Istoricul chirurgiei

Chirurgia este ramura medicinei care se ocupă cu bolile pentru a căror vindecare este
necesar un act operator. Etimologic, provine din grecescul „kheirourgia” adică lucru efectuat cu
mâna.
Progresele în chirurgie de la Homer la Hipocrate sunt prea lente pentru a fi percepute. În
timpul lui Hipocrate însă se utilizau: sonda din plumb sau cupru, bisturiul, cauterul, chiureta,
trepanul, speculul vaginal. Se practica: trepanaţia craniană, cauterizarea hemoroizilor, amputaţiile.
Nu se cunoştea ligatura arterială, ceea ce a împidicat realizarea unei amputaţii eficiente, de pildă
în gangrenă.
Şcoala din Alexandria, cu trei secole înaintea erei noastre, constituie un moment de referinţă
deoarece aprofundează anatomia prin disecţii.,
Chirurgia greco-romană din secolul I al erei noastre face progrese evidente prin cărţile lui
Celsus, în legătură cu: oprirea hemoragiilor, diversitatea tumorilor – evoluţia şi prognosticul lor,
operaţia buzei de iepure, a calculilor vezicali.
Figura cea mai proeminentă în chirurgia bizantină este Pavel din Egina, „naşul cancerului”.
Acesta a scris despre diferitele tumori canceroase, descrie fracturile de rotulă şi propune tehnici
originale pentru operarea herniilor şi hidrocelului.
Cel mai mare chirurg din secolul al XIV-lea a fost Guy de Chaulaic a cărui „Chirurgia
Magna” constituie un punct de referinţă în evoluţia chirurgiei.
În secolul al XV-lea chirurgia era practicată atât de bărbieri (numiţi „de robă scurtă”) cât şi
de chirurgi („de robă lungă”) care erau pregătiţi temeinic în colegii speciale. Figura cea mai ilustră
din chirurgia Renaşterii este Ambroise Pare (Franţa) care redescoperă ligatura vasculară şi creează
un pansament digestiv cicatrizant eficient.
Abia în secolul al XVIII-lea, secolul „luminilor”, ştiinţa chirurgicală ajunge să guverneze
mâinile chirurgilor. Lapeyronie, chirurgul regelui Soare, a creat o veritabilă Facultate de Chirurgie
la Paris, unde îşi desăvârşeu pregătirea adevăraţii chirurgi, care învăţau reguli clare şi precise după
care să se conducă în practică.
După ce în sec.XVIII s-a făcut ordine în medicină şi în chirurgie, sec. XIV poate fi
considerat de-a dreptul revoluţionar. Bazale raţionale ale chirurgiei erau puse, acum se pun şi cele
tehnice auxiliare: anestezie, antisepsie, asepsie etc. În 1847, Simpson utilizează în Anglia
cloroformul ca anestezic, Heyfelder, în Germania, kelenul iar Morton la Boston descoperă

1
anestezia prin inhalaţie. La introducerea antisepsiei şi apoi a asepsiei un merit deosebit l-a avut
John Lister care recomandă utilizarea acidului fenic pentru spălarea mâinilor înaintea oricărei
operaţii, pentru dezinfecţia instrumentelor chirurgicale şi a rănilor. Progresele sunt apoi rapide: se
inventează pensa hemostatică, drenajul plăgilor cu tub de cauciuc găurit, în 1889 - mănuşile de
cauciuc iar în 1899 Bier efectuiază prima rahianestezie.
În sec. XX, chirurgia a beneficiat de roadele descoperirilor din alte domenii: locul
bisturiului a fost luat de laser, al cauterului de electrocauter, instrumentarul şi mijloacele de
investigaţie s-au diversificat şi completat (endoscop, laparoscop, CT, RMN, ş.a.).
Cam tot ceea ce se întâmpla în lume în mica şi marea chirurgie se petrecea şi pe teritoriu
României. Abia în 1842, la Colţea în Bucureşti s-a deschis prima şcoală de chirurgie, înfiinţată şi
condusă de Nicolae Kretzulescu – doctor în medicină de la Paris. Sosirea lui Carol Davila în Ţara
Românească, în 1853, reprezintă punctul de plecare a unui şir de reforme care nu vor mai fi
abandonate. Dintre chirurgii de seamă ai sec.XIX amintim: Constantin Dimitrescu, Grigore
Romniceanu, Victor Babeş, George Assaky, Nicolae Kalinderu, Thoma Ionescu, Victor Gomoiu.
La începutul sec XX se disting: Dimitrie Gerota, Ernest Juvara, Amza Jianu, Th. Burghele, N
Hortolomei ş.a.
În perioada interbelică se desprind din chirurgia generală trei ramuri care devin de sine
stătătoare: chirurgia infantilă, ortopedia, neurochirurgia. Urologia, O.R.L. şi Oftalmologia
deveniseră specialităţi chirurgicale distincte, încă înaintea primului război mondial.
În ultimii 60 ani, chirurgia se dezvoltă, punându-se accent pe dotarea tehnică şi materială.
Se constituie noi specialităţi: chirurgia cardio-vasculară (fundamentată de N. Hortolomei şi V.
Marinescu), chirurgia plastică şi operatorie, chirurgia de urgenţă. Fiziopatologia este aşezată la
baza chirurgiei contemporane şi în domeniul chirurgiei vasculare, toracice (C.Cărpinişan, E.Zitti)),
în oncologie (I.Chiculiţă) şi în chirurgia endocrinologică.

2
ORGANIZAREA SI FUNCTIONAREA SI DOTAREA SERVICIULUI DE CHIRURGIE

Unitatea sanitara complexa care asigura asistenta medicala de specialitate, preventiva,

curativa si recuperatorie este spitalul.
Sectia de chirurgie generala functioneaza de obicei in cadrul spitalului teritorial si trebuie
sa fie organizata astfel incat sa se asigure bolnavului, alaturi de o asistenta medicala de inalt nivel
profesional si o ingrijire deosebita, hoteliera si de alimentatie pe timpul spitalizarii, incat scoaterea
sa din mediul din care provine sa fie mai putin simtita.
In ceea ce priveste amplasarea serv. de chirurgie, in cadrul spitalului, se recomanda sa fie
astfel asezat, incat prin ea sa nu circule personalul de la alte servicii, pentru a se evita pe cat posibil
declansarea unor infectii intraspitalicesti.
Sectia de chirurgie cuprinde: spatii functionale si spatii hoteliere.
Spatiile functionale sunt formate din: serviciul de primire, blocul operator, salile de
pansamente, salonul de terapie intensive, salile necesare activitatii personalului sanitar, statia de
sterilizare, precum si un compartiment septic (saloane si sala de pansamente ).
Compartimentul de ATI poate fi anexat sau separat de blocul operator.
Spatiile hoteliere sunt formate din: saloane pentru bolnavi, oficiul pentru alimente si sala
de mese, sali de primire a vizitatorilor, sala de lectura sau camera de zi, bai si grupuri sanitare.

SPATIILE FUNCTIONALE

1. Serviciul de primire
Serviciul de primire (in spitalele de urgenta sunt unitati de primire urgente UPU sau
compartimente de primire urgente CPU ) este locul unde bolnavul ia primul contact cu spitalul.
Serviciul de primire trebuie sa cuprinda o sala de consultatie, o sala pentru mici interventii
chirurgicale si un salon cu 2-3 paturi pentru odihna bolnavilor (statinare), care au suferit mici
interventii sau pentru observarea unor tratamente de urgenta, care ulterior pot fi lasati la domiciliu
sau internati in sectia de chirurgie, in functie de evolutia bolii.
Bolnavul este examinat imediat si complet de catre medical de garda, la nevoie asigurandu-
se primul ajutor sau rezolvarea chirurgicala a cazului (sutura plagilor, panaritii, incizii ale unor
inflamatii acute, etc )

3
 Toate etapele primirii – inregistrarea, examinarea medicala, acordarea primului ajutor,
imbaierea, dezinfectia (deparazitare la nevoie ) si transportul la salon, trebuie efectuate cu maxima
solicitudine, pentru a evita traumele psihice, la contactul cu acest mediu nou, cu totul diferit de cel
familial.
2. Blocul operator
Blocul operator reprezinta o structura de sine statatoare care este nominalizata in structura
organizatorica a unitatii sanitare cu paturi, cu personalitate juridica si reprezinta nucleul central al
unui serviciu de chirurgie.
Blocul operator grupeaza toate salile de operatii necesare diverselor specialitati
chirurgicale.
In functie de numarul de paturi pentru unele sectii (compartimente ) se pot prevedea sali
de operatii proprii in afara blocului operator centralizat.
In functie de marimea si structura medicala a spitalului, blocul operator centralizat poate
grupa 2-10 sali de operatii.
In spitalele mari si cele multiprofilate se pot organiza mai multe blocuri operatorii distincte
si specializate, amplasate mai aproape sectiile chirurgicale.
Blocul operator va fi coordonat de un medic in specialitati chirurgicale, desemnat de
directorul general.
Amplasarea blocului operator trebuie sa asigure o izolare cat mai buna a sa, sa nu permita
circulatia personalului strain de bloc, iar culoarele ce delimiteaza blocul sa nu fie loc de trecere a
personalului dintr-o sectie in alta.
Exista doua tipuri de blocuri operatorii: aseptic si septic, cu indidualitati functionale foarte
nete intre ele si intrari – cu filtre – separate.
Un bloc operator, pentru a functiona corect, trebuie sa aiba legaturi cat mai scurte si mai
directe cu sectiile de spitalizare chirurgicala, cu sectia de terapie intensive si cu serviciul de primire
a urgentelor. El este vital legat de serviciul de sterilizare, pe care, nu-l consideram ca element
componet al blocului operator, ci ca un element comun de servire al intregului spital.
Blocul operator cuprinde:
 filtru
 sali de operatii
 camera pentru spalarea echipei chirurgicale

4
  sala pentru spalarea si sterilizarea materialului chirurgical
 camera pentru stationarea bolnavilor inainte de operatii si preanestezie
 camera pentru trezirea postoperatorie a bolnavilor
 depozite pentru materiale, aparatura si instrumentar, necesare blocului operator
 grupuri sanitare
FILTRU
In mod obligatoriu personalul care intra in blocul operator va purta imbracaminte (bluza,
pantalon, masca, boneta) si incaltaminte, utilizata numai in interiorul acestuia.
La intrarea in blocul operator, personalul va dezbraca imbracamintea cu care a venit de pe
sectie si va imbraca pe cea a blocului operator. La fel la iesire, se dezbraca de imbracamintea si
incaltamintea proprie blocului operator si-si va relua pe cea cu care a venit la filtru.
SALILE DE OPERATII
Numarul salilor de operatie variaza in functie de marimea sectiei de chirurgie, fiind
prevazuta o sala de operatie la 20-30 de paturi chirurgicale, iar suprafata salii trebui sa fie de minim
20 metri patrati.
Salile de operatii trebuie intretinute in conditii igienice perfecte si sa fie dezinfectate
periodic. Pentru a usura curatenia si dezinfectia lor, peretii sunt acoperiti cu suprafete lavabile.
Climatizarea trebui sa fie cu trecere aerului prin filter speciale care sa asigure sterilizarea
aerului, temperature intre 18 -22 grade celsius si umiditatea intre 50 -70 %.
Dotarea salilor de operatii cu aparatura si mobilier:
a) Masa de operatii - cele moderne sunt astfel concepute incat sa permita asezarea
bolnavului intr-o serie intreaga de pozitii, inaintea sau in timpul actului operator.
b) Aparatul de anestezie, cu masuta pentru anestezice
c) Aparatura electronica pentru urmarirea permanenta (monitorizarea) functiilor vitale –
aparatele noi de anestezie au incorporate astfel de monitoare.
d) Aspiratorul de lichide si secretii-se recomanda folosirea vidului oferit prin conducte care
vine de la o statie centrala. Vor trebui insa sa existe si 1-2 aspiratoare mobile in fiecare sala,
conectabile la reteaua electrica.
e) Masa de instrumente - poate fi pe un singur picior excentric pentru a putea fi asezata cu
blatul peste corpul bolnavului si pe 4 picioare ce deserveste de obicei ca al doilea ajutor in

5
interventiile mari (se aseaza instrumentele mai rar utilizate sau a celor pe care le ofera direct
operatorului)
f) Masa de medicamente - se pastreaza medicamentele de urgenta, firele de sutura, diferite
tuburi de polietilena, alcoolul iodat, betadina, apa oxigenata, serul fiziologic.
g) Mese pentru casoletele cu material steril (comprese, campuri operatorii, halate
chirurgicale)
h )Portligheane (cu ligheanele lor), in numar de doua, se folosesc pentru aruncarea
compreselor murdare in timpul operatiilor
i) Scarita se foloseste pentru urcarea bolnavilor pe masa de operatii
j) Scaune pentru anestezist si eventual pentru operatori
k) Stative pentru perfuzii
l) Lampa scialitica – atasata de tavanul salii cu lumini centrate intr-un fascicul puternic ce
nu creeaza umbre (lampile moderne sunt formate din doua parti mobile: principalul si secundarul
m) Farul pe picior –o sursa de lumina suplimentara
n) Electrocautere
o) Laparoscop-utilizat mai frecvent in ultimii ani, indispensabil unei sectii competitive
Nu este indicat sa existe butelii de oxigen in sala de operatii preferandu-se oxigenul de la
statia centrala.
Deasemenea este necesar sa se prevada pe toti peretii salii prize electrice pentru 220v si
320v. Usile salii de operatii trebuie sa fie in numar de doua, una pentru bolnavi si una pentru
personal.
In salile de operatii in care se fac interventii ortopedice, in locul mesei de operatii descrisa
mai sus se instaleaza o masa pentru operatii ortopedice. Intr-o sala anexa (sala pentru aparate
gipsate) se amenajeaza camera de aplicat aparate gipsate, care trebuie sa fie prevazuta cu masa
pentru pregatit fesile, cu lavoare speciale pentru inmuiat fesile, etc.
Aparatul Roentgen va fi adus aici din sala deposit de aparate numai cand este nevoie de el
sau va fi incastrat intr-un perete inchis.
Toate obiectele (aparatele ) existente intr-o sala de operatie trebuie sa fie confectionate din
metal inoxidabil, material plastic si sticla pentru a se putea spala usor, fara a se produce
deteriorarea lor.

6
ANEXELE SALII DE OPERATIE
a) Camera pentru spalarea echipei chirurgicala
Chirurgii sosesc in aceasta camera in imbracamintea specifica salii de operatii. Este
economic sa se prevada un spalator comun pentru doua sali de operatie.
Camera pentru spalare a echipei chirurgicale (spalatorul) este prevazut cu chiuvete si
robinete speciale (care se manuiesc cu cotul ), la care apa sterile necesara pentru spalarea
mainilor echipei chirurgicale, pe tevi, de la autoclavul in care se prepara aceasta. In dozatoare
speciale montate in perete se afla solutia antiseptica pentru spalarea mainilor.
b) Sala pentru spalarea si sterilizarea materialului si instrumentarului chirurgical
In aceasta sala se pregateste materialul moale si instrumentarul chirurgical necesar pentru
sterilizare. Sala de sterilizare este prevazuta cu o baterie de autoclave, in functie de volumul de
material necesar salilor de operatii, pupinele si fierbator pentru fierberea sub presiune.
c) Camera pentru stationarea bolnavilor inaintea operatiilor si preanestezie
In aceasta camera, bolnavul inainte de operatie este pregatit pentru sala de operatie si i se
face preanestezia.
In spitalele moderne, unde fiecare sala este prevazuta cu 2 mese de operatii, aici este
pregatit bolnavul, i se face anestezia si este dus in sala de oparatii pregatit pentru interventia
chirurgicala.
d) Camera pentru trezirea postoperatorie
Postoperator, pana la trezirea completa, a bolnavului acesta este adus in aceasta camera,
supravegheat pana la normalizarea functiilor vitale si iesirea sa din socul operatorsi anestezie.
Dupa trezirea completa, bolnavul, in functie de tipul interventiei, starea sa generala, riscul
operator, este transportat la serviciul de terapie intensiva sau la salon.
e) Depozitul pentru materiale, aparatura si instrumentar necesar blocului operator
f) Grupul sanitar al blocului operator
Pentru nevoile personalului, fiecare bloc operator va fi prevazut cu un grup sanitar propriu.
De mentionat importanta circuitului intim al salii de operatii care trebuie sa fie alcatuit
din doua zone perfect distincte: zona de circulatie a materialului si instrumentarului steril (zona
curata) si zona de circulatie a materialelor utilizate (zona de circulatie murdara sau de serviciu).

7
 Aceste doua zone zone trebuie sa fie complet separate, impunandu-se ideea dublului
coridor (curat-murdar), care ofera conditiile respectarii unei bune asepsii, ceea ce este o cerinta
elementara pentru un bloc oparator modern.
SECŢIA DE TERAPIE INTENSIVĂ (ATI)
Secţia de terapie intensivă primeşte bolnavi din toate secţiile spitalului, bolnavi care
necesită asistenţă specială şi permanentă (intensivă), pre- sau postoperatorie.
Dispune de un număr mai mare de cadre medii şi ajutătoare faţă de secţia obişnuită şi este
dotată cu aparatură specială, specifică.
Secţia de terapie intensivă este amplasată în apropierea blocului operator, dar izolată pe
cât posibil de secţia de chirurgie propriu-zisă. Este de preferat ca secţia să fie subîmpărţită în
boxe şi rezerve speciale pentru bolnavii aseptici şi septici, precum şi în funcţie de gravitatea bolii.
Secţia ATI trebuie dotată cu posturi de oxigen şi de aspiraţie, monitoare, truse de intubaţie
sau pentru masaj cardiac, căruţuri de pansamente, soluţii perfuzabile şi medicamente.
Paturile trebuie să fie mobile, pentru a permite transportul bolnavului în sala de operaţie
sau pentru explorări imagistice speciale.
Accesul în secţia ATI este limitat, iar la intrare în secţie îmbrăcămintea şi încălţămintea
este acoperită cu halat şi botoşei.
Ataşat secţie de chirurgie poate funcţiona un ambulatoriu pentru urmărirea postoperatorie
a bolnavilor şi pentru controalele periodice ale pacienţilor neoplazici.
SALILE DE PANSAMENTE
Salile de pansamente se gasesc in cadrul sectie de chirurgie (unde sunt spitalizati bolnavii)
, fiind necesare doua sali de pansamente: una aseptica si una in sectorul septic, masura elementara
si obligatorie pentru asigurarea masurilor de asepsie.
Sala de pansamente trebuie sa contina:
O masa de pansamente pe care sta bolnavul, prevazuta cu dispozitiv de suport al coapselor
atunci cand este necesar sa se faca un panasament in regiunea genitala, o scarita pentru urcat pe
masa, o canapea de consultatii, dulapuri pentru materiale si instrmente, masute pentru instrumente,
un far electric, chiuveta care sa se continue cu un blat, pentru asezat instrumentele dupa ce sunt
spalate, o lampa de ultraviolete, galeti pentru materialul utilizat ce trebuie aruncat, cuiere, scaune.

8
 Materialele utilizate infectate se transporta la crematoriu in saci de plastic galbeni, materialul
moale reutilizabili in saci de plastic la dezinfectie – spalatorie iar gunoiul menajer neinfectat in
saci de plastic negri si aruncat in container.
SPATIILE HOTELIERE
Saloanele pentru bolnavi
Pentru asigurarea confortului bolnavilor, saloanele trebuie sa aiba un numar redus de paturi,
iar pentru izolarea unor cazuri mai grave, un numar de saloane vor fi sub forma de rezerve de un
pat.
Pentru fiecare pat se va asigura o suprafata cuprinsa intre 6,5-10 metri patrati si un volum de 12-
20 metri cubi.
Culoarea peretilor trebuie sa fie odihnitore, colorile albastru deschis si verde pal fiind
recomandabile, in var lavabil sau vopseluri uleioase speciale.
Cele mai indicate materiale pentru pardoseala sunt suprafetele caucicate turnate din rasini
sintetice, care permit efectuarea cu usurinta a curateniei.
Saloanele trebuie sa fie luminoase, sa permita o aerisire buna si sa asigure o temperatura
constanta in jur de 20-25 grade celsius.
Curatenia exemplara a saloanelor, aranjamentul paturilor si noptierelor, asigurarea
comunicarii cu exteriorul prin telefon, statia de radioamplificare cu casca pentru fiecare bolnav,
asigurarea semnalizarii optice sau acustice transforma o camera rece si trista de spital intr-una
ospitaliera si familiala. In intretinerea acestei ambiante placute a saloanelor, un rol desebit revine
personalului mediu si auxiliar, care-si petrece cea mai mare parte a timpului la patul bolnavului.
Este recomandabil ca in acelasi salon sa fie amplasati bolnavi apropiati ca varsta,
preocupari intelectuale, afectiuni chirurgicale apropiate.
Sectia cu paturi trebuie sa fie impartita intr-un compartiment aseptic si un compartiment
septic, pentru a preveni declansarea unor infectii intraspitalicesti
Oficiul de alimente si sala de mese
Oficiul de alimente asigura primirea mancarii gata preparate de la bucataria spitalului .
Aici se face portionarea si impartirea ei in functie de regimurile alimentare ale bolnavilor. Sala de
mese asigura servirea mesei de catre bolnavii deplasabili, iar pentru cei nedeplasabili masa se va
servi la salon.

9
 Camera pentru vizitatori
In vederea asigurarii unui loc pentru ca familia si prietenii sa poata vizita bolnavii, in
spitalele moderne s-au creat camere speciale, cu acces direct, fara a deranja restul activitatii.
Grupurile sanitare
Trebuie sa se asigure un numara corespunzator de dusuri lavoare, W.C.-uri, in functie de
marimea sectiei, care sa fie dotate cu cele necesare si sa fie intretinute in conditii deosebite de
igiena.
Salile necesare activitatii personalului sanitar
Sub acest nume am inclus atat camerele necesare activitatii administrativ-gospodaresti ale
sectiei de chirurgie, camera sefului de sectie, camera medicului de garda, cancelaria medicilor,
camera asistentei sefe, camera asistentelor, registratura, secretariatul si statistica sectiei, depozitul
de materiale, aparatura si instrumentar al sectie, cat si cele necesare unor activitati
medicale:camera de endoscopie, camera pentru ecografie, camera pentru aparate gipsate.

CIRCUITUL BOLNAVILOR
Internarea bolnavilor-se face pe baza BI, a biletului de trimitere si a unor acte din care sa
reiasa calitatea de asigurat (adeverinta de salariat, cupon de pensie, certificat de pauperitate).
La camera de garda sau la biroul de internari bolnavul ia prima data contact cu spitalul si
din acest punct de vedere este un moment decisiv pentru castigarea increderii bolnavului.
Dupa examinare la camera de garda bolnavul trebuie sa urmeze o serie de circuite.
In primul rand merge la camera de baie, unde dupa efectuarea unui dus preda lenjeria
personala, care se pastreaza la magazie si o primeste pe cea de spital. Chiar si cand internarea nu
reclama urgenta, examinarea bolnavului si intocmirea foii de observatie trebuie facute in primele
24 de ore de la internare.
Vizitarea bolnavilor - se poate face zilnic sau in anumite zile, dupa un program stabilit de
conducerea spitalului. Insotitorii permanenti sunt admisi numai in cazuri speciale si cu aprobarea
sefului de sectie.
Externarea bolnavilor – se face pe baza biletului de iesire, completat de catre medicul
curant, in care vor fi trecute diagnosticul, epicriza si recomandarile de urmat.

10
INDATORIRILE CADRELOR MEDII SI AUXILIARE
Tinuta
Obligatorie pentru intreg personalul medico-sanitar si este tipizata pentru fiecare sectie si
pentru fiecare categorie de personal.
Hainele de strada se pastreaza in dulapuri special amenajate in camere situate la intrarea in
spital dotate cu dusuri si grupuri sanitare proprii.
De regula in serviciile de chirurgie se poarta obligatoriu halat alb, sau bluza cu pantalon (
fusta) si incaltaminte comoda numai pentru spital (pantofi albi, tenisi, adidasi), care se schimba cu
alta inbracaminte si incaltaminte la intrarea in blocul operator.
Comportamentul
Se refera la relatiile cu bolnavii si cu celelalte categorii de personal in raport cu ierarhia
acestora. Tot personalul este subordonat sefului de sectie, cadrele medii sunt subordonate
nemijlocit asistentei sefe si au in subordine cadrele auxiliare cu care lucreaza.
Fata de bolnavi comportarea cadrelor medii trebuie sa fie blanda, intelegatoare fata de
suferintele acestora, dar si ferma cand situatia o impune.
Atribuţiile asistentului medical
Cadrelor medii cu pregatire superioara sunt stabilite prin fisa postului, pentru fiecare loc
de munca- sectie, bloc operator sau compartiment de sterilizare.
Atribuţiile asistentului medical în sectie:
 Participă la efectuarea vizitei;
 Respectă indicaţiile medicale cu privire la tratamentul prescris de medici;
 Verifică regimul alimentar şi igiena bolnavului;
 Administrează personal tratamentul;
 Supraveghiază şi notează permanent starea pacientului în foaia de observaţie (temp., TA,
pulsul, drenajul pe tuburile de dren, aspiratul gastric pe sondă, diureza);
 Programează şi însoţeşte pacientul la explorările paraclinice;
 Prelevează produsele biologice pentru analizele curente indicate de medic;
 Pregăteşte bolnavul pentru intervenţia chirurgicală (bărbierit, spălat etc.);
 Răspunde de ordinea şi curăţenia în saloane;
 Asigură buna utilizare a instrumentarului avut în grijă.

11
 In cazul inrautatirii bruste a starii bolnavului va aplica primele masuri de resuscitare cardio-
respiratorie pana la venirea medicului de garda
 Nu va avea initiative personale privind investigatiile sau tratamentele bolnavilor
 La sfarsitul turei consemneaza in condica de raport evenimentele privind fiecare bolnav,
medicatia administrata precum si investigatiile ce urmeaza sa le efectueze
 Pentru oricealte situatii speciale aparute in timpul activitatii, va sesiza asistenta sefa si
medicul de salon, sau in lipsa acestora medicul de garda
Atribuţiile asistentei medicale în blocul operator:
 Primeşte bolnavul în sala de operaţie;
 Pregăteşte instrumentarul pentru intervenţia chirurgicală;
 După intervenţia chirurgicală pregăteşte instrumentarul pentru sterilizare;
 Asigură şi răspunde de curăţenia sălii de operaţie;
 Răspunde de bunurile din gestiune.
Atribuţiile asistentei medicale în camera de gardă:
 Realizează primul examen al pacientului şi anunţă medicul de gardă;
 Acordă primul ajutor la nevoie, notează pacientul în registru şi întocmeşte documentele
necesare internării;
 Răspunde de corecta funcţionare a aparaturii şi de buna păstrare a instrumenta-rului;
 Pregăteşte instrumentarul pentru sterilizare;
 Asigură materialele necesare intervenţiei medicale.

12
 PROFILAXIA INFECTIILOR CHIRURGICALE
ASEPSIA. ANTISEPSIA
Infecţiile chirurgicale reprezintă reacţiile organismului faţă de pătrunderea de germeni şi
multiplicarea lor. Ele se datoresc contaminării cu germeni proveniţi din mediul extern sau cu
germeni saprofiţi aflaţi pe tegumente, mucoase, căi respiratorii, căi urinare, şi cavităţi naturale
(nas, gât, urechi, gura). Termenul de infecţie provine din cuvântul latin “inficere”, care înseamnă
a murdări.
Pătrunderea germenilor în organism poarta numele de inoculare.
Porţile de intrare cele mai frecvente pentru microbi sunt: tegumentele, căile respiratorii şi
aparatul digestiv.
Contaminarea reprezintă prezenţa germenilor vii în organism şi precede apariţia semnelor
(manifestărilor) de infecţie.
Incubaţia reprezintă timpul scurs de la momentul inoculării şi până la apariţia primelor semene
de boala.
Microbii au caractere variate de virulenţă, de toxicitate şi condiţii de viaţa aeroba sau
anaeroba.
Infecţiile chirurgicale se deosebesc de infecţiile din bolile interne şi din bolile contagioase prin
faptul ca ele impun un tratament chirurgical.
Manifestările locale, la locul de pătrundere a microbilor poartă numele de inflamaţie.
Cauzele acestora au fost confuze, până în anul 1878, când Louis Pasteur prezintă în fata
Academiei de Chirurgie din Paris, microbii. Este de remarcat faptul ca Pasteur nu a fost chirurg,
nici medic ci a fost chimist şi biolog.
Descoperire microbilor reprezintă un moment epocal ca şi prepararea primului vaccin
antirabic. Pentru aceasta descoperire socotim pe Pasteur drept” părintele asepsiei”.
Până atunci, deşi infecţiile existau, ele erau atribuite altor cauze.
Microb, în limba greaca, se numeşte ”sepsis”. De la acest cuvânt deriva Asepsie care însemnă
fara microb şi Antisepsie care reprezintă metodele de indepartare a microbiilor pătrunşi în plăgi
sau pe obiecte.
Dacă asepsia este o metoda de profolaxie (prevenire), antisepsia este metoda curativa.
”Printele antisepsiei” este Lister (1827-1912).

13
 Dezinfecţia (provine din cuvantul francez ”disinfecţion”, reprezintă medode prin care distugem
microbii, formele lor vegetative şi sporii acestora care pot sa produca infecţii chirurgicale sau boli
transmisibile. Contaminarea chirurgicala poate fi:
-directa, prin tegumente, mâini murdare, puroi, urina, fecale, etc.
-indirecta (mediate), din aer (aeroflora), haine, instumente şi obiecte diverse.
Asepsia şi antisepsia sunt mijloacelor fizice, chimice, biologice şi farmacologice care
urmăresc îndepărtarea, inactivarea sau distrugerea germenilor patogeni din mediu.
Asepsia reprezintă un ansamblu de măsuri cu caracter profilactic prin care împiedicăm
contactul germenilor cu bolnavul în general şi cu plaga operatorie în special.
Antisepsia reprezintă ansamblul măsurilor curative prin care urmărim distrugerea
germenilor prezenţi într-o plagă, pe tegumente sau în mediu.
În practică asepsia şi antisepsia se folosesc simultan şi se completează reciproc.
Sterilizarea este acea componentă a asepsiei prin care se distrug toate formele de germeni
microbieni (inclusiv formele sporulate sau virusurile).
Alături de anestezie, sterilizarea a permis dezvoltarea chirurgiei ca specialitate medicală
şi a tuturor specialităţilor chirurgicale.

14
Istoric
Este de înţeles faptul că asepsia şi antisepsia au fost acceptate în arsenalul medical numai
după înţelegerea rolului microbilor în patologie şi a modului lor de transmitere – după descoperirile
din secolul XIX ale şcolii franceze (Louis Pasteur) şi germane (Robert Koch) de microbiologie.
Cu toate acestea din cele mai vechi timpuri, persoanele care practicau medicina utilizau
rudimente ale asepsiei antisepsiei, bazate probabil pe observaţii empirice.
Astfel, în perioada prehipocratică se recomanda spălarea rănilor proaspete cu apă caldă şi
pansarea lor cu feşi albe.
În perioada lui Hipocrate (sec. V—IV î.e.n.), în raport cu nivelul cunoştinţelor din acea
vreme, se aplicau o serie de reguli privind actul chirurgical: aranjarea cîmpului operator, poziţia
chirurgului, curăţenia care trebuia respectată (spălarea mîinilor şi unghiilor) şi modul de tratare a
unei plăgi (curăţire cu apă caldă, vin vechi sau ulei cald şi apoi protejarea lor cu feşi albe). Aceste
reguli s-au păstrat şi în epocile romană şi arabă.
În evul mediu, chirurgul francez Ambroise Parre (1510 – 1590) descoperă fenomenul de
contagiune. În secolul XVII olandezul Anton van Leeuwenhoek (1632-1723) perfecţionează
microscopul şi observă pentru prima dată microbii (bacterii, protozoare). În 1768 italianul Lazzaro
Spallanzani (1729 – 1799) demostrează multiplicarea acestora prin diviziune. Aceste descoperiri
remarcabile au fost ignorate, iar semnificaţia lor apreciată numai după descoperirea bacteriilor de
către Louis Pasteur. Odată cu Louis Pasteur (1822—1895) începe adevărata perioadă a asepsiei.
Descoperirea germenilor şi demonstrarea experimentală a acţiunii lor patogene au permis
introducerea unor metode de distrugere a acestora (fierberea, autoclavarea etc.). În Anglia, Joseph
Lister (1822—1912), inspirat de lucrările lui Pasteur, preconizează distrugerea germenilor care
produceau supuraţia plăgilor, cu ajutorul acidului carbolic 5% şi împiedicarea pătrunderii lor în
rană prin aplicarea de pansamente înmuiate în aceeaşi substanţă; tot el începe sterilizarea sălilor
de operaţie prin pulverizarea de acid fenic.
Chirurgul american William Stewart Halsted (1852 – 1922) foloseşte primul mănuşile de
cauciuc, ca măsură de protecţie atât a pacientului, cât şi a operatorului.
De la sfârşitul secolului XIX măsurile de asepsie-antisepsie au intrat în standardul practicii
chirurgicale; metodele utilizate s-au dezvoltat pe măsura progreselor chirurgiei, descoperirii unor
noi modalităţi de combatere a germenilor microbieni, dezvoltării şi diversificării instrumentarului
chirurgical.

15
 ASEPSIA
Prin asepsie se întelege totalitatea masurilor/ metodele folosite pentru împiedicarea
contaminärii plagilor accidentale sau operatorii cu germeni microbieni saprofiti sau patogeni.
Este o metoda de prevenire a infecţiilor.
Termenul de asepsie sc extinde si la cazurile în care luam masuri de evitare a infectarii unor
zone ale corpului omenesc mai usor de contaminat (mucoasele de exemplu: ocularä. nazalä.
bucala, genitala etc.). cu alti germeni (in afara celor existenti în mod obisnuit pe ele).
ln realizarea asepsiei asistenta medicala joaca un rol deosebit e important si o mare
raspundere.
In cele ce urmeaza va fi prezentata, succesiv, tehnica utilizata în vederea realizarii asepsiei
într-o sala de operatii, pentru efectuarea unui act operator.
Aspepsiile esentiale ce vor fi descrise mai jos sunt valabile pentru orice act terapeutic sau de
micä chirurgie (o injectie, o punctie, un sondaj, incizie, sutura sau pansarea unei rani) executate la
patul bolnavului, în sala de pansamente, într-un cabinet medical, în sala de nasteri, într-un cabinet
stomatologic, de consultatii, în orice loc în cale se practica o manevra care ar putea sä produca
vreo infectie.
Ca acţiune profilactică, de prevenire a contaminării plăgilor cu germeni patogeni, asepsia
foloseşte o serie de metode, începînd de la spălarea mâinilor chirurgului şi protejarea lor cu mănuşi
sterile, la dezinfecţia cîmpului operator şi sterilizarea tuturor instrumentelor şi materialelor folosite
într-o intervenţie chirurgicală.
Spalare mâinilor personalului medical reprezintă o metoda de asepsie obligatoriu.
De asemenea echipamentul de protecție chirugical şi al personalului din blocul operator,
compus din bonete, măști, halate şi manuși sterle, a cărei îmbrăcare necesită reguli stricte ce se vor
învăța în stagile practice.
Asepsia campului operator prin badijonarea tegumentelor din zona care va fi supusă
operaţiei, cu tincture de iod sau substanţe antiseptice, reprezintă o importantă masură de asepsie,
îndepartand microbii saprofiti existenti pe tegumentul bolnavului şi care ar putea fi introdusi în
plaga operatorie.
Filtrul sau sala de pregatire preoperatorie are de asemenea un rol deosebit de important în
prevenirea patrunderii de germeni în blocul operator. Germenii pot patrunde în blocul operator

16
prin intermediul încălțămintei. Aceasta impune purtarea unor papuci sau botine de pânză sterle
pentru cei care patrund în blocul operator.
Pentru materialele sanitare folosite in timpul actului medical, metoda principala de asepsie
şi cea mai perfectă care realizează distrugerea microbilor, a formelor sporuale microbiene, a
ciupercilor şi virusurilor, poarta numele de sterilizare.
Metodele de sterilizare sunt de trei feluri, după sursa folosită:
A. Metode fizice:
-prin caldura
-prin iradiere
B. Metode chimice:
-formolizarea
-sterilizarea
C. Metode biologice:
-sulfamide
-antibiotice

Sterilizarea prin căldura se foloseşte pentru sterilizare sub formă de căldură uscată sau
căldură umedă.
Sterilizarea prin căldură uscată se adresează instrumentarului chirurgical şi se face în
etuva cu aer cald.
Alte modalităţi de sterilizare prin căldură uscată (flambare, sterilizarea cu fierul de călcat)
nu asigură eliminarea tuturor germenilor şi nu au aplicaţii în chirurgie.
Flambarea (trecerea obiectului de sterilizat prin flacără) este procedeul cel mai primitiv
de sterilizare care, la ora actuală, se foloseşte numai pentru sterilizarea gâtului fiolelor cu
medicamente, înainte de deschidere.
Fierul de călcat realizează o temperatură de 200-300°C asigurând distrugerea germenilor
de pe unele ţesături. Se foloseşte în unităţi unde nu există alte posibilităţi pentru sterilizarea
lenjeriei la nou-născuţi.

17
 Sterilizarea prin aer cald este metoda cea mai folosită pentru instrumentarul metalic şi se
face în cuptorul cu aer cald (cunoscut sub numele de cuptor Poupinel).
Cuptorul Poupinel este o cutie metalică cu pereţi dubli, cu rafturi în
interior pentru aşezarea cutiilor cu instrumente. Între pereţii laterali
sînt montate rezistenţe electrice pentru încălzire, iar între plafoane
se găseşte un ventilator pentru uniformizarea aerului care circulă în
interior. Aerul cald pătrunde prin orificiile ce se găsesc în planşeul
peretelui interior. Cuptorul Poupinel
Pentru realizarea unei bune sterilizări trebuie îndeplinite cîteva condiţii:
 aparatul să fie perfect etanş, o temperatură interioară de cel puţin 180°C,
 instrumentarul să fie bine curăţat de substanţe organice înainte de sterilizare,
 cutiile cu instrumente să fie aranjate mai larg pentru a permite o repartizare uniformă a
temperaturii
Instrumentele metalice, după curăţire, se pun în cutii metalice, iar acestea se aşează pe
etajerele din interiorul cuptorului, cu capacele deschise, în aşa fel încît aerul cald să ia contact cu
toate suprafeţele.
Durata sterilizării depinde de temperatura atinsă; din momentul în care s-a atins
temperatura de 180º C durata sterilizării este de 30-40 min. După trecerea timpului necesar
sterilizării, se întrerupe funcţionarea termostatului şi se lasă materialele să se răcească pînă ce
temperatura coboară la 30-40°C cînd se deschide uşa, se închid cutiile cu capacele lor şi se
sigilează cu o hâtie pe care se consemnează data şi ora sterilizării.
Sterilizarea prin aer cald, la Poupinel, este o metodă care asigură o bună aseptizare, nu
degradează instrumentarul, iar cutiile astfel pregătite se pot păstra pentru utilizare timp de 24 de
ore cu condiţia să nu fie deschise în acest interval.
La 160°C durata sterilizării este de 2 ore; la 170°C durata sterilizării este de 1-1,5 ore;
la 180°C durata sterilizării este de 30—40 minute. Măsurarea timpului necesar unei bune
sterilizări se socoteşte din momentul atingerii temperaturii corespunzătoare în interiorul
cuptorului. Se distrug atât formele vegetative, cât şi sporulate ale bacteriilor sau fungilor, precum
şi virusurile.

18
 PROTOCOL DE STERILIZARE
1.PREGĂTIREA CUTIILOR DE INSTRUMENTE
Pe interiorul si exteriorul capacului cutiilor de inox conţinând instrumentarul pregătit
conform PROTOCOLULUI DE DECONTAMINARE SI DEZINFECTIE se lipeşte o banda
adeziva cu indicator chimic, a cărei culoare va vira in cazul unei sterilizări corecte.
Se sigilează capacul cutiilor ce urmează a fi sterilizate prin fixarea capacului cu banda
adeziva pe care se notează:
◙ data efectuării sterilizării
◙ ora de efectuare a sterilizării
◙ numele persoanei care efectuează sterilizarea.
2.INTRODUCEREA CUTIILOR DE INSTRUMENTE IN POUPINEL
Cutiile cu instrumentar astfel pregătite se introduc in Poupinelul neincalzit si se porneşte
aparatul de sterilizare care are fixata temperatura de sterilizare la 180°C.
Din momentul in care a fost atinsa temperatura de sterilizare se fixează timerul
Poupineluiui la 60 min. timp necesar de sterilizare pentru temperatura fixata.
Nu se va deschide niciodată Poupinelul în timpul perioadei de sterilizare pentru a introduce
noi pachete!!!
3.SCOATEREA CUTIILOR DIN STERILIZATOR
Cutiile sterilizate vor fi scoase din sterilizator numai după ce temperatura acestuia va cobori
la sub 5O°C, utilizând manusi de bumbac.
4.VERIFICAREA INDICA TORILOR DE EFICIENTA A STERILITĂŢII
Se verifica virarea culorii culorii la benzile adezive cu indicator fizico-chimic.
5. NOTAREA EFECTUĂRII STERILIZĂRII IN CAIETUL DE STERILIZARE
In CAIETUL DE STERILIZARE se notează:
• data sterilizării
• conţinutul cutiilor de instrumente
• temperatura de sterilizare
• durata sterilizării
• martorul de sterilizare fizico-chimic se lipeşte in caiet
• numele si semnătura persoanei care efectuează sterilizarea

19
 Durata menţinerii sterilităţii materilelor ambalate in cutii metalice este de 24 ore de la
sterlizare,cu condiţia menţinerii cutiilor metalice închise.

Fierberea s-a folosit pentru sterilizarea serigilor, tuburilor de cauciuc. Nu asigură

distrugerea formelor sporulate şi a unor virusuri.
Pasteurizarea nu pot fi considerate metode de sterilizare, ci
doar de reducere a numărului de bacterii; se folosesc în idustria
alimentară.
Dintre metodele de sterilizare prin căldură umedă singura
cu aplicabilitate în chirurgie este sterilizarea cu vapori de apă sub
presiune (autoclavarea). Autoclavul
Sterilizarea cu vapori de apă sub presiune este metoda cea mai folosită pentru aseptizarea
unor materiale şi instrumente, în spitale. Prin această metodă sterilizăm materialul moale
(pansamente, halate, halate). Sterilizarea cu vapori de apă sub presiune este metoda cea mai
eficientă; Peste temperatura de 120°C la presiunea de o atmosferă sant distruşi, practic, toţi
germenii, chiar şi cei sub formă sporulată.
Timpul necesar pentru, începînd din momentul atingerii parametrilor de presiune şi
temperatură este de 30—40 de minute.
Acest tip de sterilizare se face cu un aparat special numit autoclav; acesta asigură încălzirea
vaporilor la temperatura necesară, pesiunea în interior şi circulaţia vaporilor supraîncălziţi;
aparatul asigură în paralel şi obţinerea apei sterile care este livrată într-un circuit izolat.
Controlul sterilizării făcute cu ajutorul căldurii uscate sau umede se face prin mijloace
fizice şi chimice.
Mijloacele fizice constau în măsurarea temperaturii din interiorul cuptorului Poupinel şi a
temperaturii şi presiunii din autoclav cu ajutorul termometrelor şi respective al manometrelor
încorporate.
Mijloacele chimice utilizează substanţe sub formă de pulberi cu punct de topire cunoscut
sau substanţe care la o anumită temperatură îşi schimbă culoarea. Acestea se aşază în tuburi sau
flacoane mici de sticlă, care se introduc în interiorul casoletelor sau cutiilor cu material de
sterilizat.

20
 Recoltarea de probe pentru culturi bacteriene din sau de pe materialele sterilizare este o
măsură suplimentară de control; în caz că aceste în aceste culturi se dezvoltă germeni bacterieni,
atunci fie nu au fost respectate procedeele recomandate pentru aparatul respectiv, fie a survenit o
defecţiune a aparatului, care impune repararea sa.
Sterilizarea la „rece" utilizează radiaţiile şi o serie de substanţe chimice cu acţiune
antiseptică.
Sterilizarea cu radiaţii ultraviolete se foloseşte pentru aerul din sălile de operaţii.
Eficienţa razelor ultraviolete este însă numai la distanţă de 1,5—2 m de sursă, ceea ce
obligă la mutarea sursei în diferite puncte ale sălii sau montarea mai multor surse.
Durata de sterilizare este de 30—40 de minute.
Sălile moderne de operaţie sînt prevăzute şi cu instalaţii pentru climatizare care, pe lîngă
realizarea unei temperaturi şi umidităţi optime, asigură şi filtrarea aerului, realizînd astfel şi
sterilizarea încăperilor.
Radiaţiile γ (gamma) se folosesc pentru sterilizarea materialelor din cauciuc, plastic sau
metal. Datorită penetrabilitătii lor mari, sterilizarea acestor materiale se poate face chiar fiind
acoperite de învelişuri protectoare, iar eficienţa sterilizării este de lungă durată (câţiva ani, cu
condiţia ca învelişul protector să rămână intact). Este metoda de sterilizare la scară industrială a
materialelor sanitare de unică utilizare (seringi, tuburi de drenaj din plastic, lame de bisturiu etc.).
Dintre substanţele chimice, pentru realizarea asepsiei se folosesc aldehidele şi oxidul de
etilen.
Formolul (formaldehida) se întrebuinţează sub formă de vapori sau sub formă de soluţie.
Sub formă de vapori se foloseşte pentru sterilizarea saloanelor. Sub formă de soluţie se
foloseşte pentru sterilizarea rapidă a instrumentarului metalic (sterilizarea se face prin imersia
instrumentului în soluţia de formol timp de minim 20 minute, urmată de catirea cu alcool şi apă
sterilă.
Pentru sterilizarea instrumentarului sofisticat (cum este instrumentarul endoscopic şi
laparoscopic – care are componente de sticlă, plastic sau fibre de sticlă, care nu pot fi sterilizate
termic) se folosesc soluţii speciale, conţinând o asociere de aldehide cu puternic efect antiseptic.
De exemplu: CIDEX, o soluţie dialdehidică, utilizată pentru sterilizarea instrumentarului
laparoscopic.
Sterilizarea se face prin imersia instrumentelor în soluţie.

21
 Este însă necesară respectarea cu stricteţe a recomandărilor producătorului produsului
respectiv (referitoare la diluarea soluţiei, pregăirea instrumentarului, timpul minim necesar etc.).
Oxidul de etilen este un gaz incolor, inodor, inflamabil şi cu o capacitate foarte mare de
penetrare prin cauciuc, mase plastice sau hârtie. Ca urmare instrumentele şi aparatele se pot
steriliza împachetate etanş în folie de plastic. Este o metodă eficientă, accesibilă şi în spital. Se
sterilizează sonde de plastic sau cauciuc, tuburi de dren şi instrumente metalice sau din plastic.
Oxidul de etilen are o acţiune bactericidă foarte puternică, distrugînd orice
microorganisme. Este însă iritant şi pentru a elimina etileoxidul remanent instrumentele sterilizate
se folosesc după 24-48 de ore, timp necesar ca substanţa să se elimine din ambalajul materialelor
sterilizate.

22
 ANTISEPSIA

Ca metodă curativă de distrugere a germenilor de pe tegumente, dintr-o plagă sau din

mediu, antisepsia utilizează o serie de mijloace chimice denumite, în general, antiseptice sau
dezinfectante.
Se obişnuieşte să se denumească antiseptic substanţa cu acţiune bactericidă sau
bacteriostatică ce se aplică pe ţesuturi vii, iar dezinfectant substanţa folosită pentru distrugerea
germenilor de pe diverse obiecte, produse septice sau din mediul extern.
Acţiunea substanţelor antiseptice constă în distrugerea membranelor celulare sau
coagularea proteinelor, fără a fi legată de viaţa bacteriană activă (nu interferează în mod specific
cu anumite căi metabolice bateriene precum antibioticele).
Marile dezavantaje ale multor antiseptice este ca ele nu distrug numai germenii patogeni,
ci dăunează și țesuturile, prin absorbția lor la nivelul plăgii pot să dea intoxicații grave.
Pentru a putea fi folosită în condiţii bune, o substanţă antiseptică trebuie să îndeplinească
mai multe condiţii:
 să distrugă germenii cu care vine în contact
 să nu acţioneze asupra ţesturilor pe care se aplică sau să le altereze mecanismele de apărare
 să nu deterioreze suprafeţele, instrumentele sau materialele care urmează să fie dezinfectate
 să fie uşor solubilă (în apă sau alcool), iar soluţia rezultată să fie stabilă
Deşi numărul substanţelor chimice cu acţiune antiseptică este considerabil, numai unele
dintre acestea întrunesc calităţile menţionate mai sus şi deci pot fi folosite ca antiseptice.
Fiecare antiseptic are la bază o substanţă chimică cu un mod de acţiune cunoscut şi cu
anumite proprietăţi ce o fac utilizabilă pentru anumite scopuri.
Alcoolul este un antiseptic foarte folosit în chirurgie, mai ales pentru tegumente, deoarece
este bactericid şi nu are acţiune nocivă asupra pielii. Se utilizează în concentraţii de 70% pentru
antisepsia tegumentelor uscate, cînd are cea mai mare acţiune bactericidă.
Nu acţionează asupra formelor sporulate şi de aceea nu poate fi folosit ca mijloc de
sterilizare la rece.
Se poate întrebuinţa singur sau asociat cu alte antiseptice (iodul) pentru pregătirea cîmpului
operator şi pentru dezinfecţia mîinilor chirurgului şi a plăgilor.

23
 Alcoolul nu se poate aplica direct pe plagă sau pe zone fără strat cornos, deoarece produce
deshidratarea sau coagularea celulelor cu care vine în contact
Iodul este unul din cele mai vechi antiseptice (utilizat de peste un secol).
Acţiunea sa se produce atît asupra bacteriilor, a sporilor, cît şi a ciupercilor (bactericid,
sporocid şi fungicid); soluţia de iod pătrunde în anfractuozităţile tegumentului şi în orificiile
glandulare.
Se foloseşte solubilizat în alcool sau benzină:
 tinctura de iod este o soluţie alcoolică 2% + iodură de sodiu 2% şi folosită curent pentru
dezinfecţia tegumentelor
 soluţie concentrată de tinctura de iod : iod 7% + iodură de potasiu 5% + alcool 83°
 soluţia Lugol : iod 5% + iodură de potasiu 10% dizolvate în apă. Are slabe calităţi
antiseptice
 benzina iodată este o soluţie slabe de iod în benzină uşoară; se foloseşte pentru
degresarea şi dezinfecţia tegumentelor ;
Acţiunea antiseptică a iodului se exercită asupra tegumentelor uscate şi de aceea se
foloseşte pentru sterilizarea cîmpului operator, iar în caz de maximă urgenţă şi pentru sterilizarea
mîinilor chirurgului.
Dezavantajele iodului sînt următoarele:
 soluţiile vechi sau prea concentrate de tinctura de iod produc iritaţii ale tegumentelor
datorită precipitării iodului. De aceea se recomandă ca prepararea tincturii de iod să se facă
în cantităţi mici, pentru a fi utilizată numai în stare proaspătă.
 uneori survin fenomene de hipersensibilizare datorite proprietăţilor alergizante ale iodului;
alergia cunoscută la iod impune folosirea unui alt antiseptic
 aplicat pe ţesuturi moi, seroase şi mucoase, el poate produce necroza acestora. De aceea nu
se pune în contact cu o plagă sau cu mucoase, deoarece coagulează proteinele; se aplică
numai pe tegumente, pînă la marginile plăgii
 în contact cu plăgile secretante degajă acid iodhidric, iritant pentru tegumente; ca atare,
plăgile secretante se vor dezinfecta cu un alt antiseptic, iar pe pielea badijonată cu tinctură
de iod nu se va aplica niciodată un pansament umed.
Povidona iodată (betatina, Betadine) este un antiseptic cu spectru larg antimicrobian
(bactericid, fungicid, virucid, protozoicid), recomandat pentru dezinfecţia pielii şi mucoaselor şi

24
tratamentul plăgilor. Preparatul conţine iodul activ ca agent antimicrobian. Se foloseşte sub formă
de soluţie, de săpun, de unguent sau de ovule vaginale. Este mult mai puţin iritantă, dar mult mai
activă decât soluţiile de iod; este practic antisepticul cel mai folosit în spital.
Soluţia de Betadine se foloseşte pentru dezinfecţia pielii şi mucoaselor înainte de diferite
acte chirurgicale (incizii, injecţii, puncţii, biopsii, perfuzii), dezinfecţia preoperatorie a pielii şi
mucoaselor, tratamentul plăgilor aseptice, tratamentul infecţiilor cutanate bacteriene şi fungice.
Diluţiile de betadină se prepară imediat înainte de folosire; nu se stochează ca atare.
Săpunul de Betadine se foloseşte pentru dezinfecţia mâinilor înainte şi după actele
medicale curente şi pentru asepsia preoperatorie a mâinilor.
Unguentul de Betadine: tratamentul arsurilor, al rănilor septice şi aseptice, al ulcerelor
trofice, escarelor şi altor infecţii cutanate şi dermatoze suprainfectate. Nu se foloseşte în cazul
sensibilităţii cunoscute sau constatate la iod.
Culoarea brună a Betadinei îi indică eficacitatea; diminuarea sau dispariţia culorii indică
scăderea activităţii antimicrobiene; Betadina se descompune sub influenţa luminii sau la
temperaturi mai mari de 40 de grade; efectul antimicrobian se exercită la un Ph intre 2 şi 7; nu se
foloseşte împreună cu preparate topice enzimatice.
Clorul este un bun antiseptic, care are acţiune bactericidă prin distrugerea proteinelor şi
oxidarea substanţelor organice. Se obţine prin descompunerea acidului hipocloros care degajă clor
nativ, activ antimicrobian.
Dintre substanţele capabile să degaje clor, cele mai folosite în chirurgie sînt hipocloriţii şi
cloraminele.
Hipocloritul de sodiu (soluţia Dakin) este o soluţie apoasă de clor, tamponată cu carbonat
şi bicarbonat de calciu care, în contact cu substanţe organice, degajă clor, ceea ce produce
dizolvarea ţesuturilor necrozate şi dezodorizarea plăgilor. Are aceeaşi acţiune dizolvantă şi asupra
cheagurilor de sînge, ceea ce limitează utilizarea lui în plăgile cu risc hemoragie. Se foloseşte sub
formă de soluţie preparată proaspăt (deoarece este foarte instabilă) pentru irigarea continuă a
plăgilor infectate şi cu sfaceluri.
Cloraminele sînt compuşi organici ai clorului; în contact cu apa formează acidul
hipocloros, care la rândul lui degajă clor activ. Au acţiune asupra bacililor gram-negativi şi a
bacilului Koch. Nu sînt active în mediu alcalin. Se utilizează in soluţie de diverse concentraţii (0,2
până la 5%) pentru irigarea plăgilor supurate şi pentru dezinfecţia unor mucoase. Se mai folosesc

25
pentru dezinfecţia veselei, pardoselilor, a tăviţelor şi a unor materiale. Substanţa este livrată sub
formă de comprimate; prin dizolvarea lor se oţine o soluţie care se recomandă să se folosească
proapspătă.
Apa oxigenată este o soluţie apoasă 3% de peroxid de hidrogen şi care, prin descompunere
spontană, dă naştere la oxigen atomic ce oxidează substanţele din mediul înconjurător. Prepararea
soluţiei se face prin dizolvarea tabletelor de perhidrol în apă; soluţia obţinută se descompune la
lumină şi de aceea se păstrează în sticle de culoare închisă. Se foloseşte pentru antisepsia plăgilor
şi a mucoaselor. Acţiunea sa mai importantă este cea mecanică, prin efervescenţa care se produce
odată cu eliberarea oxigenului şi care antrenează resturile tisulare sau corpii străini din zonele
profunde sau fundurile de sac ale plăgilor delabrante. In cazul plăgilor infectate cu anaerobi se
foloseşte sub formă de perfuzii, uneori asociată cu alte antiseptice.
Acidul boric se prezintă sub formă de cristale albe şi se foloseşte ca atare sau în soluţii 2-
3%, mai ales pentru antisepsia plăgilor infectate cu bacil piocianic. Acţionează de asemenea şi
asupra sfacelurilor, a ţesuturilor necrozate şi a crustelor, pe care le macerează şi uşurează
eliminarea lor.
Permanganatul de potasiu este o substanţă oxidantă, cu acţiune bactericidă lentă şi
variabilă în raport de diverşi germeni. Se prezintă sub formă de cristale de culoare violetă şi se
foloseşte sub formă de soluţie 0,1-0,5% pentru dezinfecţia unor mucoase (vaginală, vezicală,
bucală) şi a plăgilor infectate cu anaerobi.

26
 PREGĂTIREA CHIRURGULUI PENTRU OPERAŢIE

Efectuarea oricărui act operator impune chirurgului executarea, în prealabil, a o serie de

pregătiri pentru respectarea regulilor de asepsie şi antisepsie.
În încăperile blocului operator se poartă o îmbrăcăminte specială; ideal este ca aceasta să
fie sterilizată prin autoclavare, sau cel puţin spălată. Utilizarea acestui echipament în afara
blocului operator este strict interzisă.
La fiecare intrare / ieşire în /din blocul operator ţinuta se schimbă; blocul operator este
prevăzut cu o încăpere special (,,camera filtru"), unde chirurgii se schimbă de hainele purtate în
secţia cu paturi. După acelaşi principiu se schimbă şi încălţămintea. Pe cap se poartă bonetă (care
trebuie să acopere obligatoriu tot păul de pe frunte), iar nasul şi gura sunt acoperite de o mască.
Dezinfecţia mâinilor se face cu apă sterilă, perii sterile (sau comprese sau burete) şi săpun
(detergent) steril.
Cea mai utilizată soluţie pentru spălare este săpunul lichid cu betadină.
Construcţia blocului operator permite spălarea fără a atinge cu mâna nici un obiect.
Atfel săpunul cu betadină se păstrează în dispozitive fixate pe perete şi care pot fi acţionate
cu cotul sau cu piciorul sau activat cu fotocelulă.
Similar robinetul de apă sterile poate fi deschis / închis prin acţionare cu cotul sau cu
fotocelulă.

Sistem de spălare a mâinilor.

Flacoanele cu betadină (1) sunt acţionate cu piciorul cu o pedală (2), iar acţionarea
robinetului de apă sterilă (3) se face cu cotul prin mânerul 4.
Prima dată se spală mîna şi antebraţul până la cot, 2-3 minute (în cazul săpunului cu betadină; în
cazul altor preparate se respectă instrucţiunile de utilizare), insistând pe degete, după care se
limpezeşte cu apă, în aşa fel ca scurgerea ei să se facă de la degete spre cot.

27
 Se repetă aceeaşi operaţie a doua oară, pînă la jumătatea antebraţului, iar a treia oară pînă
în treimea distală a antebraţului.
Operaţiunea de spălare terminată obligă chirurgul să menţină curăţenia mîinilor.
De aceea poziţia lor va fi în sus şi în faţa corpului, în aşa fel ca apa să se scurgă spre cot.

Etapele spălării mâinii şi atebraţului.

Poziţia corectă a mâinii şi antebraţului în cursul spălării.
După spălare mâna se dezinfectează cu alcool (turnat de un ajutor) şi mâinile revin la
poziţia de mai sus.
Halatul steril se despătureşte în aşa fel ca să nu atingă hainele şi se îmbracă pe mîneci,
urmând ca un ajutor să-1 tragă complet şi să-i lege şireturile la spate; în acest fel partea din faţă
(care vine în contact cu câmpul operator) rămâne sterilă.
Îmbrăcarea mănuşilor se face astfel: se prinde mănuşa de manşeta îndoită (pe faţa internă)
şi se trage pe mîna stîngă. Se prinde apoi cealaltă mănuşă dreaptă, pe faţa sa externă, sub manşetă
şi se trage pe mână, după care se răsfrânge, în acelaşi mod, manşeta primei mănuşi

Îmbrăcarea mănuşilor
Prima mănuşă de se prinde cu mâna opusă de partea interioară a manşetei; a doua mănuşă
se apucă cu mâna înmănuşată anterior de partea externă a manşetei; abia după îmbrăcarea ambelor
mănuşi se face aranjarea mănuşilor pe degete şi răsfrângera completă a manşetelor.

28
 PREGĂTIREA CÂMPULUI OPERATOR

Prin câmp operator se înţelege locul de desfăşurare propri-zisă a operaţiei, adică zona
anatomică a inciziei tratată antiseptic şi izolată steril de restul corpului (prin cearceafuri de pânză
sterile).
Pielea are o floră baceriană naturală cantonată în orificiile glandulare sau în stratul
exfoliativ al epidermului; germenii bacterieni de la acest nivel pot fi sursa de contaminare a plăgii
operatorii. Aceasta impune ca, înaintea oricărei intervenţii chirurgicale, tegumentele să fie bine
curăţate şi apoi dezinfectate cu antiseptice bactericide.
Curăţirea mecanică a tegumentelor începe în seara dinaintea intervenţiei printr-o baie
generală şi îmbrăcarea de lenjerie curată.
În ziua operaţiei se face raderea părului – dacă este cazul. Nu e recomandabila ca aceasta
să se facă în preziua operaţiei (deşi unele manuale recomandă o atfel de atitudine) pentru că
microtraumatismele produse ar putea să se infecteze până a doua zi.
În sala de operaţie se se degresează tegumentul cu benzină uşoară şi apoi se dezinfectează
cu betadină sau tinctură de iod, în aşa fel încît să cuprindă o zonă mult mai mare de la locul inciziei.
În cazul bolnavilor alergici la iod se foloseşte alcoolul 70º.

Modul de badijonarea a tegumentului respectă 2 reguli:

 badijonarea se face dinspre locul inciziei spre periferie (în cercuri concentrice succesive);
 în cazul în care regiunea de operat este septică (de exemplu orificiul anal) badijonarea
se face însă invers (dinpre periferie spre zona de operat)
 prima badijonare este cea mai largă;
 a doua se face până la 1-2 cm de marginea primeia,
 iar a treia până la 1-2 cm de marginea celei de-a doua badijonări;
 în acest fel se evită antrenarea de germeni din zona învecinată, nedezinfectată
Astfel pregătit, câmpul operator se izolează cu cearceafuri sterile, care acoperă tot restul
corpului pacientului şi masa de operaţie.

29
 PREGĂTIREA INSTRUMENTELOR

Instrumentele sterile şi materialele necesare sterile se aşează pe masa de instrumente.

În prealabil masa se acoperă cu un cearceaf steril în dublu strat.
Pe masă se pun toate materialele necesare (instrumente, material moale, material de sutură
şi ligaturi, instrumente speciale, tuburi pentru drenaj). Poziţia acestor materiale pe masă este în
funcţie de preferinţa proprie, dar trebuie să fie de fiecare dată aceeaşi, ca orice obiect necesar într-
un moment al operaţiei să fie găsit cu uşurinţă.
PROTOCOL DE DECONTAMINARE SI DEZINFECTIE A
INSTRUMENTARULUI
1.CURATAREA (DECONTAMINARE) INSTRUMENTARULUI
Imediat dupa manopera medicala se imerseaza instrumentarul intr-o solutie de detergent
enzimatica intr-o cutie cu capac, produsul etichetat si avizat ca detergent utilizat fiind ............. in
dilutie de............(.........ml la...................ml apa). Instrumentarul trebuie sa fie complet acoperit de
solutia diluata de detergent, unde va ramane timp de.....................................
Exemplu:
ENZIOCLEAN – detergent enzimatic pentru spalarea si curatarea prealabila a
instrumentarului medical chirurgical si de diagnostic
Utilizare – dilutie de 50 ml produs la 5 l apa
Se imerseaza instrulentarul in solutie timp de 15 min
2.CLATIREA RIGUROASA Se scot instrumentele din solutia de detergent si se clatesc
prin perierea riguroasa cu o perie de nylon moale sub jetul de apa
3.DEZINFECTIA – instrumentarul clatit se imerseaza intr-o a doua cutie cu capac in care
se afla o solutie de dezinfectant................., solutie diluata...............
(....................ml la................apa), care va acoperi in totalitate instrumentele, timpul de
actiune fiind de .......................
Exemplu:
BIONET AG – dezinfectant pentru uz profesional cu efect bactericid, fungicid, virulicid,
micobactericid și tuberculocid pentru spalarea si curatarea prealabila a instrumentarului medical
chirurgical si de diagnostic
Utilizare – dilutie de 50 ml produs la 5 l apa

30
 Se imerseaza instrulentarul in solutie timp de 15 min
4.CLATIREA RIGUROASA - Instrumentele se scot din cutia cu dezinfectant si se clatesc
sub jetul de apa, folosind o perie de sarma inox moala, insistandu-se asupra striatiilor si a
canelurilor.
5.USCAREA – Instrumentele astfel curatate si dezinfectate vor fi uscate cu un prosop
curat, verificandu-se in acelasi timp si eficacitatea curatirii acestuia.
6.VERIFICAREA INTEGRITATII INSTRUMENTARULUI – Se verifica integritatea
fiecarui instrument in parte, efectuandu-se totodata si separarea si numararea acestora pe o
suprafata curata.
7.IMPACHETAREA INSTRUMENTARULUI IN VEDEREA STERILIZARII –
Instrumentarul se va ambala in cutii metalice de inox impreuna cu campurile de hartie in numar
corespunzator numarului de instrumente pentru trusele de consultatie, prevazute cu capac

31
 INSTRUMENTARUL CHIRURGICAL

Instrumentarul folosit în chirurgie este alcătuit din numeroase tipuri şi forme de obiecte
destinate îndeplinii unor manevre sau operaţiuni. Instrumentele chirurgicale sunt fabricate din
materiale rezistente, uşoare, simple, uşor manevrabile şi care să reziste în timp la curăţire şi
sterilizări repetate.
Dimensiunile şi forma instrumentelor sunt adaptate în raport cu regiunea la care se
lucrează, precum şi în funcţie de organul pentru care au fost destinate.
Instrumentele se păstrează în casolete speciale, fiind aranjate pe tipuri de intervenţii (mici
sau mari) sau intervenţii speciale (intervenţii pe căile biliare extrahepatice, chirurgie vasculară etc.)
Clasificare
1. instrumente pentru tăiat
2. instrumente pentru hemostază
3. instrumente de prindere şi prezentare a ţesuturilor
4. depărtătoare
5. instrumente pentru sutură
6. instrumente speciale
7. instrumente diverse.
La acestea se mai adaugă instrumente specifice chirurgiei laparoscopice şi cele specifice chirurgiei
microscopice.

Instrumente pentru tăiat

BISTURIUL
Bisturiul este probabil cel mai cunoscut instrument chirurgical, fiind considerat ca cel mai
ascuţit obiect folosit în chirurgie. În ultimii ani bisturiul standard constă dintr-o lamă ce se ataşează
la un mâner ce se reutilizează (bisturiul cu lamă de unică folosinţă)

mâner de bisturiu

lame de bisturiu de unică folosinţă

bisturiu cu lamă fixă (Péan)

32
Cuţite de amputaţie:

cuţit Liston
Există de asemenea bisturie de unică folosinţă, precum şi bisturie cu lamă nedetaşabilă cu
utilizare multiplă, aceste din urmă fiind scoase din uz.
Dimensiunea mânerelor şi a lamelor sunt variate, în funcţie de scopul propus.
Montarea lamei se face cu ajutorul unei pense Pean, prin glisarea lamei în locaşul de pe
mâner printr-o mişcare sus-jos.
Scoaterea lamei se face tot cu ajutorul pensei, prin ridicare din locaşul respectiv şi
alunecare în sens invers.
Prinderea bisturiului se face astfel: mânerul este fixat între ultimele 3 degete şi police,
indexul se sprijină pe faţa dorsală a lamei asigurând stabilitate.
Tăierea ţesuturilor se face dintr-o singură mişcare, după ce în prealabil au fost identificate
unele repere anatomice sau tegumentul a fost marcat.
Pentru disecţia unor structuri delicate, bisturiul se ţine ca un creion.

FOARFECELE
Au dimensiuni şi forme diferite. Pot fi curbe, drepte sau angulate.
Vârful poate fi ascuţit sau bont.
Utilizarea lor este multiplă, pentru disecţie, pentru secţionarea unor structuri, a firelor de
sutură, a pansamentului etc.

33
 Tipuri de foarfeci

Forfeca se ţine corect astfel: policele şi degetul IV sunt introduse

în inele, degetele III şi indexul se sprijină pe unghiul format de inel şi braţ
respectiv la nivelul articulaţiei, asigurând astfel un bun control asupra
instrumentului.

Modul în care se ţine corect o foarfecă (la fel se ţin şi alte instrumente cu
aspect asemănător: pense de hemostază, portace etc.)

ALTE INSTRUMENTE PENTRU TĂIAT

Fierăstraiele sunt de diferite forme şi dimensiuni. La momentul actual sunt în uz diferite

fierăstraie electrice.

Fierăstrău
electric
Fierăstrăul pentru amputaţie

34
 Dălţi
Ostetomul are forma unui cleşte, de forme şi dimensiuni diferite, cu una sau mai multe
articulaţii, se utilizează la secţionarea unor oase de dimensiuni mici.

Ostetoame pentru tăierea structurilor osoase, dermatoame pentru recoltarea unor fragmente de
piele.

INSTRUMENTE PENTRU HEMOSTAZĂ

Pentru hemostaza provizorie, în timpul actului chirurgical se folosesc pense autostatice de

diverse tipuri, adaptate topografiei pe care se operează, profunzimii şi calibrului vasului.
Pensa pentru hemostază este formată din două părţi articulate, în cruce, ca şi foarfecele.
Prezintă trei elemente:
 partea activă (cea care prinde ţesuturile), care poate fi dreaptă, curbă, scurtă sau lungă,
cu striuri transversale pe feţele interne, terminat simplu sau cu gheare care se
întrepătrund.
 articulaţia pensei
 braţele pensei, care pot fi lungi sau mai scurte şi sunt terminate cu inele pentru
introducerea degetelor. La locul de unire a braţelor cu inelele, pe faţa internă, se găseşte
sistemul de fixare a pensei, format din 2-7 dinţi, cu o pantă dreaptă şi alta teşită, care
se suprapun prin apropierea braţelor, pensa rămânând astfel fixă.
Tipuri de pense

35
Cele mai cunoscute şi mai des folosite sunt: pensa Péan, pensa Kocher, pensa Halstead, pensa
Overholt-Barraya, pensa de pedicul renal model Guyon, pensa Faure, pensa Satinski etc.

1. Pense cu dinţi (gheare):

2. Pense fără dinţi:

pensă Kocher dreaptă, curbă pensă Mickulicz (de histerectomie)

pensă Mosquito
pensă Péan adevărată
pensă Péan (în cioc de raţă)

pensă buldog (Dieffenbach)

pensă Overholt-Barraya

pensă Satinski pensă de pedicul renal (Guyon)

(clampă vasculară)

Pense pentru apucat şi prezentat ţesuturi: pensa în inimă (en coeur), pensa triunghiulară
(model Lovelace), utilizate pentru prinderea unor organe în scopul uşurării disecţiei (colecist,
plămân, stomac etc.).

36
1. Pense autostatice:

pensă Lovelace

pensă Forester (en coeur) pensă în T

pensă Allis pensă Chaput-Poirier pensă Babcock

2. Alte pense autostatice (de („în dinţi de şoarece”)
apucat colul uterin, de coprostază, port-tampon):

pensă Museux (de col)

pensa de coprostază Peyer
(clampa intestinală)

pensa porttampon (de

servit)

3. Pense anatomice

pensă anatomică fără dinţi

(„chirurgicală”)
pensă anatomică cu dinţi
(„anatomică”)

37
4. Pense de fixat câmpuri sterile („raci”)

rac Backhaus-Roeder
rac Doyen

rac Jones rac Backhaus

DEPĂRTĂTOARELE

Depărtătoarele se utilizează, aşa cum le spune şi numele, pentru îndepărtarea din câmpul
vizual a marginilor plăgii, a ţesuturilor sau organelor, pentru a facilita actul operator.
Se deosebesc două clase mari de depărtătoare:
1. depărtătoare mobile, manevrate de ajutor, ce sunt de diferite forme şi dimensiuni.
Exemple: depărtătorul Farabeuf, depărtător model Kocher, depărtător cu dinţi (model
Volkmann), depărtătoare abdominale cu valvă

A B C

D E

Tipuri de depărtătoare: Farabeuf (A), depărtătoare abdominale cu valvă (B,E) , Volkmann (D)

38
2. depărtătoare autostatice, care prezintă un sistem propriu de fixare a valvelor asigurând
depărtarea peretelui abdominal sau toracal, în mod autonom.

A B C
Tipuri de depărtătoare autostatice: depărtătoare abdominale (A,C), depărtător de coaste
Finochietto (B)

INSTRUMENTE PENTRU SUTURĂ

Pentru sutura ţesuturilor se folosesc ace chirurgicale, port-ace, agrafe, pense de pus şi scos
agrafe, pense chirurgicale, foarfeci.
Acele chirurgicale pot fi drepte, semicurbe, curbe. Cu vârf triunghiular sau rotund.
Acele Hagedorn sunt cele mai utilizate, sunt prevăzute cu urechi, au diferite forme şi
mărimi. Acele cu vârf triunghiular, sunt ace tăioase, se folosesc la sutura structurlor rezistente
(piele, aponevroză, tendoane), iar acele cu vârf rotund se utilizează în special pentru sutura
ţesuturilor fine sau a organelor cavitare (intestin, vase etc.).
O altă categorie de ace sunt acele atraumatice sau „sertizate” ce au firul de sutură montat
în continuarea corpului şi de aceeaşi grosime cu el.
Portacele sunt instrumente cu care se manevrează acele curbe, în trecerea lor prin ţesuturi,
ele sunt de forme şi mărimi diferite.

A B C D

39
 Tipuri de ace Hagedorn (A,B,C), Reverdin (D)

A B C
Portace Mathieu (A), Hegar (B), Wertheim (C)

ALTE INSTRUMENTE
Sunt reprezentate de câteva instrumente folosite frecvent la toate specialităţile
chirurgicale:

stiletul butonat chiurete Volkmann

Sonda canelată pense pentru fixat câmpuri

INSTRUMENTELE SPECIALE
Sunt reprezentate de instrumente specifice fiecărei specialităţi chirurgicale (ORL,
oftalmologie, ginecologie-obstetrică, cardio-vasculară etc.), instrumentarul laparoscopic sau de
microchirurgie şi care vor fi studiate în cadrul specialităţilor respective
40
IMAGINI INSTRUMENTE CHIRURGICALE UZUALE

I. Instrumente pentru tăiat ţesuturi:

1. Bisturie:

mâner de bisturiu

lame de bisturiu de unică folosinţă

bisturiu cu lamă fixă (Péan)

2. Cuţite de amputaţie:

cuţit Liston

3. Fierăstraie:

fierăstrău Charrière
fierăstrău Gigli (mâner şi sârmă)

3. Foarfeci: (curbe, drepte, diferite lungimi, etc.):

foarfecă Metzenbaum

foarfeci chirurgicale

41
II. Instrumente pentru hemostază:

1. Pense cu dinţi (gheare):

pensă Kocher dreaptă, curbă

pensă Mickulicz (de histerectomie)

2. Pense fără dinţi:

pensă Mosquito
pensă Péan adevărată
pensă Péan (în cioc de raţă)

pensă buldog (Dieffenbach)

pensă Overholt-Barraya

pensă de pedicul renal (Guyon)

pensă Satinski
(clampă vasculară)

42
Altele: pensă Halsted (între pensa Péan şi pensa Mosquito), pensă port tampon.

III. Pense pentru apucat şi prezentat ţesuturi:

1. Pense autostatice:

pensă Lovelace
pensă Forester (en coeur) pensă în T

pensă Allis pensă Chaput-Poirier pensă Babcock

(„în dinţi de şoarece”)

2. Alte pense autostatice (de apucat colul uterin, de coprostază, port-tampon):

pensă Museux (de col)

pensa de coprostază Peyer
(clampa intestinală)

pensa porttampon (de

servit)

43
Altele: pensă Tierbald (pentru colul uterin, etc.).

3. Pense anatomice

pensă anatomică fără dinţi

(„chirurgicală”)
4. Pense de fixat câmpuri sterile („raci”)
pensă anatomică cu dinţi
(„anatomică”)

rac Doyen
rac Backhaus-Roeder
rac Backhaus
rac Jones

IV. Instrumente de depărtat ţesuturi (retractoare):

1. Instrumente manevrate de chirurg:

valvă abdominală Kelly

depărtătoare Farabeuf

specul vaginal
valve vaginale

44
 valvă abdominală Doyen
specul anal Trélat

depărtător Langenbeck depărtător Kocher

depărtător Volkmann

valvă supravezicală

2. Depărtătoare autostatice:

depărtător Balfour depărtător Gosset

depărtător Finochietto
45 depărtător Percy
 depărtător Weitlaner
depărtător Collin

Altele: depărtător Dartigues, depărtător Hrynkschak (în chirurgia urologică), etc.

V. Instrumente de sutură:
1. Portace:

portac Mathieu portac pensă Mayo-Hégar

2. Ace chirurgicale:
ac atraumatic
(cu fir insertizat)

ac triunghiular (Hagedorn) ac rotund (intestinal)

ac Deschamps ac Reverdin
3. Agrafe şi aplicator de agrafe:

46
agrafe Michel (copci)
aplicator de agrafe Michel
VI. Varia/Stilet:

stilet butonat benique

sondă canelată sondă metalică uretrală feminină

dilatator de col Hégar

pensă de os (Liston)

chiuretă Bruns

periostotom
(răzuşă) costal
Doyen

curetă Volkmann

răzuşă Farabeuf

pensă de calculi Desjardins

apăsător de limbă
(à baise langue)

47
 VII. SONDE CHIRURGICALE
Sunt sonde pentru aspiraţie nazo-gastrică (Faucher), uretro-vezicale (Folley, Tiemann, Nelaton,
etc.), pentru hemostază variceală (Sengstaken-Blakemore), pentru tubaj duode-nal (Einhorn),
pentru aducerea diferitelor stome (digestive, urinare) la piele (Pezzer, Malecot), pentru drenaj
biliar extern (Kehr), pentru ajutarea evacuării gazelor colo-rectale (tub de gaze = o sondă Nelaton
mai groasă), etc..

sondă Pezzer

sondă Malecot

sondă Nélaton

sondă Sengstaken-
Blakemore

sondă Folley (cu o cale, cu 2 căi)

sondă Tiemann

48
 CHIRURGIE GENERALA
PREZENTAREA PATOLOGIEI SPECIFICE

Chirurgia [Gr. kheirourgia = lucru efectuat manual], numită şi medicină externă, este o
metodă de tratament efectuată în general cu preţul unei mutilări, care are avantajul de a reprezenta
un mijloc aproape sigur de vindecare.
Gestul chirurgical trebuie să fie permanent gândit din punct de vedere al raportului [risc
(costuri) / beneficiu].
În activitatea sa, chirurgul trebuie să aibă permanent în cap următoarele afirmaţii făcute
de-a lungul timpului de diverşi învăţaţi:
- „Fereşte-mă, Doamne, de gândul că ştiu totul”,
- „Fleacurile fac perfecţiunea iar perfecţiunea nu este un fleac”, gestul chirurgical constituind o
îmbinare între îndemânarea manuală şi comanda corticală ca rezultat al unei activităţi cerebrale
bazate pe cunoaştere.
Cunoaşterea chirurgicală se bazează pe un trepied:
- anatomie topografică (chirurgicală);
- patologie chirurgicală (studiul bolilor cu posibilă rezolvare chirurgicală), având la bază
cunoaşterea semiologiei chirurgicale;
- tehnică chirurgicală (modul practic de efectuare al intervenţiilor chirurgicale numite şi operaţii).
Chirurgia generală este specialitatea chirurgicală de bază, din care derivă toate celelalte
specialităţi chirurgicale.
Clasic, pe considerente ce ţin de patologie şi amploarea intervenţiei necesitate, se vorbea
despre o „mică chirurgie” (operaţii de amploare redusă ce pot fi efectuate şi în afara unei săli de
operaţie, necesitând o dotare redusă de personal şi material) şi o „mare chirurgie”, concept depăşit
actual.
Direcţiile inovatoare actuale de dezvoltare a chirurgiei sunt reprezentate de:
- celiochirurgie (chirurgie laparoscopică, laparoscopie), toracoscopie, mediastinoscopie,
artroscopie, etc. = chirurgie fără deschiderea cavităţilor (abdomen, torace, mediastin, seroase, etc.);
- viscerosinteză mecanică = folosirea aparatelor de sutură mecanică (stappler) pentru restabilirea
continuităţii digestive după rezecţie (utilitate mare în chirurgia rectală jos situată);
- chirurgie de transplant (renal, hepatic, pancreatic, cardiac, etc.).

49
 Viitorul va aduce probabil o limitare progresivă a necesităţii recurgerii la metode
chirurgicale de tratament (a se vedea şi metodele intervenţioniste nonchirurgicale – endoscopice,
radiologice, echo-tomografice), odată cu dezvoltarea tehnicilor de „chirurgie genetică”, însă
chirurgia nu are cum să dispară total cel puţin în ce priveşte următoarele aspecte:
- chirurgia plastică şi reparatorie (rezolvare a defectelor congenitale, îndepărtare a
cicatricilor vicioase rezultate în urma arsurilor, diferitelor traumatisme, etc.),
- traumatologia,
- chirurgia transplantului de organ.

50
 SIMPTOME SI SEMNE PREZENTE IN CHIRURGIA GENERALA

 ANOREXIA = diminuarea sau pierderea poftei de mancare, absenta dorintei de a manca

 GREATA = senzatia de varsatura
 VARSATURI = act reflex de expulzie fortata a continutului stomacal la exterior prin cavitatea
bucala.
In functie de continut pot fi varsaturi alimentare, acide, spumoase, bilioase, fecaloide. Pot sa
fie periodice, recurente, persistente. Varsatura in jet este expulzia continutului stomacal cu
forta foarte mare, adesea fara a fi precedata de greata.
 DISFAGIE = dificultate in inghitirea bolului alimentar
 REGURGITARE = curgere in sens invers, cum ar fi intoarcerea continutului gastric in esofag
insotite de senzatia de arsura retrosternala (pirozis), umplerea gurii cu lichid gastric (acid)
 ERUCTATIE = procesul de eliminare a gazelor din tubul digestiv superior prin cavitatea
bucala
 PIROZIS = senzatie de arsura esofagiana (retrosternala) determinata de patrunderea unor mici
cantitati de lichid acid sau de gaz din stomac.
 METEORISM = distensia intestinelor prin acumularea de gaze,manifestata prin balonare sau
evidentiata la examenul obiectiv al abdomenului prin timpanism.
= distensia abdomenului determinata prin acumularea de gaze intraperitoneal
(pneumoperitoneu)
 DIAREE = eliminarea anormal de frecventa a unor materii fecale cu consistenta scazuta (peste
3).
Evacuarea unui scaun moale pe zi nu inseamna diaree. Scaunele diareice pot fi insotite de
prezenta elementelor patologice: mucus, puroi, sange, sau alimente nedigerate, grasime
(steatoree).
 CONSTIPATIE = diminuarea peristaltismului intestinal, insotita de un efort prelungit de
evacuare a unui scaun cu consistenta foarte crescuta urmata sau nu de senzatia de evacuare
incompleta
 HEMATEMEZA = eliminarea de sange prin varsatura
 MELENA = evacuarea unor scaune continand sange digerat, negru, cu aspect de pacura,
provenit in general din tractul digestiv superior (melenoree)

51
 melena spuria = melena sugarilor in care sangele din scaun provine din fisurile de la nivelul
mamelonului mamei
 RECTORAGIE = eliminarea sangelui prin materiile fecale, fie amestecat cu materiile fecale
sau la exteriorul scaunului coafandu-l. In general culoarea sangelui este rosu aprins pentru ca
provine din zonele joase ale tubului digestiv
 DURERE = senzatia fizica sau metntala de disconfort sau suferinta. Orice durere are trei
valente:fizica, psihica si sociala. Cand descriem o durere trebuie sa chestionam pacientul
asupra urmatoarelor aspecte: localizarea durerii,intensitate, caracterul durerii, iradierea durerii,
ce factori au determinat-o sau o accentueaza si ce anume o amelioreaza.
Exemplu: ”durere in bara”, “durere lancinanta”, ”colica”, durere iradiata in umar etc.
 FEBRA= cresterea temperaturii corpului peste valoarea de 37 grade Celsius
Clasificarea febrei infunctie de valori:
 subfebrilitate 37-37,9
 febra moderata 38-38,9
 febra ridicata 39-39,9
 hiperpirexie peste 40
 FRISON = senzatie de frig insotita de tremuraturi ale corpului determinate prin contracturi ale
musculaturii pentru a determina o crestere a productiei de caldura. De obicei frisonul este
determinat de anumiti stimului de obicei descarcari ai microbilor in sange care determina o
modificare a centrului de tremoreglare. Frisonul poate sa fie unic, solemn care sa dureze aprox
30 min si urmat de ascensiune febrila mare sau de intensitate mai redusa dar repetata cu mici
ascensiuni febrile care se mai numesc frisonete.
 HIPEREMIE = prezenta unui exces de sange intr-o arie a corpului = congestie
= zona respectiva a tegumentului sau a mucoasei este mai rosiatica
= unul din cele 5 semne celsiene ale inflamatiei
 TUMEFIERE = umflatura = extravazarea lichidului la nivelul zonei de agresiune
 CEFALEE = durere de cap (cefalgie). Are diferite caracteristici si diferite cauze.
 TAHICARDIE = batai cardiace rapide,peste 80 batai/min.Trebuie diferentiata de tahiaritmie.
 DISPNEE= dificultate in respiratie fiind necesara folosirea muschilor respiratori accesori si
manifestata in special prin “lipsa de aer”

52
 ADENOPATIE = afectiune a ganglionilor limfatici manifestata prin tumefiere,durere aparuta
in special prin afectare secundara in urma unor afectiuni.
 CONTRACTURA = contractia permanenta datorata unui spasm tonic, atrofie musculara sau
cicatricelor.

53
 TERMENI IMPORTANTI DE CUNOSCUT
 Infecţie = invadare a ţesuturilor sterile de către microorganisme, cu răspuns inflamator al
organismului gazdă;
 Bacteriemie = prezenţă de bacterii în culturile sangine fără semne sistemice de infecţie;
 Pioemie = prezenţă a piocitelor (leucocite modificate) în torentul sangvin;
 Septicemie = prezenţa bacteriilor în culturile sangvine (punct de plecare într-un focar
infecţios) + semne de infecţie sistemică; sunt prezente determinări septice secundare
(metastaze septice);
 Sindrom de răspuns inflamator sistemic (SIRS = systemic inflammatory response
syndrome) =răspuns inflamator sistemic declanşat de diferite agresiuni clinice severe
(infecţii, arsuri, traumatisme, pancreatită acută, pneumonie chimică de aspiraţie, etc.),
caracterizat prin prezenţa a doi sau mai mulţi dintre următorii parametri:
 temperatură > 38°C sau < 36°C,
 frecvenţa bătăilor cardiace > 90 b/min,
 frecvenţa respiratorie > 20 respiraţii/min sau PaCO2 < 32 torr (mm Hg),
 leucocitoză > 12.000/mm3 sau leucopenie < 4.000/mm3;
Astfel, tabloul clinic alcătuit din febră, tahicardie, creşterea frecvenţei respiratorii, alterarea
stării generale, hipercatabolism cu hipooxigenare celulară („stare hiperdinamică caldă”)
reprezintă un răspuns nespecific al organismului la o agresiune, reuşindu-se reproducerea
sa experimentală prin injectare intraperitoneală de zymosan (stimulator al reacţiei
inflamatorii);
 Sepsis (sindrom septic, stare septică) = tablou clinic de infecţie sistemică (cu origine într-
un focar septic neevidenţiat), fără culturi sangvine pozitive; este un SIRS determinat de
infecţie; un exemplu este peritonita terţiară;
 Şoc septic = sepsis însoţit de hipotensiune arterială areactivă la măsurile de resuscitare
hidroelectrolitică, cu modificări de perfuzie tisulară ce includ acidoză lactocă, oligurie,
alterări mentale, etc.; iniţial se constată debit cardiac (DC) crescut şi rezistenţă vasculară
sistemică scăzută (faza hiperdinamică), ulterior fiind DC scăzut (faza hipodinamică); şocul
septic reprezintă principala cauză de deces postoperator în unităţile de terapie intensivă, cu
o mortalitate specifică de 50-60%;

54
 Hipotensiune arterială (tendinţă la colaps) = tensiune arterială sistolică < 90 mm Hg sau
o scădere cu > 40 mm Hg a tensiunii arteriale obişnuite în absenţa altor cauze de
hipotensiune;
 Insuficienţa de organ (MSOF – multiple systemic organ failure, MODS – multiple
organ dysfunction syndrome) = disfuncţie secvenţială a diferitelor organe (ordinea
obişnuită de instalare: plămân, rinichi, inimă, tract intestinal), apărută în mod acut şi
necesitând tratament de urgenţă.

55
 TEST

1. Cine a descris asepsia?

a - Louis Pasteur;
b – Anton van Leeuwenhoek;
c – Joseph Lister.

2. Cine a descoperit antisepsia?

a - Joseph Lister;
b – Anton van Leeuwenhoek;
c – Louis Pasteur.

3. Ce urmareşte asepsia şi cui se adreseaza?

a - dezinfectiei mâinilor chirurgilor şi îmbracarea materialului steril;
b – sterilizarea instrumentarului, a materialulııi moale, a materialuiui de sutura;
c - dezinfectia tegumentelor regiunii de operat, şi acoperiiri bolnavului cu campuri sterile.
4. Ce este antisepsia?

a - metoda profilactica de lupta împotriva infectiilor;

b - metoda curativa de lupta împotriva infectiilor;
c – metoda de indepartare si distrugere a microbilor de pe piele, material moale, obiecte
din încaperi.

5. Ce este dezinfectia?
a - metoda de indepartare si distrugere a microbilor de pe piele, plagi, obiecte din încaperi,
ploşti, urinare etc.;
b - metoda de prevenire a infectiilor plagilor operatorii;
c – metoda curativa de distrugere a microbilor din plagi.

6. Ce urmareşte sterilizarea?
a - dezinfectia cazilor, bailor, plostilor;
b - distrugerea germenilor, inclusiv a formelor sporulate şi a virusuriior;
c - profilaxia infectiilor plagiior operatorii.

7. İn cadrul pregatirii echipei operatorii se va face şi spalarea mâinilor cu apa sterila si

sapun. Cât. timp va fi acordat fiecarei mâini?
a - 5 minute;
b - 10 minute;
c - 15 minute.
d -20 minute.

8. In ce se prepara apa sterila pentru spalarea chirurgului?

a – pupinel;
b – se fierbe 30 min.;
c – autoclav;
d – se spala cu apa curenta de la robinet.

56
9. Alegeți varianta corecta?
a - autoclavarea este sterilizarea prin căldură umedă;
b - autoclavarea este sterilizarea cu vapori sub presiune;
c - este folosită în lipsa unui alt mijloc de sterilizare;
d- este folosită la sterilizarea materialului moale.

10. Cât dureazä sterilizarea la autoclav sau pupinel?

a - 60 de minute din momentul introducerii în autoclav sau pupinel;
b - 30 de minute de la ridicarea necesara a presiunii sau atingerea presiunii necesare;
c - pâna ce ne semnalizeaza aparatul de control ca sterilizarea s-a efectuat.

11. Care este termenul de valabilitate al sterilizarii instrumentarului chirurgical si

materialului moale sterilizat la pupinel sau autoclav?
a - 24 de ore dc la efectuarea sterilizarii;
b – termen nclimitat (daca nu s-au deschis cutiile de instrumente sau casoletele);
c - 48 de ore dc la efectuarea sterilizarii.

12. Precizati care sunt dezavantajele tincturii de iod?

a – nu are nici un dezavantaj, se poate folosi in orice imprejurari;
b – nu se poate folosi in profunzime deoarece precipita proteinele;
c – unii bolnavi sunt alergici fata de iod;
d – pot produce arsuri chimice grave.

13. Care din antiseptice se foloseste pentru combaterea infectiilor cu bacilul pioceanic?
a - acidul fenic;
b - acidul boric;
c - cloramina.

14. Pentru ce se folosesc detergentii in chirurgie?

a – spalarea instrumentarului,
b – dezinfectia mainilor chirurgului,
c – dezinfectia instrumentarului, veselei, urinarilor, plostilor.

15. La folosirea materialelor sanitare de unicä folosinta este nevoie de unele precautii
sau nu?
a - nu este nevoie de nici o precautie, ele putând fi folosite oricând;
b – se observa integritatea ambalajului;
c - se observa termenul de valabilitate.

57