. Condiţii de viaţă şi muncă
• Locuinţa: salubră/insalubră. Unii factori am‐
bientali locativi pot determina boli: plantele
de apartament, acarieni, animale domestice.
• Alimentaţia trebuie privită sub două aspecte;
compoziţia regimului alimentar şi igiena
alimentaţiei.
• Consumul de toxice: alcool – ritmul (ocazio‐
nal, sistematic); cantitatea ingerată; prefe‐
rinţa pentru băuturi slabe sau tari.
• Fumatul: numărul de ţigarete pe zi; fumă‐
torul pasiv.
• Abuzul de cafea provoacă manifestări neuro‐
psihice şi cardiovasculare (favorizează
depozitarea lipidelor în pereţii arterelor).
17
• Condiţiile de muncă: profesia, tipul efortului
depus (fizic sau intelectual), orarul de
muncă, condiţiile de microclimat, aspectele
concrete ale prestaţiei profesionale (şezând,
aplecat, în picioare, ridicare de greutăţi etc.),
materialele vehiculate, comportarea la locul
de muncă, relaţiile cu superiorii şi cu colegii.
10. Manifestări generale
• Pofta de mâncare;
• Evoluţia ponderală;
• Somnul;
• Scaunul;
• Micţiunile;
• Modificările volumului urinar.
18
III. Examenul clinic
__________________________________________
III.1. Metodele examenului obiectiv
E xamenul clinic este partea explorării clinice

în care examinatorul face apel la simţurile
sale şi eventual la un instrumentar simplu, pentru
a evidenţia semnele de boală, adică modificările
produse de boală în organismul omului suferind.
Corelarea acestora cu simptomele, analizate deta‐
liat în cadrul anamezei, furnizează materialul
informaţional pentru ca logica medicală să pemită
stabilirea primei etape a diagnosticului – diagnos‐
ticul clinic.
Examenul obiectiv beneficiază de patru me‐
tode: inspecţia, palparea, percuţia şi ascultaţia.
O atenție deosebită se acordă poziționării
corecte a pacientului. Este necesară o abordare sis‐
tematică și ordonată a manevrelor de examinare
(Talley, N. J., & OʹConnor, S. 2005). Această abor‐
dare studentul o învață de la profesorul său care îi
oferă și un model de comportament și profesio‐
19
nalism. Să nu uităm că fiecare student are propriul
stil de învățare: auditiv, vizual sau tactil‐kinestezic
de care trebuie să țină cont (Buşan, A. M. (2014)).
Inspecţia
Prin inspecţie se înţelege observarea vizuală,
directă sau indirectă (ajutată de instrumente care
să uşureze accesul, mărirea sau iluminarea) a
semnelor de boală care se manifestă la suprafaţa
corpului, în cavităţi accesibile sau care constă în
modificarea mobilităţii unor segmente. Aceste semne
se numesc optice.
Pentru ca inspecţia să îşi atingă scopul, bolna‐
vul va trebui să fie complet dezbrăcat, în aşa fel în‐
cât nici o regiune să nu scape examenului obiectiv.
În condiţiile examinării bolanvului în salon, se
va face concesie considerentelor de pudoare; dacă
din anamneză, medicul posedă date asupra locali‐
zării unor semne în regiunea anală sau genitală, ob‐
servaţia se va continua într‐o cameră de consultaţie.
Una dintre condiţiile inspecţiei corecte este
luminarea corespunzătoare. Aceasta trebuie să fie
suficient de puternică, să nu cadă asupra bolnavu‐
lui numai dintr‐o parte şi să fie de preferinţă de
sursă naturală.
Lumina artificială poate falsifica mici modifi‐
cări ale culorii tegumentului; cianoza pare mai
intensă la lumina lămpilor de neon.
20
Inspecţia începe cu bolnavul aflat într‐o

poziţie statică (culcat pe pat sau pe canapeaua de
consultaţie), respectând două principii esenţaiale:
observaţia topografică şi comparativă.
Se începe cu extremitatea cefalică – părul,
ochii, mucoasa conjunctivală, nasul, buzele, cavi‐
tatea bucală, apreciind eventuale modificări prin
comparerea regiunilor simetrice, apoi se încearcă
şi aprecierea globală a expresiei feţei. Inspecţia va
fi continuată metodic cu următoarele regiuni:
gâtul, toracele, sânii, membrele superioare, abdo‐
menul, membrele inferioare.
Bolavul va fi apoi ridicat pentru a examina
partea posterioară a corpului.
Inspecţia statică se completează cu cea dina‐
mică pentru a descifra „limbajul corpului”: dezbră‐
carea, ridicarea din pat, mersul, comportamentul
raportat la situaţie. Observaţia este completată
prin mobilizarea la comandă a unor segmente sau
solicitarea de a executa mici gesturi cotidiene.
Observaţia începe, de fapt, odată cu primul
contact cu bolnavul, continuă pe toată durata
anamnezei şi a întregului examen clinic.
Palparea
Palparea face apel la simţurile tactil şi kines‐
tezic ale mâinilor examinatorului pentru a aprecia
modificările superficiale sau profunde produse de
boală = semne palpatorii. Tehnica palpării presupune
21
utilizarea pulpei degetelor (cea mai sensibilă la

pulsaţii), a întregii suprafeţe palmare a degetelor,
uneori a palmei în întregime (zona palmară de la
baza degetelor, cea mai sensibilă la vibraţii), cu o
anumită presiune şi mobilizarea corespunzătoare
a mâinii pe zona de explorat. Variantele tehnicii
sunt adaptate regiunii şi scopului urmărit.
a) Presiunea simplă cu pulpa degetelor este
utilizată la cercetarea pulsaţiilor vasculare, apre‐
cierea consistenţei şi a sensibilităţii ţesuturilor,
palparea proeminenţelor osoase, a liniei articulare
şi, în general, pentru localizarea unei anumite
modificări.
b) Aplicarea palmei în întregime serveşte la
palparea freamătului (cardiac sau vocal), a unor
formaţiuni cu pulsaţie expansivă, iar combinată cu
deplasarea orizontală reprezintă o bună metodă
de a aprecia starea tegumentelor.
c) Pensarea între două degete sau între dege‐
tele reunite ale celor două mâini serveşte la apreci‐
erea volumului stratului adipos, precizarea consis‐
tenţei unei formaţiuni şi fixarea acesteia în scopul
mobilizării în raport cu planurile învecinate.
d) „Masarea” uşoară cu suprfaţa palmară a
degetelor, prin mişcări de rotaţie în planul suprafe‐
ţei corpului este o metodă de explorare a zonelor
superficiale (piele, ţesut celular subcutanat şi
muscular).
22
e) Palparea organelor profunde utilizează

suprafaţa palmară a degetelor şi mişcări de fră‐
mântare care caută să surprindă organul sau să‐l
facă să gliseze contra unei rezistenţe.
f) Pentru determinarea sensului în care circulă
sângele într‐o venă superficială, se fixează între
degete două puncte apropiate de pe traiectul aces‐
teia şi se goleşte vena de sânge prin deplasarea
laterală a degetelor. Ridicând succesiv când un
deget, când pe celălalt se vede din care direcţie se
face umplerea venei.
În timpul manevrelor de palpare examina‐
torul trebuie să‐şi găsească o poziţie adecvată, iar
pacientul va fi solicitat să contribuie la reuşita exa‐
minării prin posturi corespunzătoare sau acţiuni
adoptate în funcţie de caz (ex: relaxare musculară,
respiraţii profunde etc.)
Percuţia
Este metoda de a provoca în mod artificial
vibraţii în organe şi ţesuturi prin lovirea repetată a
suprafeţei corpului, cu scopul de a aprecia, în
primul rând, pe bază acustică starea fizică a terito‐
riului subjacent = semne palpatorice.
În percuţia digitodigitală, degetul mijlociu de
la mâna stângă funcţionează ca pleximetru, iar
degetul mijlociu de la mâna dreaptă ca ciocănel.
Degetul pleximetru, depărtat de celălalte, se aplică
cu toată suprafaţa palmară pe regiunea de explorat,
23
adaptându‐se reliefului anatomic şi exercitând o

uşoară presiune; degetul ciocănel, deasemenea
îndepărtat de celălalte şi flectat în articulaţia inter‐
falangiană proximală este pregătit pentru a lovi
perpendicular falanga a doua a degetului plexime‐
tru; mişcarea de lovire se execută din articulaţia
radiocarpiană, scurt, ritmic, şi cu o forţă egală,
suficientă pentru a obţine un sunet perceptibil.
Percuţia superficială urmăreşte să exploreze
starea zonelor situate în apropierea suprafeţei
corpului, până la 3‐5 cm adâncime şi se execută cu
o forţă de lovire redusă.
Percuţia profundă explorează zone până la
adâncimea maximă de 7 cm. Forţa de lovire este
maximă.
Calitatea sunetului de percuţie este dată de
particularităţile acustice ale vibraţiilor produse,
care depind de câteva calităţi ale zonei explorate:
prezenţa sau absenţa aerului, volumul său rapor‐
tat la cel al ţesutului dens, distribuţia aerului,
tensiunea sub care e ţinut de forţele elastice. Se pot
distinge mai multe tipuri de sunet:
a) Sunetul mat sau matitatea are intensitate
redusă, durată scurtă şi tonalitate ridicată. Acesta
se obţine asupra ţesuturilor sau a organelor lipsite,
în mod normal, de conţinut aerian (masă muscu‐
lară, ficat, splină, inimă) sau a acelora în care
procesul patologic (infiltraţie, colecţie de lichid,
tumoră) a înlocuit aerul cu o masă densă.
24
b) Sunetul timpanic sau timpanismul este un

sunet sonor intens şi cu timbru muzical asemănă‐
tor celui obţinut prin lovirea unui timpan într‐o
orchestră. Este caracteristic organelor cu conţinut
aerian în spaţii bine circumscrise şi cu pereţi
regulaţi: stomac, intestine, iar în cazuri patologice
cavernele pulmonare etc.
c) Sunetul sonor netimpanic sau sonoritatea
pulmonară se obţine asupra plămânului normal,
unde aerul se găseşte distribuit în cavităţi mici,
separate de pereţi denşi. Spre deosebire de sunetul
timpanic, are o intensitate mai redusă şi îi lipseşte
timbrul muzical.
d) Hipersonoritatea este un sunet intermediar
între sonoritate şi timpanism.
e) Sunetul submat sau submatitatea este un
amestec de sunet mat şi sonor, care se întâlneşte
atunci când prin percuţie se pun concomitent în
vibraţii teritorii mixte, cu şi fără conţinut aerian.

Auscultaţia
Este metoda de percepere a zgomotelor care
iau naştere în mod spontan, în condiţii normale sau
patologice, prin activitatea organelor interne = sem‐
ne stetacustice (respiraţia, contracţia cardiacă, circu‐
laţia sângelui, activitatea peristaltică a intestinului).
Se poate realiza direct, prin aplicarea urechii
pe suprafaţa corpului sau indirect cu stetoscopul.
25
Metode instrumentale
Se utilizează o serie de instrumente în diferite
scopuri.
• Pentru accesul în cavităţile de la suprafaţa
corpului: spatule, specul nazal, oglindă,
artoscop, oftalmoscop.
• Pentru perimetru: benzi metrice.
• Pentru grosimea ţesuturilor: adipocenti‐
metru.
• Pentru amplitudinea de mişcare: goniometre.
• Pentru forţa musculară: dinamometru.
• Ciocan de reflexe, ace, pensulă, diapazon
(examinare neurologică).
• Cântar, altometru, termometru.
III.2. Examenul obiectiv general
Din motive mai mult de ordin didactic, exa‐
menul obiectiv este împărţit în două:
• examenul obiectiv general, care se adre‐
sează corpului în întregime cu intenţia de
a surprinde semnele locale sau regionale
ale unor boli generale sau ale unui sistem
(muscular, osteoarticular).
• examenul obiectiv pe aparate, cu elemente
metodologice adaptate sediului şi funcţiei
acestor organe.
26
Examenul obiectiv general utilizează inspec‐

ţia, palparea şi unele mijloace instrumentale simple.
Etapele tehnice ale examenului obiectiv general
sunt: starea psihică, conformaţia somatică generală,
modificările statice şi dinamice, faţa şi extreme‐
tatea cefalică, pielea şi mucoasele, ţesutul celular
subcutanat, muşchii, sistemul osteoarticular şi
temperatura corporală (Verghese A ș.c. 2011).
Starea psihică
Aprecierea stării psihice a bolnavului se
bazează, în primul rând pe discuţia purtată cu
ocazia anamnezei. Acţiunea este inclusă în cadrul
examenului obiectiv deoarece o serie de modifi‐
cări devin evidente abia după ce primele impresii
sunt confirmate prin observarea directă a compor‐
tamentului (Schwamm, L.H., 1997).
Tulburări de percepţie şi de sensibilitate
Percepţia poate suferi următoarele modificări:
• hiperestezia – intensificarea percepţiei în:
nevroze, intoxicaţii cu medicamente psiho‐
stimulatoare, hipertoroidism etc.;
• hipoestezia – diminuarea percepţiei în:
toxiinfecţiile sever, caşexie etc.;
• anestezia – abolirea acuităţii în boli orga‐
nice care interesează organele receptoare,
boli neurologice care lezează căile aferente
sau zonele de proiecţie corticală ale anali‐
zatorilor, neuroză isterică;
27
• agnozia – incapacitatea de a integra ele‐

mentele senzoriale izolate într‐un tot cores‐
punzător obiectului, cu toate că separat
acestea sunt corect percepute;
• iluziile – perceperi eronate ale unor obiecte
existente. Ele se pot datora unor condiţii
particulare de mediu (întuneric, ceaţă), dar
pot fi şi simptomul unor boli psihice:
psihoze alcoolice, psihoza maniaco‐depre‐
sivă, epilepsie etc. Caracteristica iluziilor la
bolnavii psihici este că subiectul nu le
recunoaşte caracterul de percepţie eronată,
confundându‐le cu realitatea;
• halucinaţiile sunt percepţii false, fără
prezenţa obiectului ca stimul perceptiv şi
se clasifică în funcţie de analizator: auditive,
vizuale, tactile, olfactive etc.
Tulburări de memorie
Tulburările funcţiei mnestice reprezintă o
mare importanţă pentru examinator deoarece de
memorie depinde direct cantitatea şi calitatea
informaţiilor obţinute cu ocazia anamnezei:
• hipomnezia – scăderea memoriei este carac‐
teristică bolnavilor surmenaţi, astenici, con‐
valescenţilor. Apare în stările depresive şi
în unele intoxicaţii. Bolnavii cu ateroscle‐
28
roză cerebrală au dificultăţi în evocarea

faptelor recente, dar îşi aduc aminte cu uşu‐
rinţă întâmplări din trecutul îndepărtat;
• amnezia – este pierderea facultăţilor
memoriei pe o durată oarecare de timp şi
apare în epilepsie, psihoze senile şi după
traumatismele craniocerebrale;
• hipermnezia – constă în accentuarea func‐
ţiilor mnestice – apare în oligofrenie, stări
maniacale şi după consumul unor medica‐
mente.
Tulbuări de gândire
Gândirea este un proces psihic superior care
poate prezenta modificări de formă şi de fond.
Tulburările de formă includ, de obicei, modi‐
ficările vitezei de desfăşurare a proceselor cogni‐
tive. Fuga de idei ilustrată mai ales prin logoree şi
locvacitate. Este întâlnită în faza iniţială a intoxica‐
ţiei alcoolice şi în stările maniacale. Bradipsihia
asociată cu bradilalie apare în neuroza astenică,
stări depresive, hipotiroidism. Oprirea bruscă în
cursul unei expuneri – baraj psihic, se întâlneşte în
schizofrenie (Strub, R.L. & Black, F.W. 2000).
Tulburările de fond ale gândirii sunt:
• ideile prevalente reprezintă, de obicei,
preocupări excesive pentru buna funcţio‐
nare a organelor proprii, care abat subiec‐
tul de la alte activităţi. Aceştia sunt bolna‐
29
vii neurotici sau „psihopaţii” abonaţi la

cosnultaţii şi la examinări în diferite ser‐
vicii medicale.
Hipocondria este o boală psihică somatofor‐
mă în care bolnavul îşi interpretează eronat mani‐
festările clinice, fiind convins că are o boală gravă.
• Obsesia este o idee sau o imagine repe‐
tată sau persistentă pe care bolnavul o
recunoaşte ca străină şi absurdă, dar de
care nu reuşeşte să se debaraseze. Când
obsesiile se asociază cu trăiri afective ne‐
plăcute (teamă, anxietate) se vorbeşte de
fobii. Se întâlnesc în psihoastenie, schizo‐
frenie şi în psihoze senile.
Claustrofobie – teama de spaţii închise;
Agorafobie – teama de spaţii largi;
Zoofobia – teama de animale;
Nosofobia – teama de boală.
• Delirul este o tulburare a gândirii care gru‐
pează într‐un sistem idei false, nereale,
trăite de bolnav cu convingerea fermă că
sunt adevărate. Tema delirului pote fi
foarte variată şi se clasifică în:
1. delir sistematizat:
• paranoid – convingerea bolnavului
despre intenţiile rău‐voitoare ale
celor din jur;
30
• expansiv – bazat pe supraaprecie‐

rea propriilor posibilităţi;
• micromanic – bazat pe subaprecie‐
rea propriilor posibilităţi.
2. delir nesistematizat cu idei haotice,
disperate şi contradictorii.
Delirul poate apărea în boli infecţioase acute,
intoxicaţii, traumatisme, tumori cerebrale, face
parte din tabloul clinic al unor psihoze.
Tulburările afectivităţii
• Hipertimia – stări de exagerare ale trăirilor
afective. Pot avea efecte pozitive (euforia)
sau efecte negative (atitudinile pesimiste).
Cea mai frecventă formă a hipertimiei nega‐
tive este anxietatea – „teamă fără obiect”, însoţită
de incertitudine, aşteptare penibilă, şi o serie de
tulburări neurovegetative: tahicardie, dispnee,
transpiraţie, senzaţie de uscăciune a gurii etc.
Anxietatea este întâlnită în unele boli organice
cum ar fi: angina pectorală, poate merge până la
trăirea senzaţiei de moarte iminentă şi este
denumită angoasă. De asemenea, mai poate apărea
în surmenaj, neuroză anxioasă, toxicomanii.
• Hipotimia (apatia) – indiferenţă afectivă
(în neuroza astenică, convalescenţă, stări
morbide terminale).
31
Tulburări de conştiinţă
Conştiinţa – o funcţie complexă de integrare în
timp şi spaţiu şi de relaţie cu mediul înconjurător.
În ordinea severităţii lor, tulburările de cons‐
tiinţă sunt:
• somnolenţa, torpoarea se caracterizează
printr‐o stare asemănătoare fazei de indu‐
cere a somnului; bolnavul este moleşit,
vorbeşte greu şi monoton. Apare în surme‐
naj şi în bolile febrile;
• obnubilarea presupune un grad de efort în
orientarea spaţio‐temporală, reacţii lente,
cu mişcări dezordonate, răspunsuri neadec‐
vate la întrebări. Apare în encefalopatia
hipertensivă, stări toxice şi infecţioase;
• stupoarea se caracterizează prin dezorien‐
tare în timp şi spaţiu, privire fixă şi amne‐
zie; survine în boli infecţioase, stări toxice,
schizofrenie, tumori cerebrale etc.
Pierderea cunoştinţei are două aspecte.
1. Sincopa este o pierdere bruscă şi tranzitorie
a conştiinţei (3‐5 min) şi a tonusului mus‐
cular (bolnavii cad la pământ) cu revenire
rapidă, totală şi cu amnezie retrogradă pe
durata episodului, din cauza ischemiei ce‐
rebrale difuze secundară scăderii debitului
circulator la nivelul encefalului.
32
Uneori sincopa este precedată sau se limitea‐

ză la un complex de manifestări numite lipotimie:
stare de rău, astenie extremă, tulburări vizuale,
acufene (zgomote auriculare) şi hipoacuzie, ame‐
ţeală, paloare, transpiraţie, greaţă (Rossetti, A.O.
& Kaplan, P.W. 2010).
Sincopele se împart în:
 sincope vasculare (reflexe) se datorează
dereglărilor vegetative şi, în special, unei
hiperactivităţi vagale care duce la scăde‐
rea bruscă a TA şi la bradicardie. Apar în:
a) sincopa vago‐vagală esenţială, survine
la femei şi este declanşată de ortostatis‐
mul prelungit, durere, emoţie, teamă;
este favorizată de căldură şi de atmo‐
sfera poluată;
b) sincopele vago‐vagale de situaţie au ca
punct de plecare o perturbare într‐un
teritoriu visceral unde se produce o
excitaţie neobişnuită a receptorilor va‐
gali. Se declanşează în anumite condi‐
ţii: tuse, micţiune, deglutiţie, defecaţie,
colici abdominale, intervenţii chirur‐
gicale etc.
c) sincopa ortostatică se produce atunci
când bolnavul se ridică brusc sau îşi
modifică brusc poziţia. Mecanismul de
33
producere: – hipovolemia sau alterarea
arcului baroreflex. Apare mai ales la
vârstnici.
 sincopele cardiace au ca mecanism de
producere a ischemiei cerebrale scăderea
debitului cardiac sub limita de perfuzare
fiziologică a encefalului.
2. Coma este definită ca o stare de pierdere a
cunoştinţei de lungă durată, din care paci‐
entul nu poate fi trezit. Bolnavul comatos
este insensibil, zace într‐o atitudine pasivă,
cu motilitatea voluntară şi reflexele
pierdute, păstrându‐şi însă funcţiile vitale
(respiraţie, circulaţie, metabolism).
Examenul psihic are o mare importanţă în
cazul bolnavilor cu afecţiuni ale aparatului loco‐
motor, deoarece succesul terapiei depinde şi de
gradul de inteligenţă şi de voinţa pacientului.
Bolnavul trebuie să înţeleagă scopul tratamentului
şi să devină un colaborator activ al kinetoterape‐
utului în perioada de reeducare.
Examenul psihic trebuie efectuat cu mare
seriozitate, cu atât mai mult cu cât nu totdeauna
prima impresie este cea reală. Este cunoscut faptul
că infirmităţile motorii cerebrale se însoţesc
adesea şi de tulburări ale funcţiilor cerebrale, care
în majoritatea cazurilor încep în momentul
34
naşterii, copiii nereuşind să îşi formeze gesturile

motorii normale. De aceea, în aprecierea nivelului
mintal al bolnavului pot să apară erori din cauza
tulburărilor de vorbire, de auz sau de dexteritate
manuală (Ruff, R. 2009).
Invaliditatea temporară sau definitivă, cau‐
zată de afecţiuni ale aparatului locomotor, mijloa‐
cele terapeutice imobilizatoare, spiatalizarea pre‐
lungită etc. stresează psihicul bolnavului şi pot să
apară tulburări de personalitate, care se pot com‐
plica chiar cu tulburări de coordonare motorie şi
senzitivă, ce pot îngreuna procesul terapeutic şi
recuperator.
Conformaţia somatică generală
Tipul constituţional
Oamenii diferă între ei atât prin aspectul fizic,
cât şi prin trăsăturile activităţii lor psihice sau
metabolice generale. Cele metabolice generale
sunt în mare parte moştenite, dar pot fi influenţate
şi de mediul înconjurător.
Aspectul psihosomatic şi metabolic al indivi‐
dului poartă numele de constituţie. Dacă acesta se
referă mai mult l trăsăturile fizice, antropometrice,
atunci se numeşte habitus.
Din cele mai vechi timpuri s‐a încercat clasifi‐
carea oamenilor pe baza anumitor parametrii în
35
tipuri constituţionale. Criteriile de clasificare au

fost diferite şi, de cele mai multe ori, unilaterale.
Astăzi este admisă clasificarea propusă de
Sheldon, care se bazează pe date antropometrice şi
pe predominanţa unor aparate şi organe derivate
din anumite ţesuturi embrionare şi anume:
 tipul endomorf, cu dezvoltarea predomi‐
nantă a ţesuturilor rezultate din endo‐
derm şi care corespunde ca habitus tipului
pienic, iar psihic celui extrovertit;
 tipul ectomorf dezvoltarea predominantă
a ţesuturilor rezultate din ectoderm, cu
habitus de tip astenic, iar psihic este tipul
introvertit;
 tipul mezomorf, cu înfăţişare de tip mus‐
culos, stenic, intermediar.
Se pare că fiecare din aceste tipuri prezintă
predispoziţie pentru anumite boli: endomorfismul
predispune la ateroscleroză, diabet zaharat, obezi‐
tate, gută, HTA etc.; tipul ectomorf este predispus
la boala ulceroasă, tuberculoză pulmonară, boli
psihice; iar mezomorful ar face mai frecvent boli
reumatice şi miopatii.
Dezvoltarea structurală
Statura unei persoane este determinată de fac‐
tori ereditari, endocrini (hipofiză, tiroidă, gonade)
şi „distrofianţi” (mediul geoclimatic, alimentaţie,
36
diferite boli etc.), care interferează cu creşterea

oaselor.
Din punct de vedere semiologic se pot descrie:
 hipotrofia staturală sau nanismul;
 hipertrofia staturală sau gigantismul.
Fiecare dintre acestea având două variante:
una armonioasă, în care proporţiile dintre diferite
segmente ale corpului sunt, în mare parte, păstrate
şi alta dismorfică.
Nanismul hipofizar, produs prin secreţia
insuficientă a STH survenită în copilărie, este un
nanism armonios. Subiecţii nu depăşesc 120‐150
cm înălţime şi au greutatea corespunzătoare taliei
lor. Există în realitate o uşoară accentuare a
hipotrofiei extremităţilor (cap, mâini, picioare).
Dacă aceşti copii ajung la pubertate ei nu se
sexualizează.
Nanismele „viscerale” sunt întâlnite în boli
grave survenite la vârste mici. Ex: stenoza mitrală,
angiocardiopatii congenitale, insuficienţă renală,
sindroame de malabsorbţie. Dacă nu se asociază
cu diferite carenţe nutriţionale, sunt nanisme
armonioase.
Nanismul dismorfic se poate întâlni în boli
endocrine, osoase şi ereditare. În mixedemul
congenital şi în cel infantil, deficitul hormonilor
tiroidieni împiedică STH să acţioneze asupra
37
oaselor. Fenomenul nu interesează egal toate

oasele, capul este mare, cu partea anterioară mai
puţin dezvoltată, în contrast cu trunchiul şi cu
membrele care, în mare, păstrează proporţiile
vârstei aparente şi nu ale celei cronologice.
În rahitism dezvoltarea staturală întârzie şi
apar diferite dismorfii craniene (cap mare cu pro‐
eminarea oaselor frontale şi aplatizarea vertexului,
craniotabes – subţierea şi slăbirea oaselor cutiei
craniene, la copil, persistenţa îndelungată a fonta‐
nelelor), anomalii dentare, toracice, vertebrale etc.
Nanismul acondroplazic apare în osteocondro‐
displazii şi se cracterizează prin trunchi, de obicei
normal dimensionat şi membre scurte, groase şi
încurbate.
Disgeneziile gonadale – hipotrofia staturală este
asociată cu numeroase anomalii.
Gigantismul hipofizar se produce ca urmare a
secreţiei în exces a STH în copilărie. Se caracteri‐
zează printr‐o creştere a taliei de peste 2 metri, cu
păstrarea proporţiilor corpului. Există totuşi o
dizarmonie care rezultă din lungimea redusă a
membrelor, mai ales a celor inferioare, în raport cu
trunchiul.
Eunucoidismul. În insuficienţele gonadale sur‐
venite înaintea sau cu ocazia pubertăţii, creşterea
este normală până în jurul vârstei de 14‐15 ani
38
când, în absenţa hormonilor gonadali, cartilajele

de creştere nu se închid iar hormonul de creştere
STH îşi continuă acţiunea stimulatoare la nivelul
acestora. Se instalează sexualitate deficitară, hiper‐
trofie staturală disarmonică din cauza dispro‐
porţiei dintre membrele inferioare lungi şi trunchi.
Modificări statice şi dinamice
Poziţia şi mobilitatea diferitelor segmente ale
corpului trebuie privite sub cel puţin trei aspecte:
atitudinea, tulburările dinamice şi mişcările
involuntare.
Atitudinea
Semiologic, prin atitudine se înţelege poziţia
pe care tinde să o adopte pacientul în pat sau în
cabinetul de examinare, în legătură cu boala sa.
Poate fi activă, pasivă şi forţată (Moţet, D, 1997).
 Atitudinea activă se întâlneşte la bolnavii
cu afecţiuni mai puţin grave şi înseamnă
posibilitatea de deplasare, mişcări în pat,
acte elementare de igienă.
 Atitudinea pasivă presupune că bolnavul
este ţintuit la pat, unde zace inert, fără
tonus muscular, incapabil să‐şi schimbe
poziţia (boli grave în stadiile avansate de
evoluţie).
39
 Atitudinile forţate se datorează: nevoii

imediate de a calma un simptom neplăcut
(durere, dispnee, tuse); contracturilor mus‐
culare; parezelor sau paraliziilor; modifică‐
rilor osteoarticulare.
1. Atitudinile antalgice sunt atitudinile forţate
în care bolnavul obţine reducerea intensităţii sau
chiar dispariţia unei dureri intense. Apar în:
 pleurită şi fracturi costale – decubit contro‐
lateral;
 ulcer gastric şi duodenal – poziţie ghemui‐
tă, cu pumnul apăsând regiunea epigas‐
triacă;
 arteriopatii cronice obstructive avansate –
cu picioarele atârnate la marginea patului;
 în marile dureri abdominale cu componen‐
tă peritoneală – decubit dorsal cu coapsele
în semiflexiune şi cu tălpile sprijinite pe
pat, pentru relaxarea peretelui abdominal;
 instabilitatea poziţională – se caută poziţii
care să calmeze durerea – în dureri colica‐
tive;
 poziţia de „ou” – în pancreatită acută
2. Atitudinile antidispneizante sunt impuse de
necesitatea de a diminua o dispnee supărătoare:
 ortopneea – poziţia ridicată a toracelui în
care dispneea unor bolnavi este diminuată;
 decubit ipsilateral – în pleurezie;
40
 cu toracele aplecat înainte – în pericardită;
 poziţia ghemuită – în cardiopatiile conge‐
nitale.
3. Atitudinile antitusigene – decubit ipsilateral.
4. Atitudinile forţate prin contractură musculară
sunt realizate de contracturile prelungite ale unor
grupe musculare.
 în tetanus – opistotonus – decubit dorsal,
sprijinit pe ceafă şi pe călcâie (poziţia de
arc);
 contractura muşchilor paravertebrali în
cursul herniilor de disc lombare produce
scolioza limitată, compensată de segmen‐
tele învecinate – spate în „baionetă”;
 torticolisul este denumirea oricărei răsu‐
ciri a capului şi a gâtului ca urmare a con‐
tracţiei sau contracturii muşchilor sterno‐
cleidomastoidian şi trapez.
 în sindroamele meningee – „poziţia cocoş
de puşcă” – decubit lateral, cu capul în
extensie, coapsele şi gambele flectate.
 din cauza hiperexcitabilităţii neuromas‐
culare consecutive hipocalcemiei, în tetania
acută apare o contractură în crize ale
muşchilor scheletali:
 botul de ştiucă – ţuguirea buzelor –
muşchiul orbicular al gurii;
41
 mâna de mamoş – extensia degetelor,

adducţia şi opoziţia policelui, semi‐
flexia mâinii;
 varus equin – picior în flexie şi rotaţie
internă şi degetele flectate în „gheară”.
Tulburările dinamice
Mişcările diferitelor segmente ale corpului
efectuate de muşchii striaţi aparţin motricităţii
voluntare comandate de la nivelul scoarţei
cerebrale şi motricităţii automate aflată sub
controlul sistemului extrapiramidal. Caracterul
biped al omului presupune şi integritatea unei
funcţii sintetice – echilibrul, în care sunt implicate
mai multe structuri: vestibulare, cerebeloase,
proprioceptive şi vizuale (Baciu, C.1981).
Motricitatea voluntară a corpului depinde de
doi neuroni motori: central şi periferic.
1. Leziunile motoneuronului central, respectiv
a tractului corticospinal, sunt datorate în
cea mai mare parte accidentelor vasculare
cerebrale (tromboză, embolie, hemoragie),
care pot avea loc la diferite niveluri. Reali‐
zează trei categorii de manifestări princi‐
pale: paralizii, tulburări de tonus muscular
şi modificări ale reflexelor.
42
 Paralizia este pierderea completă a forţei
musculare; subiectul nu poate deplasa
la comandă un segment, deoarece este
imposibilă contracţia musculară a unui
anumit grup muscular pentru o acţiune
specifică.
 Când deficitul motor este parţial starea
este calificată drept pareză; mişcarea vo‐
luntară este dificilă, lentă şi limitată iar
aplicarea unei contrarezistenţe o anu‐
lează.
În cazul leziunilor neuronului motor central,
paraliziile interesează, de obicei, segmente mari
ale corpului:
 hemiplegie – de partea opusă leziunii,
dacă aceasta se situează deasupra decu‐
saţiei bulbare şi ipsilaterală, dacă este
situată sub acest nivel;
 monoplegie – este interesat un membru;
 paraplegie – sunt interesate membrele
inferioare;
 tetraplegia – sunt interesate toate cele
patru membre.
Leziunile situate deasupra vertebrei T12 (L2)
pot evolua cu pierderea controlului sfincterian şi
cu diminuarea funcţiei sexuale. Cele situate în aria
motorie din emisfera cerebrală dominantă evolu‐
ează cu pierderea capacităţii bolnavilor de a‐şi
exprima gândurile prin vorbire – afazie.
43
Parezele şi paraliziile de origine piramidală se
localizează mai ales distal şi interesează muşchii
extensori la membrele superioare şi pe cei flexori
la membrele inferioare.
Probe de diagnostic precoce, zise „de pareză”:
 semnul pronaţiei: bolnavul întinde braţele
înainte, cu palmele în sus şi cu degetele
răsfirate. La închiderea ochilor, braţul de
partea afectată cade încet, iar mâna suferă
o uşoară pronaţie;
 proba Barre: bolnavul în decubit ventral,
cu gambele în flexie de 45 de grade sau 90
de grade. Gamba de partea deficitară cade
treptat atunci când bolnavul închide ochii;
 proba Mingazzini: bolnavul în decubit
dorsal, cu coapsele şi gambele flectate la 90
de grade. La închiderea ochilor se produce
căderea lentă a segmentului deficitar.
Modificările tonusului muscular
Paraliziile piramidale (neuron motor central)
care se instalează brusc, au iniţial tonusul muscu‐
lar scăzut, dar cu timpul se instalează o hipertonie
sau spasticitate → paralizie spastică. În formele cu
instalare insidioasă faza flască lipseşte iar spastici‐
tatea se instalează de la început.
44
Spasticitatea se evidenţiază printr‐o rezistenţă
„elastică” la mobilizarea pasivă şi are o topografie
inversă decât parezele şi paraliziile: interesează
muşchii flexori la membrele superioare şi muşchii
extensori la membrele inferioare.
Modificările reflexelor
În faza spastică, reflexele osteotendinoase
sunt exagerate. Reflexele cutanante abdominale
sunt abolite şi apar reflexe cutanate anormale.
Dintre acestea, cel mai cunoscut este semnul lui
Babinski: înlocuirea reflexului normal de flexie, cu
răspunsul de extensielentă a halucelui, însoţită de
flexia şi răsfirarea celorlalte degete, la excitarea
prin gratareîn sens posteroanterior a marginii
externe a plantei.
2. Leziunile motoneuronului periferic pot
interesa:
 celulele din coarnele anterioare ale mă‐
duvei spinării (poliomielită);
 neuronii motori ai trunchiului cerebral
(accidentele vasculare cerebrale);
 axonii neuronilor motori din rădăcina
anterioră a nervului spinal (hernii de
disc) sau de la nivelul trunchiurilor ner‐
voase (neuropatii compresive, inflama‐
toare, metbolice).
45
Rezultatul este pareza sau paralizia flască cu

hipotrofie musculară şi abolirea reflexelor osteo‐
tendinoase. Topografia este radiculară, plexică sau
tronculară.
Tabel 1. Inervaţia motorie radiculară
Plexul Rădăcina Grupurile musculare

Crevical C4 Diafrgma
Brahial C5 Musculatura umărului
Muşchii lojei anterioare
C6
a braţului şi supinatori
Muşchii lojei posterioare
C7 a braţului, antebraţului
şi rotund pronator
C8 a antebraţului şi laterali
ai mâinii
Muşchii regiunii mediale
T1
ai mâinii şi interosoşi
Lombosacrat L3
ai coapsei
Muşchii lojei mediale
L4
ai coapsei
Muşchii anterolaterali
L5
ai gambei (mers pe călcâie)
Muşchii lojei posterioare
S1
ai gambei (mers pe vârfuri)
Motrictatea automată este controlată de sis‐

temul extrapiramidal, format din zone corticale şi
subcorticale (corpul striat, corpul lui Luys, nucleul
roşu, substanţa neagră, substanţa reticulară); şi
46
aceste zone asigură menţinerea tonusului muscu‐

lar, controlul mişcărilor automate şi semiautomate
şi inhibarea mişcărilor involuntare.
Leziunile sistemului motor extrapiramidal
pot fi:
 ereditare (coreea lui Huntington)
 inflmatoare (coreea reumatismală)
 metabolice (degenerescenţa hepatolenti‐
culară)
 degenerative (boala lui Parkinson)
Tabel 2. Explorarea motricităţii extrapiramidale
Tipul de motri‐
Metoda
citate explorată
Semivoluntară Mersul (iniţierea, simetria paşilor etc.)
Automată Mimica, Mersul (balansarea braţelor)
Mişcări alternative
Voluntară
(ex. baterea măsurii cu piciorul)
Ritm, amplitudine, topografie,
Anormală factori de exagerare sau de diminuare,
semne asociate.
Manifestările leziunilor sistemului nervos

extrapiramidal se pot sistematiza în akinezii şi
mişcări involuntare.
1. Akinezia este o întârziere a iniţierii mişcă‐
rii sau încetinirea mişcărilor semivoluntare
şi automate. Se întâlneşte mai ales în boala
lui Parkinson sau ca sechelă postencefa‐
47
litică. Se manifestă prin lipsa de expresie a

feţei, reducerea mişcărilor voluntare, mer‐
sul parkinsonian şi dificultatea de a executa
mişcări alternative rapide (ex: flexia‐exten‐
sia degetelor, lovirea alternativă a coapselor
cu palma şi apoi cu dosul mâinilor).
2. Mişcările involuntare sunt datorate con‐
tracţiilor musculare nedorite şi se pot pro‐
duce nu numai în leziunile sistemului
nervos extrapiramidal. Acestea sunt de
două feluri. Unele nu mobilizează segmen‐
tul anatomic: fibrilaţiile şi fasciculaţiile.
Altele realizează deplasarea mai mult sau
mai puţin amplă a segmentului: tremură‐
turile, mişcările coreice, mişcările atetozice
şi convulsiile.
Fibrilaţiile şi fasciculaţiile sunt vizibile sub
forma unor contracţii rapide şi limitate la supra‐
faţa muşchilor şi, uneori, au un corespondent
subiectiv pentru bolnav. Se întâlnesc în intoxicaţii
exogene sau endogene.
Tremurăturile sunt oscilaţii ritmice, cu frec‐
venţă relativ constantă, de o parte şi de alta a pozi‐
ţiei de echilibru, accentuate de oboseală sau de
emoţii, dar care dispar în timpul somnului. În
raport cu condiţiile în care se manifestă există
tremurături:
48
 de repaus, care apar pe fondul relaxării

musculare complete;
 de atitudine, prezente atunci când subiec‐
tului i se cere să adopte o anumită poziţie
cu segmentul interesat;
 de acţiune sau intenţionale, atunci când
apar în momentul unei acţiuni voluntare,
pe care o conturbă.
a) tremurăturile fine, rapid localizate, mai
ales la nivelul extremităţilor membrelor
superioare apar în emoţii, surmenaj, con‐
sum exagerat de cafea, fumat excesiv,
hipertiroidism, alcoolism, nevroze;
b) tremurătura parkinsoniană constă în
mişcări rare, ritmice şi egale;
c) tremurătura cerebeloasă este amplă şi
neregulată, interesează tote membrele şi
este intenţională: apare în timpul
contracţiei iniţiate pentru menţinerea
unei poziţii (ex. tremurătura capului în
ortostatism) sau în timpul şi la sfârşitul
unei mişcări.
d) tremurătura striată este tot intenţională.
Asterixis este un tip de mişcare involuntară în
care degetele mâinilor, întinse şi răsfirate, sunt
animate ritmic de o relaxare (din cauza pierderii
involuntare intermitente a tonusului muscular)
49
care este repede corectată pentru a restabili poziţia
iniţială. Mişcările seamănă cu fâlfâitul aripilor
unei păsări – flpping tremor. Apare în encefalo‐
patia portală sau respiratorie şi în uremie.
Mişcările involuntare ample, rapide, aritmice
şi de scurtă durată, care pot avea o răspândire
variabilă – la cap, un membru sau jumătatea
corpului – sunt cunoscute sub numele de coree. Se
întâlnesc în determinările cerebrale ale reumatis‐
mului articular acut (coreea minor) în leziunile
corpilor striaţi (coreea Huntington), în encefalite şi
în hipertiroidism.
Mişcările atetozice sunt permanente, lente,
sinuoase şi împiedică menţinerea unei poziţii
stabile a capului, a limbii sau degetelor. La copii,
pot fi consecinţa traumatismului obstetrical sau a
icterului nuclear, iar la adulţi trădează boli dege‐
nerative cu localizare la nivelul corpilor striaţi.
Convulsiile sunt contracţii musculare inter‐
mitente şi de durată variabilă care realizează imo‐
bilizarea sau deplasarea segmentelor de membre.
Pot fi:
 tonice, sub forma unei contracţii musculare
care rigidizează segmentele interesate (ati‐
tudinile forţate prin contractură musculară);
 clonice – mişcări ample, repetate şi dezor‐
ganizate ale întregului corp, care apar în
50
crize şi în cursul cărora se instalează tul‐

burări de conştiinţă;
 tonicoclonice (în epilepsie).
Tot în categoria mişcărilor involuntare se
includ:
 miocloniile – secuse musculare rapide, par‐
ţiale, care se repetă la intervale variabile;
apar în encefalite, comă hipoglicemică şi în
unele boli neurologice;
 spasmele – mişcări involuntare cu valoare
funcţională care interesează un anumit
grup muscular: hemispasmul facial, torti‐
colisul, crampele profesionale;
 ticurile – reproduc brusc, involuntar şi în
mod repetat un gest sau un act bine defi‐
nit. Se disting de alte forme de mişcări
involuntare prin caracterul lor complex şi
nemodificat în timp. De cele mai multe ori
sunt de origine psihogenă.
Examenul echilibrului şi coordonării
Se face în ortostatism şi în mers.
Echilibrul static se apreciază cu bolnavul în
ortostatism şi cu picioarele apropiate, eventual
sensibilizând postura prin staţiune unipodală sau
prin plasarea unui picior înaintea celuilalt.
51
Semnul lui Romberg constă în incapacitatea

pacientului de a‐şi menţine echilibrul atunci când
închide ochii şi este pozitiv în leziunile cordoane‐
lor posterioare ale măduvei spinării care transmit
sensibilitatea proprioceptivă (tabes dorsal, scle‐
roză multiplă).
În ataxia cerebeloasă, dezechilibrarea apare
indiferent dacă ochii sunt deschişi sau închişi, din
cauza pierderii controlului cerebelului asupra miş‐
cărilor voluntare, iar în leziunile vestibulare
dezechilibrarea apare cu oarecare întârziere după
închiderea ochilor şi devierea are loc întotdeauna
în acelaşi sens.
În timpul mersului se vor urmări: poziţia cor‐
pului şi a trunchiului, balansarea braţelor (în con‐
tratimp cu pasul), demarajul, lungimea pasului,
ritmul, întoarcerea, mersul înapoi.
Tulburările mersului
Sub această denumire sintetică nu sunt cu‐
prinse numai tulburările de echilibru şi de coordo‐
nare, ci şi cele care derivă din forţa şi tonusul
muşchilor, în general şi de la membrele inferioare
în special, din starea sistemului osteoarticular sau
din circulaţia segmentelor. Semiologic, se descriu
mai multe tipuri de mers:
 mersul hipodinamic – încet, „obosit”, cu
opriri frecvente, este întâlnit la bolnavii
astenici sau convalescenţi, în miastenie şi
în boala lui Addison;
52
 claudicaţia intermitentă;
 mersul ebrios (titulant) – nesigur, cu miş‐
cări dezordonate „ca de om beat”, depla‐
sări ale corpului înainte şi înanpoi. Apare
în intoxicaţia cu alcool sau cu barbiturice.
 mersul ataxic (ataxie cerebeloasă, senzo‐
rial‐vestibulară) se desfăşoară cu picioare‐
le îndepărtate, pentru lărgirea poligonului
de susţinere; bolnavii privesc în pământ,
urmărindu‐şi paşii şi au dificultăţi la în‐
toarcere.
Dacă subiecţii cu sindrom vestibular sunt
invitaţi să meargă înainte şi înapoi de mai multe
ori, se observă o tendinţă de deviere a direcţiei
mişcării spre partea lezată – „mersul în stea”.
 mersul spastic este văzut în paralizia
spastică. În cazul hemiparezei spastice,
mâna afectată este lipită de corp şi nu este
balansată în timpul mersului, iar piciorul
este adus înainte printr‐o mişcare de cir‐
cumducţie („mers cosit”), uneori frecând
solul. În parapareza spastică, fiecare mem‐
bru inferior este avansat încet, coapsele
tind să se încrucişeze la fiecare pas („mers
forfecat”), iar paşii sunt mici, dând impre‐
sia de mers „ca prin apă”.
 mersul stepat sau equin este întâlnit în
leziunile motoneuronului periferic care
realizează paralizia muşchilor lojei antero‐
53
laterale a gambei (inervaţi de sciaticul

popliteu extern – peronier comun). Constă
în atingerea solului, mai întâi cu vârful
piciorului şi apoi cu călcâiul. Bolnavii sunt
nevoiţi să flecteze puternic genunchiul în
timpul pasului anterior pentru a nu se
împiedica (ca la urcatul scărilor).
 mersul parkinsonian se realizează cu cor‐
pul aplecat înainte, coapsele şi genunchii
în uşoară flexie, paşi mici şi „târâiţi”.
Bolnavii se mişcă rigid, precipitat, „în
fugă după echilibru”, cu balansarea
redusă a braţelor.
 mersul „senil”, al vârstnicilor cu ateroscle‐
roză, constă din executarea unor paşi mici,
nesiguri.
III.3. Semiologia sistemului tegumentar –
pielea şi mucoasele
Pielea şi mocoasele pot fi sediul unui număr
mare de modificări care apar în bolile generale şi
locale. Principalele repere de interes semiologic
sunt: culorea, elasticitatea, umiditatea, leziunile şi
starea fanerelor.
Culoarea tegumentelor şi a mucoaselor
În mod normal, culoarea pielii diferă de la un
subiect la altul în funcţie de particularităţi indi‐
54
viduale (sex, rasă, vârstă, stare fiziologică), gradul
de expunere la radiaţia solară, grosimea şi trans‐
parenţa stratului epidermic şi de factori legaţi de
circulaţia capilară din derm. Factorii permanenţi
de care depinde culoarea sunt:
 oxihemoglobina;
 hemoglobina redusă;
 melanina;
 pigmenţii galbeni,
la care se adaugă: modificarea luminii prin traver‐
sarea pielii şi jocul vasomotricităţii.
Principalele modificări de culoare ale epitelii‐
lor de înveliş ale corpului sunt: paloarea, roşeaţa,
cianoza, tulburările de pigmentare şi icterul.
Paloarea. Prin paloare se înţelege culoarea
mai deschisă a tegumentelor şi mucoaselor dato‐
rată scăderii cantităţii de oxihemoglobină din
sânge (anemii) sau reducerii circulaţiei superfi‐
ciale (vasoconstricţie, ischemie). Paloarea poate fi
generalizată sau localizată.
Paloarea poate fi și o variantă fiziologică,
datorată unui sistem venos situat profund și
tegumentelor opace (Talley, N. J., & OʹConnor, S.
2005).
Paloarea generalizată este semnul optic al
tuturor anemiilor. Paloarea poate fi mascată de
expunerea la soare, efort fizic, febră. Se recomandă
55
ca aprecierea să se bazeze pe examenul unghiilor

sau al palmelor (în comparaţie cu palmele exami‐
natorului).
Nuanţa palorii poate sugera cauza anemiei:
 paloare pură, „ca varul” – apare în hemo‐
ragii mari;
 paloarea verzuie este caracteristică clorozei
(anemia feriprivă a tinerelor fete);
 paloarea cu tentă gălbuie „ca lămâia” su‐
gerează anemiile hemolitice sau anemia
Biermer netratată;
 paloarea cu nuanţă gri‐pământie apare în
anemiile din leucozele cronice, neoplaziile
avansate, unele boli renale;
 paloarea cu nuanţa cafelei cu lapte (paloa‐
re plus cianoză) apare în endocardita infec‐
ţioasă.
Paloarea generalizată se poate întâlni şi în alte
boli: mixedem, sindrom nefrotic, HTA, stări de
şoc, cauza ei fiind vasoconstricţia periferică.
Paloarea localizată se produce prin mecanism
ischemic (faza iniţială a sindromului Raynaud,
embolii arteriale, crize de claudicaţie intermitentă)
sau prin golirea patului capilar dermic în caz de
edem subcutanat masiv.

56
Roşeaţa
Roşeaţa difuză a pielii se poate realiza, în
principal, prin două mecanisme: vasodilataţie
excesivă şi creşterea cantităţii de oxihemoglobină
în sânge.
Roşeaţa trecătoare durează de la câteva
secunde la câteva zile. Se instalează în timpul
efortului fizic, după expunere la temperaturi ridi‐
cate, vânt sau soare. Eritemul „de pudoare” apare
la faţă, gât, decolteu, la persoanele cu distonie
neurovegetativă în timpul emoţiilor sau în situaţii
stânjenitoare, la femei cu hiperestrogenism sau în
cursul bufeurilor de căldură după menopuză.
Bolile febrile produc roşeaţa feţei → facies vultuos;
în intoxicaţia cu oxid de carbon faţa este roşie „ca
cireaşa” din cauza carboxihemoglobinei. Pe durata
proceselor inflamatorii, zona tegumentară intere‐
sată este de culoare roşie.
Dermografismul roşu este o reacţie eritema‐
toasă, însoţită sau nu de edem dermic de tip urti‐
carian care apare în urma solicitărilor mecanice la
nivelul pielii.
Roşeaţa persistentă apare în poliglobulii, sub
formă generalizată, predominând la nivelul extre‐
mităţilor şi al mucoaselor, cu nuanţă albăstruie.
Eritroza palmară este o roşeaţă cu tentă viola‐
cee şi uneori cu aspect marmorat → este o vasodi‐
57
lataţie ce apare în hepatita cronică, ciroza hepatică,
poliartrita reumatoidă şi uneori la persoane nor‐
male.
Cianoza
Cianoza este culoarea albăstruie sau albastră
până la nuanţă vânătă a pielii şi a mucoaselor ca‐
uzată de creşterea nivelului hemoglobinei reduse
în vasele capilare din aceste teritorii. Apare atunci
când cantitatea de hemoglobină redusă în sângele
capilar depăşeşte nivelul de 5 gr/100 ml.
Cianoza este de intensitate maximă la extre‐
mităţi, care reprezintă sectoare terminale ale circu‐
laţiei.
Recunoaşterea corectă a cianozei se bazează
pe inspecţie, făcută în lumina naturală.
Fenomenul Raynaud este un spasm al arterelor
digitale de la nivelul mâinilor, precipitat de
expunerea la frig şi de emoţii. În timpul unei crize
tipice se succed trei faze ilustrate de modificările
de culoare ale degetelor (predominant porţiunea
distală şi respectă policele):
 paloare cu senzaţii de amorţeală, furni‐
cături (parestezii);
 cianoză;
 roşeaţă cu durere.
Fenomenul poate fi provocat prin imersia
mâinilor în apă rece.
58
Ţesutul adipos subcutanant
La examenul obiectiv al ţesutului celular
subcutanat se urmăresc:
 starea de nutriţie;
 edemul;
 circulaţia colaterală;
 ganglionii limfatici.
Starea de nutriţie
Defineşte o relaţie între aportul alimentar
(caloric şi cantitativ) şi cheltuielile energetice, care
realizează greutatea şi dezvoltarea corpului, în
funcţie de vârstă şi sex.
Volumul ţesutului adipos subcutanat este
apreciat prin simpla inspecţie somatică generală şi
prim măsurarea cu adipometrul a grosimii plicii
subcutanate în anumite regiuni.
Rezultatele obţinute la măsurarea greutăţii şi
înălţimii servesc la calcularea greutăţii ideale
după diverse formule.
Supraponderea şi obezitatea
Excesul ponderal realizat pe seama ţesutului
adipos se numeşte:
 suprapondere, atunci când greutatea depă‐
şeşte cu 10%‐20% greutatea ideală calculată
după Broca;
 obezitate, când greutatea depăşeşte cu 20%
greutatea ideală.
59
Indicele Broca G = Î – 100.
După distribuţia masei adipoase, obezitatea
este de trei tipuri:
 androidă, repartizată pe gât, ceafă, spate şi, în
general, în jumătatea superioară a corpului;
 ginoidă, cu acumulare pe abdomen, coapse
şi, în general, în jumătatea inferioară a
corpului;
 mixtă.
Cauza primordială a obezităţii este excesul
aportului caloric, dar producerea ei este favorizată
de factori ereditari, endocrini, metabolici.
Emacierea şi caşexia
Deficitul ponderal sub 15% din greutatea ide‐
ală, după Broca, se numeşte emaciere. Atunci când
depăşeşte 30% se numeşte caşexie.
Cauzele stării de slăbire sunt: aport alimentar
scăzut, maldigestie, malabsorbţie, boli endocrine,
boli cronice avansate.
Edemul subcutanat
Prin edem se înţelege tumefierea ţesuturilor ca
urmare a creşterii lichidului interstiţial. Edemul
subcutanat se manifestă prin:
 la inspecţie apare modificarea conturului
anatomic al regiunii, cu estomparea proe‐
minenţelor osoase şi tendinoase; pielea
60
este subţire şi lucioasă, palidă; depresiuni

caracteristice lăsate pe piele de presiunea
exercitată de îmbrăcăminte.
 La edemele „moi”, semnul godeului e
pozitiv: se apasă cu pulpa degetului 10 sec;
rămâne o depresiune.
Din punct de vedere semiologic edemele sunt:
generalizate şi localizate.
Edemul generalizat poate fi: cardiac, renal, he‐
patic, endocrin.
Edemul localizat poate avea origine venoasă,
limfatică, inflamatorie şi alergică.
III.4. Semiologia sistemului muscular
Majoritatea muşchilor scheletului este accesi‐
bilă examenului obiectiv, mai ales la persoanele la
care masa adipoasă nu este prea dezvoltată.
Principalele modificări care pot fi evidenţiate
prin inspecţia şi palparea maselor musculare sunt
cele de volum, tonus şi contractilitate.
Modificări de volum
Sub aspectul volumului, muşchii pot fi hiper‐
trofiaţi şi hipotrofiaţi. Ambele modificări sunt po‐
sibile în două variante: generalizată şi localizată.
61
Hipertrofia musculară generalizată este întâl‐
nită la bărbaţii care prestează munci fizice grele
sau la sportivi (halterofili, culturişti). În acrome‐
galie, oasele lungi care au dimensiuni normale,
sunt acoperite de mase musculare bine reliefate,
din cauza hipertrofiei şi hiperplaziei miocitare
generate de acţiunea hormonului somatotrop. În
hiperandrogenism bărbaţii prezintă hipertrofie
musculară generalizată, iar femeile au un aspect
muscular de tip viril.
Falsele hipertrofii musculare se datorează
infiltrării interstiţiului cu anumite substanţe sau a
muşchiului în întregime cu ţesutul grăsos şi fibros.
Hipertrofia selectivă a unor grupe musculare
poate fi, de asemenea, explicată prin efort fizic
excesiv, la sportivi sau de exemplu, de sprijinirea
îndelungată cu ajutorul bastonului, manevrarea
unor scaune cu rotile.
Hipotrofia musculară (amiotrofia) generali‐
zată se întâlneşte la persoanele imobilizate la pat
timp îndelungat, masa musculară pierzându‐se
prin inactivitate.
Hipotrofiile selective ale unor anumite grupe
musculare apar în pierderea inervaţiei motorii,
prin lipsă de exerciţiu şi prin pierderea controlului
trofic exercitat de sistemul nervos. Este cazul
leziunilor motoneuronilor periferici, miozitelor şi
62
miopatiilor. Unele miopatii afectează cu predilec‐

ţie grupurile musculare de la rădăcina membrelor
= rizomelice (polimiozita, distrofia musculară a
centurilor) sau distale = acromelice (atrofia muş‐
chilor interosoşi dorsali în poliartrita reumatoidă).
În miozite, masele musculare sunt sensibile la
palpare (Baciu, C. 1975).
Modificări ale tonusului muscular
În condiţii de repaus, muşchii prezintă un
grad de contracţie involuntară menţinută reflex
prin impulsuri care provin de la măduva spinării
= tonus muscular. Acesta este apreciabil prin pal‐
pare şi prin mobilizare pasivă. Tonusul muscular
poate fi crescut sau scăzut.
Hipertonia musculară poate fi:
 generalizată: tetanus, tetanie, boala lui
Parkinson, cerebropatii infantile spastice,
inundaţie ventriculară;
 localizată: torticolis, hernii de disc lom‐
bare, leziunile motoneuronului central
(paralizie spastică).
Hipotonia musculară poate fi:
 generalizată, caracteristică sincopei şi unor
leziuni ale sistemului motor extrapiramidal;
 localizată – în leziuni ale motoneuronului
periferic.
63
Alterarea contractilităţii musculare
Eficienţa contractilă a grupurilor musculare se
testează prin mişcările voluntare.
Parezele şi paraliziile pot fi consecinţa leziu‐
nilor nervoase sau a unor boli primitive ale muş‐
chilor (miozite sau miopatii).
Miastenia este un deficit motor muscular care
se instalează după iniţierea mişcării voluntare şi se
accentuează progresiv. Apare în boli care afectea‐
ză trasmiterea neuromusculară: miastenia gravă,
botulism, paralizie periodică familială.
Miotonia este fenomenul de întârziere a
relaxării musculare după o contracţie susţinută,
din cauza unor anomalii ale membranei miocite‐
lor. Pacienţii cu miotonie îşi desfac cu greu degete‐
le de pe un obiect pe care l‐au prins, iar la percuta‐
rea directă apare o contracţie a întregului muşchi
sau numai a unei porţiuni, care apare ca o proemi‐
nenţă care dispare lent (miotonie mecanică).
III.5. Semiologia
sistemului osteoarticular
Oasele
Afectarea oaselor în anumite boli realizează
două categorii de modificări accesibile examenu‐
lui obiectiv: fracturi şi deformări osoase.
64
Fractura este întreruperea parţială sau totală a
integrităţii osului normal sau fragilizat din cauza
unei suferinţe anterioare – osteoporoză, tumoră =
fractură patologică. Semnele de certitudine ale
unei fracturi sunt:
 mobilitatea anormală, într‐un segment
care nu este prevăzut cu o articulaţie;
 crepitaţia osoasă, care poate fi auzită sau
palpată atunci când examinatorul mobile‐
zează capetele osoase;
 netransmisibilitatea mişcării sau a vibra‐
ţiilor.
Deformările rezultă din creşterea şi dezvol‐
tarea anormală a oaselor şi se reflectă de exemplu,
în anomalii ale craniului şi feţei sau în modificări
staturale. Altele sunt consecinţa proliferărilor
tumorale sau a unor tulburări endocrine (acrome‐
galie) sau metabolice (rahitism).

Articulaţiile
Examenul obiectiv se adresează articulaţiilor
mobile, semimobile, periferice sau axiale (verte‐
brale). El trebuie să aibă în vedere următoarele as‐
pecte: ţesuturile moi periarticulare, volumul, sen‐
sibilitatea, deformările şi mobilitatea articulaţiilor.
Pielea şi ţesutul celular subcutanat din veci‐
nătatea articulaţiilor pot suferi modificări. În
65
artrite se întâlneşte roşeaţa locală. După vindecare,
pielea poate să rămână hiperpigmentată, fenomen
care se observă mai ales la nivelul articulaţiilor
mici ale degetelor, pe faţa lor dorsală.
Echimozele periarticulare apar în fracturile
intraarticulare, luxaţii sau entorse.
Lipomatoza periarticulară este văzută în unele
cazuri de gonartroză.
Uneori, bolile articulare evoluează cu noduli
subcutanaţi situaţi în vecinătatea articulaţiilor sau
la distanţă faţă de acestea. Tofii sunt depozite de
urat de sodiu care apar în jurul articulaţiilor sau în
alte regiuni supuse presiunii exterioare (pavilio‐
nul urechii) în caz de gută. Aceştia sunt proemi‐
nenţe rotunde, unice sau multiple, de culoarea
pielii sau roşie cu zone albicioase, dure, insensibile
sau uşor sensibile, care uneori se ulcerează lăsând
să se scurgă un material cristalin albicios.
Nodulii reumatoizi, mici, insensibili, răspândiţi
la nivelul proeminenţelor osoase şi aderenţi la
periost, se întâlnesc în poliartrita reumatoidă.
Nodulii lui Meynert sunt patognomonici pentru
reumatismul articular acut: tumefieri conice sau
rotunde, cu dimensiuni între 2‐20 mm, mobile,
insensibile, distribuite simetric în diferite regiuni
(faţa dorsală a mâinilor şi picioarelor, maleole,
rotule, craniu şi procesele spinoase ale vertebrelor).
66
Tumefierea articulară este unul dintre sem‐

nele cele mai frecvente ale artritelor şi este mai
bine observată la nivelul articulaţiilor mobile care
nu sunt acoperite de mase musculare mari. Arti‐
culaţiile tumefiate sunt mai voluminoase decât
cele simetrice lor şi au contururile osoase estompa‐
te. În unele regiuni, modificarea realizează aspecte
foarte caracteristice (degete fusiforme în cazul
tumefierii articulaţiilor interfalangiene proximale
de la mâini, mâna „în spate de cămilă”) cu intere‐
sarea concomitentă a articulaţiilor metacarpofa‐
langiene şi radiocarpiene, ambele aspecte întâlnite
în poliartrita reumatoidă.
În cadrul tumefierii articulare există cel puţin
două componente posibile: hipertrofia capsulosi‐
novială şi acumularea de lichid (hidartroză). Îngro‐
şarea capsulei şi a sinovialei se palpează sub for‐
ma unei rezistenţe indurate, uniform distribuită şi
este caracteristică artritelor cronice. Hidartroza se
identifică prin „semnul valului”: percutarea late‐
rală în zona liniei articulare face ca lichidul să
transmită undele de presiune în partea opusă,
unde acestea sunt receptate cu pulpa unui deget.
Semnul şocului rotulian permite depistarea unei
cantităţi reduse de lichid la nivelul genunchiului:
rotula este „ridicată” prin presiunea exercitată cu
două degete, apoi cu indexul plasat pe mijlocul
67
acesteia se execută o mişcare scurtă de apăsare. În

caz de colecţie intraarticulară, rotula are un impact
cu condilii femurali, care este perceput de degetul
care a executat manevra, concomitent cu senzaţia
de îndepărtare a celor două degete, prin deplasarea
laterală a lichidului. Hidartroza apare în artritele
acute, dar şi în artrozele „reacţionate” (prin iritarea
mecanică a sinovialei) sau în urma unor trauma‐
tisme sau suprasolicitări mecanice repetate.
Durerea provocată (sensibilitatea) este un
semn deosebit de util pentru caracterizarea unor
boli articulare sau juxtaarticulare. Aceasta poate fi
evidenţiată prin:
 palparea directă a liniei articulare – în
artrite;
 presiune asupra unor zone de inserţie
capsulară, ligamentară, aponevrotică sau
tendinoasă – în entezite;
 mobilizarea activă la comandă sau cea
pasivă în apropierea limitei extreme a
mobilităţii – în artrite, artroze, reumatisme
abarticulare;
 sau prin diferite manevre specific.
Manevrele pentru provocarea durerii în
cazuri speciale urmăresc să creeze un conflict
mecanic în zona de interes:
68
 articulaţie: ex: apăsarea puternică a spi‐

nelor iliace anterosuperioare, cu bolnavul
în decubit dorsal – manevra Eriksen sau a
sacrului, cu bolnavul în decubit ventral –
semnul Ileouz‐Coste, pentru „forfecarea”
articulaţiilor sacroiliace;
 tendon: ex: flexia şi opoziţia policelui în
aşa fel încât vârful său să corespundă
bazei indexului, combinată cu înclinarea
ulnară a mâinii produce o durere vie la
nivelul procesului stiloid radial în boala
lui De Quervain (afecţiune a lungului
abductor şi scurtului extensor al policelui,
în care ligamentul inelar posterior al
gâtului mâinii – retinaculul extensorilor,
strangulează teaca sinovială);
 enteză (zona de inserţie musculară, capsu‐
loligamentară): ex: extensia pumnului sau
a degetelor contra rezistenţei, în epicondi‐
lită;
 tecile durale periradiculare: ex: semnul lui
Lasegue: reproducerea sciatalgiei la ridi‐
carea membrului inferior extins, în caz de
hernii discale lombare joase;
 nervi: ex: în neuropatiile compresive, per‐
cutarea directă a nervului la locul com‐
presiunii produce o senzaţie de durere în
teritoriul de distribuţie al acestuia – sem‐
nul lui Tinel.
69
Deformările articulare sunt consecinţa remo‐
delării capetelor osoase (în artroze) şi/sau a sub/
luxaţiilor consecutive slăbirii aparatului capsuloli‐
gamentar (artritele cronice distructive).
În artroza digitală, remodelarea osoasă pro‐
duce osteofite marginale cre proemină de o parte
şi de alta a articulaţiilor interfalangiene distale
(nodulii lui Heberden) şi/sau proximale (nodulii
lui Bouchard). Un proces de modelare osoasă. Are
loc şi în cazul artropatiilor neurotrofice, care apar
atunci când o articulaţie îşi pierde inervaţia senzi‐
tivă sau proprioceptivă (ex: tabes, siringomielie,
paraplegie) ceea ce duce la deformări monstruoase.
Din astfel de tulburări, la care se adaugă con‐
tractura şi tracţiunea musculară şi/sau aponevro‐
tică, rezultă dezaxări şi atitudini vicioase de cele
mai diferite forme: devierea cubitală a mâinilor şi
a degetelor (mâna în “labă de cârtiţă”) din
poliartrita reumatoidă, degete în Z în artropatia
psoriazică, genu varum sau genu valgum în gon‐
artroză, halux valgus în tulburările statice ale pi‐
cioarelor, spatele „în baionetă” în herniile discale
lombare şi poziţia vicioasă a capului în cele
cervicale, flexia fixată a degetelor în boala lui
Dupuytren.
Mobilitatea articulară trebuie căutată în
cadrul mişcărilor active şi pasive, prima fiind, de
70
obicei, mai redusă din cauza inhibării involuntare
produsă de durere.
Limitarea mobilităţii unei articulaţii sau a
unui lanţ funcţional articular poate avea cauze
articulare sau extraarticulare. În rândul celor
dintâi se înscriu hidartroza, sinovita proliferativă,
incongruenţa capetelor articulare prin luxaţie sau
osteofitoză exuberantă, corpi străini intraarticulari
şi coalescenţa capetelor osoase.
Corpii străini sunt fragmente de cartilaj,
menisc sau franjuri sinoviali (şoareci articulari)
care se interpun între capetele osoase sau pătrund
printre structurile intraarticulare (ligamentele
încrucişate ale genunchiului) şi produc blocarea
bruscă a mişcării, care se reia la fel de brusc atunci
când subiectul efectuează o manevră convenabilă.
Anchiloza defineşte reducerea drastică a
mobilităţii sau absenţa mişcării într‐o articulaţie ca
urmare a unirii capetelor osoase printr‐un ţesut
fibros (anchiloză fibroasă) sau osos (anchiloză
osoasă). Se întâlneşte ca sechelă posibilă a majori‐
tăţii artritelor.
Cauzele extraarticulare ale hipomobilităţii
sunt scurtările capsulo‐ligamentare, musculare şi
tendinoase sau indurarea pielii (sclerodermia
avansată).
71
Hipermobilitatea articulară apare în bolile

ereditare ale ţesutului conjunctiv care evoluează
cu hiperlaxitate ligamentară sau ca urmare a slă‐
birii aparatului de contenţie articulară. În aceste
cazuri, mişcările pasive depăşesc limita permisă de
cadrul anatomic şi apar altele anormale (deplasări
laterale, prin „alunecare” ale capetelor osoase, „fe‐
nomenul de sertar”). Sunt generatoare de instabi‐
litate articulară, care deschide perspectiva artrozei.
În cadrul testării mobilităţii pot să apară dure‐
re provocată de mişcare sau zgomote anormale →
crepitaţiile articulare sunt expresia neregularităţii
suprafeţelor articulare (în artroze, artrite distruc‐
tive), iar cele tendinoase a tenosinovitei prolifera‐
tive stenozante.
Examenul obiectiv al sistemului osteoarticular
beneficiază de o serie de măsurători clinice:
 cu banda centimetrică se măsoară circum‐
ferinţa unei articulaţii sau a unui segment
pentru aprecierea gradului tumefierii arti‐
culare sau al amiotrofiei. Se măsoară lun‐
gimea unor segmente de membre, luând
ca repere proeminenţele osoase. Se fac mă‐
surători şi pentru a evidenţia „desfăşura‐
rea” unei regiuni în timpul mişcării (testul
Schöber), distanţa degete‐sol în flexia
maximă a trunchiului – coloană vertebrală.
72
 cu goniometrele se fac măsurători un‐

ghiulare.
III.6. Semiologia
aparatului respirator
Simptome
Principalele simptome respiratorii sunt:
 durerea toracică;
 dispneea;
 tusea;
 expectoraţia;
 hemoptizia.
Durerea toracică din bolile aparatului respira‐
tor îmbracă mai multe aspecte semiologice:
 durerea retrosternală este întâlnită în tra‐
heită şi în boli ale mediastinului;
 senzaţia de opresiune toracică apare ca
urmare a efortului repetitiv de tuse forţată
şi cauzează tracţiuni pe inserţiile muşchi‐
lor care participă la actul tusei: intercos‐
tali, diafragm, parietali abdominali; este o
durere bilaterală la baza toracelui;
 durerea pleurală se numeşte junghi: e o
durere intensă, ca o lovitură de cuţit, uni‐
laterală, bine localizată, apărută brusc; se
accentuează la respiraţie, tuse, strănut,
râs, efort, presiune asupra toracelui.
73
Durerea parito‐toracică
Este mai puţin accentuată, se intensifică la
mişcarea braţelor şi este însoţită de sensibilitate;
poate fi respirofazică. Cauze: celulita toracică,
miozita intercostală, fractura costală, nevralgia
intercostală, artrita şi periartrita scapulohumerală,
artrita micilor articulaţii ale toracelui sau ale
coloanei vertebrale cervicale şi/sau dorsale.
Dispneea
Prin dipnee se înţelege dificultatea sau lipsa
de confort în respiraţie. Bolnavul se plânge de
„sete de aer” mergând până la sufocare şi de
faptul că actul respirator a devenit un efort cons‐
tientizat şi neplăcut.
Dispneea nu este un simptom exclusiv respi‐
rator; ea poate fi întâlnită la persoane normale (în
efort excesiv, la altitudine), în boli cardiace,
metabolice, hematologice (anemii), neurologice,
psihiatrice.
Dispneea trebuie analizată după următoarele
criterii:
 modul de instalare:
o acut;
o cronic.
 modul de evoluţie:
o continuă, stabilă;
74
o progresivă;
o paroxistică.
 factorii declanşatori:
o efort;
o poziţia corpului;
o expunere la alergeni;
o inhalarea anumitor substanţe.
 intensitatea:
o moderată;
o importantă;
o severă;
o în cazul dispneei de efort, în raport cu
activitatea care o declanşează: la câţiva
paşi, la un anumit etaj urcat, la îmbră‐
care, în timpul vorbirii.
 tipul dispneei:
o polipnee;
o tahipnee/bradipnee;
o ritmicitatea respiraţiei;
o inspirtorie/expiratorie;
 atitudini antidispneizante
 simptome de acompaniament.
Dispneea obstructivă este întâlnită în obstrucţia
parţială a căilor respiratorii:
 Obstrucţia căilor aeriene mari (laringe,
trahee, bronhii mari) poate avea cauze:
o extrinseci: compresiune;
75
o intrinseci: corpi străini, edem glotic,

tumori;
o funcţionale: spasm glotic, paralizia
corzilor vocale.
Dispneea este inspiratorie.
 Obstrucţia căilor aeriene mici, în criza de
astm, bronşită cronică, bronşiolită.
Dispneea este expiratorie.
Dispneea restrictivă este determinată de limi‐
tarea expansiunii plămânului în timpul activ al
respiraţiei. Are cauze:
 parietale: sunt bolile care împiedică:
o funcţia mecanică a complexului ster‐
nocostal: rigidizare prin avnsare în
vârstă, deformaţii toracice, spondilită
anchilozantă, paralizia muşchilor inter‐
costali;
o mobilitatea normală a diafragmului:
paralizia nervului frenic, obezitate ex‐
cesivă, tumori abdominale, ascita.
o durerea intensă de origine pleurală
sau parietală (fracturi costale, nevral‐
gie intercostală) → mecanism antalgic.
 pulmonare: pneumonie, bronhopneumonie,
emfizem pulmonar.
 pleurale: colecţiile pleurale.
76
Tusea
Tusea este cel mai caracteristic simptom respi‐
rator, prin care aparatul respirator este cel protejat
faţă de agresiuni mecanice, climatice sau termice.
Survine în boli ale aparatului respirator şi în
suferinţe ale altor organe care au receptori tusi‐
geni (mediastin, sinus carotidian, stomac, ficat,
splină, anexe, conduct auditiv extern etc.).

Expectoraţia
Este definită ca totalitatea materialului elimi‐
nat din căile respiratorii ca urmare a tusei.

Hemoptizia
Este definită ca eliminare după tuse a sânge‐
lui care provine din etajul infraglotic al aparatului
respirator – cel puţin 2 ml de sânge.

Inspecţia toracelui
Are ca scop punerea în evidenţă a confor‐
maţiei şi mişcărilor respiratorii ale toracelui.
Bolnavul va sta, de preferinţă, în poziţie şezândă.
Examinatorul va privi toracele din faţă şi din spate
pentru a surprinde cele mai mici abateri de la
simetria statică sau dinamică.

Conformaţia toracelui
La adultul normal, toracele este simetric sau
aproape simetric. Claviculele sunt uşor proemi‐
nente, orizontale, la acelaşi nivel, sternul prezintă
77
o uşoară deprimare în raport cu suprafaţa ante‐

rioară a celor două hemitorace; unghiul lui Louis
este vizibil; unghiul epigastric are 70‐110 grade;
unghiul costovertebral are 45 grade; coastele şi spa‐
ţiile intercostale sunt vizibile în partea inferioară.
Pe faţa posterioară se văd cele două proemi‐
nenţe ale scapulelor, simetrice; între marginile lor
mediale şi procesele spinoase vertebrale se delimi‐
tează câte o depresiune.
Raportul dintre diametrul anteroposterior şi
cel transversal este de 1:2 – 5:7.
Deformările cutiei toracice pot rezulta:
 din tulburări de creştere şi de dezvoltare;
 sunt consecinţa modificărilor patologice
ale conţinutului survenite, în principiu,
înaintea vârstei de 30 de ani.
Deformările toracelui pot fi:
 globale:
o simetrice;
o asimetrice.
 unilaterale.
Deformări globale simetrice
1. Toracele „în butoi”: diametrul ante‐
roposterior este crescut şi se apropie de
dimensiunile celui transversal; coastele au
tendinţă la orizontalizare; se caracterizează
prin „umplerea” sau chiar bombarea spa‐
78
ţiilor intercostale, a foselor supra‐ şi infra‐

claviculare, unghuil lui Louis proeminent,
unghiul epigstric mai mare de 110 grade;
umerii sunt ridicaţi şi gâtul apare scurtat.
Mobilitatea respiratorie este mult redusă,
expiraţia este prelungită, iar la presiune antero‐
posterioră elasticitatea toracelui este diminuată.
Este caracteristic emfizemului pulmonar; mai
apare la persoanele avansate îm vârstă sau cele cu
cifoză rotundă.
2. Toracele „paralitic” sau în expiraţie:
turtit anteroposterior, coaste vizibile,
unghi epigastric sub 70 grade → este
trăsătură constituţională.
3. Toracele carenat are diametrul ante‐
roposterior mult mărit ca urmare a proe‐
minării sternului. E sechelă a rahitismului
sau a asternului infantil. Toracele „rahitic”
mai prezintă: mătănii costale, o depresiune
circulară largă la nivelul treimii inferioare,
care lasă rebordurile costale proeminente
(şanţul lui Harrison) → din cauza tracţiunii
diafragmului.
4. Toracele „infundibuliform” (în pâl‐
nie), prezintă o depresiune în partea in‐
ferioară a sternului şi a cartilajelor costale
vecine. Poate fi congenital sau dobândit:
rahitism etc.
79
5. Toracele conoid (“în clopot”) are

diametrele bazale mult mărite (hepato‐
splenomegalie, ascită, tumori).

Deformări globale asimetrice
Realizează asimetrie între cele două hemito‐
race; de obicei apar ca şi consecinţe ale deformă‐
rilor coloanei vertebrale.
Toracele cifoscoliotic apare în combinaţia
cifozei şi scoliozei coloanei toracale. Când curbura
patologică este foarte accentuată = gibus. De par‐
tea convexităţii scoliozei: umăr ridicat şi îndepăr‐
tat de coloana vertebrală, hemitorace bombat pos‐
terior şi excavat anterior. Are consecinţe asupra
asupra aparatelor respirator şi cardiovascular.
Deformări unilaterale apar în afecţiuni ale
aparatului respirator: plămâni, pleure: bombarea
sau retracţia unui hemitorace.

Mişcările respiratorii ale toarcelui
În mod normal, activitatea respiratorie a
toracelui este ritmică, egală şi sincronă pentru cele
două hemitorace, silenţioasă. La adultul aflat în
repaus se execută cu o frecvenţă de 16‐20/minut,
în raport de 1:4 cu pulsul. Frecvenţa respiratorie
este mai mare la copil şi mai redusă la bătrâni.
Raportul dintre inspirţie‐timpul activ şi expiraţie‐
timpul pasiv este de 1:3.
80
Tipul respirator depinde de vârstă şi de sex:
 costo‐diafragmatic – utilizează mai des
diafragmul – la bărbaţi şi copii;
 costal superior sau toracic – utilizeză mai
mult muşchii intercostali – la femei.
Modificarea frecvenţei respiraţiilor:
1. ahipneea – creşterea frecvenţei respiratorii
peste 20/min. Creşte rata ventilaţiei pe
minut. Se întâlneşte la:
 bolnavii cu restricţie ventilatorie;
 cei care vor să adapteze schimbul ga‐
zos la necesităţile momentului: efort,
febră, anxietate etc.
2. Polipneea – creşterea amplitudinii mişcă‐
rilor respiratorii;
3. Hiperventilaţia – defineşte tahipneea ge‐
neratoare de alcaloză metabolică;
4. Bradipneea – scăderea frecvenţei respira‐
ţiilor sub 14/min. Apare în boli cerebrale,
intoxicaţii exogene şi endogene, în timpul
somnului;
5. Disritmia respiratorie – alterarea succesi‐
unii regulate a respiraţiilor:
 respiraţia Cheyne – Stokes este o alter‐
nanţă de hiperpnee fluctuantă, cu
perioade de apnee (15‐30 sec). Apare la
persoane normale ajunse la altitudini
81
mari sau la bătrâni în timpul somnului.
În conditţii patologice, apare în insu‐
ficienţa ventriculară stângă, în hiper‐
tensiunea craniană etc.;
 respiraţia Biot se caracterizează prin
perioade scurte de apnee care intervin
cu regularitate după 4‐5 respiraţii de
amplitudine egală. Apare în menin‐
gite, în leziuni bulbare şi leziuni
medulare;
 respiraţia ataxică, neregulată, apare în
leziuni extinse bulbopontine sau este
respiraţia agoniei.
III.7. Semiologia
sistemului cardiovascular
Inima
Simptome
Bolile inimii sunt caracterizate prin triada
 dispnee;
 durere precordială;
 palpitaţii.
Dar numărul simptomelor este mai mare.
82
1. Dispneea
Este inspiratoare şi este însoţită de tahipnee.
La cardiaci, dispneea poate îmbrăca următoarele
aspecte:
 Dispneea de efort
În cursul efortului fizic, subiecţii normali pot
prezenta dispnee trecătoare, apariţia ei depinzând
de intensitatea lucrului mecanic muscular şi de o
serie de factori adiţionali: vârsta, sexul, greutatea
corporală, antrenamentul, atitudinea şi motivaţia
psihologică.
Dispneea devine indicator de suferinţă numai
dacă apare la un nivel de activitate motorie infe‐
rior limitei presupuse a fi normal tolerate sau la
un efort care până în momentul analizei putea fi
îndeplinit de către bolnav fără nici un incovenient
în respiraţie.
Caracterisitică insuficienţei ventriculare stângi
cronice este dispneea de efort cu caracter progre‐
siv – apare la eforturi din ce în ce mai mici, până
devine dispnee de repaus (Boloşiu, H.D., 1994).

 Dispneea de repaus cu ortopnee
Într‐o primă etapă, dispneea care este pre‐
zentă în decubit dorsal, poate fi evitată sau mult
ameliorată prin adoptarea poziţiei de ortopnee.

83
 Dispneea paroxistică
Este caracteristică insuficienţei ventriculare
stângi acute (ascensiuni tensionale importante,
infarct miocardic, tahicardie paroxistică). Apare cu
precădere noaptea.
 Respiraţia periodică Keyne‐Stokes
2. Durerea precordială
Este împărţită în:
 durere de origine extracardiacă: de origi‐
ne pleuropulmonară, mediastinală, parie‐
totoracică;
 durere de origine cardiovasculară, care
poate fi produsă de patru cauze princi‐
pale reprezentate de:
i. ischemia miocardică consecutivă co‐
ronaropatiilor;
ii. suferinţele pericardului;
iii. bolile aortice;
iv. hipertensiunea arterială pulmonară.
i. Durerea precordială de cauză coronariană

acoperă un spectru clinic continuu la extremităţile
căruia se află angina pectorală şi infarctul
miocardic.
a) Angina pectorală este prototipul durerii
precordiale de cauză cardiacă. Durerea anginoasă
se datorează unei insuficienţe coronariene acute
84
reversibile, în cursul căreia se realizează o dis‐

crepanţă între necesităţile de oxigen ale miocar‐
dului şi posibilitatea de aport a acestuia prin
circulaţia coronariană.
Angina pectorală îmbracă trei forme clinice
dominate toate de durere:
 angina pectorală clasică sau de efort;
 angina pectorală instabilă;
 angina lui Prinzmetal.
Durerea din angina pectorală de efort este
caracterizată prin:
 localizare: în forma tipică, în regiunea
precordială, indicată de către bolnav cu
palma plasată pe regiunea sternală;
 iradiere: are tendinţa să iradieze în umă‐
rul şi membrul superior stâng, de‐a lun‐
gul marginii cubitale până la nivelul ulti‐
melor degete;
 caracter: durerea are caracter restrictiv
sau de apăsare, deseori însoţită de pares‐
tezii în teritoriul de iradiere;
 intensitate şi durată: intensitate mare sau
medie; durata depăşeşte câteva minute →
max. 15 min.;
 condiţii de apariţie: durerea apare la efor‐
tul fizic şi dispare la repaus. Alte cauze de‐
clanşatoare: expunerea la frig, mesele copi‐
oase, stesul emoţional, actul sexual etc.;
85
 condiţii de dispariţie: durerea anginoasă

cedează la repaus în interval de câteva
minute. Administrarea medicamentelor
coronarodilatatoare de tipul nitrogliceri‐
nei are efect prompt asupra durerii (ce‐
dează în 2‐3 minute);
 simptome de acompaniament sunt: stare
de anxietate, dispnee inspiratorie, angoasă.
Cauza anginei pectorale clasice este îngus‐
tarea lumenului arterelor coronare, care în peste
90% dintre cazuri se datorează aterosclerozei;
coronaritelor. Există şi angine pectorale „cu coro‐
nare intacte” în care operează alte mecanisme:
 scăderea debitului cardiac ca urmare a ta‐
hicardiei neadaptative sau a bradicardiei
extreme;
 perfuzia miocardului cu sânge insuficient
oxigenat;
 creşterea bruscă a nevoilor nutritive ale
miocardului (efort fizic, tahicardie, hiper‐
tiroidism).

Angina pectorală instabilă
Este o angină pectorală de efort agravată:
apare în repaus, crizele sunt mai frecvente, dure‐
rea mai intensă sau mai prelungită (15‐30 min) care
nu cedează cu promptitudine la nitroglicerină.
86
Este produsă prin lezarea unei plăci de aterom
cu trombozare intermitentă şi eliberare consecutivă
de substanţe vasoactive de origine trombocitară.
Angina Prinzmetal
Este produsă de spasmul unei artere coronare
de calibru însemnat.
b) Infarctul miocardic este produs prin ocluzia
trombotică, deci acută şi ireversibilă a unei ramuri
a arterelor coronare, aproape totdeauna afectată
de ateroscleroză.
Durerea este localizată precordial cu distribu‐
ţie asemănătoare cu cea a celei din angina pectorală.
Criterii de diferenţiere:
 intensitate deosebit de mare;
 durată de peste o oră;
 apariţie nelegată în mod necesar de efort;
 durerea nu cedează la repaus şi nici la
nitriţi, ci numai la analgezice puternice;
 în afară de dispnee şi angoasă, sunt pre‐
zente şi alte manifestări: paloare, transpi‐
raţie, dispnee, agitaţie psihomotorie, greaţă,
vărsături, tulburări de ritm, hipotensiune
arterială.
ii. Pericarditele
Pot produce durere precordială sau nu. Dure‐
rea este percepută substernal. Se localizează de‐a
lungul marginii stângi a sternului sau în regiunea
epigastrică; iradiază în sus spre gât, umeri, braţe.
87
Hiperpneea, tusea, deglutiţia şi mişcările toracelui
accentuează durerea, iar aplecarea corpului înain‐
te o face să cedeze.
iii. Durerile aortice
Sunt produse de aortită, anevrismul aortic şi
disecţia aortei.
iv. Durerea din HTA pulmonară
Este foarte asemănătoare cu cea din angina
pectorală.
3. Palpitaţiile
Sunt definite prin senzaţia neplăcută de acti‐
vitate a inimii, regulată sau neregulată determina‐
tă de hiperexcitabilitatea sistemului nervos central
sau de activitatea anormală a cordului, în ce pri‐
veşte forţa de contracţie, frecvenţa sau ritmici‐
tatea. Sunt descrise de pacienţi sub diferite forme:
pulsaţie, impact, senzaţie de gol, bătaie de aripă în
piept.
Palpitaţiile apar frecvent în afara patologiei
cardiace: fumat, alcool, cafea, efort, emoţii. Sunt
atribuite unei afecţiuni cardiace atunci când
survin frecvent şi persită în timp. Se asociază cu
dispneea şi cu durerea precordială, sunt expresia
unei tulburări de ritm, pot fi eliminate alte cauze
sau apar la un cardiac cunoscut.
88
Sistemul arterial
Simptome
Bolile arterelor realizează în principal trei
simptome comune: durere, parestezii şi astenie
musculară, toate fiind determinate de ischemia
periferică.
1. Durerea reprezintă unul dintre simptome‐
le cele mai caracteristice ale arteriopatiilor. Poate fi
intermitentă şi de durată.
Durerea intermitentă de origine arterială este
condiţionată de efort, cedează prompt la repaus
sau la reducerea intensităţii efortului şi are, în
general, caracter constrictiv, de crampă muscula‐
ră; frigul o face să apară la un efort comparativ
mai redus.
Mecanismul de producere a durerii depinde
de iritarea terminaţiilor nervoase din muşchi ca
urmare a acumulării de cataboliţi acizi. Aceştia
apar în condiţiile ischemiei relative, atunci când
apare un dezechilibru între nevoile de oxigen ale
muşchiului (crescute în efort) şi posibilittea de
aport a acestuia prin trunchiul arterial parţial
obstruat.
Durerea intermitentă apare în etapele iniţiale
ale arteriopatiilor cronice obstructive: trombange‐
ita obliterantă, arteriopatia atero‐ sau arterioscle‐
89
rotică, arteriopatia diabetică, arterita etc. În forma
sa tipică, durerea este localizată la nivelul
membrului inferior, fiind determinată de efortul
specific al acestuia → mersul. Bolnavul este silit să
se oprească din deplasare de o durere cu caracter
constrictiv localizată, de cele mai multe ori, în
masa musculară a gambei. Impotenţa funcţională
poate fi parţială → încetinirea mersului. Dacă a
fost silit să se oprească, bolnavul îşi poate relua
deplasarea pentru ca fenomenul să se repete la
aproximativ acelaşi număr de paşi. Situaţia este
cunoscută sub numele de claudicaţie intermi‐
tentă, iar numărul de paşi pe care bolnavul este
capabil să‐l efectueze până la apariţia durerii este
indicele de claudicaţie, care serveşte la cuantifi‐
carea severităţii afecţiunii. Claudicaţia poate
evolua şi cu durere cu altă localizare, în funcţie de
sediul obstacolului.
Termenul de claudicaţie a fost extins pentru a
defini impotenţa funcţională dureroasă din alte
teritorii vasculare → membru superior, abdomen.
Durerea intermitentă de origine arterială
poate fi determinată şi de alţi factori decât efortul
fizic. În boala şi sindromul Raynaud, spasmul
arteriolelor digitale este declanşat de expunerea la
frig şi apare în faza a doua de asfixie locală
(Boloşiu, H.D., 1994).
90
Eritromeralgia este caracterizată prin roşeaţă

şi durere în extremităţi care apare la căldură (30‐
37 grade) şi cedează la rece (se întâlneşte în
afectările vascualre din HTA).
Durerea persistentă apare în stadiile avansate
ale arteriopatiilor cronice obliterante. Aceasta
intervine la un bolnav cu lungi antecedente de
claudicaţie intermitentă, interesează segmentul
afectat, este accentuată la frig, la efort şi în timpul
nopţii; se ameliorează parţial în poziţia antalgică
declivă şi nu cedează decât la opiacee. În stadiul
pregangrenos, durerea devine troce şi nu poate fi
ameliorată poziţional (Swartz MH, 2002).
În emboliile arteriale cu punct de plecare la
nivelul inimii stângi, durerea apare brusc, este
deosebit de intensă, are caracter sfâşietor şi se
accentuează progresiv.
2. Paresteziile
Sunt expresia neuropatiei ischemice. Apar în
fazele iniţiale ale arteriopatiilor cronice obliterante
şi în cele acute. Acestea îmbracă aspecte clinice
diferite: senzaţie de amorţeală, furnicături, impre‐
sie de răcire a extremităţilor (criestezie) sau de
„deget mort”.
3. Astenia musculară
Este întâlnită în toate tipurile evolutive ale arte‐
riopatiilor; interesează grupele musculare cu irigare
deficitară. Pote fi intermitentă sau persistentă.
91
4. Alte simptome
Manifestările subiective de tip vascular din
HTA: cefaleea (pulsatilă, matinală, cu localizare
fronto‐temporală), ameţelile, tulburările de vedere
(vedere ca prin sită sau ca prin geam îngheţat,
muşte volante) şi ale auzului (zgomote auriculare
continui sub formă de vâjâitură). În hipotensiunea
arterială poate apărea un complex de simptome
asemănător.

Examenul obiectiv general
al sistemului arterial

Tipul somatic
Poate sugera prezenţa coarcţiei aortei. Aceşti
bolnavi prezintă o dezvoltare normală a jumătăţii
superioare a corpului, mai bine irigtă prin
circulaţia colaterală care se dezvoltă, în contrast cu
hipotrofia jumătăţii inferioare, a cărei irigare este
precară din cauza îngustării aortei la nivelul
istmului său.

Atitudinea
Poziţia antalgică în arteriopatiile cronice obs‐
tructive: poziţia declivă amembrelor inferioare,
atârnate peste marginea patului.
Neuropatia ischemică poate produce sindro‐
mul picioarelor neliniştite: parestezii dureroase la
92
nivelul feţei anterolaterale a gambelor care apar în
timpul nopţii, dă insomnie, şi îl obligă pe bolnav
să‐şi frece picioarele unul de altul.
Culoarea şi temperatura pielii
În general, în arteriopatii temperatura cuta‐
nată este scăzută. Culoarea diferă în funcţie de
gradul, natura şi sediul obliterării, poziţia mem‐
brului, starea circulaţiei colaterale, factori circum‐
stanţiali. Aspectul pielii nu reflectă, în mod
necesar, starea circulaţiei profunde (Georgescu M.,
Georgescu E, 2003).
Paloarea este întâlnită în obliterările arteriale
severe cu reducerea importantă a debitului san‐
guin; se datorează vasoconstricţiei compensatorii
sau întreruperii aportului sanguin în segmentul
respectiv.
În arterioptiile cronice obliterante, paloarea
însoţeşte crizele de claudicaţie intermitentă; paloa‐
rea poate fi provocată prin testul de postură Bürger:
cu membrul inferior ridicat la 90 de grade pielea
are un aspect „cadaveric”, iar când bolnavul este
trecut în poziţie şezândă, în timp de 2‐3 min apare
o cianoză marmorată.
Cianoza apare în arteriopatiile obliterante
tunci când circulaţia mult încetinită prin trunchiul
arterial obstruat şi princolaterale este însoţită de o
93
vasodilataţie paralitică în capilarele venoase.

Pielea este rece şi are aspect „marmorat” (alter‐
nanţă de cinoză cu paloare).
Roşeaţa pielii este întâlnită în eritromeralgie
şi în faza a doua a fenomenului Raynaud; de
asemenea, în arteriopatiile obliterante tratate cu
vasodilatatoare.
Eritroza de declivitate întâlnită la arteriopaţi
este o roşeaţă cianotică bine delimitată, situată la
extremitatea membrului – „semnul şosetei” – care
dispare la ridicrea acestuia.
Tulburări trofice. Suprimarea sau scăderea
fluxului arterial produce o serie de tulburări
trofice în teritoriul ischemic: scăderea ţesutului
celular subcutanat şi a foliculilor piloşi, glandelor
sebacee şi sudoripare; ulceraţii ale pielii, gangre‐
na, edemul localizat.
Examenul obiectiv al arterelor
Inspecţia
Arterele mari, mijlocii şi mici devin accesibile
inspecţiei în mod direct sau indirect.
În coarctaţia aortei şi în insuficienţa aortică,
arterele carotide sunt animate de pulsaţii viguroa‐
se, vizibile în regiunea anterioară a gâtului. În ate‐
roscleroză, traiectul arterelor brahiale şi temporale
este vizibil.
94
Palparea

Modificările peretelui arterial
Arterele afectate de ateroscleroză au peretele
rigid, indurat. Examinatorul aplică degetele medii
de la ambele mâini pe arteră; o goleşte de sânge
prin îndepărtarea laterlă a acestora; artera golită
de sânge este palpată cu cele două indexuri. Dacă
artera este palpabilă înseamnă că are peretele
îngroşat. În arterita lui Horton, artera temporală
superficială este indurată, sensibilă şi nepulsatilă
(Boloşiu, H.D., 1994).

Pulsul arterial şi modificările sale
Pulsul arterial este un semn palpatoriu definit
ca senzaţia de ridicare‐coborâre obţinută prin
plasarea pulpei degetelor asupra unei artere de
calibru mijlociu situată superficial şi comprimată
contra unui plan dur subjacent.
Examinarea pulsului se face în mod curent la
nivelul arterei radiale, prin aplicarea cu uşoară
presiune a pulpei degetelor II, III; IV – în şanţul
radial. Pulsul trebuie palpat şi la alte artere:
 carotida comună: policele se aşează înă‐
untrul marginii mediale a muşchiului
sternocleidomastoidian, mai jos de mar‐
ginea superioară a cartilajului tiroid,
pentru a evita comprimarea sinusului
carotidian;
95
 artera temporală: anterior de inserţia

superioară a pavilionului urechii;
 artera subclaviculară: cu indexul apăsând
în jos, deasupra mijlocului claviculei
(examinatorul este plasat în spatele
bolnavului);
 artera brahială: în treimea inferioară a
braţului, înăuntrul marginii mediale a
bicepsului;
 artera femurală: în triunghiul lui Scarpa,
la mijlocul ligamentului inghinal;
 artera poplitee: în mijlocul spaţiului
popliteu (pacientul este în decubit dorsal
cu genunchii în uşoară flexie pasivă);
 artera tibială posterioară: înapoia maleo‐
lei mediale;
 artera pedioasă: lateral faţă de tendonul
extensorului halucelui.
Examenul pulsului arterial permite eviden‐
ţierea următoarelor repere semiologice:
 existenţa pulsului – lipseşte în arteriopa‐
tiile obliterante avansate;
 simetria şi sincronismul – undele pulsa‐
tile de la nivelul a două sedii de palpare
situate simetric, sunt egale şi sincrone.
Sincronismul este realizat şi între două
artere care nu sunt simetrice dar sunt
situate la distanţă egală faţă de inimă
(artera radială şi artera femurală);
96
 ritmicitatea – la pulsul normal undele

pulsatile se succed regulat (puls ritmic,
regulat). Neregularitatea pulsului apare
în artimiile cardiace;
 frecvenţa pulsului – se apreciază prin
numărarea undelor pulsatile care survin
timp de un minut. Are valoare de 60‐
80/min. Oscilează în funcţie de vârstă,
sex, regim de activitate, stare psihică,
ritm de somn‐veghe etc. Copiii şi persoa‐
nele care efectuează efort fizic, se află în
faza digestiei sau sub influenţa unor
factori emoţionali vor avea un puls mai
accentuat. În timpul somnului şi la atleţii
bine antrenaţi frecvenţa este mai scăzută.
Creşterea frecvenţei pulsului peste 90/min se
numeşte tahicardie. Scăderea sub 60/min se nu‐
meşte brdicardie. Fac parte din artmiile cardiace.
Metode instrumentale
1. Măsurarea TA
Valori normale
 sistolică (110 – 160 mm Hg la bărbaţi, 105
– 160 mm Hg la femei)
 diastolică (95 mm Hg la bărbaţi, 90 mm
Hg la femei)
TA diastolică = TA sistolică/2+10 mm Hg
97
 Creşterea valorilor tensionale – hiperten‐

siune arterială. Se poate realiza prin mai
multe mecanisme:
o HTA „de rezistenţă” – se datorează
creşterii rezistenţei periferice, adică la
scurgerea sângelui prin sistemul arte‐
riolar, creşterea TA diastolică, apoi şi
cea sistolică;
o HTA „de elasticitate” – este cauzată de
rigidizarea peretelui aortei sau de
ateroscleroză. Creşte TA sistolică, cea
diastolică rămâne nemodificată;
o HTA „de debit” – atunci când creşte
volumul ejecţiei ventriculului stâng →
creşte debitul cardiac.
 Scăderea TA sistolice sub 110 la bărbaţi şi
sub 100 la femei defineşte hipotensiunea
arterială.
 Modificarea formulei manometrice sau a
tensiunii diferenţiale – când cele două va‐
lori tensionale nu se modifică proporţional
în acelaşi sens.
o Formula manometrică este convergen‐
tă şi tensiunea diferenţială scade prin
scăderea TA sistolice (cardiomiopatii)
sau prin creşterea TA diastolice (HTA
„de rezistenţă”).
98
o Formula manometrică este divergentă

şi tensiunea diferenţială creşte prin
creşterea TA sistolice (HTA „de elasti‐
citate” şi „de debit”) sau prin scăderea
TA diastolice (insuficienţa aortică).
 Modificările tensionale regionale
o În unele cazuri de HTA, diferenţa între
cele două braţe poate creşte până la 40‐
60 mm Hg.
o TA sistolică la membrele inferioare este
cu 10‐15 mm Hg mai mare decât la
membrele superioare. În insuficienţa
aortică creşterea esta mai mare. În co‐
arctaţia aortei este mai mică decât TA
brahială.
o TA scade distal faţă de anevrisme sau
stenoze arteriale.
 Modificările poziţionale ale TA
La bolnavii hipertensivi, ridicarea bruscă în
ortostatism produce fie o creştere a TA diastolice
→ HTA esenţială, fie o scădere a acesteia → HTA
secundară.
Subiecţii cu TA normală sau cei cu HTA pot
prezenta căderi tensionale la trecerea în ortosta‐
tism → hipotensiune ortostatică:
 esenţială
 secundară
99
2. Oscilometria şi oscilografia
Oscilaţiile arteriale sunt unde de presiune
elastică transmise prin pereţii arteriali. Acestea
variază ca intensitate în cursul unui ciclu cardiac,
fiind maxime la nivelul tensiunii medii, cea ce
constituie indicele oscilometric. Măsurarea se face cu
ajutorul unui sfigmooscilometru care constă într‐un
manşon gonflabil care poate fi pus alternativ în
legătură cu un sfigmomanometru şi cu un oscilo‐
metru cu vid legat de un indicator sau de un înre‐
gistrator. Indicele oscilometric se stabileşte dezum‐
flând manşonul şi punând în circuit oscilometrul la
fiecare coborâre cu 55 mm Hg a tensiunii arteriale.
Scăderea indicelui oscilometric sub 1 divi‐
ziune la nivelul gambei sau diferenţa mai mare de
1,5 diviziuni între două nivele simetrice ale mem‐
brelor inferioare indică stenoza sau obstrucţia
arterelor principale ale segmentului.
3. Ultrasonografia Doppler
Evaluează fluxul arterial în membrele infe‐
rioare prin compararea cu TA sistolică brahială.
Manşonul tensiometrului se aplică deasupra glez‐
nei şi se utilizează detectorul Doppler asupra
arterei pedioase sau tibiale posterioare. Normal
TA sistolică, la acest nivel, reprezintă peste 90%
din valoarea TA sistolice brahiale.
100
În arteropatii obliterante
 moderate 70%‐90%
 medii 50%‐70%
 severe sub 50%
4. Termometria cutanată
Apreciază starea circulaţiei colaterale. Se con‐
sideră semnificativă reducerea cu mai mult de 2
grade Celsius a temperaturii cutanate faţă de aria
simetrică.
5. Arteriografia
Metodă invazivă, utilizează substanţe de con‐
trast iodate injectate în artere. Evidenţiază detalii
morfologice: anevrisme, fistule arteriovenoase,
obstacole, stopuri.
Sistemul venos
Anamneza
La copii sunt mai frecvent întâlnite anomaliile
venoase congenitale şi complicaţiile tromboflebiti‐
ce ale unor boli infecţioase sau ale reumatismului
articular acut.
Varicele esenţiale se manifestă la vârsta
pubertăţii. La adult, bolile venelor sunt frecvente,
fiind secundare mai multor boli.
101
Sexul şi antecedentele personale fiziologice
Femeile sunt mai frecvent afectate de sufe‐
rinţe venoase. Faptul se datorează tulburărilor
circulaţiei venoase la nivelul micului bazin, infla‐
maţiilor organelor genitale interne sau a unor
trăsături constituţionale.
Antecedente personale patologice
Cele mai frecvente boli care determină leziuni
secundare la nivelul venelor sunt: bolile infecţi‐
oase acute şi cronice, hemopatiile, neoplasmele,
obeziatea, ginecopatiile cronice, insuficienţa cardi‐
acă, imobilizările prelungite care intervin, mai ales
prin creşterea stazei venoase (Glynn M & William
M Drake W M, 2017).
Profesia
Activităţile profesionale care presupun orto‐
statismul prelungit, ridicarea de greutăţi mari sau
sedentarismul predispun la apariţia bolilor vene‐
lor prin favorizarea stazei la nivelul membrelor
inferioare.
Simptome
Durerea este simptomul cel mai frecvent. Este
localizată la nivelul segmentului de membru
afectat; este continuă sau intermitentă.
 În tromboflebite durerea este rezultatul
stazei, spasmului, inflamaţiei parietale şi
102
procesului periflebitic. Durerea apare

brusc şi este percepută ca o senzaţie „de
greutate”, „de tensiune” sau de durere
netă, localizată în masa musculară la
diferite nivele sau la membrul inferior în
întregime. Efortul fizic şi tusea intensi‐
fică durerea.
 Durerea varicoasă este tipic vesperală,
după ortostatismul prelungit, care deter‐
mină o distensie venoasă. Are caracter de
presiune sau de arsură şi iradiază în axul
membrului. Repausul, poziţia ridicată a
membrului inferior sau compresiunea
externă calmeză durerea.
 În sindromul posttrombotic şi în insufi‐
cienţa venoasă cronică durerea se mani‐
festă sub formă de crampe nocturne.
 În insuficienţa sistemului venos profund
apare o senzaţie distensivă dureroasă,
care apare în timpul mersului şi cedează
la repaus.
Examenul obiectiv general
Pielea şi ţesutul celular subcutanat
Bolile venelor pot evolua cu modificări de
culoare ale pielii = cianoză periferică localizată şi
cu edem localizat – datorate stazei şi creşterii
presiunii hidrostatice în capilare.
103
În insuficienţa venoasă cronică apar tulburări
trofice = atrofie cutanată (piele subţiată, indurată,
transparentă, cu desenul venos superficial vizibil,
peteşii, tulburări de pigmentare şi sensibilitate
crescută la infecţii), ulceraţii superficiale atone
(ulcer varicos) şi hipotrofie musculară (Boloşiu,
H.D., 1994).
Examenul obiectiv al venelor
Inspecţia
Flebitele superficiale realizează un cordon in‐
durat de culoare roşie, care corespunde segmen‐
tului din vena interesată. Varicele apar ca traiecte
venoase dilatate, de culoare albastră, vizibile prin
transparenţa pielii, accentuate de ortostatism.
Ruperea varicelor, cu hemoragie externă sau
subcutanantă este posibilă.
În bolile care implică afectarea inimii drepte
este esenţial examenul venelor jugulare externe.
Acestea devin turgescente în insuficienţa ventri‐
culară dreaptă.
Palparea
Prin palpare se pune în evidenţă, prin anumi‐
te manevre, durerea provocată. În tromboflebite,
durerea poate fi provocată prin:
 palparea de‐a lungul venei interesate;
 percutarea crestei tibiale;
104
 strângerea masei musculare în sens ante‐
rosuperior;
 compresiunea prin gonflarea manşonu‐
lui unui tensiometru – sub 180 mm Hg;
 manevra Homans: dorsiflexia pasivă a
piciorului, cu genunchiul flectat, produce
durere profundă în musculatura gambei
şi în spaţiul popliteu în caz de trombo‐
flebită profundă.
105
IV. Bibliografie
_____________________________
Baciu, C. 1975 Semiologia clinică a aparatului

locomotor, Editura Medicală, Bucureşti;
Baciu, C.1981, Aparatul locomotor. Editura Medicală,
Bucureşti;
Boloşiu, H.D., 1994, Semiologie medicală. Editura
Medex, Cluj‐Napoca;
Buşan, A. M. (2014). Learning styles of medical
students‐implications in education. Current health
sciences journal, 40(2), 104.
Ciobanu L. 2008, Semiologie medicală. Semne și cazuri
clinice. Editura Viața Medicală Romanească.
Douglas G, Nicol F, Robertson C, 2009, Macleodʹs
Clinical Examination, 12th edition: Churchill
Livingstone, Elsevier Health Sciences.
Georgescu M., Georgescu E, 2003, Semiologie medicală,
Ed.Didactica si pedagogica RA, Bucureşti.
Glynn M & William M Drake W M, 2017, Hutchisonʹs
Clinical Methods, 24th Edition, Churchill
Livingstone, Elsevier Health Sciences.
Moţet, D, 1997, Îndrumător terminologic pentru
studenţii secţiei de kinetoterapie. Editura Deştep‐
tarea, Bacău.
107
Rossetti, A.O. & Kaplan, P.W. (2010). Seizure semio‐

logy: An overview of the “inverse problem.”
European Neurology, 63, 3–10.
Ruff, R. (2009). Best practice guidelines for forensic
neuropsychological examinations of patients with
traumatic brain injury. Journal of Head Trauma
Rehabilitation, 24, 131–140.
Schwamm, L.H., VanDyke, C., Kiernan, R.J., et al.
(1987). The Neurobehavioral Cognitive Status
Examination. Annals of Internal Medicine, 107, 486–
491.
Strub, R.L. & Black, F.W. (2000). The Mental Status
Examination in Neurology (4th ed.). Philadelphia:
Davis.
Swartz MH, 2002, Textbook of physical diagnosis –
history and examination. WB
Saunders Company.
Talley, N. J., & OʹConnor, S. (2005). Examinarea clincă.
Tratat de semiologie ilustrat, Editura Științelor
Medicale, București.
Verghese A, Brady E, Kapur CC, Horwitz RI (2011).
ʺThe bedside evaluation: ritual and reasonʺ. Ann.
Intern. Med. 155 (8): 550–553.
108
Cuprins
___________________
I. Semiologia medicală ....................................................... 5
II. Anamneza ....................................................................... 9
III. Examenul clinic ........................................................... 19
III.1. Metodele examenului obiectiv ........................ 19
III.2. Examenul obiectiv general .............................. 26
III.3. Semiologia sistemului tegumentar –
pielea și mucoasele ........................................... 54
III.4. Semiologia sistemului muscular ..................... 61
III.5. Semiologia sistemului osteoarticular ............. 64
III.6. Semiologia aparatului respirator .................... 73
III.7. Semiologia sistemului cardiovascular ........... 82
IV. Bibliografie ................................................................ 107
V. Anexă ........................................................................... 109
109

Examinarea Pacientului Carte Bulduș

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Examinarea Pacientului Carte Bulduș

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CODRUȚA BULDUȘ

S emiologia medicală studiază evidenţierea şi

complex de simptome asociate, caracteris‐

Foaia de observaţie clinică (FO), reprezintă

 guşa endemică apare în regiunile în

• Atitudinea bolnavului faţă de boala care

• Coabitarea este un alt factor care poate

Încep să se manifeste HTA esenţială, car‐

E xamenul clinic este partea explorării clinice

Inspecţia începe cu bolnavul aflat într‐o

utilizarea pulpei degetelor (cea mai sensibilă la

e) Palparea organelor profunde utilizează

adaptându‐se reliefului anatomic şi exercitând o

b) Sunetul timpanic sau timpanismul este un

Examenul obiectiv general utilizează inspec‐

• agnozia – incapacitatea de a integra ele‐

roză cerebrală au dificultăţi în evocarea

vii neurotici sau „psihopaţii” abonaţi la

• expansiv – bazat pe supraaprecie‐

Uneori sincopa este precedată sau se limitea‐

naşterii, copiii nereuşind să îşi formeze gesturile

tipuri constituţionale. Criteriile de clasificare au

diferite boli etc.), care interferează cu creşterea

oaselor. Fenomenul nu interesează egal toate

când, în absenţa hormonilor gonadali, cartilajele

 Atitudinile forţate se datorează: nevoii

 mâna de mamoş – extensia degetelor,

Rezultatul este pareza sau paralizia flască cu

Plexul Rădăcina Grupurile musculare

Motrictatea automată este controlată de sis‐

aceste zone asigură menţinerea tonusului muscu‐

Manifestările leziunilor sistemului nervos

litică. Se manifestă prin lipsa de expresie a

 de repaus, care apar pe fondul relaxării

crize şi în cursul cărora se instalează tul‐

Semnul lui Romberg constă în incapacitatea

laterale a gambei (inervaţi de sciaticul

ca aprecierea să se bazeze pe examenul unghiilor

este subţire şi lucioasă, palidă; depresiuni

miopatiilor. Unele miopatii afectează cu predilec‐

Tumefierea articulară este unul dintre sem‐

acesteia se execută o mişcare scurtă de apăsare. În

 articulaţie: ex: apăsarea puternică a spi‐

Hipermobilitatea articulară apare în bolile

 cu goniometrele se fac măsurători un‐

o intrinseci: corpi străini, edem glotic,

o uşoară deprimare în raport cu suprafaţa ante‐

ţiilor intercostale, a foselor supra‐ şi infra‐

5. Toracele conoid (“în clopot”) are

i. Durerea precordială de cauză coronariană

reversibile, în cursul căreia se realizează o dis‐

 condiţii de dispariţie: durerea anginoasă

Eritromeralgia este caracterizată prin roşeaţă

vasodilataţie paralitică în capilarele venoase.

 artera temporală: anterior de inserţia

 ritmicitatea – la pulsul normal undele

 Creşterea valorilor tensionale – hiperten‐

o Formula manometrică este divergentă

procesului periflebitic. Durerea apare

Baciu, C. 1975 Semiologia clinică a aparatului

Rossetti, A.O. & Kaplan, P.W. (2010). Seizure semio‐

S-ar putea să vă placă și