TEMA II

ANALIZA POTENŢIALULUI UMAN ŞI MATERIAL AL FIRMEI

3.1 Analiza asigurării firmei cu resurse umane

Desfăşurarea oricărei activităţi economico-sociale este indisolubil legată de

prezenţa şi intervenţia omului, care nu este numai purtătorul nevoilor de consum, ci şi
deţinătorul unor abilităţi ce-i permit să acţioneze în scopul satisfacerii acestora.
Desfăşurarea unei activităţi depinde într-o mare măsură de gradul de înţelegere,
motivare şi coordonare a factorului uman. În acest scop, resursele umane au devenit un
obiectiv major de preocupare a conducerii firmei, mai buna utilizare a acestora fiind o
cale de creştere a eficienţei.
Rolul pe care resursele umane îl au la scara întregii societăţi este recunoscut şi
poate fi argumentat prin faptul că:
 Forţa de muncă este singura creatoare de valoare;
 Eficienţa utilizării resurselor materiale şi informaţionale depinde de modul de
acţiune al resurselor umane;
 Resursele umane reprezintă factor creativ, activ şi coordonator al activităţii firmei.
Resursele umane reprezintă ansamblul aptitudinilor fizice şi intelectuale native
însumate cu experienţa acumulată în viaţa activă şi utilizată în activităţile specifice
fiecărei organizaţii şi cunoştinţele dobândite prin învăţare şi calificare.
Resursele de muncă reprezintă ansamblul resurselor umane din cadrul unei firme
pe care întreprinzătorul le utilizează în procesul de producere a bunurilor şi serviciilor
într-o perioadă de timp dată.
Ca resurse economice, resursele umane au o dublă apartenenţă: prima referindu-se
la sfera demografică. Prin potenţialul de muncă oferit, şi a doua referindu-se la sfera
economică prin randamentul oferit resurselor umane.
Caracteristica de factor de producţie hotărâtor şi determinant al resurselor umane
rezidă din următoarele caracteristici ale acestora:
 produc şi reproduc ceilalţi factori de producţie, contribuind la combinarea lor;
 au rol hotărâtor în procesul transformării celorlalte resurse în bunuri şi servicii,
reprezentând singurul factor de producţie capabil să realizeze noi valori;
 are capacitate creativă şi de inovare;
 este singura resursă ce are capacitatea să-şi cunoască şi să-şi învingă limitele;
 asigură coerenţă şi raţionalitatea activităţii economice şi contribuie decisiv la
sporirea eficienţei economice.
Resursele umane sunt uşor de identificat în cadrul unei firme, ele fiind
caracterizate prin: nivelul valorii adăugate pe categorii profesionale, numărul de salariaţi,
structură, durată de viaţă profesională, vechime, gradul de formare, nivelul de experienţă,
flexibilitate faţă de schimbări, ataşamentul faţă de firmă.
Problematica analizei utilizării resurselor umane cuprinde aspecte legate de
asigurarea firmei cu resurse umane şi utilizarea acestora.
3.1.1 Analiza asigurării cantitative cu forţă de muncă

Dimensiunea cantitativă a asigurării cu personal este dată de volumul activităţii

firmei şi eficienţa muncii. Pentru analiza cantitativă a personalului se utilizează un set de
indicatori:
 numărul mediu de salariaţi ce caracterizează situaţia acoperirii cu forţă de muncă
pe o anumită perioadă (lună, trimestru, an) şi se determină ca o medie aritmetică
simplă rezultată din împărţirea sumei efectivelor zilnice de salariaţi din perioada
respectivă şi durata calendaristică;
 numărul scriptic de salariaţi se referă la numărul de salariaţi cuprins în evidenţa
firmei, în baza unui document ce generează drepturi şi obligaţii atât pentru
angajatori cât şi pentru salariaţi (contract de muncă, convenţie de lucru);
 numărul efectiv de lucrători prezent la lucru caracterizează numărul de salariaţi
care sunt prezenţi la lucru indiferent de perioada de timp lucrată;
 numărul mediu admisibil de salariaţi ( ) evidenţiază efectivul de personal care
se justifică din punct de vedere economic, ţinând seama de gradul de îndeplinire a
programului de producţie şi de nivelul programat al productivităţii muncii;

= numărul mediu programat de personal

= indicele producţiei
 efectivul fiscal cuprinde numărul salariaţilor care figurează sau au figurat în
evidenţele firmei indiferent de perioada de timp lucrată şi care au beneficiat de o
anumită remuneraţie.
Analiza asigurării cantitative cu forţă de muncă trebuie să ţină cont de
caracteristicile activităţii productive, de complexitatea sa tehnică şi organizatorică.
Spre exemplu, în cazul creşterii gradului de automatizare şi mecanizare a
producţiei, creşterea efectivului de personal nu se justifică, în schimb apariţia unor noi
servicii de proiectare sau cercetare determină creşterea personalului din aceste
compartimente.
Analiza poate fi completată şi detaliată prin studierea modificărilor intervenite în
structura forţei de muncă pe categorii de salariaţi. Analiza structurală poate fi realizată în
funcţie de criteriile de grupare a personalului. Dacă ţinem cont de repartizarea salariaţilor
pe categorii socio-profesionale, analiza ne permite detalierea personalului având în
vedere funcţiile practicate:
 personal cu funcţii de conducere;
 personal cu funcţii de execuţie cu studii superioare;
 personal de execuţie cu studii medii;
 personal administrativ;
 muncitori calificaţi;
 muncitori necalificaţi.
Analiza structurii personalului se poate realiza în funcţie de scopul urmărit, şi
după alte criterii cum ar fi vârstă, sex, vechime în muncă, mediul din care provin, natura
contractului de muncă şi durata muncii, etc.
3.1.2 Analiza mişcării personalului

Realizarea performanţelor unor firme depinde de asigurarea cu personal conform

nevoilor sale, de structura, calitatea şi modul de folosire a acestuia. Eficienţa activităţii
economice este influenţată într-o măsură importantă de creşterea stabilităţii forţei de
muncă prin reducerea circulaţiei şi fluctuaţiei personalului şi permite ridicarea calificării
şi specializării salariaţilor cu rezultate asupra creşterii productivităţii muncii şi
îmbunătăţirea rezultatelor economice.
Modificarea în timp a efectivului de personal se realizează diferit în funcţie de
cauzele care au generat-o şi de contextul economico-social.
Mişcarea personalului reprezintă circulaţia acestuia, respectiv intrarea şi ieşirea sa
în funcţie de diverse cauze generatoare.
Fluctuaţia forţei de muncă presupune reducerea personalului ca urmare a ieşirilor
din firmă prin demisii, concedieri pentru diverse abateri disciplinare sau plecări fără
aprobarea unităţii şi are consecinţe negative cum ar fi:
 reducerea productivităţii muncii;
 scăderea ritmicităţii activităţii economice;
 creşterea cheltuielilor de calificare şi recalificare a personalului;
 scăderea calităţii producţiei;
 creşterea cheltuielilor de producţie.
Circulaţia salariaţilor este determinată de o serie de cauze atât de natură subiectivă
cât şi obiectivă şi pe care le putem grupa astfel:
1. cauze obiective:
- reducerea activităţii firmei care presupune faptul că în mediul
concurenţial existent firma traversează anumite dificultăţi ce reflectă fie
imposibilitatea firmei de a face faţă restricţiilor impuse, fie efectul unor
dezechilibre denatură economică;
- strategii neadecvate de recrutare şi asigurare cu personal care
conduc la scăderea performanţelor firmei (reducerea cifrei de afaceri,
reducerea profitului, a productivităţii muncii, scăderea rentabilităţii) şi a
imaginii firmei pe piaţă;
- modificarea gradului de înzestrare tehnică a muncii ca urmare a
progresului tehnic ce determină reducerea efectivului de personal şi are
consecinţe favorabile asupra modificării raportului de forţe dintre potenţialul
uman şi cel material ca urmare a achiziţionării de noi active corporale şi a
creşterii gradului de tehnicitate a acestora;
- plecări la studii, pensionări, decese.
2. cauze subiective:
- desfacerea contractului de muncă pentru diverse abateri disciplinare;
- plecări fără acordul societăţii;
- demisii;
- salarizări mai bune la alte societăţi.
Pentru caracterizarea mişcării salariaţilor se pot folosi următorii indicatori:
a) coeficientul plecărilor – se stabileşte ca raport între numărul total al salariaţilor care
pleacă din firmă într-o anumită perioadă din diverse cauze (P) şi numărul mediu
efectiv al salariaţilor din perioada respectivă ( ).
 Dacă raportăm numărul salariaţilor plecaţi în şomaj (S) la numărul mediu efectiv al
salariaţilor din perioada respectivă ( ), determinăm coeficientul plecărilor în
şomaj.

b) Coeficientul intrărilor caracterizează intensitatea intrării salariaţilor şi se determină

ca raport între numărul salariaţilor intraţi în firmă (I) şi numărul mediu efectiv al
salariaţilor din perioada analizată ( ).

c) Coeficientul circulaţiei totale se determină prin raportarea numărului total al

salariaţilor plecaţi şi intraţi în firmă într-o anumită perioadă de timp şi numărul
mediu efectiv al salariaţilor din perioada respectivă ( ).

d) Coeficientul de fluctuaţie caracterizează ponderea ieşirilor nejustificate în numărul

mediu efectiv al salariaţilor din perioada analizată ( ).

Dimensiunile fluctuaţiei determină modul în care personalul se integrează la locul

de muncă, climatul de muncă, relaţiile ce apar la nivelul locului de muncă,
satisfacţia muncii, gradul de cointeresare materială, condiţiile oferite la locul de
muncă, etc.
e) Coeficientul înlocuirilor caracterizează gradul de intensitate al înlocuirilor şi se
calculează raportând numărul salariaţilor intraţi în firmă şi a celor plecaţi într-o
anumită perioadă.

În studierea fluctuaţiei şi circulaţiei salariaţilor o importanţă deosebită o reprezintă

indicatorii ce caracterizează structura plecărilor pe locuri de muncă într-o anumită
perioadă.
Prin limitarea mişcării salariaţilor se creează premisele creşterii stabilităţii forţei de
muncă care se poate caracteriza prin următorii indicatori:
1. Gradul de stabilitate( Gs )se determina pe baza relaţiei :

2. Vechimea in aceeaşi unitate ( ) se determină ca raport între vechimea

totală exprimată în ani a fiecărui lucrător în aceeaşi firmă (v) şi vechimea
totală a acestuia:

Valoarea maximă a coeficientului este 1 si indică o stabilitate a

personalului foarte bună ,însă acest indicator are ca dezavantaj influenţa
valorilor parţiale ridicate ale salariaţilor tineri cu stagiul mic în muncă şi
 influenţa salariaţilor cu o vechime mare dar noi încadraţi în firma
respectivă.
3. Vechimea medie in aceeaşi societate ( ) caracterizează în termeni reali
stabilitatea forţei de muncă. Se poate calcula ca o medie aritmetică
ponderată a vechimii salariaţilor in aceeaşi unitate (v) şi numărul
salariaţilor având aceeaşi vechime (L)

Creşterea vechimii medii indică o stabilitate bună .Pe baza modelului enunţat
anterior se poate face o analiză factorială a vechimii medii la aceeaşi firmă evidenţiind
astfel in ce măsură influenţează modificarea fiecărui factor asupra modificării medii.
Etapele de calcul sunt următoarele:
Modificarea absolută a vechimii medii :

, din care:

a. Influenţa modificării structurii numărului de salariaţi asupra modificării

vechimii medii:

b. Influenţa modificării vechimii in aceeaşi unitate asupra modificării vechimii

medii:

3.1.3 Analiza calificării forţei de muncă

Analiza calificării forţei de munca urmăreşte modul în care firma se asigură cu

forţa de munca calificată si vizează doua aspecte respectiv caracterizarea situaţiei
calificării la un moment dat, evoluţia acesteia şi situaţia concordanţei dintre
complexitatea lucrărilor si nivelul calificării forţei de munca în alte cuvinte modul
cum este utilizată forţa de muncă calificată.
Salariaţii sunt diferenţiaţi pe nivele de calificare care sunt stabilite in funcţie de
complexitatea lucrărilor şi importanţa muncii .Cu cât ponderea salariaţilor
calificaţi va fi mai mare cu atât aprecierile privind calificarea vor fi mai
favorabile. Fiecare firma trebuie să–şi stabilească prin contractul colectiv de
munca propriul sistem de calificare a salariaţilor ce trebuie corelat cu sistemul de
salarizare avându-se in vedere posibilităţile financiare ale acesteia. Diferenţierile
pe nivele de calificare se stabilesc pe funcţii în funcţie de necesităţile firmei
ţinându-se seama de complexitatea lucrării ,gradul de răspundere şi nivelul de
pregătire necesar pentru realizarea sarcinilor. Încadrarea şi promovarea în funcţii
se face pe baza criteriilor proprii firmei,respectând legislaţia în vigoare, ţinând
 cont de competenţa profesională exprimată prin nivelul studiilor ,calităţile
profesionale şi prin rezultatele obţinute în activitatea anterioara,etc.
Indicatorii specifici ce caracterizează calificarea personalului sunt:
A Coeficientul mediu al calificării ( ) se determină ca medie aritmetică
ponderata între categoria de calificare ( ) şi numarul de salariati pe
fiecare categorie de calificare ( )

Tendinţa de creştere a coeficientului mediu de calificare demonstrează calificarea

firmei pentru creşterea calificării lucrătorilor .
B Gradul complexităţii lucariilor executate( ) calculează ca medie
aritmetica ponderată categoriei de complexitate a lucrărilor ( ) cu
volumul lucrărilor pe categorii de complexitate ( ).

Analiza modului de utilizare a forţei de munca potrivit calificării trebuie corelată cu

complexitatea lucrărilor executate conform tehnologiei de producţie,folosirea lucrătorilor
în conformitate cu cerinţele progresului tehnic influenţând favorabil atât creşterea
productivităţii muncii cat si a eficientei generale.
Din analiza comparativă a celor doi indicatori rezultă trei situaţii posibile în modul de
utilizarea a forţei de muncă calificate,astfel:
1. , indică faptul că lucrări de categorii superioare sunt efectuate de personal
ce are calificare inferioara, cu rezultate nesatisfăcătoare pe linia calităţii
producţiei şi productivităţii influenţând indirect valoarea produselor şi profitul.
2. , când exista lucrări de categorie inferioară ce sunt executate de lucrători
ce au calificare superioară generând cheltuieli cu salarizarea mai mari decât
sunt necesare ce au consecinţe negative asupra costurilor şi implicit asupra
eficienţei firmei .
3. , când există o concordantă deplină între complexitatea lucrărilor si
calificarea lucrătorilor.

3.1.4 Analiza timpului de muncă

Creşterea eficienţei firmei este nemijlocit legată de folosirea completă a fondului de timp
de muncă. La baza analizei stă utilizarea balanţei timpului de muncă şi urmăreşte
descoperirea rezervelor existente în scopul utilizării complete a acestuia precum şi a
cauzelor utilizării incomplete evidenţiind efectele economice ale mobilizării rezervelor
existente. În balanţa indicatorii sunt exprimaţi în om-zile şi în om-ore pentru a evidenţia
atât pierderile de timp în zile cat şi cele în ore din cadrul zilei de lucru.
Principalii indicatori ce caracterizează folosirea timpului de munca sunt :
a.Fondul de timp calendaristic (T) se calculează ca produs între numărul
mediu de salariaţi ( ) şi numărul de zile calendaristice(z) ale perioadei
analizate atunci când se exprimă în om-zile sau fondul de timp calendaristic
exprimat în om-zile şi durata normala a unei zile de lucru în ore (h) atunci când
indicatorul se exprimă în om-ore .
;

b. Fondul de timp maxim disponibil ( ) se calculează :

- ca diferenţa între fondul de timp calendaristic(T) şi fondul de timp afectat
repausului săptămânal, sărbătorilor legale , zilelor nelucrătoare şi zilelor
afectate concediilor de odihnă( )
- ca sumă între timpul efectiv lucrat - (exclusiv timpul lucrat
suplimentar) şi timpul neutilizat ( ) din cauze obiective (întreruperi în
cadrul schimbului,concedii de maternitate ,de boala ,fără plata ,absenţe
motivate,program redus )sau subiective (absenţe nemotivate ,greve).

c. Durata medie normală a zilei de lucru ( ) se determină ca produs între

structura salariaţilor pe categorii ( ) şi durata normală a zilei de lucru (
).Durata normala a zilei de lucru reprezintă o mărime care se stabileşte prin
contractul individual de muncă cu respectarea legislaţiei în vigoare şi care este
diferită în funcţie de specificul activităţii şi de categoria de salariaţi.

d. Coeficientul de utilizare a fondului maxim disponibil ( ) caracterizează

ponderea timpului efectiv utilizat în fondul de timp maxim disponibil .

Pe baza acestui coeficient se poate determina ponderea timpului neutilizat în fondul

maxim disponibil :
e. Gradul de programare a fondului de timp calendaristic ( ):

f. Gradul de utilizare al fondului de timp calendaristic ( )

g. Gradul de utilizare a duratei medii normale a zilei de lucru ( )

 3.1.5 Analiza eficienţei utilizării resurselor umane

Orice firmă dispune de resurse limitate fapt ce se repercutează asupra utilizării cu eficienţa
a factorilor de producţie antrenaţi in activitatea economică .Pentru creşterea eficienţei
firmei întreprinzătorul trebuie să-şi mărească volumul bunurilor produse şi vândute
respectiv sa crească productivitatea factorilor utilizaţi .Productivitatea muncii reflectă
eficienţa cu care a fost cheltuită munca şi evidenţiază însuşirea acestui factor de producţie
de a crea în anumite condiţii o cantitate de valori de întrebuinţare intr-o perioadă de
timp.
Ca orice indicator de eficienta productivitatea muncii se poate calcula fie ca raport între
efectele obţinute(rezultate obţinute) şi eforturile făcute de firmă (resursele umane) sau
invers .Efectele obţinute pot lua forma producţiei realizate exprimate în unităţi fizice sau
valorice, cifrei de afaceri ,valorii adăugate ,profitului ;eforturile(cheltuielile de muncă)
pot fi exprimate în număr de salariaţi ,numărul de zile lucrate ,numărul de ore
lucrate,cheltuielile salariale .
Productivitatea muncii se prezintă sub doua forme ca productivitate medie şi ca
productivitate marginală..
Productivitatea medie a muncii în funcţie de modul de exprimare a efectelor obţinute se
poate determina astfel :
a) Pe baza producţiei obţinute exprimată fizic si valoric :
- productivitatea fizică a muncii :

- productivitatea valorică a muncii :

Modul de exprimare al productivităţii depinde de omogenitatea sau eterogenitatea
produselor de nivelul la care se calculează indicatorii: importanţa indicatorilor valorici
decurge din necesitatea exprimării întregului volum de activitate aceasta exprimare
constituind etalon general ceea ce oferă posibilitatea efectuării unor corelaţii multiple
cu alţi indicatorii.
Productivitatea medie a muncii se poate calcula pe total societate ca o medie aritmetică
ponderată a productivităţii pe secţie( ) şi numărul de salariaţi pe secţie ( )

b) Pe baza valorii adăugate :

În funcţie de modul de exprimare a cheltuielilor de muncă deosebim următorii

indicatori de productivitate :
 a) Productivitate medie anuală a muncii :

b) Productivitate medie zilnică:

c) Productivitate medie orară:

Productivitatea medie anuala poate fi scrisa după următoarea relaţie :

, unde:
– numărul mediu de ore efectiv lucrate in medie de un salariat pe zi
- numărul mediu de zile lucrate pe un an
- productivitatea medie orară.
Pe baza modelului de mai sus se poate realiza analiza factorială a productivităţii medii
anuale .
Productivitatea marginală cuantifică sporul de producţie obţinut cu ajutorul unei cantităţi
suplimentare din factorul muncă în condiţiile menţinerii constante a celorlalţi factori de
producţie. Productivitatea marginală a muncii se determină după următoarea formulă:

Un indicator care completează informaţiile furnizate de productivitatea marginală este

elasticitatea producţiei in funcţie de factorul muncă care reprezintă raportul dintre
modificarea producţiei şi variaţia factorului muncă şi reflecta creşterea procentuală a
producţiei la o modificare cu un procent a factorului muncă:

În funcţie de nivelul coeficientului de elasticitate (E), curba volumului de activitate poate

fi împărţita in 3 zone:
- Dacă - zona randamentelor crescătoare
- Dacă - zona randamentelor descrescătoare
- Dacă - zona randamentelor negative
-

3.1.6 Analiza posibilităţilor de sporire a productivităţii muncii

Productivitatea muncii este rezultanta unei multitudini de factori între care un loc
important îl ocupă calitatea factorului uman implicat în desfăşurarea oricărui proces
productiv. Analiza modului în care influenţează acest factor se bazează pe luarea în
considerare a tuturor elementelor factoriale, care determină integrarea forţei de muncă
în cadrul micro-sistemului om-obiectul muncii – maşină - mediu, sistem care permite
cercetarea interacţiunilor şi condiţionărilor reciproce ale acestor elemente. Creşterea
 productivităţii muncii reprezintă, practic, efectul unui nou mod de combinare a forţei de
muncă cu mijlocul de muncă creat, al organizării superioare a muncii, care au marcat
întotdeauna trecerea la etape superioare de eficienţă a muncii,concretizată în obţinerea
unui volum mai mare de produse cu un volum mic de muncă prin economisirea
timpului .Productivitatea muncii este influenţata de mai mulţi factori :
1. factori de natură bio-psiho-sociologică ;
2. factori legaţi de managementul firmei ;
3. factori privind introducerea progresului tehnic ;
În cadrul primei grupe de factori sunt cuprinşi factori biologici (vârsta,sex,stare de
sănătate ),psihologici (motivaţii,aptitudini),sociologici(condiţii de viata ,caracteristicile
mediului politic,spiritual ,familial ).Factorii din aceasta grupa sunt complecşi şi dificil
de cuantificat .
Studiile au demonstrat ca există soluţii practice pentru valorificarea potenţialului
salariaţilor în activitatea pe care o desfăşoară.
Legat de a doua grupa de factori la nivelul firmei s-a demonstrat ca exista un
raport direct intre modul cum este gestionat capitalul uman si productivitatea firmei,
angajaţii cu nivel înalt de pregătire sunt surse directe ale inovaţiei,creativităţii,deci si a
competitivităţii. De asemenea stabilirea principiilor corecte de motivare materială şi
nematerială a personalului duce la creşterea productivităţii muncii. S-a demonstrat ca
principalele motivaţii care implicit au influenta si asupra productivităţii muncii sunt:
 dezvoltarea personală sub aspectul avansării în carieră şi al creşterii abilităţilor
personale(34%);
 asigurarea unui mediu şi a unor condiţii de muncă favorizante(30%);
 obţinerea de satisfacţii din realizarea sarcinilor aferente postului şi dobândirea
sentimentului de împlinire profesională(29%);
 realizarea de beneficii materiale(7%).
Astfel, managerii dispun de un adevărat instrumentar motivaţional. Ei trebuie să
decidă care instrument sau care metodă motivaţională sunt mai potrivite într-o anumită
situaţie. Utilizarea instrumentarului managerial trebuie să fie dublată de abordarea
profund umană a angajaţilor. Abilitatea de a le păsa, de a se preocupa de oameni, pe care
trebuie să o deţină managerii nu creează doar un mediu de lucru mai plăcut, ci determină
o mai mare productivitate. Managerii nu îşi pot permite să înlocuiască frecvent angajaţii
valoroşi care pleacă din organizaţie. Ei trebuie să găsească o cale prin care să facă
organizaţia atractivă şi să ofere salariaţilor motive puternice să nu plece. O modalitate de
a atinge acest ţel este de a echilibra preocuparea faţă de rezultatele muncii şi preocuparea
faţă de oamenii care obţin acele rezultate. Analizele economice pun in evidenta
contribuţia expansiunii cunoştinţelor de orice tip ,dar mai ales ştiinţifico-tehnice la
creşterea productivitãţii muncii,de aceea preocuparea managerilor trebuie sa fie aceea de
a promova forţa de munca instruita capabila sã facã faţã tehnologiilor sofisticate.
Managementul resurselor umane poate influenţa productivitatea, prin schimbarea
competenţelor angajaţilor şi a nivelelor de motivare care pot conduce la o mai rapidă şi
mai bună executare a operaţiunilor aferente fluxului afacerii.
Intensitatea managementul resurselor umane poate influenţa productivitatea în mod
direct, modificând competenţele şi nivelurile de motivare prin diferite metode: utilizarea
trainingul,utilizarea eficienta a sistemului de retribuire prin oferirea de satisfacţii
materiale,folosirea tehnicilor performante de selecţie,participarea salariaţilor la
beneficii ,reducerea fluctuaţiei si circulaţiei salariaţilor prin diverse metode
motivaţionale, îmbunătăţirea climatul social si reducerea numărului de conflicte de
muncă.
Progresul tehnic determină creşterea calităţii activităţii la nivelul exigentelor din ce în ce
mai crescute în cadrul unei economii concurenţiale. În cadrul activităţii industriale se
cuantifica efectul mecanizării şi automatizării anumitor operaţii din fluxul tehnologic
asupra nivelului productivităţii pe produse,efectele raţionalizării tehnologiei ,dezvoltării
bazei materiale ,etc.

3.2 Analiza gestiunii mijloacelor fixe

3.2.1. Analiza dinamicii structurii şi stării funcţionale a mijloacelor fixe

Mijloacele fixe reprezintă elemente care sunt indispensabile realizării obiectului

de activitate al unei firme .Potrivit standardelor internaţionale de contabilitate mijloacele
fixe reprezintă imobilizării corporale destinate a fi utilizate în producţia de bunuri si
servicii ,pentru a fi închiriate la terţi sau în administraţia întreprinderii pe o perioada mai
mare de un exerciţiu contabil. Mijloacele fixe sunt considerate resurse controlate de
firmă, rezultate ale unor evenimente trecute şi de la care se aşteaptă să genereze beneficii
economice viitoare şi care cuprind:clădiri, construcţii speciale ,maşinii,utilaje,instalaţii de
lucru ,aparate şi instalatii de măsura ,control şi reglare, mijloace de
transport ,animale ,plantaţii,unelte,dispozitive,instrumente ,mobilier şi aparatură de
birotică şi alte active corporale imobile.
Dimensiunea mijloacelor fixe de care dispune firma este data de valoarea lor care
poate fi identificată in funcţie de momentul evaluării în :
- Valoare de intrare ce reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate
pentru achiziţia ,transportul,montajul şi punerea în funcţiune a unui
mijloc fix sau cheltuielile de producţie pentru mijloacele fixe realizate
în interiorul firmei .
- Valoare actualizată care cuprinde reevaluări ale mijloacelor fixe
respectând legislaţia în vigoare. Reevaluarea mijloacelor fixe este
obiectiv necesara pentru cunoaşterea patrimoniului la un moment dat
deoarece modificarea acestuia are consecinţe legate de creşterea
capacitaţii de îndatorare ,creşterea amortizării viitoare şi modificarea
indicatorilor de eficiente realizaţi pe baza indicatorilor de eficientă .
Participarea capitalului fix la procesul de producţie determină identificarea valorii
acestora în funcţie de starea lor :
- valoare completă care nu tine seama de uzura înregistrată în procesul de
producţie ;
- valoarea rămasă care se obţine prin diminuarea valorii complete cu
uzura respectiv cu valoare transferată în bunurile create ;
- valoarea reziduală cuprinde valoarea recuperărilor rezultate la scoaterea
din funcţiune ;
Analiza mişcării mijloacelor fixe este necesară întrucât procesul de îmbătrânire
al acestora este obiectiv ,deprecierea fizică sau morală a mijloacelor fixe implică
reînnoirea acestora, iar dezvoltarea sau restrângerea activităţii economice atrage după
sine creşterea sau diminuarea stocului de mijloace fixe .
Mişcarea capitalului fix se poate analiza pe baza balanţei mijloacelor fixe care se
prezintă astfel:
, unde :
si - mijloace fixe la începutul şi sfârşitul perioadei
- mijloace fixe intrate în cursul perioadei
- mijloace fixe ieşite în cursul perioadei
Analiza mişcării capitalului fix se realizează pe baza a doi indicatori :
1. Coeficientul reînnoirii capitalului fix ;

2. Coeficientul scoaterii din funcţiune a capitalului fix ;

Evoluţia mijloacelor fixe trebuie analizata în corelaţie cu evoluţia producţiei şi a

cifrei de afaceri ,devansarea ritmului mijloacelor fixe de către ritmul cifrei de afaceri
reprezentând expresia folosirii eficiente a mijloacelor de muncă ale firmei .
Dinamica fondurilor fixe se analizează cu ajutorul indicatorilor de
dinamică :indici,modificări absolute şi modificări relative .
Structura mijloacelor fixe îndeplineşte o funcţie importantă în eficienţa generală a
activităţii firmei de orientare a investiţiilor către acele categorii de mijloace fixe care
concura nemijlocit la obţinerea producţiei .
Schimbările structurale ce intervin la nivelul mijloacelor fixe se pot calcula prin
determinarea ponderii fiecărei categorii de fonduri fixe ( )in volumul total al
mijloacelor fixe ( ).

Analiza structurală a mijloacelor fixe tine cont de diferitele criterii de clasificare a

acestora: în funcţie de natura a lor , pe funcţiuni ale întreprinderii ,pe segmente de
activitate şi segmente geografice ,pe forme de proprietate .
Starea mijloacelor fixe se caracterizează prin determinarea unor indicatori ca :
1. Gradul uzurii fizice ( ) care are la baza determinării lui informaţii privind mişcarea
mijloacelor fixe pe categorii şi pe total , se calculează prin raportarea uzurii(U) la
valoarea de inventar a mijloacelor fixe de la sfârşitul perioadei ( ) şi indică
proporţia procentuală în care mijloacele fixe au fost utilizate în limitele duratei de
funcţionare normale .
2. Coeficientul mediu de uzură ( ) se determină prin raportarea sumei amortizării
cumulate ( ) la suma valorii de inventar complete ale mijloacelor fixe(
).
 Modificarea mărimii ratei oferă informaţii despre politica de investiţii a
firmei,creşterea ratei indică învechirea mijloacelor fixe ,diminuarea ratei indică înnoirea
lor iar stabilitatea acesteia demonstrează menţinerea stării actuale .
3. Gradul de reînnoire( ) rezultat ca raport între valoarea fondurilor fixe intrate prin
investiţii ( ) şi valoarea totală a fondurilor fixe ( ) ,indică eficienţa
programului de investiţii în raport cu capacităţile existente .O valoare mare a
indicatorului exprimă preocupările firmei pentru dezvoltarea capacitaţilor productive
pentru obţinerea unui volum ridicat de producţie datorat noilor mijloace de muncă ce
intra în funcţiune. Creşterea nejustificată a acestui coeficient determină o serie de
riscuri legate de modificări ale conjuncturii economice ,modificări tehnologice
rapide ,neasigurarea sporului de productivitate vizat sau neasigurarea vânzării
produselor realizate cu noile capacitaţi.

4. Gradul de modernizare ( ) reprezintă ponderea în totalul mijloacelor fixe ( )a

celor modernizate( ).

Situaţia reparaţiilor este legată de situaţia fondurilor fixe , întreruperile frecvente

produc dereglări în funcţionarea instalaţiilor ,accelerează uzura lor şi de aceea ele trebuie
reparate . Analiza economică trebuie să examineze ansamblul de măsuri pentru păstrarea
stării funcţionale a maşinilor şi instalaţiilor, a tuturor mijloacelor fixe , masurile de
îngrijirii curente (revizii curente) cât şi cele de natură capitală care trebuie efectuate în
termenele stabilite şi corespunzătoare din punct de vedere calitativ.

3.2.2. Analiza folosirii extensive a mijloacelor fixe

Îmbunătăţirea folosirii extensive a mijloacelor fixe presupune utilizarea deplină a

parcului aflat în dotarea firmelor şi se poate caracteriza printr-o serie de indicatori:
1. Coeficientul de instalare a parcului inventar ( ) se determină ca raport între
mijloacele fixe instalate ( ) indiferent daca acestea funcţionează sau nu şi
numărul de mijloace fixe existente în inventar .
 2. Coeficientul de funcţionare a parcului instalat ( ) se determină ca un raport
între mijloacele fixe aflate în funcţiune( ) şi numărul mijloacelor fixe instalate
( ).

3. Coeficientul de funcţionare a parcului inventar ( ).

Creşterea coeficientului de folosire se poate realiza prin instalarea şi punerea în

funcţiune a tuturor mijloacelor fixe aflate în dotarea firmei precum şi prin reducerea
duratei de imobilizare a mijloacelor fixe pe timpul reviziilor periodice şi reparaţiilor
capitale.
Analiza gradului de utilizare extensivă a mijloacelor fixe se poate completa cu
analiza timpului de funcţionare a acestora ,analiză care utilizează balanţa timpului de
lucru . Balanţa timpului de lucru oferă datele necesare analizei gradului de utilizare a
fondului de timp evaluat în om-zile şi om-ore în vederea descoperiri rezervelor
disponibile de timp şi a cauzelor utilizării incomplete a acestuia şi cuprinde o serie de
indicatori:
1. Fondul de timp calendaristic ( ) se determină astfel :
,unde
- mijloace fixe
Z - numărul de zile
calendaristice

2. Fondul de timp nominal ( ) se determină scăzând din fondul de timp

calendaristic ( ) timpul corespunzător duminicilor şi sărbătoririlor
legale ( ).

3. Fondul de timp disponibil ( ) se determina prin scăderea din fondul de

timp nominal ( ) fondului de timp pentru întreruperi programate( )
(reparaţii capitale programate ) şi a opririlor tehnologice programate( )
.

4. Fondul de timp programat ( ) reprezintă diferenţa dintre fondul de

timp disponibil( ) şi timpul aferent schimbărilor neprogramate ( ).

5. Fondul de timp efectiv ( ) exprimă mărimea timpului efectiv de

funcţionare a maşinilor şi utilajelor şi se determină ca diferenţa între
fondul de timp programat( ) şi timpul aferent întreruperilor accidentale
(neprogramate) ( )
 Pornind de la indicatorii ce formează balanţa timpului de lucru se pot calcula o serie de
indici:
1. Indicele utilizării fondului de timp disponibil ( ) care se determină ca raport
între timpul efectiv ( ) şi timpul disponibil ( ).

2. Indicele utilizării fondului de timp programat ( ) se calculează prin

raportarea timpului efectiv( ) la timpul programat ( ).

Folosirea incompletă a timpului de lucru al fondurilor fixe, are ca efect principal

diminuarea volumului producţiei ,care se poate cuantifica astfel:
, unde
- sporul de producţie ce se putea obţine pe
seama întreruperilor accidentale
- randamentul mediu pe oră

3. Indicele folosirii incompletă a timpului de lucru al maşinilor şi utilajelor ( )

ce se determină prin raportarea timpului aferent întreruperilor accidentale ( )
la fondul de timp maxim disponibil pe un utilaj ( ) astfel:

4. Coeficientul de schimburi al fondurilor fixe ( ) care se determină prin

raportarea numărului de utilaje care au funcţionat în fiecare schimb ,la numărul
de utilaje folosite în schimbul cu activitate maximă (care este de obicei
schimbul întâi).

unde,

- numărul de fonduri fixe folosite în

fiecare schimb ;
- numărul de fonduri fixe folosite în
schimbul cu activitate maximă.

3.2.3. Analiza intensivă a folosirii mijloacelor fixe

Utilizarea extensivă a fondurilor fixe în procesul de producţie ce determină creşterea

volumului de bunuri şi servicii prin majorarea timpului efectiv de funcţionare în urma
reducerii pierderilor de timp , ţinând cont de randamentul de utilizare a acestora
constituie o rezerva limitată de creştere întrucât timpul maxim de funcţionare a unui utilaj
este de 24 h pe zi. Singura soluţie de creştere a producţiei exceptând investiţiile
suplimentare în vederea creşterii capacitaţilor productive şi suplimentarea locurilor de
muncă o reprezintă folosirea intensivă a fondurilor fixe. Ridicarea nivelului tehnic al
utilajelor ,calificarea personalului îmbunătăţirea organizării producţiei reprezintă câteva
din căile care duc la folosirea intensivă a mijloacelor fixe. Rezultatul folosirii intensive a
fondurilor fixe presupune obţinerea unei producţii mai mari pe o maşina în aceeaşi
unitate de timp de lucru .
Utilizarea intensivă a activelor fixe presupune folosirea unui şir de indicatori ce
caracterizează randamentul pe maşina-oră măsurat prin rezultatele obţinute: producţie
fizică,valorică ,cifră de afaceri,valoare adăugată, profit :
1. Coeficientul utilizării intensive a utilajului ( ) oferă informaţii despre
modul de funcţionare în parametri proiectaţi al utilajului ,despre timpul de
funcţionare al utilajului şi cauzele care generează încadrarea acestora in
limitele prevăzute întrucât utilizarea intensivă reflectă cantitatea şi calitatea
producţie obţinute.

unde ,
Q – volumul producţiei obţinute;
K-caracteristica tehnica a utilajului
(volum,suprafaţa ,capacitate );
T – timpul de funcţionare a utilajului .

În practică se determină atât valorile prevăzute cât şi valorile efective ale

coeficientului utilizării intensive întrucât se urmăreşte depistarea rezervelor folosirii
complete a capacitaţii productive care se referă la existenta unor locuri înguste , folosirea
capacitaţilor noi intrate în funcţiune , existenta unor noi întreruperi în aprovizionare de
materiale, modificarea termenului aferent reparaţiilor. Modificarea coeficientului de
utilizare intensivă se datorează influenţei a trei factori :
- caracteristica utilajelor ;
- timpul de funcţionare ;
- volumul producţiei;
2. Gradul de utilizare al capacitaţii de producţie ( ) se determină ca raport
între producţia obţinută (Q) şi capacitatea maximă de producţie (
).Capacitatea de producţie poate fi exprimată atât fizic prin producţia fizică pe
unitatea de timp sau timpul de funcţionare maxim în ore sau zile şi valoric
prin valoarea producţiei realizată într-o unitate de timp .Acest indicator poate
fi calculat la nivelul firmei sau pe subdiviziuni organizatorice, se utilizează
pentru determinarea costului subactivităţii respectiv a costului neutilizării
utilajelor .
 3. Randamentul mediu al mijloacelor fixe( ) reprezintă cantitatea fizică sau
valorică(Q) pe unitatea de factor utilizat ce poate fi exprimat atât în număr de
utilaje( ) fie în timpul de funcţionare a acestora(T).
sau
Legătura între modul de utilizare intensivă şi extensivă este exprimată prin
valoarea producţiei (Q) exprimată în funcţie de numărul de utilaje ( ) timpul
mediu lucrat de un utilaj ( ) şi randamentul mediu al utilajului ( ).

Aprecierea eficientei mijloacelor fixe are la baza un sistem de indicatori care corelează
efectele obţinute cu eforturile făcute la nivelul firmei altfel se pot determina rate de
eficienta în funcţie de caracteristicile activităţii :
a. eficienţa fondurilor fixe exprimată în funcţie de producţia obţinută şi destinată
vânzării(valoarea producţiei marfa la 100 lei fonduri fixe ) ,este un indicator ce
corelează fondurile fixe şi capacităţile de producţie :

b. Cifra de afaceri ce revine la 100 de lei fonduri fixe :

c. Valoarea adăugată la 100 lei fonduri fixe :

d. Profitul ce revine la 100 lei fonduri fixe :

Aceşti indicatori caracterizează modul în care eficienţa utilizării fondurilor fixe participă
la creşterea cifrei de afaceri , a profitului,a valorii adăugate,la reducerea costurilor pe
unitatea de produs, la îmbunătăţirea calităţii producţiei,la creşterea eficientei de ansamblu
a firmei.

3.3.Analiza gestiunii activelor circulante

Desfăşurarea normală a procesului de producţie presupune asigurarea firmei cu

active circulante din punct de vedere cantitativ ,calitativ şi la termen de aceea o analiză a
gestiunii activelor circulante presupune dezbaterea unor probleme legate de
aprovizionarea firmei cu active circulante, consumul si eficienţa acestora.
Analiza cantitativă are în vedere volumul producţiei ,structura producţiei şi
consumurile specifice ale diferitelor categorii de materiale .Stabilirea gradului de
asigurare cantitativa şi calitativă a procesului de producţie cu active circulante trebuie
realizată în strânsa legătură cu desfăşurarea ritmică a aprovizionării determinarea
gradului de utilizare a resurselor materiale în raport cu producţia obţinută .
 În legătură cu aprovizionarea tehnico-materială, analiza presupune examinarea
următorilor parametri : necesarul lunar,necesarul zilnic , situaţia stocurilor si a intrărilor
de materiale ,situaţia contractelor cu furnizorii (informaţii despre termenele de livrare şi
termene de achitare a facturilor ), efectul lipsei unor materiale ca urmare a întârzierii
livrării în cantităţile , calităţile şi sortimentele cerute.
Stocurile de materiale reprezintă imobilizări de active circulante ce trebuie
dimensionate cât mai judicios corespunzător naturii şi destinaţiile lor ,în scopul asigurării
ritmicităţii activităţii productive .
Realizarea procesului de aprovizionare cu respectarea calităţii materialelor
achiziţionate se reflectă în calitatea produsului finit şi în creşterea capacitaţii competitive
a firmei .
Consumul de active circulante se caracterizează prin doi indicatori :consumul
total( ) şi consumul specific( ).
, unde:
- stoc iniţial; i - intrări ; e - ieşiri ; - stoc final .
Consumul specific reprezintă cantitatea de materiale consumată pentru obţinerea
unei unităţi de produs şi arată eficienţa utilizării materialelor .
, unde q-cantitatea dintr-un anumit produs
Analiza consumurilor specifice interesează conducerea firmei întrucât creşterea
producţiei şi obţinerea de bunuri performante reprezintă una din căile de creştere a
eficienţei de ansamblu a organizaţiei. Introducerea progresului tehnic, determinarea pe
baze tehnico-ştiinţifice a normelor de consum ,introducerea şi respectarea
acestora,reciclarea materialelor refolosibile ,utilizarea înlocuitorilor constituie câteva căi
de reducere a consumurilor specifice la nivelul firmei .
Analiza eficientei utilizării activelor circulante reprezintă o cale de creştere a profitului şi
de eliberare a unor fonduri care pot fi utilizate în scopul obţinerii de noi câştiguri şi
foloseşte un set de indicatori sintetici :
a. Valoarea producţiei exerciţiului la 100 lei active circulante consumate ;
b. Valoarea adăugată la 100 lei active circulante consumate ;
c. Consumul de resurse materiale ce revine la 100 lei profit brut;
d. Gradul valorificării resurselor materiale ;
e. Cifra de afaceri la 100 lei active circulante consumate.