Management bancar Conf.univ.dr.

Irena Munteanu

TEMA 5

ADECVAREA CAPITALULUI

INTRODUCERE

Întreaga activitate bancară este influenţată direct sau indirect de disponibilitatea

şi costul capitalului, deoarece capitalul este un element principal în delimitarea
siguranţiei şi bunei funcţionări a unei instituţii de credit. O bază adecvată de capital este
un pilon de siguranţă în asumarea riscurilor specifice activităţii bancare. Capitalul
absoarbe pierderile posibile şi furnizează necesarul de încredere pentru deponenţi, fiind
în acelaşi timp un element determinant în estimarea capacităţii de creditare a băncii.
De cele mai multe ori, costul şi valoarea capitalului influenţează poziţia băncii în
competiţia cu celelalte instituţii de credit. Un nivel adecvat al capitalului asigură
stabilitate, permite absorbirea pierderilor şi oferă protecţie deponenţilor şi creditorilor.
Caracteristicile mai importante pe care trebuie să le aibă capitalul unei bănci sunt: să fie
permanent; să nu genereze cheltuieli fixe obligatorii şi să permită subordonarea legală
faţă de drepturile clienţilor şi a debitorilor.
Reglementările bancare legate de capitalul băncii au ca scop determinarea unui
management prudent al riscurilor asociat cu structuri unitare ale bilanţurilor. Ţinând cont
de experienţele nefericite ale falimentelor bancare, de-a lungul timpului, autorităţile
monetare s-au preocupat pentru introducerea unor cerinţe privind capitalul băncii. La
sfârşitul anilor '80, Comitetul de la Basel din domeniul supravegherii bancare a preluat
iniţiativa de a dezvolta un standard de adecvare a capitalului bazat pe risc.
Implementarea acestor reglementări avea ca scop obţinerea unei convergenţe
internaţionale a reglementărilor de supraveghere a capitalului adecvat, pentru băncile
cu activitate internaţională. Această iniţiativă a dat naştere Acordului Basel I şi ulterior
Acordului Basel II şi Basel III.

1
Management bancar Conf.univ.dr. Irena Munteanu

DE LA BASEL I LA BASEL II

Comitetul Basel, format din 13 autorităţi bancare de reglementare din tot atâtea
ţări puternic industrializate, a elaborat acordurile Basel I (1988), Basel II (2004) şi Basel
III (2010-2011), care stabilesc standarde pentru măsurarea riscului de către bănci,
impunând anumite alocări de capital pentru acoperirea acestor riscuri. Comitetul Basel
are în vedere trei obiective, pe baza cărora au fost elaborate acordurile şi anume:
siguranţa, eficienţa şi soliditatea.
De la naşterea sa în 1974, rolul Comitetului de la Basel pentru Supraveghere
Bancară (BCBC- Basel Committee on Banking Supervision) a fost să promoveze
stabilitatea sistemului bancar global. Când, în ultimii ani ai deceniului ’80, a devenit mai
mult decât evident faptul că diferitele practici de reglementare favorizau instituţii
bancare din anumite zone geografice, Comitetul Basel a lansat Acordul Basel I, menit
să reglementeze cerinţele de capital minim (1988). În cadrul conferinţei organizate la
Basel s-a susţinut ideea că la nivelul băncii, capitalul este un mijloc de a contrabalansa
pierderile, un instrument de reducere a riscurilor şi un element generator de încredere
pentru deponenţi. Contribuţia esenţială pe care o aduce primul acord de la Basel,
devenit aplicabil în 1992, este aceea a unui capital minim definit în funcţie de riscuri, din
perspectiva solvabilităţii. Textul acordului de la Basel a fost aplicat în Uniunea
Europeană sub denumirea de Norma de solvabilitate europeană.
Acordul din 1988 impune băncilor din ţările dezvoltate un capital egal cu minim 8%
din volumul activelor ajustate în funcţie de riscuri. Capitalul, conform acordului, este
compus din: capitaluri proprii de bază, numite şi Nivelul 1; capitaluri complementare sau
Nivelul 2.
Nivelul 1 cuprinde capital social şi rezerve, din care se deduc pierderile din anul
curent, viitoarele restituiri de taxe şi impozite şi activele intangibile (fondul de comerţ).
Nivelul 2 cuprinde provizioanele şi rezervele din reevaluare, datoria subordonată.

Capitalul de nivel 1 (Tier 1)

Deoarece în anii ’80 s-a intensificat utilizarea instrumentelor de capital inovatoare
pe piaţa financiar-bancarǎ, Comitetul de la Basel a adus în atenţie în anul 1988 aceastǎ
problemǎ, tocmai pentru a sprijini adecavarea capitalului. Conform comunicatului de
presǎ emis, instrumentele de capital inovatoare trebuie sǎ fie limitate faţă de capitalul
de nivel 1. S-a subliniat din nou cǎ acţiunile ordinare, rezervele şi rezultatul reportat
sunt cele care:
- constituie elementul cheie al capitalului;
- permit bǎncii sǎ absoarbǎ pierderile de bazǎ şi sunt permanent disponibile
pentru acest scop;
- permit cel mai bine bǎncilor sǎ-şi conserve resursele atunci când traverseazǎ
perioade dificile;
- furnizeazǎ o bazǎ solidǎ pentru disciplina de piaţǎ şi pentru un management
prudent;
- trebuie sǎ constituie forma predominantǎ de capital.

Capitalul de nivel 2 (Tier 2)

Cu toate cǎ nu au caracterul permanent al capitalurilor de nivel I, capitalurile de
nivel II pot fi asimilate capitalului de bazǎ. (De exemplu componente bilanţiere, cum ar fi
obligaţiile de capital, care trebuie rambursate la un moment dat sau conţin o cheltuialǎ
viitoare).

2
Management bancar Conf.univ.dr. Irena Munteanu

Aceste tipuri de capital constituie capitalul de nivel 2 al unei bǎnci, care este limitat
la 100% din capitalul de nivel 1.
Conform acordului Basel I, există o serie de limitǎri de capital pentru nivelul 2 cum
ar fi urmǎtoarele:
 Rezervele din reevaluarea activelor pot fi incluse în nivelul 2, cu condiţia ca ele
sǎ fie evaluate cu prudenţǎ. Rezervele din reevaluare se formeazǎ în 2 moduri:
1) în unele ţǎri, bǎncile au voie sǎ-şi reevalueze mijloacele fixe (clǎdiri, spaţii);
2) pot apǎrea ca rezultat al pǎstrǎrii pe termen lung a titlurior de capitaluri proprii,
care sunt evaluate în bilanţ la costul istoric al apariţiei. Dupǎ reevaluare numai 50% din
surplus este introdus în capitalul de nivel 2.
 Provizioanele generale pentru pierderi sunt incluse în capitalul de nivel 2.
Valoarea acestor provizioane pentru pierderile aferente creditelor, incusǎ în capitalul de
nivel 2 nu poate sǎ depǎşeascǎ 1,25% din valoarea activelor cǎrora le sunt aferente.
 Instrumentele de capital hibrid (de datorie/de capitaluri proprii) pot face
parte din capitalul de nivel 2 dacǎ sunt garantate, subordonate şi vǎrsate integral; nu
sunt rǎscumpǎrabile decât cu consimţǎmântul autoritǎţii de supraveghere. In plus
instrumentul de capital trebuie sǎ permitǎ amânarea plǎţii în cazul în care banca nu
poate susţine plata.
 Datoriile subordonate la termen, care pot fi asimilate capitalului de nivel 2,
includ datorii cu o scadenţǎ mai mare de 5 ani. Pentru acestea se aplicǎ un discount
anual de 20%, iar valoarea totalǎ a acetor datorii nu poate sǎ depǎşeascǎ 50% din
capitalul de bazǎ.

Capitalul de nivel 3 (Tier 3)

Acordul Basel I a fost modificat în 1996 pentru a corespunde noilor realităţi legate
de inovaţiile financiare. Este introdus principiul imobilizării capitalului pentru a face faţă
riscurilor de pierdere din operaţiuni de pe pieţele financiare. A fost introdus conceptul de
capital de nivel 3, pentru a permite bǎcilor, cu acceptul autoritǎţii monetare din fiecare
ţarǎ în parte sǎ acopere riscurile de piaţǎ prin emisiuni de titluri (datorii subordonate) pe
termen scurt.
Nivelul de capital 3 este permis numai pentru a acoperi riscurile de piaţǎ, care sunt
generate de intrumentele de capitaluri proprii şi din registrele bǎncilor comerciale.
Scadenţa acestora trebuie sǎ fie de minim 2 ani şi sǎ nu conţinǎ elemente de dobândă
scadente înainte de acest termen.

Cerinţe minime de capital

Conform acordului iniţial, capitalul bǎncii trebuie sǎ acopere minim 8% din activele
ponderate dupǎ risc, iar capitalurile de bază trebuie să reprezinte minim 4% din activele
ponderate după risc. Capitalul de nivel 3 este limitat la 250% din surplusul obţinut din
evaluarea capitalului de nivel 1 la piaţǎ.
Activele bilanţiere erau repartizate în patru categorii de riscuri: 0%, 20%, 50%,
100%. Activele extrabilanţiere trebuie convertite în echivalent credit, apoi inserate în
categoria de risc adecvată. Aceste s-au diversificat în funcţie de reglementările din
fiecare ţară în parte.
Conform cerinţelor acordului Basel II, băncile trebuie să calculeze indicatori de
solvabilitate în funcţie de tipul de capital. Capitalurile de bază au ca principală funcţie
absorbţia pierderilor băncii, fără ca aceasta să fie confruntată cu încetarea activităţii.
Capitalurile complementare asigură o protecţie mai scăzută deponenţilor,
deoarece ele au ca principală funcţie absorbţia pierderilor în situaţia încetării activităţii
băncii. În vederea bunei desfăşurări a activităţii băncii, în funcţie de tipul de capital
3
Management bancar Conf.univ.dr. Irena Munteanu

se determină doi indicatori de adecvare a capitalurilor proprii (indicatori de solvabilitate)

prin raportarea capitalurilor la expunerea băncii.
Determinarea capitalului în vederea calculului indicilor de adecvare presupune
anumite ajustări. În plus, acordul de la Basel introduce şi un al treilea tip de capital,
numit Nivelul III, reprezentat de datoria subordonată pe termen scurt. Nivelul III poate fi
utilizat ca o protecţie contra pierderilor cauzate de riscul de piaţă, dacă Nivelele I şi II
sunt insuficiente.
Calculul expunerii la risc are în vedere operaţiunile bilanţiere şi pe cele
extrabilanţiere. În cazul operaţiunilor bilanţiere, expunerile pe fiecare poziţie de activ
depind de coeficienţii de risc asociaţi (0% -100%). Pentru operaţiunile desfăşurate în
afara bilanţului (scrisori de garanţie, contracte swap etc.), expunerile extrabilanţiere sunt
convertite mai întâi în echivalent-credit şi li se aplică coeficientul de risc corespunzător.
Totuşi, datorită perfecţionării metodologiilor de calcul al riscului, care au indus un
grad de sofisticare a activităţii bancare, precum şi a ignorării riscului operaţional în
Acordul Basel I, s-a impus revizuirea acestuia şi, ca urmare, la sfârşitul anului 2003, a
apărut o formă a Acordului şi anume Basel II prezentat în anul 2004. Propunerile
Acordului au fost supuse unui proces consultativ cu instituţiile vizate - bănci comerciale
şi autorităţi de reglementare încă din anul 2001. Pentru implementarea noilor cerinţe a
fost fixat ca termen anul 2008, numai că aceasta dată s-a dovedit prea optimistă.

Cadrul 5.1. Exemple de ponderare a expunerilor băncii în funcţie de risc

Elemente bilanţiere:
O limită a raportului între credite şi depozite;
 numerarul este ponderat cu 0% (activ fără risc);
 creanţele asupra statului şi asupra guvernelor ţărilor dezvoltate: 0%;
 creanţele cu scadenţă mai mică de un an de încasat de la bănci străine au ponderea pentru gradul
de risc 20%;
 creditele garantate prin ipotecă se ponderează cu 50%.
 pentru creditele acordate clienţilor (întreprinderi şi particulari) se aplică cota 100%.
Elemente extrabilanţiere:
 angajamente cu o scadenţa mai mică de o lună care pot fi revocate în orice moment: 0%
 angajamente pe termen scurt legate de operaţiuni comerciale, cu 20%;
 emitere de obligaţiuni: 50%;
 garanţii de credit; convenţii de vânzare sau răscumpărare de active: 100

ACORDUL BASEL II. IMPLICATII PENTRU ROMÂNIA

In cadrul noului acord Basel II se ţine seama de autodisciplina băncilor şi de

capacitatea lor de a gestiona riscurile în timp real. Iniţial, comitetul de la Basel, avea în
vedere trei abordări pentru noul acord:
 IRBA – Internal Ratings Based Approach, constând în estimarea probabilităţii de
neplată a unui debitor în funcţie de ratingul asociat datoriei sale;
 FMA – Full Models Approach, extinderea modelelor interne de estimare a riscului
de piaţă la riscul de credit;
 PCA – Precommitment Approach, angajamentul fiecărei bănci pentru un nivel de
pierdere maxim, însoţit de o penalizare în cazul constatării unei pierderi
superioare.
Noul acord se va ancora pe trei piloni. Pilonul 1 se referă la capitalul minim, iar
obiectivul este de a corela cât mai bine capitalul bancar cu riscurile asumate. Cel de-al
doilea pilon corespunde metodologiei de supraveghere şi are ca obiectiv intervenţia
autorităţii monetare in situaţia în care nivelul de capital cerut nu acoperă în mod
4
Management bancar Conf.univ.dr. Irena Munteanu

suficient riscul asumat. Pilonul 3 vizează disciplina de piaţă şi obiectivul constă în

reducerea asimetriilor existente pe piaţă.
Basel II se adresează în primul rând băncilor active pe plan internaţional:
holdinguri bancare, grupuri bancare integrate, precum şi tuturor activităţilor financiare
reglementate sau nu până acum de primul acord. Sunt excluse activităţile de asigurare.

BASEL I BASEL II
Reguli pentru stabilirea PILONUL 1 PILONUL 2 PILONUL 3
nivelului minim de Cerinţe minime de capital Supravegherea Disciplina de piaţă
capital destinat adecvării capitalului
acoperirii:
Riscul de credit Riscul de credit Accentuarea rolului Cerinţe de raportare
(1988) -abordarea standard; autorităţii de moderne (transparenţa
- abordarea bazată pe modele supraveghere faţă de creditori,
interne de rating IRB deponenţi, acţionari şi
Riscul de piaţă Riscul de piaţă
(Amendamentul din -abordarea standard;
autorităţi)
1996) - abordarea bazată pe modele
interne
Riscul operaţional
-abordarea indicatorului de
bază;
- abordarea standardizată
- abordarea evaluării avansate
Sursa: F. Georgescu, Piaţa creditului din România şi Reglementările noului Acord Basel II, Prezentare BNR, 4
decembrie 2007, www.bnr.ro

Pentru primul pilon se menţine cerinţa unui prag minim de solvabilitate de 8%,
determinat ca raport între fondurile proprii şi ansamblul riscurilor asumate de bancă.
Calculul riscului de credit devine mult mai elaborat, ca urmare a modificării coeficienţilor
de ponderare a riscurilor care nu mai depind de natura juridică a împrumuturilor, ci de
calitatea acestora. Evaluarea riscurilor de piaţă rămâne neschimbată în raport cu
amendamentul din 1996 şi se propune pentru prima dată o cerinţă de capital pentru
acoperirea riscurilor operaţionale. Pentru măsurarea riscului de credit s-au propus două
opţiuni: o abordare standardizată şi o abordare bazată pe ratinguri interne. Caracterul
simplist al ratei de solvabilitate este repus în discuţie, iar încercarea de sofisticare a
acesteia a fost destul de bine primită de comunitatea bancară.
Al doilea pilon, relativ la controlul bancar, nu reprezintă o noutate deoarece
autorităţile monetare supravegheau deja aplicarea ratei de solvabilitate în majoritatea
ţărilor, iar enunţarea acestui principiu este de natură să întărească rolul băncilor
centrale naţionale.
Cel de-al treilea pilon este în prezent cel mai puţin dezvoltat dintre toate.
Principala sa cerinţă o constituie difuzarea eficientă şi rapidă a informaţiilor legate de
pierderile instituţiilor financiare.
În funcţie de aria de competenţă, fiecare autoritate de reglementare va controla
existenţa şi fiabilitatea metodelor interne de monitorizare a riscurilor, astfel încât
capitalul să fie menţinut la un nivel acceptabil în raport cu angajamentele asumate.
În comparaţie cu primul acord, Basel II aduce o serie de inovaţii care privesc:
 încurajarea băncilor de a-şi utiliza propriile modele interne de evaluare a riscului;
 introducerea disciplinei de piaţă ca factor de apreciere a expunerilor;
 promovarea siguranţei şi stabilităţii sistemului financiar internaţional prin
menţinerea unui capital reglementar în sistem;
 dezvoltarea unei concurenţe bancare echitabile;
 abordarea globală a riscurilor;

5
Management bancar Conf.univ.dr. Irena Munteanu

 cei trei piloni pe care se sprijină acordul formează un ansamblu indisociabil.

În ceea ce priveşte băncile din ţările dezvoltate care aplică Acordul Basel I, există
cerinţa de capital suplimentară pentru acoperirea expunerii la riscul operaţional şi pe de
altă parte, se oferă posibilitatea evaluării riscului de credit prin metoda IRB. Pentru
băncile din România, pe lângă aceste cerinţe se solicită şi evaluarea riscului de piaţă,
care se poate realiza fie prin metoda standardizată (ponderarea poziţiilor cu valoare de
piaţă cu anumiţi coeficienţi), fie prin metoda Value at Risk (conform amendamentului din
anul 1996 la Acordul Basel I).
Banca Natională a Romaniei nu a cerut băncilor comerciale evaluarea riscului de
piaţă, motivul principal fiind portofoliul redus de elemente cu valoare de piaţă care
variază zilnic (acţiuni, obligaţiuni, instrumente derivate etc.) din portofoliul pentru
tranzacţii (trading book).
Evoluţia structurii plasamentelor băncilor din România pentru o perioadă are în
vedere o serie de coordonate, care influenţează evoluţia indicatorilor de solvabilitate ai
băncilor: orientarea spre credite, cerinţele de profitabilitate, reducerea portofoliilor de
titluri de stat, piaţa relativ redusă a obligaţiunilor, acţiunilor etc. Această evoluţie,
orientată spre activele cu grade de risc mai ridicate, coroborată cu implementarea
cerinţelor Acordului Basel II (datorită luării în calcul şi a riscului de piaţă şi a riscului
operaţional), vor avea ca efect diminuarea indicatorilor de solvabilitate pentru băncile
româneşti.

APLICAREA ACORULUI BASEL II ÎN ROMANIA

Aplicarea prevederilor Noului Acord de Capital Basel II începând cu anul 2007 a
fost un angajament asumat de România în programul de aderare la Uniunea
Europeană. Basel II oferă flexibilitate instituţiilor de credit în dimensionarea necesarului
de capital, în funcţie de tipurile de activităţi desfăşurate, profilul de risc al clienţilor şi
profilul pieţelor pe care acţionează. În ultimii ani, s-au întreprins acţiuni în această
direcţie.
Aplicarea prevederilor Basel II a fost adusă în atenţie prin emiterea Normei Băncii
Naţionale a României nr. 17 din decembrie 2003, care reglementează organizarea şi
controlul intern al activităţii instituţiilor de credit şi administrarea riscurilor semnificative,
precum si organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit intern a instituţiilor de credit.
Această normă cere băncilor să-si identifice profilul de risc, nivelul riscurilor şi strategia
aferentă şi să documenteze procedurile interne de administrare a riscurilor. O altă
reglementare în pregătirea procesului de implementare este Norma nr. 5/2004 privind
adecvarea capitalului instituţiilor de credit, prin includerea riscului de piaţa alături de
riscul de credit in cerinţa de adecvare a capitalului, precum şi Regulamentul nr. 22 din
14 decembrie 2006 privind adecvarea capitalului instituţiilor de credit şi al firmelor de
investiţii. Totuşi, există multe probleme de rezolvat legate de implementarea cerinţelor
Acordului Basel II. Tocmai de aceea, multe instituţii de credit din România au ales să
continue activitatea după reglementările Basel I în anul 2007 şi chiar în anul 2008.
Una dintre noutăţile aduse de Basel II este reprezentată de modelele interne de
rating. Fiecare instituţie de credit are posibilitatea să îşi construiască un astfel de model,
în funcţie de profilul său de risc, ceea ce înseamnă că acelaşi client ar putea obţine
ratinguri diferite, în funcţie de bancă. Totodată, modelele nu sunt standardizate, fiind
posibil ca un model să fie perfect pentru o bancă, dar să nu mai corespundă atunci
când este aplicat la o altă bancă. O bancă specializată în activitatea de retail, are un
anumit profil de risc şi o anumită probabilitate de nerambursare. Iar dacă este aplicat
modelul de retail într-un caz de creditare corporate, rezultatele pot fi total

6
Management bancar Conf.univ.dr. Irena Munteanu

nemulţumitoare. Basel II este flexibil în ceea ce priveşte modelelor interne de rating.

Instituţiile de credit nu sunt obligate să conceapă modele interne pentru toate tipurile de
risc, ci numai pentru anumite categorii. Spre exemplu, dacă o bancă desfăşoară 90%
din activitate pe retail, atunci are opţiunea să dezvolte un model intern de rating numai
pentru acest segment.
Un sondaj realizat de BNR în anul 2007 dezvăluie faptul că numai două bănci au
optat pentru abordarea bazată pe modele interne de rating, începând cu 2007. Iar dintre
cele două modele, unul este destinat segmentului de retail, iar celălalt pentru corporate.
Una dintre principalele provocări pentru implementarea Basel II în România ţine de
personalul specializat, care este greu de găsit.
Totodată, o altă provocare este reprezentată de bazele de date care sunt
necorespunzătoare. România are o istorie de creditare prea scurtă pentru a conduce la
nişte rezultate pertinente privind profilul de risc – spre exemplu, actvitatea de retail a
început abia în anul 2003. În plus, modelul intern de rating va fi o provocare pentru
instituţiile care au ales şi vor alege această abordare. Chiar dacă coeficienţii utilizaţi în
model vin de la banca-mamă, trebuie verificat dacă modelul este aplicabil în piaţa din
România. Băncile care utilizează modele interne din 2008 au fost obligate să rezolve
toate aceste neajunsuri.
Există temerea că implementarea Basel II poate să inducă şi consecinţe negative
pentru sistemul bancar, cum ar fi:
 Inducerea unei discriminări între bănci (îndeosebi între băncile de talie mică şi
cele mari), datorită faptului că băncile mici nu vor putea, din considerente financiare şi
umane, să utilizeze cele mai avansate metode de evaluare a riscurilor, să dispună de
cele mai adecvate proceduri de control intern, audit şi administrare a riscurilor, fiind
obligate astfel să-şi majoreze indicatorii de solvabilitate, îndeosebi prin creşterea
capitalului social, pentru a se încadra într-un profil de risc adecvat. S-ar putea însă, ca
BNR să impună fiecărei bănci o limită privind capitalul social în raport cu cât de riscantă
este considerată banca respectivă. Băncile mari vor deveni şi mai puternice şi vor putea
să-şi impună preţurile serviciilor bancare de pe poziţii de monopol.
 Accentuarea tranzacţiilor de fuziuni şi achiziţii între băncile din sistem, fiind de
aşteptat ca băncile mici să părăsească piaţa. Va creşte astfel concentrarea bancară şi
aşa destul de accentuată în România, unde 3-4 bănci acoperă peste 60 la sută din
piaţă.
 Penalizarea întreprinderilor mici şi mijlocii prin sistemele de rating intern. Este
cunoscut faptul că IMM-urile sunt considerate mai riscante decât alte companii şi
prezintă o calitate mai scăzută în cazul unor clasificări specifice. Aceasta va duce la
prăbuşirea creditului pentru IMM-uri şi la creşterea în acelaşi timp a ratelor dobânzii.
 Modificarea dobânzilor active la produsele de creditare, în funcţie de calitatea
solicitantului de credit, pentru cei mai riscanţi dobânzile vor fi mai mari incluzând şi o
primă de risc superioară.
Acordul Basel II reprezintă un pas înainte în ceea ce priveşte managementul
riscului în domeniul bancar. Indiferent de cât de greu sunt de implementat, modelele
matematice şi econometrice odată adaptate pot genera rezultate eficiente atât pentru
identificarea şi măsurarea riscurilor, cât şi pentru stăpânirea acestora.
Cu toate că Acordul Basel II a avut multe elemente pozitive, criza financiară a
adus în atenţie limitele acestuia. (Cadrul 5.2)

7
Management bancar Conf.univ.dr. Irena Munteanu

Cadrul 5.2. Limitele Basel II în contextul crizei transatlantice

 Subestimarea importanţei riscului sistemic
 Aparenţa diversificării riscurilor prin securitizare a facilitat dezvoltarea unor
importante canale de contagiune
 Supraestimarea capacităţii instituţiilor de credit de a măsura cu precizie riscuri
majore
o Riscul de model, cauzat atât de factori structurali (lipsa componentei
macroprudenţiale), cât şi de insuficienţa calibrării mecanismelor interne de
cuantificare a riscurilor, a favorizat:
 asumarea nesustenabilă a unui volum supradimensionat al
expunerilor la risc în raport cu baza de capital, amplificând exagerat
efectul de pârghie;
 creşterea volatilităţii cerinţelor de capital (prociclicitatea adecvării
capitalului).
 Supraestimarea caracterului fidel al evaluărilor acordate de agenţiile de rating, în
lipsa unor norme profesionale minime şi a unei supravegheri a acestora;
 Reflectarea necorespunzătoare în cerinţele prudenţiale a riscului de lichiditate,
atât pe componenta de finanţare, cât şi pe cea de valorificare a activelor.
Sursa: Florin Georgescu – „Guvernanţa economică la nivel european” (septembrie 2011)

Acordul Basel III

Basel III este un standard global de reglementare bancară privind adecvarea
capitalului, testele de stres și riscul de lichiditate al pieţei. Basel III a fost propus de
membrii Comitetului de supraveghere din cadrul Băncii Reglementărilor Internaţionale
în 2010-2011, și urmează să fie introdus în perioada 2013- 2018. Al treilea Acord de la
Basel a fost dezvoltat ca răspuns la deficiențele în reglementare financiară relevate de
criza financiară.
Basel III consolidează cerințele de capital și introduce noi cerințe de
reglementare privind lichiditatea băncilor și de efectul de pârghie (levierul). OECD
estimează că punerea în aplicare a Basel III va scădea creșterea anuală a PIB-ului cu
0.05-0.15%.
Criticii sugerează intensificarea reglementării va duce la o recuperare mai lentă a
economiilor după criză şi că băncile vor fi stimulate să găsească soluţii de a evita
limitele cadrului de reglementare, ceea ce ar putea afecta negativ stabilitatea sistemului
financiar.

În luna septembrie a anului 2010, Comitetul de Supraveghere Bancară de la

Basel a anunţat un pachet de măsuri – Basel III- care vizează consolidarea riguroasă a
cerinţelor de capital existente şi a aprobat acordurile la care au ajuns pe 26 iulie 2010.
Aceste reforme de capital împreună cu introducerea unui standard de lichiditate la nivel
a fost prezentat la Summit-ul G 20 din noiembrie 2010.
Având în vedere rolul băncilor în cadrul crizei financiare, precum şi efectele
activităţii lor asupra echilibrului sistemic, Comitetul de la Basel a propus noi reforme:
 Basel III: Un cadru de reglementare la nivel global pentru bănci şi sisteme
bancare mai rezistente (2010) şi
 Basel III: Cadrul internaţional pentru cuantificarea, standardizarea şi
monitorizarea riscului de lichiditate (2010).
Principalele schimbări şi soluţii propuse de Acordul Basel III sunt:
1. Creşterea gradului de acoperire cu capital reglementat a riscurilor
2. Creşterea calităţii bazei de capital a instituţiilor de credit
8
Management bancar Conf.univ.dr. Irena Munteanu

3. Introducerea condiţiei respectării unui nivel minim al ratei capitalurilor proprii

(eng. “leverage ratio”) (3% din expunerea băncii)
4. Introducerea unui standard minim global privind riscul de lichiditate
5. Constituirea segmentelor macroprudenţiale de capital.

1. Creşterea gradului de acoperire cu capital reglementat în cadrul Acordului

Basel III
Majorarea cerinţelor de capital se realizează pentru gestionarea următoarelor categorii
de riscuri:
 Riscurile din operaţiuni de securitizare complexe. Basel III propune:
o reţinerea în bilanţul iniţiatorului de operaţiuni de securitizare a unei
ponderi semnificative de risc (5% din expunerea netă la risc);
o impunerea obligaţiei de a derula analize de credit mult mai riguroase
pentru poziţiile din securitizări care beneficiază de un rating extern ;
o întărirea cerinţelor minime de capital pentru operaţiunile de resecuritizare
prin impunerea unor ponderi de risc mai ridicate pentru acestea.
 Riscurile din operaţiuni aferente portofoliului de tranzacţionare
o creşterea cerinţelor de capital pentru instrumentele financiare derivate
deţinute în portofoliul de tranzacţionare;
o ajustarea cerinţei de capital prin reflectarea efectului condiţiilor de stres
ale fiecărei bănci
o în medie, cadrul revizuit al cerinţelor de capital pentru portofoliul de
tranzacţionare impune băncilor să deţină capital suplimentar de 3 până la
4 ori mai mare decât cerinţele anterioare.
 Riscul de credit al contrapartideiutilizarea unor parametri de stres pentru calculul
cerinţei de capital aferenteriscului de nerambursare al contrapartidei.

2. Creşterea calităţii bazei de capital a instituţiilor de credit

Obiectivul acestei măsuri este asigurarea unei mai bune capacităţi de absorbţie a
pierderilor:atât în condiţii de continuare a activităţii prin fondurile proprii de nivel 1 (Tier
1) şi respectiv capitalul propriu, cât şi în condiţii de încetare a activităţii prin fondurile
proprii de nivel 1 şi fondurile proprii de nivel 2 (Tier 2), inclusiv împrumuturile
subordonate.
Mijloacele prin care se pot atinge asecte obiective sunt:
- majorarea cerinţei minime de fonduri proprii de nivel 1 şi a cerinţei minime de
capitaluri proprii;
- criterii de eligibilitate mai stricte pentru instrumentele hibride (instrumente de
datorie pe termen lung convertibile în acţiuni) aferente fondurilor proprii de nivel 1;
- reducerea ponderii fondurilor proprii de nivel 2 în cadrul fondurilor proprii totale
(de la un maxim de 100% din Tier 1 la un maxim admis de doar 33% din Tier 1);
- eliminarea fondurilor proprii de nivel 3 (împrumuturile subordonate pe termen
scurt ce erau utilizate exclusiv pentru acoperirea riscului de piaţă).
(Prin acordul Basel III se elimină capitalul de nivel 3.)

Cadrul 5.3.

9
Management bancar Conf.univ.dr. Irena Munteanu

Basel III solicită băncilor să deţină capital propriu care să asigure un raport:
 Capital propriu/ Active ponderate după risc de minim 4,5% (faţă de 2%
cerinţa Acordului Basel II) şi un raport
 Capitalul de nivel I / Active ponderate după risc (RWA) de minim 6% (fată
de 4% cerut în cazul Basel II).
Neschimbată rămâne cerinţa minimă de fonduri proprii (Basel I, II şi III):
 Fonduri proprii/ Active ponderate după risc de minim 8%

Cadrul 5.4.

10
Management bancar Conf.univ.dr. Irena Munteanu

3. Introducerea condiţiei respectării unui nivel minim al ratei capitalurilor

proprii(“leverage ratio”)
Basel III introduce o rată minimă de îndatorare de 3% şi două rate de lichiditate.
(prezentate la pct.4)
Frânarea creşterii nesustenabile a bilanţului instituţiilor de credit este realizabilă
prin introducerea unui indicator simplificat de solvabilitate (leverage ratio) cu
caracteristici neciclice.
Leverage ratio reprezintă raportul între fonduri proprii de nivel 1 şi activul bilanţier
plus elementele din afara bilanţului neponderate la risc.
Nivel minim agreat este de 3% (faţă de situaţia premergătoare crizei, în care
existau bănci cu activul şi de peste 60 ori mai mare decât volumul capitalurilor proprii,
deci cu un nivel al leverage ratio mai mic de 1,67%).
Testarea acestui indicator se va realiza în perioada 2013-2017.
Nivelul este considerat destul de conservator pentru marile grupuri bancare cu
activitate semnificativă pe pieţele de capital.

4. Introducerea unui standard minim de lichiditate

Basel III introduce 2 indicatori de lichiditate. Prin rata de acoperire a lichidităţii se
urmăreşte ca o bancă să deţină suficiente active lichide de înaltă calitate pentru a
acoperi totale fluxurile de trezorerie nete din următoarele 30 de zile. De asemenea
lichiditatea trebuie asigurată astfel încât banca să poată rezista la şocuri o perioadă de
un an.
Rata de acoperire a necesarului de lichiditate pe termen scurt este un indicator al
lichidităţii imediate care reflectă măsura în care activele foarte lichide ale unei instituţii
de credit acoperă ieşirile potenţiale de fluxuri băneşti în condiţii de stres pe parcursul
unei luni.
Rata structurală de lichiditate pe termen lung este expresia modului de realizare a
unei finanţări stabile calculate pentru condiţiile unei crize mai prelungite (câteva luni)
indicatorul semnalează măsura în care creşterea bilanţului se realizează disproporţionat
pe seama unor pasive insuficient de stabile .
5. Constituirea segmentelor macroprudenţiale de capital
Basel III introduce, de asemenea, rezerve suplimentare de capital.
(I) un capital tampon obligatoriu în conservare (Rezerva de conservare a capitalului)
- nivel de 2,5% peste cerinţa minim reglementată;
- nivelul de conservare se stabileşte în plus faţă de nivelul minim al cerinţei
totale de capital de 8% şi trebuie realizat din elemente de capital
propriu(acţiuni comune, profit, rezerve legale);
- în perioadele în care banca înregistrează pierderi astfel încât acest nivel de
conservare nu mai poate fi menţinut (şi implicit baza de capital se apropie de
nivelul cerinţei minime reglementate) nu mai sunt permise distribuiri de
dividende până la refacerea nivelului de conservare.
(II) un capital tampon pentru măsuri anticiclice, (Rezerva anticiplică de capital) care
permite autorităţilor naţionale de reglementare să solicite până la un alt 2,5%
din capital în timpul perioadelor de creştere înalte a creditării.
- Nivelul său va varia în cadrul unei plaje de 0-2,5%, în funcţie de variabile
macroeconomice naţionale;

11
Management bancar Conf.univ.dr. Irena Munteanu

- Acest nivel se va adăuga segmentului tampon fix şi va fi stabilit de fiecare

bancă centrală în funcţie de evoluţia parametrilor macroeconomici;
- Se are în vedere aplicarea graduală a segmentelor tampon.

Reforma cadrului de reglementare a sistemului financiar propusă de Comitetul de

la Basel are drept obiectiv promovarea unui sector bancar mai puternic şi mai rezistent,
prin aplicarea unor măsuri de îmbunătăţire a capacităţii acestuia de a absorbi şocurile
din sectorul economic şi financiar, indiferent de sursa lor, precum şi de reducere a
riscului de contagiune dinspre sectorul financiar spre economia reală.

Noile standarde vizează, totodată, perfecţionarea administrării riscurilor, întărirea

cerinţelor de transparenţă şi publicare ale băncilor, precum şi soluţionarea problemelor
băncilor de importanţă sistemică (ce desfăşoară activitate transfrontalieră intensă).
Setul de măsuri elaborat de Comitetul de la Basel impune, în primul rând, standarde
mai exigente pentru bănci referitoare la adecvarea capitalului, cerinţele de lichiditate şi
efectul de pârghie. Aceste reforme vizează creşterea beneficiilor sistemului financiar
prin diminuarea frecvenţei şi intensităţii crizelor financiare şi, implicit, a costurilor
economice aferente acestora.
Noile standarde Basel III se deosebesc fundamental de standardele Basel I şi
Basel II, prin faptul că au o sferă de acoperire mult extinsă şi că măsurile sunt
deopotrivă microprudenţiale (se adresează riscurilor individuale ale băncilor) şi
macroprudenţiale (sunt destinate riscurilor manifestate la nivelul întregului sistem
bancar).
Standardele din domeniul microprudenţial se referă la:
 îmbunătăţire a calităţii bazei de capital prin creşterea cerinţei minime de
capitaluri proprii (acţiuni ordinare, rezultat financiar reportat şi rezerve) şi a
cerinţei minime de fonduri proprii de nivel 1 (capitaluri proprii şi instrumente
hibride), precum şi prin introducerea unor criterii mai stricte de eligibilitate pentru
instrumentele ce pot fi luate în considerare la determinarea fondurilor proprii de
nivel 1;
 introducerea de cerinţe sporite pentru acoperirea riscurilor, cu accent pe riscurile
evidenţiate în perioada crizei, precum expunerile din portofoliul de tranzacţionare
(trading book), riscul de credit al contrapartidei, expuneri securitizate şi poziţii din
securitizare;
 limitarea efectului de pârghie ca măsură suplimentară faţă de cerinţele de capital
calculate în funcţie de risc;
 introducerea unor standarde internaţionale de lichiditate, care să asigure pe
termen scurt (30 de zile) rezistenţa la şocuri/ crize de lichiditate, iar pe termen
lung (1 an) un profil solid al lichidităţii structurale.
Elementele de maximă noutate pentru adecvarea capitalului la riscuri sunt reprezentate
însă de standardele macroprudenţiale. Acestea promovează atât crearea unui
amortizor de capital anticiclic, pentru protejarea sistemului financiar şi a economiei reale
de riscurile sistemice asociate cu fazele de creştere excesivă a creditului, cât şi a unui
amortizor fix de conservare a capitalului, cu rolul de a acoperi pierderile în cazul în care
instituţia de credit întâmpină dificultăţi financiare
În plus, se urmăreşte introducerea unui efect de pârghie cu beneficii pentru
întregul sistem financiar, prin prevenirea acumulării excesive de datorie la nivelul
sistemului bancar în perioadele de avânt economic. Elementele macroprudenţiale
menţionate au un caracter anticiclic.

12
Management bancar Conf.univ.dr. Irena Munteanu

În cadrul Reformei supravegherii prudenţiale în sectorul bancar la 1 ianuarie

2011, a fost înfiinţat Sistemul European de Supraveghere Financiară, ce se
compune din:
 COMITETUL EUROPEAN PENTRU RISC SISTEMIC (CERS) responsabil cu
supravegherea macroprudenţialǎ la nivel european. CERS este un organism
independent fǎrǎ personalitate juridicǎ;
 AUTORITĂŢILE EUROPENE DE SUPRAVEGHERE (AES) cu competenţe de
reglementare microprudenţială şi de coordonare a colegiilor de supraveghetori:
o Autoritatea Bancară Europeană (EBA)
o Autoritatea Europeană de Asigurări şi Pensii Profesionale (EIOPA)
o Autoritatea Europeană pentru Titluri de Valoare şi Pieţe (ESMA)
 COMITETUL COMUN AL AES;
 AUTORITĂŢILE NAŢIONALE DE SUPRAVEGHERE.

Cadrul 5.5. Structura Sistemului European de supraveghere

Sursa: Florin Georgescu – „Guvernanţa economică la nivel european” (septembrie 2011)

In concluzie soluţiile oferite de Basel III sunt:

- Creşterea gradului de acoperire cu capital reglementat a riscurilor
- Creşterea calităţii bazei de capital a instituţiilor de credit

13
Management bancar Conf.univ.dr. Irena Munteanu

- Introducerea condiţiei respectării unui nivel minim al ratei capitalurilor proprii

(eng. “leverage ratio”)
- Introducerea unui standard minim global privind riscul de lichiditate
- Constituirea segmentelor macroprudenţiale de capital.

Cadrul 5.6. Impactul introducerii noilor cerinţe de capital Basel III asupra
sistemului bancar românesc
Datele pentru 30 iunie 2011 reflectă faptul că, la nivelul sistemului bancar românesc,
fondurile proprii totale sunt compuse, în principal, din fonduri proprii de nivel 1 (80 la sută), iar
instrumentele hibride de capital sunt absente. Această compoziţie a fondurilor proprii atenuează
eventualul impact al implementării cerinţelor de capital Basel III.
Ca urmare a valorii confortabile înregistrate de efectul de pârghie la nivel agregat (6 la
sută), impactul introducerii noii cerinţe nu va afecta în mod direct sistemul bancar românesc.
Pot să apară unele efecte ca urmare a impactului noilor standarde asupra grupurilor bancare a
căror structură cuprinde filiale şi/sau sucursale care operează în România. Totodată, calculul
indicatorului la nivel individual, la data de 30 iunie 2011, indică o depăşire a pragului de 3 la
sută propus în textul documentului Basel III de către toate instituţiile de credit. Din analiza
fondurilor proprii (totale şi de nivel 1) se poate observa că băncile din sistem se înscriu în noile
standarde Basel III privind adecvarea capitalului. În timp ce valoarea fondurilor proprii totale
reprezintă 14,2 la sută din totalul activelor ponderate la risc, valoarea la nivel de sistem a
ponderii fondurilor proprii de nivel 1 în total active ponderate la risc este de 13,6 la sută.
Sursa: BNR- Raport asupra stabilităţii financiare, 2011,pag 135

14