CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC

• Conţinutul raportului juridic civil cuprinde drepturile subiectului activ şi

obligaţiile subiectului pasiv.
• Drepturile subiective civile. Clasificări
• Dreptul subiectiv civil se poate defini ca fiind posibilitatea subiectului
activ de a avea o anumită conduită şi de a pretinde subiectului pasiv o
conduită corespunzătoare, în limita legilor şi a bunelor moravuri, iar în caz
de nevoie de a apela la forţa coercitivă statală.
• Drepturile subiective civile pot fi clasificate după numeroase criterii:
 1. Criteriul opozabilităţii
• După criteriul opozabilităţii, drepturile subiective civile pot fi absolute
sau relative.
• Dreptul absolut este acel drept subiectiv în temeiul căruia titularul
său are posibilitatea de a-l exercita singur, celelalte persoane având
obligaţia generală de a nu face nimic de natură a aduce atingere dreptului
absolut.
• Dreptul absolut se caracterizează prin următoarele aspecte:
• Titularul dreptului subiectiv este determinat, titularul obligaţiei corelativă
este format din toate celelalte persoane, subiectul pasiv fiind nedeterminat;
• Obligaţia de a nu încălca dreptul revine tuturor subiectelor de drept.
Dreptul subiectiv absolut este opozabil erga omnes.
• Un exemplu de drept absolut îl constituie dreptul la nume. Titularul
dreptului la nume are posibilitatea de a pretinde tuturor membrilor
comunităţii respectarea acestuia, adică abţinerea de la orice act sau fapt de
natură a aduce atingere numelui său (de exemplu, de la utilizarea ilicită a
numelui, de la acte de plagiat etc.). Dreptul la nume nu este opozabil unei
anumite persoane, ci tuturor deopotrivă, deoarece o persoană nu se
identifică prin nume în raport cu o altă anumită persoană, ci în raport cu
întreaga comunitate. Raportul juridic astfel născut are deci un titular
determinat şi un subiect pasiv nedeterminat.
• Dreptul relativ reprezintă acel drept subiectiv civil în temeiul căruia
subiectul activ (denumit creditor) are posibilitatea de a pretinde subiectului
pasiv (denumit debitor) să dea, să facă sau să nu facă ceva.
• Dreptul relativ se caracterizează prin următoarele aspecte:
• Sunt determinate ambele subiecte;
• Îi corespunde o obligaţie corelativă ce poate consta fie într-o acţiune, fie
într-o abţinere.
• Obligaţia corelativă incumbă numai subiectului pasiv.
• De exemplu, dacă o persoană îi împrumută alteia o anumită sumă de bani,
ea va avea calitatea de creditor, putând să-i pretindă celui împrumutat şi
numai lui restituirea sumei de bani. Raportul juridic s-a născut între
creditor şi debitor. Subiectul pasiv este cunoscut încă de la data încheierii
contractului de împrumut. Obligaţia care revine subiectului pasiv poate
consta în “a da” (ceea ce în înţeles juridic înseamnă a transfera un drept
real); “a face” (adică a executa o prestaţie); “a nu face” (adică a se abţine
de la ceva ce ar fi putut să facă dacă nu intra în raportul juridic obligaţional
respectiv).
• 2.Criteriul conţinutului
• După natura conţinutului drepturilor subiective civile, acestea pot fi
patrimoniale sau nepatrimoniale.
• Drepturile patrimoniale sunt cele care au un conţinut evaluabil în bani.
La rândul lor, ele se împart în drepturi reale şi drepturi de creanţă.
• Dreptul real este dreptul subiectiv civil patrimonial în temeiul căruia
titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra unui bun în mod
direct şi nemijlocit, fără concursul altei persoane.
• Exemplul tipic de drept real este dreptul de proprietate. În temeiul său,
titularul va putea exercita prerogativele corespunzătoare proprietăţii
(posesia, folosinţa şi dispoziţia) în mod direct asupra bunului.
• Dreptul de creanţă este dreptul subiectiv în virtutea căruia subiectul
activ (creditorul) poate pretinde subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă
sau să nu facă ceva
• Spre exemplu, dacă X i-a împrumutat lui Y o sumă de bani, dreptul lui X (creditor)
de a-i pretinde lui Y (debitor) restituirea sumei împrumutate este un drept de creanţă.
Raportul juridic născut între X şi Y este un raport juridic obligaţional.
• Între drepturile reale şi drepturile de creanţă observăm următoarele deosebiri:
- în cazul drepturilor reale numai subiectul activ este determinat,în timp ce subiectul
pasiv este nedeterminat. În cazul drepturilor de creanţă ambele subiecte sunt
determinate. Ca urmare, drepturile reale sunt drepturi absolute, în timp ce drepturile
de creanţă sunt drepturi relative;
- conţinutul obligaţiei corelative (care corespunde) în cazul dreptului real constă
întotdeauna în “a nu face” în timp ce în
cazul drepturilor de creanţă constă în “a da”, “a face” sau “a nu face”.
- Obligaţia de “a nu face” corelativă unui drept real este la rândul ei
deosebită de obligaţia de “a nu face” corelativă unui drept de creanţă. Într-
adevăr, în primul caz subiectul pasiv nedeterminat are obligaţia de a se abţine
de la orice gest de natură a aduce atingere dreptului real (absolut). În cel de al
doilea caz este vorba de obligaţia subiectului pasiv de a se abţine de la o
acţiune concretă, determinată de la bun început în prevederile contractuale.
• De exemplu, se poate încheia un contract între doi vecini prin care aceştia
prevăd obligaţia negativă reciprocă de a nu planta arbori mai aproape de 6 metri
de gardul despărţitor. Această obligaţie este corelativă unui drept de creanţă şi
nu unui drept real. Dacă unul dintre vecini încalcă această obligaţie, celălalt va
avea dreptul de a-i pretinde acestuia din urmă tăierea arborelui şi plata de
despăgubiri. Prin urmare, raportul juridic astfel născut este încheiat între două
subiecte de drept determinate cărora le revin obligaţii clar circumstanţiate;
• Comparaţie între drepturile relale şi drepturile de creanţă
• - drepturile reale sunt limitate ca număr, fiind expres prevăzute de lege.
Dimpotrivă, drepturile de creanţă sunt nelimitate, ele decurg din contractele
încheiate între părţi. Potrivit intereselor lor, părţile pot imagina noi şi noi
drepturi de creanţă;
• - titularul unui drept real îşi exercită singur prerogativele (atributele), în
timp ce titularul dreptului de creanţă îşi poate exercita dreptul numai prin
acţiunea sau inacţiunea celeilalte părţi (care dă, face sau nu face ceva);
• - drepturile reale pot avea ca obiect numai lucruri determinate, în timp ce
drepturile de creanţă pot avea ca obiect şi lucruri determinate şi bunuri de gen
(spre exemplu, obligaţia de predare a 10 l de vin).
• Drepturile reale cunosc, la rândul lor, subclasificări. Astfel, există
drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii:
• Cele principale au existenţă de sine stătătoare, ele nedepinzând de exerciţiul
vreunui alt drept.
• Asemenea sunt, spre exemplu, dreptul de proprietate şi dezmembrămintele
dreptului de proprietate.
• Dreptul de proprietate, ca drept real ce reuneşte atributele posesiei, folosinţei
şi dipoziţiei, poate îmbrăca, în funcţie de titularul său, două forme:
• - proprietatea publică. Dreptul de proprietate publică reprezintă dreptul ce
are ca titular statul sau unităţile administrativ - teritoriale, exercitat asupra
bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz şi interes public;
• - proprietatea privată. Dreptul de proprietate privată poate fi definit ca fiind
dreptul ce aparţine persoanelor fizice sau juridice, statului sau unităţilor
administrativ - teritoriale, asupra unor bunuri care nu fac parte din domeniul
public, cu privire la care titularul exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia, în
putere şi interes propriu, cu respectarea dispoziţiilor legale
• · Drepturile reale accesorii sunt cele a căror existenţă depinde de
existenţa altor drepturi pe care le garantează.
• Astfel sunt dreptul de gaj, dreptul de ipotecă, dreptul de retenţie ori
privilegiile.
• De exemplu, dacă o persoană împrumută o sumă de bani de la o altă
persoană, aceasta din urmă, pentru a fi sigură că împrumutul îi va fi
restituit, poate să instituie un drept de ipotecă asupra imobilului aflat în
proprietatea debitorului. Avem aşadar de a face cu un drept relativ, un drept
de creanţă al creditorului împotriva debitorului său şi, în paralel, în mod
distinct, cu un drept real, un drept de ipotecă exercitat asupra casei
debitorului. Existenţa dreptului de ipotecă depinde de existenţa dreptului
de creanţă. Cu alte cuvinte, dacă împrumutul este restituit, dreptul de
ipotecă îşi încetează la rândul său existenţa.
• Spunem că dreptul de ipotecă este un drept real deoarece el se exercită în
mod direct asupra bunului aflat în proprietatea debitorului. Debitorul va
putea chiar să înstrăineze imobilul, cu toate acestea titularul dreptului real
menţinând în fiinţă dreptul de ipotecă. Aceasta înseamnă că ipoteca va
putea fi executată chiar dacă între timp imobilul a intrat pe mâinile unei
alte persoane decât debitorul iniţial.
• Atât drepturile reale principale, cât şi cele accesorii se caracterizează
prin aceea că presupun dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă:
• Dreptul de urmărire constă în posibilitatea recunoscută titularului
unui drept real de a pretinde bunul în orice mâini s-ar găsi.
• Astfel, dacă proprietarul bunului imobil din exemplul de mai sus a vândut
imobilul ipotecat, înainte de a-şi fi achitat datoria, creditorul a putut urmări
imobilul respectiv chiar dacă între timp acesta a fost cumpărat de către o
altă persoană. În consecinţă, titularul dreptului de ipotecă, dacă nu îşi vede
recuperată suma de la debitor poate să execute silit bunul imobil, adică să-l
vândă la licitaţie publică, acoperindu-şi astfel din suma obţinută creanţa;
• Dreptul de preferinţă constă în posibilitatea recunoscută titularului
unui drept real de a fi satisfăcut cu prioritate faţă de titularii altor drepturi.
• Astfel, în exemplul prezentat mai sus, chiar dacă debitorul avea datorii la
mai mulţi creditori, primul care îşi va vedea acoperită creanţa va fi cel care
şi-a constituit dreptul real de ipotecă.
• Drepturile nepatrimoniale sunt drepturile care nu au un conţinut
evaluabil în bani.
• Se admite că din categoria drepturilor nepatrimoniale fac parte:
• drepturile legate de existenţa şi integritatea fizică a persoanei (dreptul la
viaţă, dreptul la integritate corporală etc.);
• drepturi legate de condiţia morală a persoanei (dreptul la reputaţie, la
onoare etc.);
• drepturi referitoare la elementele de identificare a persoanei (dreptul la
nume, dreptul la propria imagine, dreptul la domiciliu etc.)
• drepturi care decurg din creaţia intelectuală (latura
nepatrimonială a drepturilor de autor).
• Drepturile nepatrimoniale sunt, în general, drepturi absolute, opozabile
tuturor. Ca şi unele drepturi reale, ele nu se sting prin neuz. Fiind strict
legate de existenţa persoanei, ele nu se pot transmite, în principiu, nici prin
acte între vii, nici pe cale succesorală (prin moştenire).
• 3. Criteriul gradului de certitudine conferit titularilor
• În funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor, drepturile civile pot
fi pure şi simple sau afectate de modalităţi.
• Dreptul subiectiv civil pur şi simplu este cel care conferă titularului
• său un maxim grad de certitudine, deoarece existenţa şi exerciţiul lui nu
depind de vreo împrejurare viitoare.
• Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi este cel a cărui existenţă
ori exerciţiu depind de o împrejurare viitoare certă sau incertă.
Modalităţile care pot afecta un drept subiectiv civil sunt termenul, condiţia
şi sarcina. Ele vor fi analizate la capitolul destinat actelor juridice civile.
 
• Obligaţiile civile. Clasificări
• Latura pasivă a conţinutului raportului juridic civil cuprinde obligaţiile
care revin subiectului pasiv.
• Prin obligaţie civilă se înţelege îndatorirea subiectului pasiv de a avea o
anumită conduită corespunzătoare cerinţei subiectului activ, conduită
ce poate consta în a da, a face ceva sau a nu face ceva şi care poate fi
impusă la nevoie prin forţa coercitivă a statului.
• Şi în cazul obligaţiilor civile se întâlnesc mai multe clasificări:
• 1.Criteriul obiectului
• După cum am văzut, în funcţie de obiectul lor, obligaţiile pot fi obligaţii de
a da, a face sau a nu face.
• a da reprezintă obligaţia subiectului pasiv de a transfera sau a constitui un
drept real.
• O astfel de obligaţie este obligaţia vânzătorului de a transfera
cumpărătorului dreptul de proprietate asupra bunului vândut;
• a face reprezintă a desfăşura o acţiune în favoarea subiectului activ, o
prestaţie pozitivă de orice natură.
• O astfel de obligaţie este obligaţia prestatorului de servicii de a executa o
lucrare.
• De observat că, din punct de vedere juridic, operaţiunea de înmânare
ori predare a unui bun este circumscrisă obligaţiei de a face şi nu obligaţiei
de a da;
• a nu face reprezintă obligaţia subiectului pasiv de a se abţine de la ceva la
care ar fi fost îndreptăţit dacă nu şi-ar fi asumat obligaţia respectivă.
• De exemplu, o persoană care a făcut o ofertă de vânzare unei alte persoane
îşi poate asuma obligaţia de menţinere a ofertei un anumit termen
determinat.
• Obligaţiile de “a da” şi “a face” sunt denumite obligaţii pozitive, iar
obligaţia de “a nu face” este considerată o obligaţie negativă deoarece
constă într-o abstenţiune (într-o abţinere).
• Tot în funcţie de obiectul lor se operează şi clasificarea obligaţiilor în
obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace (de diligenţă).
• Obligaţia de rezultat este considerată îndeplinită dacă debitorul a ajuns la
rezultatul urmărit de părţi.
• Spre exemplu, obligaţia împrumutatului se consideră îndeplinită la
momentul restituirii sumei împrumutate. Nu are nici o importanţă dacă
împrumutatul a făcut sau nu toate eforturile necesare pentru restituirea
sumei; dacă la data scadentă suma nu a fost restituită el este considerat
automat ca fiind în culpă, iar obligaţia ca nefiind executată. Debitorul se va
putea exonera de răspundere (va putea dovedi absenţa culpei) numai prin
proba cazului de forţă majoră care l-a împiedicat să-şi execute obligaţia.
În orice caz sarcina acestei probe îi revine debitorului care nu şi-a
îndeplinit obligaţia de rezultat.
• Obligaţia de mijloace constă în datoria debitorului de a depune eforturi
pentru a atinge un anumit rezultat. Dacă rezultatul urmărit de părţi nu este
atins, aceasta nu înseamnă automat că debitorul este în culpă.
• De exemplu, o obligaţie de mijloace sau de diligenţă întâlnim în cazul
medicului care are îndatorirea de a face tot ceea ce îi stă în putinţă pentru
a-l însănătoşi pe pacient. Dacă acest rezultat nu este atins, nu rezultă
automat culpa debitorului (a medicului). Prin urmare creditorul
(pacientul) va avea sarcina de a produce (a prezenta), cumulativ, două
probe:
• - dovada că nu s-a atins rezultatul urmărit de părţi;
• - dovada că debitorul nu a depus toate eforturile de care ar fi fost capabil
pentru atingerea acestui rezultat.
• O asemenea obligaţie de mijloace întâlnim şi în cazul profesorului care îşi
meditează elevul pentru a reuşi la un examen. Dacă rezultatul nu este
atins aceasta nu înseamnă că obligaţia profesorului nu a fost
îndeplinită, odată ce debitorul a depus toate eforturile pentru atingerea
rezultatului urmărit.
• 2.Criteriul gradului de opozabilitate
• În funcţie de gradul de opozabilitate, obligaţiile civile se împart în
obligaţii opozabile numai părţilor, obligaţii opozabile şi terţilor,
şi obligaţii reale.
• Opozabilitatea înseamnă posibilitatea de a opune. O obligaţie este
opozabilă unei persoane dacă persoana respectivă este constrânsă
să o execute. Regula constă în aceea că o obligaţie este opozabilă
numai părţilor raportului juridic. Aceasta înseamnă ca îndatorirea
poate să revină numai debitorului, adică numai acelui subiect pasiv
care şi-a asumat-o.
• Prin excepţie, există o categorie de obligaţii care sunt opozabile şi
terţilor, adică persoanelor care nu au participat la încheierea
raportului juridic.
• De exemplu, dacă s-a încheiat un contract de locaţiune (de închiriere),
locatorul (adică acela care a dat bunul spre închiriere) are obligaţia de a pune la
dispoziţia locatarului (chiriaşului) bunul, pe toată perioada pe care s-a încheiat
contractul de locaţiune. Dacă însă în această perioadă bunul este vândut de către
locator unui terţ, acesta din urmă va avea obligaţia de menţinere în fiinţă a
contractului de locaţiune. Aşadar, ne aflăm în prezenţa unei obligaţii care
deşi se naşte în urma unui contract încheiat între două părţi determinate, este
opozabilă şi unui terţ care nu a participat la încheierea raportului juridic.
• Mai concret, să luăm ipoteza în care între X, în calitate de locator, şi Y, în
calitate de locatar, s-a încheiat la data de 1 ianuarie 2015 un contract de
închiriere a imobilului aflat în proprietatea lui X. Contractul este încheiat pe o
durată de doi ani, urmând deci să expire la data de 31 decembrie 2017. La data
de 3 aprilie 2016, între X, în calitate de vânzător şi Z în calitate de cumpărător
se încheie un contract de vânzare-cumpărare a imobilului. Z, deşi a devenit
proprietar începând cu data de 3 aprilie 2016 şi deşi nu a participat la încheierea
contractului de închirere a imobilului, nu va putea pune capăt acestui contract şi
nu îl va putea evacua pe Y până la expirarea termenului, adică până la 31
decembrie 2017, urmând ca până atunci să aibă doar dreptul la chiria convenită
prin contract.
• 3.Criteriul sancţiunii
• După criteriul sancţiunii, obligaţiile pot fi perfecte sau imperfecte. Cele
perfecte beneficiază de sancţiune în sensul că creditorul poate să apeleze la
forţa de constrângere a statului pentru a-l determina pe debitor să-şi
execute obligaţia.
• În cazul celor imperfecte (care se mai numesc morale) apelul la forţa de
constrângere a statului nu este cu putinţă.
• De exemplu, titularul unui drept de creanţă se poate adresa instanţei pentru
a-l constrânge pe debitor să-şi execute obligaţia numai înlăuntrul unui
anumit termen denumit termen de prescripţie extinctivă. Deocamdată ceea
ce interesează este faptul că, după expirarea acestui termen de prescripţie
extinctivă, creditorul nu mai poate apela la forţa de constrângere a statului.
Obligaţia însă nu a dispărut. Ea subzistă sub forma unei obligaţii
imperfecte sau morale. Ca urmare, dacă debitorul îşi execută de bună voie
obligaţia, el nu va putea solicita restituirea plăţii, chiar dacă termenul de
prescripţie extinctivă expirase.
• 4.Criteriul structural
• Din punct de vedere structural, obligaţiile sunt pure şi simple sau
complexe (afectate de modalităţi):
• · Obligaţiile pure şi simple sunt cele aflate în conţinutul unui raport
juridic născut între un creditor, un debitor şi care nu sunt afectate de
termen, condiţie sau sarcină;
• · Obligaţiile complexe sunt cele cu pluralitate de subiecte ori cu
pluralitate de obiecte.
• Astfel, obligaţia mai multor debitori faţă de un creditor se numeşte
obligaţie cu pluralitate pasivă. Obligaţia unui debitor faţă de mai mulţi
creditori se numeşte obligaţie cu pluralitate activă.
• În cazul obligaţiilor divizibile, datoria sau creanţa se împart în atâtea
fracţiuni câţi debitori sau creditori există în acel raport juridic.
• De exemplu, X a împrumutat o sumă de bani de la Y. Înainte de înapoierea
sumei, X moare, iar singurii lui moştenitori sunt cei doi fii ai acestuia.
Datoria lui X, faţă de Y se va împărţi între cei doi fii potrivit cotelor lor
succesorale, adică fiecare va moşteni ½ din
datoria tatălui. La fel, dacă, la rândul său, X îi împrumutase o sumă de bani
lui Z, cei doi fii vor moşteni câte ½ din această creanţă.
• În cazul obligaţiilor solidare, fiecare creditor poate cere debitorului
întreaga datorie şi fiecare debitor poate fi obligat de către creditor să
execute întreaga obligaţie.
• De exemplu, dacă două persoane au produs împreună un prejudiciu,
victima delictului civil va putea acţiona în judecată împotriva
oricăreia dintre ele, solicitându-le acoperirea întregului prejudiciu. Spunem
că autorii răspund solidar pentru producerea prejudiciului.
• OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC
• Obiectul raportului juridic civil se defineşte ca fiind acţiunea sau
inacţiunea la care are dreptul subiectul activ şi la care este obligat
subiectul pasiv.
• În raporturile juridice patrimoniale această acţiune sau inacţiune este
referitoare la un bun.
• Nu orice lucru, nu orice obiect poate fi considerat din punct de vedere
juridic “bun”.
• Pentru a putea fi calificat ca atare, un bun trebuie să îndeplinească
cumulativ următoarele condiţii:
• - să aibă o anume valoare economică, adică să fie util pentru om, să
satisfacă o nevoie, o trebuinţă umană;
• - să fie susceptibil de apropriere, adică să poată face obiect al dreptului
de proprietate.
• Bunuri principale şi bunuri accesorii
• Această clasificare a bunurilor are drept criteriu corelaţia care există
între ele.
• Bunurile principale sunt cele care pot fi folosite în mod
independent, în timp ce bunurile accesorii folosesc la întrebuinţarea unui
alt bun.
• De exemplu : cureaua de ceas, beţele de la schiuri, arcuşul viorii sunt
bunuri accesorii care sunt utilizate pentru folosirea unor bunuri ce au
caracter principal.
• Importanţa acestei clasificări constă în aplicarea principiului “bunul
accesoriu urmează soarta bunului principal”. Corespunzător acestui
principiu, dacă părţile nu au precizat în contractul încheiat care va fi soarta
bunurilor accesorii, soluţia va consta în aplicarea aceluiaşi regim juridic
aplicabil bunurilor principale.
• Exemplu: Astfel, dacă se vinde un ceas fără să se precizeze că se vinde şi
cureaua acestuia, se înţelege prin aplicarea principiului de mai sus că se
transferă şi dreptul de proprietate asupra curelei.
• Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere
• Această clasificare are drept criteriu măsura în care bunurile produc sau
nu fructe. Bunurile frugifere sunt cele care, în mod periodic şi fără
consumarea substanţei lor, dau naştere la alte bunuri denumite fructe. Bunurile
nefrugifere sunt acelea care nu au calitatea de a da naştere altor produse, fără
consumarea substanţei lor. ( copacii din pădure, nisipul din albie)
• Fructele sunt de trei feluri:
• a) fructe naturale. Acestea sunt bunuri care se produc fără intervenţia
omului (cum sunt ciupercile de pădure, urzicile, sporul animalelor etc.);
• b) fructe industriale. Acestea se produc ca urmare a activităţii omului (spre
exemplu, recolta). De observat că noţiunea de “industrial” este utilizată în
terminologia juridică în sens etimologic, şi anume prin intervenţia, prin munca,
prin truda omului. În acelaşi sens vom întâlni în dreptul afacerilor
noţiunea de “aport în industrie” la constituirea unei societăţi ;
• c) fructe civile. Acestea sunt fructele care au o exprimare bănească, spre
exemplu chiriile sau dobânzile
• Bunuri consumabile şi bunuri neconsumabile 
• Această clasificare are drept criteriu măsura în care un bun poate sau nu să fie
folosit în mod repetat.
• Bunurile consumabile (consumptibile) sunt cele care nu rezistă primei
întrebuinţări.
• Exemplu: Astfel sunt alimentele, ţigările, combustibilii, banii (deoarece
cheltuirea este asimilată consumării) etc.
• Dimpotrivă bunurile neconsumabile (neconsumptibile) sunt cele care rezistă
primei întrebuinţări. Fireşte, şi acestea se uzează, dar pot fi, de principiu, utilizate
de mai multe ori. Astfel sunt îmbrăcămintea, bunurile imobile, ş.a.m.d.
• Importanţa acestei clasificări se manifestă în mai multe planuri între care în materia
contractului de împrumut. Contractul de împrumut care are ca obiect un bun
neconsumabil poartă numele de împrumut de folosinţă. La expirarea termenului
pentru care s-a încheiat, cel împrumutat are obligaţia de a restitui însuşi bunul pe
care l-a împrumutat şi nu altul. El va putea restitui un alt bun, în locul celui datorat,
numai cu acordul creditorului, ipoteză în care obligaţia se va considera stinsă prin
“dare în plată”.
• Dacă contractul de împrumut are ca obiect un bun consumabil,
atunci el poartă denumirea de împrumut de consumaţie. La scadenţă,
împrumutatul nu va fi obligat să restituie însuşi bunul împrumutat,
ci alte bunuri în aceeaşi cantitate sau calitate.
• De exemplu, persoana care a împrumutat o sumă de bani nu va
trebui să restituie la scadenţă chiar bancnotele pe care le-a
împrumutat, ci alte bancnote de aceeaşi valoare.
• Bunuri individual determinate şi bunuri de gen
• Această clasificare are drept criteriu modul de individualizare al
bunurilor.
• Bunurile individual determinate sunt cele care se individualizează prin
însuşiri specifice, proprii. Acestea sunt unicatele, acele bunuri care pot fi
individualizate prin trăsături caracteristice care le deosebesc de toate
celelalte.
• De exemplu, o lucrare de artă, un apartament individualizat prin adresa
exactă, un autoturism individualizat prin marcă şi seria motorului etc.
constituie bunuri individual determinate.
• Bunurile generic determinate (bunuri de gen) sunt cele care se
individualizează prin însuşiri ale speciei sau categoriei din care fac parte.
Aceste bunuri aparţin unei categorii mai largi de bunuri de acelaşi fel şi se
individualizează prin numărare, măsurare, cântărire etc.
• De exemplu, un kilogram de mere, o cisternă de benzină, o tonă de grâu, 3
metri de stofă, 100 mii lei, ş.a.m.d. – constituie bunuri de gen.
• Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile
• Fungibilitatea reprezintă posibilitatea înlocuirii unui bun cu un alt bun de aceeaşi
natură. Bunurile fungibile sunt în general bunurile de gen, iar bunurile nefungibile
sunt bunurile individual determinate, care nu pot fi înlocuite deoarece sunt unicat.
• Importanţa clasificării apare în materia exercutării obligaţiei
• Astfel, una dintre modalităţile de stingere a obligaţiilor este compensaţia. Dacă
între cele două părţi s-au încheiat două raporturi juridice obligaţionale astfel încât
fiecare dintre ele are către cealaltă câte o obligaţie, cele două obligaţii reciproce se
vor stinge până la concurenţa celei mai mici dintre acestea. Spre exemplu, dacă X
îi datorează lui Y 10.000 lei, iar Y îi datorează lui X 5.000 lei, cele două obligaţii
reciproce (în măsura în care sunt exigibile, adică au ajuns la scadenţă) se vor
considera stinse prin compensaţie. În consecinţă, X nu îi va mai datora lui Y decât
5.000 lei.
• Această modalitate de stingere a obligaţiilor civile nu este aplicabilă decât
dacă cele două obligaţii au ca obiect bunuri fungibile.
• Dacă X îi datorează lui Y un apartament, iar Y îi datorează lui X un automobil,
cele două obligaţii nu se pot compensa deoarece au ca obiect bunuri nefungibile.