UNIVERSITATEA EUROPEANĂ "DRĂGAN" DIN LUGOJ

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

STUDII UNIVERSITARE DE MASTERAT
PROGRAMUL DE STUDII: MANAGEMENT FINANCIAR

REFERAT LA DISCIPLINA:
MANAGEMENT CONTABIL INTERNAŢIONAL

TEMA REFERATULUI
PREZENTAREA SITUAŢIILOR FINANCIARE ÎN
SUA

Titular disciplină:
Prof. univ. dr. Ion PEREŞ

Masterand:
Teodorescu Ana-Maria-Cristina
ANUL I

LUGOJ
2022
 Rezumat

1. Introducere

Statele Unite ale Americii reprezinta o federatie formata din 50 de alte state, fiecare cu
propriile sale organisme de reglementare a activitatilor economice si a obligatiilor fiscale, cu
puteri extinse in intreiorul granitelor teritoriale. Pana si dreptul de a profesa ca si contabil
autorizat se castiga in functie de legislatia fiecarui stat federativ, fara a fi conditionat de
apartenenta la organismul profesional national, AICPA.In SUA, cercetarea contabila imbraca
doua expresii: pe de o parte, ea este normativa, cautandsa uniformizeze practicile; pe de alta
parte, ea este pozitiva, pentru ca incerarca sa explice, prin forta cercetarii de tip empiric, de ce
contabilitatea este cea ce este, de ce contabilii fac ceea ce facsi care sunt efectele acestor
fenomene asupra oamenilor si asupra resurselor.
Economia Statelor Unite este o economie de piață foarte dezvoltată.Este cea mai mare
economie din lume după PIB-ul nominal și averea netă și a doua ca mărime după paritatea puterii
de cumpărare (PPP), după China. A avut al nouălea cel mai mare PIB pe cap de locuitor
(nominal) din lume și al cincisprezecelea cel mai mare PIB pe cap de locuitor (PPP) în 2021.
Statele Unite ale Americii au cea mai puternică și inovatoare economie din lume din punct de
vedere tehnologic. Firmele sale sunt în fruntea progreselor tehnologice, în special în inteligența
artificială, computere, produse farmaceutice și echipamente medicale, aerospațiale și militare.
Dolarul american este moneda cea mai utilizată în tranzacțiile internaționale și este cea mai
importantă monedă de rezervă din lume, susținută de economia sa, armata sa, sistemul petrodolar
și piața sa legată de eurodolar și marea trezorerie din SUA. Mai multe țări îl folosesc ca monedă
oficială, iar în altele este moneda de facto. Cei mai mari parteneri comerciali ai SUA sunt China,
Uniunea Europeană, Canada, Mexic, India, Japonia, Coreea de Sud, Regatul Unit și Taiwan.
SUA este cel mai mare importator din lume și al doilea cel mai mare exportator. Are acorduri de
liber schimb cu mai multe țări, inclusiv USMCA, Australia, Coreea de Sud, Israel și câteva altele
care sunt în vigoare sau în curs de negociere.
Economia națiunii este alimentată de resurse naturale abundente, o infrastructură bine
dezvoltată și productivitate ridicată. Are a șaptea cea mai mare valoare totală estimată a
resurselor naturale, evaluată la 45 de trilioane de dolari în 2015. Americanii au cel mai mare
venit mediu al gospodăriilor și al angajaților dintre statele membre OCDE (Organizatia pentru
cooperare si Dezvoltare Economica). În 2013, au avut al șaselea cel mai mare venit mediu al
gospodăriilor, în scădere de la al patrulea cel mai mare în 2010.
Până în 1890, Statele Unite au depășit Imperiul Britanic drept cea mai productivă economie
din lume. Este cel mai mare producător mondial de petrol și gaze naturale. În 2016, a fost cea
mai mare țară comercială din lume, precum și al treilea producător ca mărime, reprezentând o
cincime din producția globală de producție. SUA nu numai că are cea mai mare piață internă de
bunuri, dar domină și comerțul cu servicii. Comerțul total al SUA s-a ridicat la 4,2 trilioane USD
în 2018. Dintre cele mai mari 500 de companii din lume, 121 au sediul în S.U.A. SUA are cel
mai mare număr de miliardari din lume, cu o avere totală de 3,0 trilioane de dolari. Băncile
comerciale din SUA aveau active de 20 de trilioane de dolari în august 2020 iar activele globale
din SUA aflate în gestiune aveau active de peste 30 de trilioane de dolari.
Bursa de Valori din New York și Nasdaq sunt cele mai mari burse de valori din lume după
capitalizarea bursieră și volumul comerțului. Investițiile străine făcute în SUA însumează
aproape 4,0 trilioane de dolari, în timp ce investițiile americane în țări străine totalizează peste
5,6 trilioane de dolari. Economia SUA este pe primul loc în clasamentul internațional în ceea ce
privește capitalul de risc și finanțarea globală a cercetării și dezvoltării. Cheltuielile
consumatorilor reprezentau 68% din economia SUA în 2018, în timp ce ponderea veniturilor din
muncă a fost de 43% în 2017. SUA are cea mai mare piață de consum din lume. Piața muncii a
națiunii a atras imigranți din întreaga lume, iar rata netă a migrației este printre cele mai ridicate
din lume. SUA este una dintre economiile cu cele mai bune performanțe în studii precum Ease of
Doing Business Index, Global Competitiveness Report și altele.

Economia SUA a cunoscut o scădere economică gravă în timpul Marii Recesiuni, definită ca
durată din decembrie 2007 până în iunie 2009. Cu toate acestea, PIB-ul real și-a recăpătat vârful
de dinainte de criză (sfârșitul lui 2007) până în 2011, valoarea netă a gospodăriilor până în T2
2012, locuri de muncă neagricole pe salariu până în mai 2014 și rata șomajului până în
septembrie 2015. Statele Unite s-au clasat pe locul 41 în ceea ce privește inegalitatea veniturilor
dintre 156 de țări în 2017, și cea mai mare în comparație cu restul lumii occidentale. Fiecare
dintre aceste variabile a continuat pe teritoriul record post-recesiune după acele date, recuperarea
SUA devenind a doua cea mai lungă înregistrată până în aprilie 2018.

Epoca colonială și secolul al XVIII-lea

Istoria economică a Statelor Unite a început cu așezările britanice de-a lungul coastei estice
în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Aceste 13 colonii și-au câștigat independența față de
Imperiul Britanic la sfârșitul secolului al XVIII-lea și au crescut rapid de la economiile coloniale
către o economie axată pe agricultură.

Secolul al 19-lea
În 180 de ani, SUA au crescut la o economie uriașă, integrată, industrializată, care reprezenta
aproximativ o cincime din economia mondială. Ca urmare, PIB-ul SUA pe cap de locuitor a
convergit și, în cele din urmă, l-a depășit pe cel al Imperiului Britanic, precum și pe cel al altor
țări pe care anterior era în urmă economic. Economia a menținut salariile ridicate, atrăgând
imigranți cu milioane de oameni din toată lumea.
La începutul anilor 1800, Statele Unite erau în mare parte agricole, cu peste 80% din
populație în agricultură. Cea mai mare parte a producției s-a concentrat pe primele etape de
transformare a materiilor prime, cu cheresteaua și fabricile de cherestea, textilele și cizmele și
încălțămintea conducând drumul.
În secolul al XIX-lea, recesiunile au coincis frecvent cu crizele financiare. Panica din 1837 a
fost urmată de o criză de cinci ani, cu falimentul băncilor și niveluri record de șomaj.

Secolul 20
Statele Unite au fost cea mai mare economie națională din lume în ceea ce privește PIB cel
puțin din anii 1920. Timp de mulți ani după Marea Depresiune din anii 1930, când pericolul de
recesiune părea cel mai grav, guvernul a întărit economia cheltuind foarte mult sau reducând
taxele, astfel încât consumatorii să cheltuiască mai mult și prin stimularea creșterii rapide a
masei monetare. Ideile despre cele mai bune instrumente pentru stabilizarea economiei s-au
schimbat substanțial între anii 1930 și 1980. De la epoca New Deal care a început în 1933, până
la inițiativele Marii Societăți din anii 1960, factorii de decizie naționali s-au bazat în principal pe
politica fiscală pentru a influența economia. Cea mai gravă recesiune din ultimele decenii, în
ceea ce privește producția pierdută, a avut loc în timpul crizei financiare din 2007–08, când PIB-
ul a scăzut cu 5,0% din primăvara lui 2008 până în primăvara lui 2009. Alte recesiuni
semnificative au avut loc în 1957–58, când PIB-ul a scăzut cu 3,7%, în urma crizei petrolului din
1973, cu o scădere de 3,1% de la sfârșitul lui 1973 până la începutul lui 1975, și în recesiunea din
1981–82, când PIB-ul a scăzut cu 2,9%. Recenziile ușoare recente au inclus recesiunea din
1990–91, când producția a scăzut cu 1,3%, și recesiunea din 2001, în care PIB-ul a scăzut cu
0,3%; recesiunea din 2001 a durat doar opt luni. Cele mai viguroase, susținute perioade de
creștere, în schimb, au avut loc de la începutul anului 1961 până la mijlocul anului 1969, cu o
expansiune de 53% (5,1% pe an), de la mijlocul lui 1991 până la sfârșitul anului 2000, la 43%
(3,8% pe an), iar de la sfârșitul anului 1982 până la mijlocul anului 1990, la 37% (4% pe an).

Secolul 21
Economia Statelor Unite a cunoscut o recesiune în 2001, cu o redresare neobișnuit de lentă a
locurilor de muncă, numărul de locuri de muncă nu a recăpătat nivelul din februarie 2001 până în
ianuarie 2005. Această „recuperare fără locuri de muncă” s-a suprapus cu construirea unei bule
imobiliare și, probabil, a unei bule a datoriilor mai ample, deoarece raportul dintre datoria
gospodăriilor și PIB a crescut de la un nivel record de 70% în T1 2001 la 99% în T1 2008. Când
prețurile locuințelor au început să scadă în 2006, valoarea titlurilor garantate cu credite ipotecare
a scăzut dramatic, determinând echivalentul unei bănci conduse în sistemul bancar nedepozitar,
în esență nereglementat, care depășise sistemul tradițional, reglementat bancar depozitar. Multe
companii de credit ipotecar și alte bănci nedepozitare (de exemplu, băncile de investiții) s-au
confruntat cu o criză înrăutățită în 2007–2008, criza bancară atins un vârf în septembrie 2008,
odată cu falimentul Lehman Brothers și cu salvarea altor instituții financiare.
Președintele Donald Trump cu lideri cheie din industria auto, 2017
Administrația Bush (2001–2009) și administrația Obama (2009–2017) au aplicat programe
de salvare bancară și stimulente keynesiene prin deficite guvernamentale mari, în timp ce
Rezerva Federală a menținut rate ale dobânzilor aproape de zero. Aceste măsuri au ajutat
economia să se redreseze, deoarece gospodăriile au plătit datoriile în 2009–2012, singurii ani din
1947 în care acest lucru a avut loc, prezentând o barieră semnificativă în calea redresării. PIB-ul
real și-a recăpătat vârful de dinainte de criză (la sfârșitul anului 2007) până în 2011, valoarea
netă a gospodăriilor până în T2 2012, locurile de muncă din salarii non-agricole până în mai
2014 și rata șomajului până în septembrie 2015. Fiecare dintre aceste variabile a continuat în
teritoriu record post recesiune. după aceste date, recuperarea SUA devenind a doua cea mai
lungă înregistrată în aprilie 2018.
Datoria deținută de public, o măsură a datoriei naționale, a crescut de-a lungul secolului al
XXI-lea, crescând de la 31% în 2000 la 52% în 2009 și 77% din PIB în 2017, care s-a clasat pe
locul 43 cel mai înalt din 207 țări. Inegalitatea veniturilor a atins un vârf în 2007 și a scăzut în
timpul Marii Recesiuni, totuși s-a clasat pe locul 41 cel mai înalt dintre 156 de țări în 2017
(adică, 74% dintre țări au avut o distribuție mai egală a veniturilor).
În primele două trimestre ale anului 2020, pe fondul admiterii președintelui american Donald
J. Trump, economia americană a suferit eșecuri majore începând cu martie 2020, din cauza
noului coronavirus și a trebuit să „închidă” sectoare majore ale economiei americane. Începând
cu martie 2020, exporturile SUA de automobile și mașini industriale au scăzut vertiginos ca
urmare a pandemiei la nivel mondial. Măsurile de distanțare socială care au intrat în vigoare în
martie 2020 și care au avut un impact negativ asupra cererii de bunuri și servicii, au condus la o
scădere a PIB-ului SUA cu o rată anualizată de 4,8% în primul trimestru, cel mai puternic ritm
de contracție a producției din trimestrul al patrulea din 2020. 2008. Vânzările cu amănuntul din
SUA au scăzut cu 8,7% doar în martie. Industria aeriană din SUA a fost, de asemenea, puternic
lovită, înregistrând o scădere bruscă a veniturilor sale.[104] Deși recesiunea COVID-19 a fost
descrisă pe scară largă drept cea mai gravă recesiune economică globală de la Marea Depresiune
și „mult mai rea” decât Marea Recesiune.
În mai 2020, CNN a oferit o analiză bazată pe datele șomajului, potrivit căreia economia
SUA a fost poate cea mai proastă din anii 1930. Până la 8 mai, SUA atinsese un șomaj record de
14,7%, cu 20,5 milioane de locuri de muncă pierdute în aprilie. Președintele Rezervei Federale a
SUA, Jerome Powell, a avertizat că ar putea dura „un timp îndelungat” până când economia
SUA să-și revină pe deplin după o creștere economică slabă, din cauza pandemiei, și că, în
viitorul previzibil, SUA se pot aștepta la „productivitate scăzută”. creștere și venituri stagnante”.
Până la 31 mai 2020, peste patruzeci de milioane de americani au solicitat ajutor de șomaj.
Până în iunie 2020, scăderea zborurilor continentale din SUA din cauza pandemiei de
coronavirus a dus la oprirea temporară a serviciului a cincisprezece companii aeriene americane
către 75 de aeroporturi interne. The New York Times a raportat pe 10 iunie 2020 că „deficitul
bugetar al Statelor Unite a crescut la un record de 1,88 trilioane de dolari în primele opt luni ale
acestui an fiscal”.
Economia SUA a crescut cu 5,7% în 2021. Este cea mai bună performanță de la președinția
lui Ronald Reagan. (1981-1989).

Următorul tabel prezintă principalii indicatori economici în perioada 2005–2019.

 Marea criză din anii 1929 – 1933
Criza economică mondială care a început în 1929 și a durat până în 1933 a fost cea mai
îndelungată și severă depresiune economică prin care a trecut societatea occidentală
industrializată. Ea a provocat schimbări fundamentale în structura instituțiilor economice, în
politicile macroeconomice și în teoria economică. Deși s-a declanșat în Statele Unite ale
Americii, Marea Depresiune a produs un declin drastic al productivității, o rată deosebit de gravă
a șomajului și o deflație acută în aproape toate țările lumii. Efectele sale sociale și culturale nu au
fost mai puțin copleșitoare, mai ales în SUA, unde această perioadă de criză a reprezentat cea
mai mare calamitate cu care s-a confruntat poporul american de la Războiul Civil încoace.
Criza declanşată în S.U.A. în octombrie 1929 s-a dovedit a fi cea mai gravă dintre cele
cunoscute vreodată de sistemul capitalist, atât prin amploare, cât şi prin durata sa, deoarece a
afectat întrega lume, cu excepţia U.R.S.S., şi s-a prelungit în unele ţări până în 1935, dacă nu
chiar până în 1939, odată cu începutul celui de-al Doilea Război Mondial, la a cărui declanşare a
contribuit.
Cauzele declinului
Cauzele care au generat criza din anii 1929 – 1933 se regăsesc în domeniul producției,
comerțului, sistemului bancar și bursier,politicile monetare şi sociale, ale managementului şi
ştiinţei economice. În anii următori Primului Război Mondial, piața a reacționat pozitiv, prin
creșterea cererii de bunuri de consum și produse de uz îndelungat, pentru refacerea sau înlocuirea
celor distruse de război. Se ajunge astfel la o relansare economică și la investiții de capital. De
asemenea, datorită cererii mari de produse, cresc si stocurile de pe piețe. Însă posibilitățile de
consum erau reduse deoarece populația, abia ieșită dintr-un război, avea venituri limitate. Din
cauza creșterii ofertei de produse de către comercianți într-o proporție mai mare decât cererea,
producătorii au ajuns să acumuleze stocuri mari nevândute, declanșându-se astfel criza din 1921,
premergătoare marii crize care urma. Producătorii, neluând în seamă posibilitățile reduse de
consum ale populației și semnele declinului care urma să aibă loc, au continuat să își dezvolte
producția. Astfel, cauza fundamentală a Marii Depresiuni a constituit-o tocmai această
dezvoltare exagerată a bunurilor și produselor în condițiile consumului redus ceea ce a dus la
declinul producţiei, pe măsură ce producătorii şi comercianţii observau o creştere neplanificată
de marfă în stocuri. Declinul iniţial al productivităţii în SUA în vara lui 1929 este unanim
considerat că ar fi rezultat din stricta politică monetară americană care viza restrângerea
speculaţiilor la bursă. Perioada dintre anii anteriori declanșării crizei economice (1921 – 1928)
au reprezentat o perioadă de dezvoltare, un deceniu prosper. După o epocă a cererii mari de
bunuri de consum și produse de uz îndelungat, datorită creșterilor salariale, dar și a prețului
acțiunilor cotate la bursă, populația s-a axat pe cumpărarea de acțiuni în vederea sporirii
veniturilor. Către toamna lui 1929, preţurile acţiunilor în SUA au atins cote care nu puteau fi
justificate printr o anticipare rezonabilă a câştigurilor viitoare. Jocul de bursă a devenit o acțiune
cotidiană, aproape fiecare american cumpărând și tranzacționând acțiuni la bursă. Bogăția
americanilor consta în aceste acțiuni tranzacționate. Nu mai era un joc, ci un viciu. Pe culoarele
bursei puteau fi văzute simple gospodine care veneau să tranzacționeze în drum spre piață,
oameni simpli, deținători ai unui număr ridicol de mic de acțiuni, funcționari, până atunci oameni
la locul lor, care, își transformaseră bruma de avere în acțiuni, toți jucând în neștire, cu o credință
în reușită aproape mistică.
 Investițiile la bursă au fost văzute drept o cale ușoară de îmbogățire (easy money) și se
estimează că în orice moment al perioadei 1925-1929, cel puțin 4 milioane de americani dețineau
acțiuni la bursă. Intrarea permanentă a unor noi investitori concomitent cu ieșirea altora, a
asigurat un flux continuu de “bani noi” în piață ceea ce a dus la o creștere fără precedent a
prețului acțiunilor.
Drept rezultat, s-a ajuns la declinul treptat al preţurilor, în octombrie 1929, investitorii şi
au pierdut încrederea, iar balonul de săpun al bursei de valori s a spart. Panica vânzărilor s a
declanşat în Joia Neagră, 24 octombrie 1929, când, la bursa din New York se vând 12.894.650
de acțiuni. Multe acţiuni fuseseră cumpărate cu acoperire – adică, folosind împrumuturi garantate
doar cu o mică fracţiune din valoarea acţiunilor. În consecinţă, scăderea i a forţat pe unii
investitori să şi lichideze pachetele de acţiuni, accentuând astfel căderea preţurilor. Între valoarea
lor de vârf în septembrie şi valoarea minimală în noiembrie, preţurile acţiunilor în SUA
(măsurate prin indicatorul Cowles) au scăzut cu 33%. Deoarece declinul a fost atât de dramatic,
acest eveniment a rămas cunoscut ca Marele Crah din 1929. Prin sistemul de vase comunicante
care lega SUA de celelalte state ale lumii, întreaga economie mondială a început să fie afectată.
O altă cauză a fost reprezentată de faptul că, în această perioadă, băncile ofereau americanilor
posibilitatea contractării de împrumuturi mult mai ușor decât înainte și este foarte probabil ca pe
lângă mașini și case, mulți dintre cei care au luat credite au investit o parte din bani și la bursă.
Crahul bursei de valori a redus substanțial cererea globală americană. Achizițiile de bunuri de
folosință îndelungată și investițiile în afaceri au urmat o scădere considerabilă. O explicație ar fi
generarea de către criza financiară în rândurile populației o nesiguranță considerabilă în ceea ce
vizează veniturile viitoare, iar nesiguranța, la rândul ei, a determinat consumatorii și agenții
economici să amâne achiziția de bunuri de folosință îndelungată. Deși pierderea de averi
personale cauzată de căderea prețurilor pe acțiuni a fost relativ redusă, crahul a scăzut
cheltuielile de consum, fiind principalul motiv al scăderii productivității, care a intrat în regres.
În câteva luni economia americană se dezorganizează: fali¬mente bancare, întreprinderi
industriale a căror producție este para¬lizată și care-și trimit muncitorii și funcționarii în șomaj.
Scăderea veniturilor provoacă o reducere a consumului. Supraproducția agri¬colă provoacă
prăbușirea cursului mărfurilor alimentare determinând ruinarea fermierilor. Încrederea în virtuțile
economiei liberale dis¬pare. Regimul liberal primește o dublă lovitură:
 politică, deoarece una dintre marile democrații este destabilizată, si
 economică, prin confruntarea liberalismului economic cu o profundă criză.

În ansamblu, din 1929 până în 1932 venitul național al SUA scade, de la 87 la 39 de

miliarde de dolari. Criza economică lovește toate categoriile sociale. Semnul cel mai vizibil al
crizei sociale: numărul șomerilor crește considerabil, de la 1,5 milioane de șomeri în 1929 la 12
milioane în 1932, adică un sfert din populația activă. Agricultorii sunt cel mai greu loviți. Ei sunt
constrânși să-și vândă pământurile la prețuri foarte mici pentru a-și achita datoriile. Mulți dintre
ei migrează în vest, mai ales spre California, în căutare de lucru. Sărăcia afectează și funcționarii,
membrii profesiunilor liberale, capitaliștii ruinați.

Următoarea lovitură adusă cererii globale a avut loc în toamna anului 1930, când sectorul
bancar intră și el în declin. O panică bancară se produce când depunătorii își pierd încrederea în
solvabilitatea băncilor și doresc ca depozitele făcute în numerar să le fie returnate. Băncile, care
în mod normal dețin doar o fracțiune din depozitele populației, sunt nevoite să anuleze
operațiunile de creditare pentru a putea returna deponenților sumele depuse. Rezerva Federală a
încercat să preîntâmpine criza bancară. Moartea guvernatorului Băncii Federale din New York,
Benjamin Strong, a fost unul dintre motivele declanșării panicii din domeniul bancar, deoarece
moartea sa a lăsat un vid de putere la Rezerva Federală și a permis unor persoane din conducere
să intervină în blocarea anumitor operațiuni. Dorința disperată a populației de a deține numerar
în locul depozitelor bancare a dus la scăderea rezervei monetare cu 31%. Aceste declinuri ale
rezervei monetare provocate de Rezerva Federală au avut un efect profund de scădere a
productivității.

Resimțirea crizei în lume

Depresiunea a lovit efectiv fiecare ţară din lume. Totuşi, intervalul de timp şi
magnitudinea crizei au variat substanţial de la ţară la ţară. Marea Britanie s a confruntat cu
creşterea economică lentă şi cu recesiunea în aproape toată cea de a doua jumătate a anilor 1920
şi nu a căzut într o depresiune severă decât spre începutul lui 1930, iar declinul în producţia
industrială a fost cca o treime din contracţia producţiei înregistrate în Statele Unite.
Franţa a resimţit o scurtă cădere economică la începutul anilor 1930. Revirimentul
francez din 1932 şi 1933 a fost însă de scurtă durată. Atât producţia industrială franceză cât şi
preţurile au scăzut dramatic între 1933 şi 1936.
Economia Germaniei a intrat în criză la începutul anului 1928, apoi s a stabilizat doar
pentru a reintra în regres în al treilea trimestru al lui 1929. Declinul producţiei industriale
germane a fost sensibil egal cu cel din Statele Unite.
Câteva de ţări din America Latină au trecut prin depresiune la finele lui 1928 şi începutul
lui 1929, cu puţin înainte de declinul producţiei în SUA. În vreme ce unele ţări mai puţin
dezvoltate au avut de a face cu depresiuni grave, altele, precum Argentina şi Brazilia, au resimţit
crize mai moderate.
Şi Japonia a cunoscut o criză moderată, care a început relativ târziu şi s a încheiat relativ
devreme.
Deflaţia generală a preţurilor, evidentă în SUA, a fost înregistrată şi în alte ţări. Absolut
fiecare stat industrializat a suferit declinuri ale preţurilor de vânzare en gros de peste 30% între
1929 şi 1933. Din cauza flexibilităţii mai mari a structurii preţurilor din Japonia, acolo deflaţia a
fost neobişnuit de rapidă în 1930 şi 1931. Poate că această deflaţie rapidă a ajutat la menţinerea
declinului în activitatea japoneză de producţie la cote rezonabile. Preţurile produselor de bază
comercializate pe pieţele mondiale au căzut chiar mai dramatic în acea perioadă. De exemplu,
preţurile cafelei, bumbacului, mătăsii şi cauciucului s au redus la jumătate numai între
septembrie 1929 şi decembrie 1930. În consecinţă, pentru producătorii de bunuri de larg consum,
balanţa comercială s a destabilizat abrupt.

Resimțirea crizei in România

Criza economicã mondialã, ale cãrei simptone au apãrut încã din 1928, a avut o
deosebitã amploare și intensitate în România, datoritã unei agriculturi înapoiate, cresterii datoriei
externe, acaparãrii unor importante întreprinderi de cãtre capitalul strãin, scãderii catastrofale a
prețurilor la produsele destinate exportului și menținerii, la nivel ridicat, a prețurilor la produsele
importante.
Primul Război Mondial (1914-1918) luase sfârşit de peste zece ani. Urmele lăsate în
Europa erau greu de acoperit, iar timpul scurs de la sfârşitul luptelor fusese insuficient pentru
cicatrizarea rănilor economice şi sociale chiar şi în cazul ţărilor dezvoltate, darămite în situaţia
unei economii tributare pământului, aşa cum era economia românească.
 România resimte din plin recesiunea, aproape 500 de unităţi industriale dau faliment
aruncând în şomaj peste 55.000 de muncitori, iar producţia industrială scade cu circa 28,4
miliarde lei. Prăbuşirea preţurilor produselor agricole are ca urmare directă reducerea veniturilor
statului şi a cheltuielilor bugetare.
România intră într-o cursă a deficitelor bugetare cronice, agravate de politica guvernării
ţărăniste, de permanenta supraevaluare a veniturilor şi de insuficienta comprimare a cheltuielilor.
La asta se adaugă efortul susţinut pentru plata datoriei externe, care nu a încetat să crească, din
pricina împrumuturilor contractate în 1929 şi 1930.

Marea recesiune: un cutremur macroeconomic (2007-2009)

Marea Recesiune a lovit indivizii, economia agregată și profesia economică ca un
cutremur, iar replicile ei sunt încă resimțite. Pierderile de locuri de muncă și blocările de locuințe
au devastat multe familii. Economiile naționale au fost profund afectate și încă nu și-au revenit
complet. Iar economiștii – care nu au reușit să prezică nici criza, nici recesiunea – s-au chinuit să
înțeleagă de ce au nu a înțeles fragilitatea sistemului financiar și durata recesiunii. Acest eseu
discută pe scurt de ce Marea Recesiune este considerată atât „Mare”, cât și o „Recesiune”. Apoi
se îndreaptă către consensul emergent cu privire la cauza sa, durata sa și motivele atât de puțini l-
au prezis. În cele din urmă, explorează impactul Marii Recesiuni asupra modului în care
economiștii academicieni cred acum despre economie.
„Marea recesiune”
Declinul economic pe care a suferit-o Statele Unite de la sfârșitul anului 2007 până în al
treilea trimestru din 2009 a fost deosebit de dăunătoare. Producția, consumul, investițiile,
ocuparea forței de muncă și numărul total de ore lucrate au scăzut mult mai mult în timpul
recesiunii recente decât valorile medii comparabile pentru toate celelalte recesiuni începând cu
1945. Ocuparea forței de muncă, de exemplu, a scăzut cu 6,7% în timpul recesiunii 2007-2009,
comparativ cu o medie de 3,8% procente pentru recesiunile postbelice. Cifre similare pentru
producție: 7,2 la sută și 4,4 la sută; pentru consum: 5,4 la sută și 2,1 la sută. Acest nivel mai
ridicat de severitate este motivul pentru care această recesiune a câștigat adjectivul „Great”.
Totuși, în același sens, această recesiune nu a fost cu siguranță cea mai gravă recesiune
înregistrată în SUA. Condițiile au fost mult mai rele în timpul Marii Depresiuni. Ocuparea forței
de muncă a scăzut cu 27 la sută din 1929 până în 1933 (comparativ cu 6,7 la sută din 2007 până
în 2009), producția a scăzut cu 36 la sută (7,2 la sută), iar consumul a scăzut cu 23 la sută (5,4 la
sută). Din acest motiv, recesiunea recentă, deși severă, este considerată pe bună dreptate o
recesiune mai degrabă decât o depresie totală. Un alt motiv pentru a considera această recesiune
„mare” este cât de neobișnuit a durat economia să se redreseze. Cifra însoțitoare arată
productivitatea muncii (producția pe persoană în vârstă de muncă, ajustată pentru inflație) din
1977 până în 2014. Rozul vertical barele din figură indică datele de început și de încheiere ale
recesiunilor, așa cum este stabilit de Biroul Național de Cercetare Economică (NBER).
 Economia Statelor Unite nu a revenit la nivelul producției pe cap de locuitor din 2007 decât
cu puțin peste cinci ani mai târziu, în primul trimestru din 2013.2 Liniile de tendință a
productivității pentru cele patru recesiuni anterioare arată că economia revine, de obicei, mai
repede. Chiar și acum, economia SUA este încă cu aproximativ 10% sub normal (adică tendința
de creștere în 2007).

Ce a cauzat Marea Recesiune?

Înțelepciunea convențională converge acum către o anumită narațiune despre cauza Marii
Recesiuni. De fapt, Marea Recesiune a fost o „furtună perfectă” creată de concurența a trei
factori. Luați în sine, niciunul dintre acești factori nu ar fi provocat o recesiune majoră, dar în
combinație, au fost explozivi. Prima a fost scăderea prețurilor locuințelor care a început în vara
lui 2007. Dacă acesta a fost sfârșitul unei „bule” sau doar o fluctuație obișnuită, nu contează
pentru narațiune. Al doilea factor a fost că sistemul financiar a fost investit masiv în active legate
de locuințe, titluri garantate cu ipoteci. Al treilea factor a fost că sistemul bancar din umbră a fost
investit în active imobiliare și extrem de vulnerabil la operațiunile bancare. Acești trei factori
sunt elementele esențiale în următoarea narațiune despre Marea Recesiune. Scăderea prețurilor
locuințelor a deteriorat activele sistemului bancar din umbră și, prin urmare, a creat condițiile în
care s-ar putea produce o rulare pe sistemul bancar din umbră. Din păcate, o fugă a avut loc în
vara lui 2007, forțând sistemul bancar din umbră să-și vândă activele la prețuri de vânzare.
Această scădere a activelor a afectat întregul sistem bancar și a împiedicat capacitatea
acestuia de a intermedia nu doar achizițiile de locuințe, ci și investițiile în general. Cu creditul
redus, achizițiile de case au scăzut și scăderea prețurilor locuințelor a fost întărită. Prin reducerea
averii gospodăriilor, scăderea prețurilor locuințelor a determinat gospodăriile să reducă
cheltuielile. Confruntate cu scăderea vânzărilor, firmele s-au retras pe investiții și angajări. Toți
acești factori s-au întărit unul pe celălalt, trimițând economia în vârful de sus, documentat mai
sus.

De ce a durat atât de mult?

Viziunea convențională cu privire la motivul pentru care recesiunea a durat atât de mult este
că evenimentele descrise în paragraful anterior au întărit dorința de a economisi, în raport cu
dorința de a investi. Dacă piețele ar fi funcționat eficient, atunci rata dobânzii ar fi scăzut pentru
a echilibra cererea și oferta de economii, fără o scădere semnificativă a ocupării forței de muncă.
Conform viziunii convenționale, aceasta presupunea ca ratele dobânzilor să fie substanțial
negative, lucru care nu a putut fi realizat deoarece rata nominală a dobânzii nu poate fi mult sub
zero. Deoarece ratele dobânzilor nu puteau scădea suficient pentru a compensa piețele de
creditare, altceva trebuia să aducă cererea și oferta de economisire în egalitate. Altceva a fost
scăderea producției și a veniturilor agregate, ceea ce a permis piețelor de creditare să se
îndepărteze prin reducerea economisirii, deoarece oamenii au încercat să evite să-și reducă prea
mult consumul. Aceasta este în esență logica „paradoxului economiei” analizată în manualele de
licență în macroeconomie. În concordanță cu acele manuale, scăderea rezultatelor rezultată din
acest raționament de paradox al economisirii ar putea, în principiu, să dureze mult timp.

2. Cercetarea teoretică

O criză financiară poate fi una dintr-o varietate largă de situații în care unele active financiare
își pierd brusc o mare parte din valoarea lor nominală. În secolul al XIX-lea și începutul
secolului al XX-lea, multe crize financiare au fost asociate cu panicile bancare, iar multe
recesiuni au coincis cu aceste panici. Alte situații care sunt adesea numite crize financiare includ
prăbușirile bursiere și izbucnirea altor bule financiare, crizele valutare și implicite suverane.
Crizele financiare au ca rezultat în mod direct o pierdere a bogăției hârtiei, dar nu au ca rezultat
neapărat schimbări semnificative în economia reală (de exemplu, criza rezultată din celebra bulă
a maniei lalelelor din secolul al XVII-lea). Mulți economiști au oferit teorii despre cum se
dezvoltă crizele financiare și despre cum ar putea fi prevenite. Nu există însă un consens, iar
crizele financiare continuă să apară din când în când.

1929-1933
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în secolul al XX-lea, omenirea a avut de-a face
cu mai multe situații ce aveau să fie caracterizate drept „crize economice”. Nici una din crize nu
a avut însă intensitatea celei din 1929 – 1933, cunoscută sub numele de „Marea Depresiune”. Și
atunci, ca și acum, cel mai puternic afectate au fost Statele Unite ale Americii. Economia și
societatea americană au ajuns în patru ani de zile pe marginea prăpastiei, fiindu-le necesari încă
și mai mulți ani pentru a se redresa. Faliment, șomaj, sărăcie, foamete sunt doar câteva din
cuvintele intrate în vorbirea curentă a americanilor în această perioadă. Cauzele „Marii
Depresiuni” seamănă izbitor de mult cu cele ce au determinat situația actuală.
Economia în anii ‘20 a avut caracteristici speciale în S.U.A. Cu excepția unui scurt răstimp
de la începutul decadei, perioada a fost una extrem de prosperă. Dacă între 1910-1919 venitul
național a crescut cu 10%, în perioada 1920-1929 acesta a crescut cu 93%. Intervenția guvernului
în afaceri era foarte mică, aplicându-se principiul „laissez-faire”, adică economia să fie liberă să-
și stabilească direcțiile de dezvoltare. De altfel, președintele Waren G. Harding afirma că,
„această țară, are nevoie de mai puțină implicare a guvernului în afaceri și de mai multă
implicare a afacerilor în guvernare”. Cel mai bine reflectă dezvoltarea economiei americane,
industria automobilului. În 1920 erau fabricate peste 8 mili oa ne de automobile, iar în 1929 s-a
ajuns la 23 de milioane. Piața era dominată de companiile Ford și General Motors.
Industria automobilului, ajungând cea mai importantă, stimulează la rândul ei alte industrii –
cele producătoare de oțel, cupru, sticlă, vopsea, cauciuc. Automobilul a influențat dezvoltarea de
autostrăzi, stații de benzină, moteluri și supermarketuri. Exista o vorbă care spunea:„De ce
trebuie să studiezi ce se schimbă în această țară, când îți pot spune ce se întâmplă în doar patru
litere:A-U-T-O”. Alături de automobil s-au dezvoltat industria chimică, aviatică, s-a extins
folosirea electricității, iar construcțiile de locuințe au cunoscut o adevărată ex plozie în perioada
anilor ‘20. Existau desigur și industrii care mergeau mai prost:minieră, textilă, unde producțiile
au fost slabe în acești ani.
Alte caracteristici importante ale cursului economic american au fost reprezentate de
publicitate, credit și speculație. Reclama era tot mai pre zentă. Ziarele, poșta, radioul era
bombardate cu reclame ce-i îndemnau pe oameni să cumpere un produs sau altul, și această
campanie publicitară dădea roade. Așa cum afirmase și președintele Coolidge reclama devenea
„sufletul comerțului”. Sistemul creditelor s-a extins foarte mult. În 1929 valoarea acestora
ajunsese la 3 miliarde de dolari;3 din 5 mașini și 80% din radiouri au fost cumpărate pe credit.
Băncile sau societățile creditoare s-ar fi aflat într-un mare impas dacă debitorii și-ar fi pierdut
slujbele și n-ar mai fi fost capabili să-și plătească datoriile. Prosperitatea (care s-a dovedit a fi
aparentă) i-a determinat însă atât pe creditori cât și pe creditați să meargă mai departe cu acest
sistem. În anii ‘20 din ce în ce mai mulți americani au început să pună tot mai mulți bani în
investiții și să facă speculații bursiere, începând să creadă că „sunt predestinați să se
îmbogățească fără a munci”. Prețul acțiunilor companiilor crește până la cote nebănuite, care nu
reflectă valoarea lor reală, ce era mult mai mică. Oameni de toate condițiile au început să facă
speculații. Scott Fitzgerald spunea că în 1929, când a făcut o călătorie la New York, a avut
surpriza să afle că bărbierul său favorit se retrăsese din afaceri, după ce câștigase 500.000 de
dolari în urma speculațiilor cu acțiuni. Neajunsurile majore ale acestui sistem nesănătos aveau să
se vadă foarte clar odată cu izbucnirea crahului din octombrie 1929. Agricultura americană s-a
aflat într-o pasă proastă în anii ‘20. După terminarea Primului Război Mondial, prețurile
produselor agricole au început să scadă în momentul în care agricultura din Europa s-a pus pe
roate, americanii pierzând astfel o importantă piață de desfacere. Foarte mulți fermieri au părăsit
mediul rural plecând spre zonele urbane, unde sperau că vor avea o viață mai bună (au plecat la
oraș 3 milioane de fermieri până în 1929).
În 1929, din produsul național brut, agricultura mai dădea doar 10% în timp ce venitul
fermierilor era de doar 943 dolari pe an. Măsurile încercate de guvern pentru a scoate agricultura
din criză (Copper-Volstead Act-1922, Intermediate Credits Act -1923 sau McNary-Haugen Act-
1924 și 1927) nu au avut succes. Numărul fermelor ipotecate a crescut foarte mult și foarte mulți
fermieri și-au abandonat îndeletnicirea, că utându-și de lucru la oraș. Caracteristicile care vor
marca însă societatea americană în anii ‘30 vor fi cu totul altele. Dacă spusele președintelui
Coolidge care afirma că „afacerea din America este afacerea însăși” s-au confirmat în mare
măsură, cele ale lui Harding referitoare la starea de „formalitate, renaștere și seninătate” care
trebuiau să caracterizeze deceniul al treilea au fost în mare parte infirmate de evenimentele
petrecute ulterior.
Ce a cauzat Marea Depresiune ?
Prosperitatea americană avea să cunoască un sfârșit abrupt în anul 1929, odată cu izbucnirea
marii crize economice. În 1929, sistemul economic american a cunoscut o schimbare brus că
într-o scurtă perioadă de timp, trecându-se practic de la prosperitate la o criză economică foarte
severă. Criza a fost rezultatul unor slăbiciuni majore ale economiei, slăbiciuni care s-au acumulat
și s-au accentuat pe parcursul întregii perioade a anilor ‘20. S-au identificat mai multe cauze care
au determinat colapsul economic din 1929.
 Distribuția inechitabilă a venitului a constituit una dintre principalele cauze ale crahului. În
1929, 200 de corporații controlau jumătate din industria Americii. În același an 0, 1% din
familiile americane bogate, aveau un venit egal cu cel al 42% din familiile de la baza societății,
adică aproximativ 24.000 de familii aveau un venit egal cu 11, 5 milioane de familii americane
mai puțin înstărite. Veniturile celor bogați creșteau mult mai repede decât al celorlalte categorii
sociale. Această stare de lucruri însemna de fapt că orice scădere a cheltuielilor și investițiilor
acestor oameni foarte bogați ar fi dus la reacții financiare neplăcute, lucru ce s-a și întâmplat de
altfel. Aceste evenimente au fost posibile și din cauză că guvernul nu făcea nimic împotriva
politicii marilor industriași și bancheri, pentru a limita în vreun fel deciziile deseori aberante ale
acestora.
Oaltă cauză importantă a crizei a fost supraproducția. Capacitatea de producție a națiunii era
mai mare decât capacitatea de consum dat fiind că o mare parte a venitului național era deținut o
mică parte a populației care bloca acest venit în economii și acțiuni și nu cheltuiau destul de
mult, în timp ce baza societății (fermierii și muncitorii) avea o mică parte din venit și nu putea să
cumpere tot ce se producea.
S-a mai adăugat și faptul că producția creștea mult mai repede decât salariul – între 1923-
1929 producția a crescut cu 32 %, în timp ce salariul a crescut cu doar 8%. Politica acordării cu
ușurință a creditelor a dus la o expansiune dezordonată a acestora, iar speculațiile nelimitate au
dus și ele la agravarea situației economice. Datoriile statului și particularilor, care se ridicau la
150 milioane de dolari, de multe ori nu mai puteau fi rambursate la timp. Speculațiile au ridicat
valoarea acțiunilor și proprietăților la cifre care depășeau cu mult valoarea lor reală. Iată cum au
evoluat prețurile acțiunilor unor companii importante între martie 1928 și septembrie
1929:American Can – de la 77, la 181, 7;American Telephone and Telegraph – 179, 5 –
304;Anaconda Cooper – 84, 5 – 131, 5;General Electric – 128, 7 – 396, 2;General Motors – 139,
7 – 172, 7;New York Central – 160, 5 – 256, 3;U.S. Steel – 158 – 261, 7. Bursa s-a transformat
practic, în urma speculațiilor, dintr-o piață de valori, într-o sală de jocuri. Organizațiile „rechin”
s-au înmulțit peste măsură, mărind astfel riscurile celor ce se aventurau să facă speculații.
Prețurile erau menținute la un nivel artificial, și tot artificial a fost susținut nivelul vânzărilor
ce depășeau puterea de cumpărare a veniturilor și salariilor. În momentul când astfel de practici
nu au mai putut susține piața, criza s-a produs. La declanșarea crizei a contribuit serios și faptul
că o parte din marile industrii nu s-au confruntat cu aceeași stare de prosperitate cu care s-au
confruntat celelalte industrii. Industria minieră, cea textilă și cea de încălțăminte se aflau mult în
urma altor ramuri industriale care au avut mari profituri. Agricultura se afla și ea în impas și
alături de cele amintite mai sus nu mai contribuia cu mare lucru la venitul național, dar
contribuia la accentuarea stării de supraproducție. Veniturile fermierilor și muncitorilor din
industriile neprofitabile erau prea mici ca să le permită să participe la reducerea deficitului dintre
producție și consum.
Sistemul bancar american era fragil, ridicat pe baza unui număr mare de unități financiare
independente, care nu puteau face față unor situații de criză. În aceste condiții căderea unei
unități avea consecințe nefaste și asupra celorlalte. S-a adăugat și faptul că oamenii de afaceri, în
momente de criză, se ghidau după principiul „scapă cine poate” și în loc să contribuie la stoparea
crizei încercau să se salveze pe ei înșiși, ducând de cele mai multe ori la prăbușirea propriului
sistem. Politica dusă de guvernul american a avut și ea o contribuție importantă la criza care avea
să vină. Guvernul federal a favorizat o politică monetară expansionistă atunci când prețurile erau
în urcare și deflaționistă când erau în scădere;a fost practicată o politică vamală care a îngreunat
exporturile, din cauza tarifelor vamale foarte ridicate practicate de SUA, producătorii americani
fiind astfel privați de importante piețe de desfacere. Datoriile pe care le aveau țările europene
față de Statele Unite după Primul Război Mondial n-au putut fi rambursate și acest lucru a avut
partea lui de vină la destabilizarea sistemului financiar american. Păcatul cel mai mare al
guvernului era acela că intervenea foarte puțin în afaceri. O implicare mai mare a statului ar fi
putut duce la evitarea situației din octombrie 1929.
Crahul din 1929 a fost precedat de o creștere economică spectaculoasă, fără precedent în
istoria SUA. Pe piața de acțiuni s-a înregistrat un adevărat „boom” care a făcut ca indicele
industrial Dow-Jones să crească foarte mult într-un interval scurt de timp (de la sfârșitul lui 1928,
până la începutul lui 1929, indicele Dow-Jones a crescut cu aproape 300 de unități). Acest
„boom” continua să se mențină atâta timp cât cumpărătorii de acțiuni erau dispuși să dea sume
mari pe acțiuni în speranța că acestea vor crește și mai mult. Numărul de acțiuni de pe piața
bursieră a crescut într-un ritm amețitor.
În 1923 pe piața de schimb din New York se aflau 236 milioane de acțiuni;în 1926, numărul
lor ajunsese la 451 de milioane, iar în 1929 la 1.125 milioane. Prețul acțiunilor companiilor
naționale a crescut și el foarte mult, în 1929 valoarea totală a acțiunilor de pe piața din New York
ajungând la 87 miliarde dolari, cu mult peste valoarea lor reală. Această politică a speculațiilor
nu avea cum să dureze la infinit.
Semnele de panică au început să apară. La începutul anului 1928 s-a profilat o primă criză a
pieței de acțiuni, dar aceasta a fost stopată în momentul în care un mare grup de afaceriști a
început o campanie de cumpărare a acțiunilor General Motors și Radio Corporation of America,
lucru ce a redat încrederea cumpărătorilor de acțiuni și speculațiile au continuat în același ritm. O
altă fisură în acest cerc aparent profitabil a apărut la sfârșitul anului 1928, când un număr de
solicitanți de credite au cerut în locul acestora bani gheață, iar cererea nu le-a putut fi satisfăcută
pentru că banii nu existau. Câțiva deținători de acțiuni, având suspiciuni în privința acestui
sistem, și-au vândut stocurile când prețul lor era încă bun, dar gestul nu a fost luat în seamă.
Semne și mai clare ale crizei s-au manifestat în vara anului 1929. S-a înregistrat o scădere
considerabilă a numărului de șantiere de construcție. Ca urmare, investițiile nete în domeniul
construcțiilor au scăzut la 216 milioane dolari pentru tot restul anului, cu mult mai puțin decât în
1928. În același timp, creșterea pieței ajunsese la niște proporții aproape iraționale, care nu se
puteau menține la acest nivel foarte mult timp. Totodată au scăzut foarte mult vânzările de bunuri
de larg consum către populație.
Indicii de producție industrială au început să scadă în iulie 1929, iar oferta de locuri de
muncă s-a limitat onsiderabil. Bursa, care era animată de succesul ultimilor ani, a acordat prea
puțină importanță acestor semnale, dar la începutul lui septembrie disfuncționalitățile au apărut
pe Wall Street. Piața însă a rezistat și la începutul lui octombrie speculațiile cu acțiuni depăsind 6
miliarde de dolari.
Pe 22 octombrie, președintele National City Bank își permitea încă să afirme că „nu cunosc
să fie ceva în neregulă cu bursa de valori, cu afacerile importante sau cu organismele bancare”.
Ziua următoare însă, prețurile au scăzut dramatic și toată lumea a încercat să scape de acțiuni. Pe
24 octombrie, 13 milioane de acțiuni și-au schimbat proprietarul. Bancherii au format un cartel
care să salveze piața de valori de la dezastru. S-a aranjat o întrevedere la care au participat
reprezentanții celor mai importante bănci:A. Mitchell de la „National City”, Albert H. Wiggin de
la „Chase Na tional”, George F. Baker de la „First National”, William C. Potter de la „Guaranty
Trust” și Thomas W. Lamont de la „Morgan”. Fiecare era de acord să pună la bătaie o mare
sumă de bani pentru a susține piața. Prețurile s-au stabilizat pentru câteva zile, dar pe 29
octombrie („marțea neagră”), cea mai dramatică zi din istoria bursei, colapsul a fost total.
16.410.000 acțiuni au fost vândute în această zi, iar indicele Dow-Jones a scăzut cu 13%. Până
pe 13 noiembrie prețurile au scăzut dramatic la principalele companii:American Can de la 181,
28 la 86;General Electric de la 396, 25 la 168, 12;General Motors de la 72, 75 la 36;U. S. Steel
de la 261, 75 la 150;New York Central de la 256, 38 la 160;Anaconda Cooper de la 131, 5 la 70
dolari.
La începutul crizei oamenii de afaceri și guvernamentalii au afirmat că „fenomenul” este
ceva normal din care se va ieși foarte repede. John D. Rockfeller a cumpărat acțiuni la bursă
pentru a dovedi acest lucru. Unii dintre speculanții retrași din tranzacții s-au întors la bursă, dar
eroziunea valorilor a continuat tot mai vertiginos în fiecare zi. Economia americană se va afla
pentru mai mulți ani într-un declin continuu, din care cu greu va reuși să iasă.
Ca urmare a crahului din octombrie 1929 economia americană a fost profund afectată.
Sistemul bancar a fost grav lovit. Până la sfârșitul anului, 659 bănci au dat faliment, odată cu ele
dispărând și cele 256 milioane dolari din depozit. Ritmul falimentelor bancare a continuat să fie
ridicat. Dădeau faliment, la începutul anului 1930, 60-80 bănci pe lună, ajungându-se în
noiembrie la 236, iar în decembrie la 328 bănci închise pe lună. Per total, în 1930 s-au închis
1352 de bănci;în 1931 numărul a crescut la 2294 de bănci cu depozite de 1, 7 miliarde de dolari,
iar în 1932, 1.456 de bănci au dat faliment, cu depozite de 750 milioane de dolari. S-au
înregistrat de asemenea 109.371 falimente ale societăților comerciale. O importantă scădere s-a
înregistrat în industrie. La sfârșitul anului 1930, producția industrială era cu 26% mai mică decât
în 1929, iar în 1932 se ajunsese la 51%. Capacitățile de producție s-au redus considerabil, lucru
ce a determinat creșterea alarmantă a șomajului. 70% din industria extractivă de cărbune era „pe
liber”, iar fabricile producătoare de oțel mai lucrau doar la 12% din capacitate în 1932. U. S.
Steel care în 1929 avea 225 mii de lucrători, ajunsese la o producție aproape de 0;în ramuri
economice care prosperaseră în anii ‘20 situația era foarte gravă. Cel mai semnificativ este faptul
că producția de automobile s-a redus cu 60% până în 1932, atrăgând după sine fenomene
similare și în alte domenii:industria chimică, sticlă, cauciuc, vopsea etc. In vestițiile americane în
industrie, transporturi au scăzut de la 10 miliarde de dolari în 1929, la 7 miliarde în 1930, 3
miliarde în 1931 și circa 1 miliard în 1932.
Una din cele mai neplăcute situații cu care s-au confruntat americanii a fost șomajul, care
avea să stea la baza multora din marile neplăceri care i-au afectat pe aceștia. Crahul din
octombrie 1929 i-a pus pe patroni în situația de a nu mai putea folosi capacitățile de producție și
prin urmare nici forța de muncă nu mai putea fi folosită la aceeași capacitate și o parte din
aceasta a trebuit să fie disponibilizată. Șomajul a fost o problemă a întregii perioade, fiind unul
din aspectele care au contat cel mai mult în perpetuarea stării proaste a societății americane în
acest interval. În privința numărului șomerilor părerile diferă ușor dar cifrele sunt în general
foarte apropiate. Erau 3 milioane de șomeri în aprilie 1930, cu un milion mai mulți în octombrie
același an, 7 milioane în octombrie 1931, 11 milioane în 1932, ajungându-se la peste 13 milioane
în 1933.
Numărul cel mai mare de șomeri se înregistra în rândul populației de culoare și al
muncitorilor din industria grea. În iunie 1931, în Philadelphia, 25% din forța de muncă era în
șomaj;în New York City în 1932 erau 3, 2 milioane de șomeri, în Los Angeles 150.000, iar în
Portland, 40.000 de șomeri. În orașul Danora, din 14 mii de muncitori mai lucrau doar 277;în
Ohio în unele zone șomajul atingea 70%, în întreg statul existând 700.000 de șomeri ceea ce iulie
2009 reprezenta 37% din totalul forței de muncă. În primele luni ale anului 1933, șomajul
reprezenta 20% din forța totală de muncă a Statelor Unite. În 1932 unul din trei muncitori
salariați nu mai avea slujbă. Situația nu s-a îmbunătățit foarte mult nici după schimbarea
conducerii politice. S-a stopat însa creșterea numărului șomerilor, la sfârșitul decadei în SUA
existând 8 milioane de șomeri.
În fața acestor realități, oamenii nu-și mai puteau plăti chiriile sau creditele și erau dați afară
din locuințe sau în cel mai fericit caz le era întreruptă întreaga gamă de facilități. Aruncați în
stradă, oamenii încercau să-și găsească un loc unde să locuiască împreună cu familia. De cele
mai multe ori ajungeau să stea în așa-numitele, , Hooverville” de la marginea orașelor. Aici își
încropeau o locuință mizeră, de fapt o coli bă sau o cocioabă, din cutii de carton, bidoane din
plastic sau metal, ori locuiau în mașini. Foarte grea era situația minerilor din Virginia de Vest,
Pennsylvania și Kentucky. Familii întregi, evacuate din case, nu aveau unde locui și ce mânca.
Minerii își ardeau mobilierul pentru a face căldură în adăposturile improvizate și se hrăneau
cu fructe sălbatice, ierburi și rădăcini. Șomajul făcea și aici ravagii. În 1934 compania „Scott’s
Penn and Scottsdale” dăduse afară 97% din angajați, iar cei rămași munceau câteva ore pe
săptămână, pentru un salariu de mizerie. Faptul că asigurarea hranei zilnice devenise o mare
problemă pentru cei rămași fără slujbă și pentru familiile lor, dar și pentru o mare parte a celor
care încă mai lucrau, în condițiile abundenței de produse agricole, pare un lucru incredibil.
Acest lucru a fost posibil din cauza problemelor cu care se confruntau fermierii și muncitorii
și pentru că proprietarii de supermarketuri refuzau să mai prelungească creditele consumatorilor,
realizând că aceștia nu mai au cu ce să-și achite datoriile. Foarte dese erau scenele cu oameni
care căutau în tomberoane și gropi de gunoi după mâncare. Adulții preferau de multe ori să nu
mănânce pentru a asigura hrana copiilor, însă cu toate acestea îmbolnăvirile în rândul copiilor
rămâneau foarte ridicate.
Pentru a găsi un loc de muncă, șomerii plecau uneori singuri, alteori însoțiți de familie pe
drumurile țării, în speranța că vor putea scăpa de mizerie. La sfârșitul anului 1932 numărul
„călătorilor” ajunsese la un milion. Foarte repede speranțele de a găsi un loc unde să scape de
foame și frig le erau spulberate, astfel încât vechea lozincă a lui Horace Greeley, „tinere, du-te în
Vest și prosperă împreună cu țara”, s-a schimbat în „tinere, du-te în Vest și... îneacă-te în
Oceanul Pacific”. Cel mai grav era faptul că din cei peste un milion de oameni aflați pe drumuri,
în jur de 200.000 erau copii, ce trebuiau să sufere vicisitudinile unei astfel de vieți nomade, în
care o mare parte a timpului era petrecută în mașini. A apărut de altfel și expresia care spunea că
SUA „este prima națiune din istoria lumii care pleacă cu casa în automobil”. Acești „migratori”
aveau de-a face de multe ori cu împotrivirea autorităților locale care îi alungau când încercau să
intre în oraș. Sentimentele de înfrângere, vinovăție și disperare erau tot mai copleșitoare și mulți
au preferat să-și pună capăt zilelor pentru a scăpa de suferință și mizerie. Numărul sinuciderilor a
fost foarte ridicat comparativ cu alte perioa de de criză, mai ales la în ceputul colapsului.
Din cauza numărului enorm al celor care aveau nevoie de ajutor, hrana și alocațiile
guvernamentale erau întotdeauna insuficiente. În fiecare zi erau mii de oameni care așteptau să
capete o bucată de pâine și o farfurie de supă, la niște cozi interminabile. Astfel de „cozi” la
pâine și supă erau în toate orașele SUA. În New York City în 1931 se ajunsese la 31 de astfel de
„cozi” în fiecare zi. Au apărut proiecte care propuneau într-un fel sau altul rezolvarea problemei
alimentației. Se organizau activități caritabile de către organizații filantropice sau de către
persoane fizice. Studenții și profesorii de la Universitatea Princeton au renunțat la masă pentru a
o acorda celor flămânzi;în St. Louis, „Societatea Femeilor” distribuia mâncare neconsumată de la
restaurante;în New York, surorile de la spitalul St. Vincent ofereau pâine și supă celor care
băteau la ușa lor. S-au lansat sloganuri ca „Dați o slujbă” sau „împărțiți un prânz”, care însă nu
și-au atins scopul, întrucât conducătorii de companii au răspuns că nu-și permit să cheltuiască
resursele financiare ajutând niște oameni de care nu au nevoie. Ajutorul oferit de guvern nu a
putut acoperi nevoile șomerilor, muncitorilor și familiilor acestora. În Chicago, în iulie 1932
primeau ajutor social 100.000 de familii, dintr-un total de 700.000 de șomeri;în New York City
din 3, 2 milioane șomeri doar un milion primeau ajutor. Fondurile de asistență erau insuficiente,
astfel încât alocația fiecărei familii era prea mică pentru a permite un trai cât de cât decent.
La 12 mai 1933 a fost înființată Administrația Federală pentru Ajutor de Urgență (Federal
Emergency Relief Administration – FERA), care s-a implicat în rezolvarea problemelor
șomerilor. Aceștia au fost angajați mai ales în domeniul construcțiilor, în urma muncii lor
rezultând ridicarea a peste 5.000 de clădiri publice și 7.000 de poduri;peste 500.000 de adulți au
fost învățați să scrie și să citească și peste 100.000 de studenți au fost ajutați să-și continue
studiile. Pentru șomerii cronici au fost efectuate plăți în numerar și s-au înființat școli pentru
copii familiilor cu venituri mici. Programul FERA a dus la înmulțirea numărului celor care trăiau
de pe urma ajutorului social. La sfârșitul anului 1933, 20 milioane de oameni primeau asistență
publică;în Dakota de Sud, spre exemplu, o treime din populație depindea de ajutorul social.

2007-2009
În anul 2008, pentru prima dată după anii 1930, economia mondială a experimentat o criză
financiară sistemică: pe 18 septembrie, sistemul financiar internaţional a fost pe punctul de a
intra în colaps iar piaţa creditului nu a mai funcţionat în următoarele patru săptămâni. Chiar
dacă ultimele efecte al crizei încă nu sunt cunoscute, falimentul unor mari instituţii financiare
şi intervenţiile guvernamentale masive în lume sunt semnale ale unei depresii economice
puternice comparabilă cu Marea Depresiune din 1929-1933. Cauzele crizei globale a
creditului astăzi sunt în general înţelese şi iniţiative majore sunt în curs de desfăşurare pentru
a reforma reglementarea financiară în întreaga lume, cu importante consecinţe pentru viitorul
finanţelor globale.
Principalele „impulsuri” au fost următoarele:
 Creşterea puternică a preţurilor mărfurilor (engl. „commodities”): preţul
petrolului a crescut cu mai mult de 100% de la începutul anului 2007 până în vara anului 2008;
evoluţii similare s-au înregistrat şi în cazul altor mărfuri – preţurile mărfurilor dinafara sectorului
energiei au crescut în fiecare trimestru al anului 2008 comparativ cu anul precedent (raportare
trimestru pe trimestru) cu aproximativ 10%.Acest fapt a crescut costurile firmelor şi a redus
veniturile reale ale salariaţilor, reducând cererea agregată, în timp ce inflaţia s-a menţinut la un
nivel aproximativ de 4%.
 Aprecierea puternică a monedei euro: de la începutul anului 2006 până în vara
anului 2008, euro s-a apreciat faţă de dolar cu aproximativ 33% (de la 1,20 USD la 1,60 USD).
De asemenea, a existat o apreciere paralelă faţă de yen-ul japonez. Rata de schimb efectivă
nominală a monedei euro a crescut cu cca. 15% faţă de media sa în 2005. Dacă aprecierea
monedei euro a compensat pe de o parte, creşterea preţurilor mărfurilor, pe de altă parte, a
îngustat ratele de profit ale firmelor în sectorul bunurilor comercializabile (engl. „tradable
goods”) şi a redus exporturile nete. Drept urmare, comerţul în zona euro şi soldurile contului
curent au trecut de la un oarecare surplus la deficit iar ordinele de export au ajuns la un nivel
nemaiîntâlnit de la recesiunea din anii`90.
 Efectul întârziat al ratelor de dobândă ridicate: Banca Centrală Europeană a
început să ridice nivelul dobânzilor la începutul anului 2006. Opt creşteri succesive au
adus la mijlocul anului 2007 dobânda la nivelul de 4% de la 2%, în ciuda creşterii ratei
inflaţiei ca urmare a creşterii preţurilor importate. Prin intermediul canalelor de
transmisie obişnuite (incluzând aprecierea monedei deja menţionată) şi cu întârzierea
specifică, acest fapt a scăzut cererea agregată.
 În topul acestor trei factori restrictivi majori care au afectat negativ toate economiile
europene în mod similar (şi în special cele din zona euro), a fost faptul că un număr de
ţări s-au confruntat cu probleme specifice. Marea Britanie, Irlanda şi Spania, în
particular, împărtăşesc câteva caracteristici ale economiei americane: „baloane”
imobiliare, datorii crescute ale gospodăriilor şi/sau deficite de cont curent sau
probleme legate de competitivitatea internaţională. Aceste trăsături au fost, de
asemenea, caracteristice unor ţări, cu statutul de nou membru UE, exacerbate de un
nivel ridicat al creditelor denominate într-o monedă non-naţională.

S-au manifestat patru mecanisme principale de transmisie a problemelor financiare

care au condus la criza generală:
 Suprimarea consumului în Statele Unite (şi stagnarea investiţiilor în afaceri)
afectat direct de oportunităţile de vânzări ale exportatorilor europeni, restrânse ca
urmare a aprecierii trecute a monedei
 Sistemul financiar european a fost un cumpărător important de „active toxice”
din portofoliile băncilor americane. Reducerea drastică a valorii acestora sau încetarea
tranzacţionării acestor active a condus la prăbuşirea în lanţ a sistemului bancar
european, ceea ce a afectat apoi companiile europene (şi, într-o măsură mai mică,
consumatorii).
 Reducerile masive ale dobânzii de către FED ca răspuns la criză au generat o
depreciere puternică a dolarului în raport cu euro, ceea ce a exacerbat presiunea
concurenţială asupra producătorilor europeni.
 În final, cu o mică întârziere, criza a lovit şi economiile emergente (şi nu în ultimul
rând China ale cărei rapoarte recente indică probabilitatea unei creşteri majore a
şomajului), ceea ce a determinat o scădere a cererii acestora pentru importuri.

Drept urmare, în economiile europene s-a generat o interacţiune negativă standard între
sectorul corporate şi cel al gospodăriilor, în modul tipic al oricărei recesiuni. Firmele au
redus/încetat investiţiile, au redus orele de muncă şi nivelul de personal. Gospodăriile –
confruntate cu incertitudine crescută, reduceri ale preţurilor bunurilor din proprietate, dar şi cu
noi restricţii la creditare – economisesc mai mult şi suferă pierderi în venituri; consumul
general scade, înrăutăţind situaţia companiilor, ceea ce intensifică procesul de pierdere a
locurilor de muncă, etc.
Înainte de a analiza politicile de răspuns la criză este necesar să sintetizăm trei puncte cheie
ale analizei efectuate:
1. Rădăcinile crizei sunt globale, diverse şi extrem de complexe cum sunt dealtfel şi
„obscurităţile” sistemului financiar dezvoltat care a accelerat criza
2. Aparent paradoxal, impactul asupra economiei europene şi lanţurile cauzale care s-au
activat acum sunt oarecum simple, deloc noi şi bine înţelese. Europa se confruntă cu o
scădere severă a cererii dublată de probleme în sectorul bancar şi financiar care, cu
excepţia unor anumite detalii, sunt reminiscenţe ale crizelor bancare anterioare (mai
ales cele din ţările nordice de la începutul anilor `90
3. Uniunea Europeană ca întreg nu a fost, în mod clar, „supraîncălzită” şi nu înregistrase
multe dintre dezechilibrele economice majore care au caracterizat economia Statelor
Unite şi pentru care actuala criză este, în parte, un răspuns necesar. Aşa cum s-a
întâmplat în trecut (de exemplu, în 2001), o criză a fost importată din Statele Unite
într-un moment în care în termenii ofertei economiei europene, o continuare a creşterii
susţinute şi reduceri ale şomajului ar fi fost posibile.

Efecte asupra sectorului financiar

După ce prețurile locuințelor au atins apogeul la începutul anului 2007, conform indicelui
prețurilor locuințelor Agenției Federale pentru Finanțarea Locuințelor, măsura în care prețurile ar
putea scădea în cele din urmă a devenit o întrebare semnificativă pentru stabilirea prețului
titlurilor de valoare ipotecare, deoarece scăderile mari ale prețurilor locuințelor au fost
considerate ca fiind probabil să conducă la o creștere a ratelor de nerambursare la credite
ipotecare și la pierderi mai mari pentru deținătorii unor astfel de titluri. Scăderile mari, la nivel
național, ale prețurilor locuințelor au fost relativ rare în datele istorice din SUA, dar creșterea
prețurilor caselor a fost, de asemenea, fără precedent în amploarea și întinderea sa. În cele din
urmă, prețurile locuințelor au scăzut în medie cu peste o cincime în întreaga țară, din primul
trimestru din 2007 până în al doilea trimestru din 2011. Această scădere a prețurilor locuințelor a
contribuit la declanșarea crizei financiare din 2007-2008, deoarece participanții de pe piața
financiară s-au confruntat cu o incertitudine considerabilă. despre incidența pierderilor asupra
activelor ipotecare. În august 2007, au apărut presiuni pe anumite piețe financiare, în special pe
piața hârtiei comerciale garantate cu active, pe măsură ce investitorii de pe piața monetară au
devenit precauți față de expunerile la creditele ipotecare subprime (Covitz, Liang și Suarez
2009). În primăvara lui 2008, banca de investiții Bear Stearns a fost achiziționată de JPMorgan
Chase cu asistența Rezervei Federale. În septembrie, Lehman Brothers a depus faliment, iar a
doua zi Rezerva Federală a oferit sprijin AIG, o mare companie de asigurări și servicii
financiare. Citigroup și Bank of America au căutat sprijin de la Rezerva Federală, Trezoreria și
Corporația Federală de Asigurare a Depozitelor.
Sprijinul Fed pentru anumite instituții financiare nu a fost singura extindere a creditului
băncii centrale ca răspuns la criză. Fed a introdus, de asemenea, o serie de noi programe de
creditare care au furnizat lichidități pentru a sprijini o serie de instituții și piețe financiare.
Acestea au inclus o facilitate de credit pentru „dealerii primari”, brokeri-dealeri care servesc ca
contrapărți pentru operațiunile de piață deschisă ale Fed, precum și programe de creditare
concepute pentru a oferi lichiditate fondurilor mutuale de pe piața monetară și pieței de hârtie
comercială. De asemenea, a fost introdusă, în cooperare cu Departamentul Trezoreriei SUA,
Facilitatea de împrumut cu titluri garantate cu active pe termen (TALF), care a fost concepută
pentru a ușura condițiile de creditare pentru gospodării și întreprinderi prin acordarea de credit
deținătorilor americani de active de înaltă calitate garantate. valori mobiliare.

La fel ca Marea Depresiune din anii 1930 și Marea Inflație din anii 1970, criza financiară din
2008 și recesiunea care a urmat sunt domenii vitale de studiu pentru economiști și factorii de
decizie politică. Deși pot trece mulți ani până când cauzele și consecințele acestor evenimente
vor fi pe deplin înțelese, efortul de a le descurca este o oportunitate importantă pentru Rezerva
Federală și alte agenții de a învăța lecții care pot informa politica viitoare.

3. Cercetarea aplicativă
 1929-1933 vs 2007-2009
Atât Marea Depresiune, cât și Marea Recesiune au fost evenimente majore care au avut
loc în economia Statelor Unite și au avut efecte de durată asupra țării și altor țări din întreaga
lume. Dar aceste evenimente au fost neapărat bune. Au fost două dintre cele mai mari crize din
istoria economică americană. Marea Depresiune a fost prima, care a avut loc între 1929 și 1939.
Marea recesiune a avut loc în multe decenii în viitor, începând la sfârșitul anului 2007 și
terminându-se la începutul lui 2010. Comparația evenimentelor După cum sa spus anterior,
Marea Depresiune și Marea Recesiune au fost două crize economice masive în America. În timp
ce ambele evenimente au provocat multă frică în americani, un eveniment a fost mult mai rău în
celălalt. În primul rând, în ceea ce privește șomajul, Marea Recesiune a ajuns până la 10 la sută
și s-a situat în jur de 8 la sută. În timp ce rata șomajului în Marea Depresiune a crescut cu 25% la
apogeu. În anii 1930 oamenii au trecut prin vremuri mult mai grele în încercarea de a găsi un loc
de muncă, având în vedere că unul din patru oameni era șomer. În ceea ce privește PIB-ul, Marea
Depresiune a fost, de asemenea, văzută ca fiind mult mai rea. PIB-ul în timpul Marii Recesiuni a
fost greu afectat, abia a scăzut. În timp ce, pe de altă parte, odată cu Marea Depresiune, PIB-ul a
fost afectat mult mai mult, fiind nevoie de opt ani pentru a-și reveni la starea în care se afla în
1929. De asemenea, producția industrială mondială a scăzut la fel de repede în ambele situații,
dar odată ce a dus la fund. a putut să urce mult mai repede în 2009, spre deosebire de Marea
Depresiune. Alte două variabile care pot fi comparate sunt Indicele prețurilor de consum (IPC) și
Rata inflației acestor două evenimente. Pentru Marea Depresiune, modificarea IPC a scăzut până
la -10,6 în 1932, iar rata inflației a ajuns la -10,74% în octombrie 1932. Pentru Marea Recesiune,
modificarea IPC s-a modificat doar cu 0,4%, iar rata inflației a ajuns la fel scăzut cu 0,1% în
2008.
În timp ce Marea Depresiune a fost mult mai distructivă pentru economie, ambele evenimente au
reprezentat eșecuri uriașe. Marea Recesiune a durat mulți ani pentru a se recupera și încă are un
efect de durată asupra oamenilor de astăzi. Reacții guvernamentale După prăbușire, America a
fost trimisă într-o frenezie. Americanii nu știau că era următorul și dacă mai puteau să-și obțină
banii. În acest moment, a existat o pierdere a încrederii în toate părțile țării. A fost nevoie de
leadership în această perioadă de frică. Franklin Roosevelt a fost următorul președinte. Roosevelt
a fost ales în 1932 și a preluat mandatul în 1933. În primul rând, trebuia să restabilească
încrederea americanilor în băncile sale. Roosevelt a declarat sărbătoare națională, astfel încât să
nu mai închidă bănci. Guvernul a verificat apoi fiecare bancă pentru a putea ști că aceste bănci
sunt în siguranță. Alte soluții utile, inclusiv crearea de programe de ajutor de urgență, ajutor de
muncă și programe agricole. Oamenii au început acum să-și recapete încrederea după o perioadă
atât de groaznică. Criza cu băncile s-a încheiat curând. Dar stimularea încrederii americanilor nu
s-a încheiat aici. Roosevelt a făcut parte din emisiunile radio numite „Fireside Chats”. Aceste
emisiuni le-au spus oamenilor ce făcea Roosevelt tot timpul, astfel încât oamenii să știe în orice
moment că președintele lucrează pentru a readuce America pe picioare. Aceste discuții au redat
atât de multă încredere care s-a pierdut după cădere. După ce a restabilit încrederea și încrederea,
Roosevelt a creat curând un plan care ar fi începutul încheierii Marii Depresiuni.
Acest plan a fost numit New Deal. New Deal a creat multe agenții și programe noi care
au abordat probleme specifice care aveau loc în economie. Agenții și programe precum Works
Progress Association (WPA) și Civilian Conservation Corps (CCC). La scurt timp după aceea, a
fost creat un al doilea New Deal pentru a începe cu adevărat să facă America să avanseze și să
crească economia și mai repede. Al doilea New Deal a fost de „Trei R”: Relief, Recovery și
Reform. Ideea principală a fost să rezolvăm problemele actuale care se luptă, apoi să punem
bazele economiei pentru viitor și, în cele din urmă, să sperăm să prevenim și o astfel de criză în
viitor. New Deal făcuse ceea ce era necesar, iar până în 1939 se terminase. Pe termen scurt, New
Deal-ul își făcuse treaba. Dar, pe termen lung, problemele aveau să apară din nou în curând.
Marea recesiune este o poveste diferită. Pentru a readuce economia pe drumul cel bun, ar trebui
să poată lăsa guvernul să intervină. Guvernul ar interveni și va prelua controlul asupra majorității
sectoarelor private. Ar trebui să facă acest lucru pentru a salva instituțiile financiare care erau
extrem de suferinde. Mulți dintre cei care au fost ajutați după salvarea guvernului au putut să
ramburseze guvernul rapid. Guvernul a ajutat, de asemenea, la salvarea instituțiilor financiare
prin crearea Programului de salvare a activelor cu probleme (TARP). TARP a ajutat economia,
punând bani deoparte Departamentului Trezoreriei pentru a cumpăra case neproductive prin
achiziționarea de acțiuni ale companiei financiare.

Un alt mod în care guvernul a ajutat economia a fost dând bani de la guvern și punându-i în
economie. Această acțiune ar putea produce activitate de afaceri atunci când aceste împrumuturi
private de la guvern erau rare. Efecte asupra procesului de luare a deciziilor în afaceri Marea
Depresiune i-a pus în frenezie pe mulți proprietari de afaceri. Nu știau la ce să se aștepte în
continuare nu numai pentru afaceri, ci și pentru viața lor. Deoarece toate băncile și majoritatea
afacerilor au fost închise, organizațiile doar trăiau din bani de caritate. De asemenea, nu avea
niciun rost ca afacerile să continue să producă și să vadă că produsele nevândute nu se mișcă.
Proprietarii de afaceri aveau nevoie de ajutor dacă urmau să-și poată menține compania în viață.
New Deal ar fi în cele din urmă factorul decisiv. New Deal a introdus multe grupuri noi și
programe de ajutor. Una dintre ele fiind Administrația Națională de Recuperare, a ajutat industria
și forța de muncă din nou pe picioare. ANR ar fi capabil să stabilească prețuri, niveluri de
producție, salarii minime și ore maxime în fiecare industrie acolo. De asemenea, au primit ajutor
prin sprijinirea lucrătorilor să se alăture forțelor de muncă. ANR a făcut multe pentru a ajuta
proprietarii de afaceri să-și recapete încrederea de care aveau nevoie pentru a continua. De
asemenea, actele care au fost făcute din New Deal au fost Legea berii, care a eliminat prohibiția
și, în cele din urmă, a contribuit la creșterea veniturilor guvernului. Și Legea economiei, care
reduce salariul lucrătorilor guvernamentali. Aceste acte au ajutat guvernul să aducă bani care în
cele din urmă vor fi folosiți pentru a ajuta organizațiile de afaceri. Odată cu Marea Recesiune,
proprietarii de afaceri au fost, de asemenea, trimiși în frenezie atunci când a lovit recesiunea.
Afacerile ar deveni mai greu de găsit în acele venituri și profituri din vânzare.
Pe măsură ce aceste două variabile scad, companiile au căutat orice modalitate de a
reduce costurile. O modalitate este, desigur, să nu angajezi angajați. De asemenea, pot exista
reduceri în alte aspecte, cum ar fi calitatea mărfurilor și seriilor. Multe companii nu au avut de
ales decât să producă alimente și produse de calitate inferioară și, de asemenea, ca întreținerea și
curățenia lor să fie mai puțin importante decât era înainte. Pentru întreprinderile mai mici în acest
moment, era și mai rău. Aceste întreprinderi mai mici s-au confruntat cu toate problemele de mai
sus și multe altele. Nu aveau la fel de mulți bani ca aceste corporații mai mari, iar falimentele au
avut loc mai des în aceste întreprinderi mici decât în întreprinderile mai mari. Și nu doar micile
afaceri au fost afectate, ci au fost afectate și comunitățile învecinate din jur. Așa că oamenii de
afaceri au trebuit să fie atenți în modul în care funcționează și își cheltuiesc banii pentru a-și
menține afacerea și comunitatea în viață. Modele economice Ideea economiei keynesiene se
potrivește cel mai bine cu Marea Depresiune. Creșterea cererii agregate a însemnat ca producția
potențială în acest moment să scadă complet, rezultând un decalaj recesional mare care a durat
ani de zile până la al Doilea Război Mondial. Scăderea cererii agregate (AD) a început cu
adevărat când nivelul investițiilor a scăzut. Marile corporații nu au avut nevoie să investească din
cauza cantității mari de acțiuni. Odată cu lovitura accidentului, încrederea proprietarilor de
afaceri a scăzut și a scăzut și mai mult investițiile. Acesta este momentul în care au aflat că
investițiile joacă un rol atât de important în AD. Pe măsură ce aceste decalaje de recesiune s-au
lărgit, salariile au început, de asemenea, să scadă, iar curba ofertei agregate pe termen scurt a
început să se deplaseze spre dreapta. O politică fiscală expansionistă a schimbat forțat în timpul
celui de-al Doilea Război Mondial, punând capăt depresiei.

A fost nevoie de intervenția guvernamentală în Marea Depresiune, sau cel puțin pentru a-
i readuce pe picioare în anii 1930. Intervenția guvernamentală se potrivește perfect cu economia
keynesiană. Economia keynesiană ar face, de asemenea, o treabă mai bună de a descrie Marea
Recesiune decât modelul clasic. A fost nevoie de o intervenție puternică a guvernului pentru ca
recesiunea să încetinească și, în cele din urmă, să se oprească. Guvernul s-a concentrat într-
adevăr pe termen scurt și a reușit să înceteze suferința pentru o vreme, dar și astăzi există oameni
și întreprinderi care suferă de recesiunea de la sfârșitul anilor 2000. Prognoza Prognoza în timpul
Marii Depresiuni a fost mult mai grea decât a fost în timpul Marii Recesiuni. Nicio prăbușire sau
luptă în economie nu s-a întâmplat vreodată ca în 1929, așa că nu a existat nicio modalitate de a
vedea că se va întâmpla. Prognoza modernă a venit cu adevărat după această perioadă de timp,
iar prognozatorii puteau acum să știe dacă o recesiune urma să vină în curând după ce a avut loc
accidentul. Prognoza Marii Depresiuni ar fi o sarcină grea cu atât de puține date pentru a ajuta
prognozatorii. Pentru Marea Recesiune, a fost mai ușor de evitat decât Marea Depresiune,
deoarece prognozatorii știau cum este o recesiune și erau capabili să sublinieze o posibilă
recesiune. Dar, evident, recesiunea a venit încă pe la sfârșitul anilor 2000, chiar și cu
prognozatorii mai educați. Eșecurile în prognoza Marii Recesiuni au fost înțelegerea greșită a
industriei imobiliare și boom-ul care a venit odată cu aceasta.
Meteorologii l-au suflat, crezând că nu va fi mare lucru pentru noi. Meteorologii au
devenit mulțumiți și s-a dovedit a doare în cele din urmă. Din fericire, din moment ce America a
mai fost în această situație, au reușit să iasă mult mai ușor din recesiune. Rolul gândirii
economice în natura organizării afacerilor Multe idei de gândire economică au jucat un rol
important în ambele evenimente. Moral Hazards este în principiu ideea că un grup de oameni
investește în investiții riscante, știind că sunt în siguranță și că altcineva va suferi din cauza asta.
În timpul Marii Depresiuni, hazardele morale au jucat un rol important cu băncile în
acest moment. Băncile știau că piața de valori se prăbușește, așa că au mers înainte și au strâns
bani pe care investitorii i-au împrumutat de la ei. SUA au avut, de asemenea, probleme de
schimb valutar, cum ar fi să nu cumpere din alte țări, ci să aibă nevoie de acele țări să cumpere
de la ele. Hazardele morale au jucat un rol imens în multe greutăți din timpul Marii Depresiuni.
Marea Recesiune a avut idei economice care au afectat-o de asemenea. În special
„Problema agentului principal”. A fost într-adevăr una dintre cele mai importante cauze ale
recesiunii. Problema a intrat în vigoare atunci când agenții le spuneau gospodăriilor să ia credite
ipotecare pe care știau că nu și le permit. Au profitat de aceste familii și au primit câștig personal
din ele. Nu știu acești agenți, ei au fost unul dintre motivele pentru care economia a intrat în
recesiune. Desigur, ambele părți sunt întotdeauna de vină într-o recesiune, dar agenții care căutau
averea personală au făcut ca toată lumea să piardă.
Pentru a ne face o imagine cat de cat corecta asupra efectelor economice generate de cele
doua crize, sa judecam lucrurile prin prisma a trei indicatori – evolutia PIB, evolutia somajului si
a numarului bancilor americane cu probleme.
 1. PIB – in perioada 1930-1933, deci in 4 ani de criza, PIB-ul SUA s-a contractat cu
26.7% comparativ cu valoarea din 1929, in timp ce actuala criza economica a generat doar un an
de scadere.

2. Rata somajului – in 1929, dupa ani de crestere economica semnificativa, rata somajului
in SUA se situa la 3.2%. Odata cu criza, numarul somerilor a crescut semnificativ, astfel ca in
1933, rata somajului a atins un maxim de 24.9%, dupa care a inceput sa scada.
In 1937, atunci cand programul The New Deal a incetat, rata somajului era de 14.3%, dar
abia la inceputul anilor `40 s-a reintors la valorile de dinaintea crizei.
Desi rata actuala a somajului pare mica in comparatie cu cea inregistrata in 1933,
americanilor le vor trebui cel putin 5-6 ani pana sa ajunga din nou la nivelul de dinaintea crizei.

3. Sistemul bancar – numarul bancilor care au intrat in faliment intre 1930 si 1933 a fost
de 9146, in 1934 continuand sa existe 14146 banci ce detineau active in valoare totala de
 46.4 mld dolari (~$740 mld in banii de astazi). Pe de alta parte, actuala criza a generat
falimentul a mai putin de 150 de banci, alte ~420 banci aflandu-se pe lista neagra.
Intre 1980-1994 au falimentat 2935 de banci, in timp ce pe lista neagra se aflau peste
1000, graficul mai jos:

4. Concluzii
 Lucrarea de faţă propune o analiză a cauzelor şi consecinţelor celor mai importante crize pe
care le-a traversat SUA ce au avut efect asupra economiei si populatiei ducand la mari schimbari
in sociatate.
Pe de-o parte pentru Marea Depresiune a fost o perioadă de mari inovații politice, majoritatea
reprezentate de reformele introduse de celebrul ”New Deal” al președintelui Franklin D.
Roosevelt și de încercările administrației de a rezolva problemele stringente ale statului: șomaj,
sărăcie șidezintegrarea economiei americane. A fost o perioadă în care numeroși americani au
cochetatcu gândul că Uniunea Sovietică ar putea fi modelul unei adevărate societăți umane. Dar,
mai presus de toate, a fost un deceniu în care scriitorii, artiștii și intelectualii americani au
experimentat formele noi ale lieraturii, picturii, teatrului.
Pe de alta parte, Marea Recesiune 2007-2008 a fost un alt tip de bulă. A crescut suficient
de mare încât, atunci când a izbucnit, a deteriorat economii întregi și a rănit milioane de oameni,
inclusiv mulți care nu speculau cu titluri garantate cu ipoteci.

Mulți subestimează pericolele reale care există astăzi în finanțele globale. Problemele nu
sunt legate de creșterea creditelor, care sunt relativ calde pe piețele industriale, în timp ce sunt
mai puternice pe piețele emergente, precum prețurile activelor legate de riscuri financiare.
Crizele financiare nu sunt previzibile: riscurile cresc atâta timp cât nu lovești puternic.