Andy Puşcă Identificarea persoanei fizice

de a nu face (adică de a se abţine de la o anumită activitate pe care ar fi avut

dreptul să o săvârşească);
d) ele sunt drepturi relative şi, ca atare, nu sunt opozabile decât faţă de
persoana sau persoanele care figurează în raportul juridic respectiv, ca subiect
sau subiecte pasive determinate;
e) drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr.
Între drepturile reale şi cele de creanţă există unele asemănări, dar şi deosebiri.
Astfel, sub aspectul asemănărilor, menţionăm în primul rând, că ambele
drepturi sunt patrimoniale şi în al doilea rând, în raporturile juridice ce au în
conţinutul lor drepturi reale şi de creanţă sunt cunoscuţi titularii acestor
drepturi, adică subiectele active.
Drepturile de creanţă se deosebesc de drepturile reale, aşa cum reiese din
caracterele lor specifice, prin următoarele:
a) la drepturile de creanţă, creditorul nu poate obţine realizarea dreptului său
decât în urma activităţii sau abţinerii debitorului, pe când la drepturile reale,
titularul dreptului real îşi poate exercita direct şi nemijlocit atributele
(prerogativele) dreptului său asupra bunului, fără concursul altor persoane;
b) la drepturile de creanţă, subiectul pasiv debitorul este determinat din
momentul naşterii raportului juridic, pe când la drepturile reale, subiectul
pasiv, este universal, nedeterminat;
c) la drepturile de creanţă, subiectul pasiv debitorul are obligaţia de a da, a
face sau a nu face ceva, pe când la drepturile reale, subiectul pasiv universal
are numai obligaţia de a nu face nimic de natură să stânjenească pe titularul
dreptului real în exerciţiul atributelor conferite de lege;
d) drepturile de creanţă sunt relative, pe când drepturile reale sunt absolute;
e) drepturile de creanţă sunt nelimitate, ca număr pe când drepturile reale sunt
limitate;
f) drepturile reale conferă titularilor săi dreptul de urmărire şi drept de
preferinţă.

3) Drepturi pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi

Drepturile pure şi simple sunt acele drepturi care conferă titularilor lor
certitudine şi siguranţă, ele producându-şi efectele, imediat şi definitiv din
momentul naşterii raportului juridic, existenţa şi exercitarea lor nefiind afectată
de vreo împrejurare viitoare.
Drepturile afectate de modalităţi sunt acele drepturi a căror naştere, existenţă,
exercitare ori stingere depind de anumite evenimente viitoare sigure sau
nesigure denumite termen, condiţie şi sarcină.
Obligaţia civilă
Obligaţia, la rândul ei, poate fi definită ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al
unui raport juridic civil, de a avea o anumită comportare corespunzătoare faţă
de conduita titularului dreptului subiectiv, comportare care poate consta în a

Drept civil. Partea generală 1

 da, a face sau a nu face ceva şi care, poate fi impusă la nevoie, prin mijlocirea
forţei de constrângere a statului.
Din această definiţie rezultă următoarele trăsături caracteristice ale obligaţiei:
a) constă într-o îndatorire a subiectului pasiv şi nu într-o posibilitate juridică pe
care o are subiectul activ;
b) îndatorirea subiectului pasiv constă dintr-o conduită corespunzătoare şi
pretinsă de conduita subiectului activ;
c) conduita subiectului pasiv constă, cel mai adesea, dintr-o prestaţie pozitivă, a
da, a face şi numai rareori dintr-o prestaţie negativă, a nu face;
d) în caz de nevoie, subiectul pasiv poate fi obligat să-şi îndeplinească
îndatorirea prin mijlocirea forţei coercitive a statului.
Termenul de obligaţie civilă în afara sensului de îndatorire a subiectului pasiv
mai are şi sensurile de raport juridic obligaţional ce se naşte între creditor şi
debitor, precum şi de înscris constatator al unei datorii, cum ar fi spre exemplu,
obligaţiile la o bancă.

Sarcina de lucru 4
Realizează o comparaţie între drepturile reale şi drepturile de creanţă.

2.2.3. Obiectul raportului juridic civil. Noţiune

Fiind un raport social, raportul juridic de drept civil se referă la activitatea
oamenilor. De aceea, obiectul lui va consta întotdeauna în anumite acţiuni ale
acestora sau în abţinerea de a săvârşi anumite acţiuni, deci într-o conduită
anume.
Prin urmare, obiectul raportului juridic civil îl constituie acţiunea sau
inacţiunea pe care subiectul activ o pretinde şi pe care subiectul pasiv trebuie
să o îndeplinească.
Obiectul nu trebuie confundat cu conţinutul raportului juridic. Prin conţinut se
Reţine înţeleg drepturile şi obligaţiile părţilor, adică posibilitatea juridică de a
diferenţa! întreprinde anumite acţiuni, în timp ce prin obiect se înţeleg însăşi acţiunile pe
care subiectul activ le poate pretinde şi subiectul pasiv trebuie să le
1
îndeplinească .

1
De exemplu, la raporturile juridice de vânzare-cumpărare, obligaţia vânzătorului de a preda bunul vândut şi
dreptul cumpărătorului de a pretinde predarea bunului intră în noţiunea de conţinut al raportului juridic de vânzare
cumpărare, în timp ce acţiunea efectivă de predare şi, respectiv, de primire a bunului vândut fac parte din noţiunea de
obiect al aceluiaşi
raport juridic (D. Lupulescu, ed. cit., p. 61).
 Acţiunea sau inacţiunea care constituie obiectul raportului juridic civil se referă
1
de foarte multe ori la bunuri (obiect material) . În aceste cazuri, acţiunile
titularilor de drepturi reale şi în special acţiunile proprietarului, se confundă în
aşa măsură cu lucrul la care se referă, încât lucrul apare ca fiind obiectul
raportului juridic. Dar aceasta nu este decât o aparenţă pentru că obiectul
raportului juridic este întotdeauna acţiunea sau inacţiunea la care este
îndreptăţit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv.
Bunurile nu sunt decât obiecte materiale exterioare raportului juridic la care se
referă raportul juridic (obiecte juridice derivate), ele neputând fi considerate un
element al raportului juridic civil. Ele nici nu apar în toate raporturile juridice
civile, ci doar în unele raporturi patrimoniale.
Bunurile şi clasificarea lor
Codul civil în Art. 535 prevede că:
„Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept
patrimonial”.
Literatura juridică a fost cea care a arătat că prin lucru se înţelege tot ce se află
în natură, fiind perceptibil prin simţurile noastre. Pentru ca un lucru să devină
bun în sens juridic, trebuie să fie util omului, să aibă valoare economică şi să
fie susceptibil de apropriere (însuşire) sub forma unor drepturi ce intră în
compunerea unui patrimoniu, fie al unei persoane fizice, fie al unei persoane
2
juridice .
Putem defini astfel bunul ca fiind acea valoare economică ce este utilă pentru
satisfacerea nevoilor materiale ori spirituale ale omului şi este susceptibilă de
apropriere sub forma dreptului patrimonial. (Turianu, 2005, p. 78)
Bunurile pot fi clasificate după următoarele criterii:
1) În funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile se împart în
bunuri imobile (nemişcătoare) şi bunuri mobile (mişcătoare);
2) În raport de regimul juridic al circulaţiei lor bunurile se împart în bunuri care
se află în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil;
3) După cum au o întrebuinţare independentă sau sunt utile numai prin
intermediul altor bunuri de care sunt strâns legate, deosebim bunuri principale
şi bunuri accesorii;
4) După cum pot fi sau nu împărţite fără să-şi schimbe destinaţia, distingem
bunuri divizibile şi bunuri indivizibile;
5) După cum sunt ori nu producătoare de fructe, bunurile se clasifică în bunuri
frugifere şi bunuri nefrugifere;
6) După modul cum sunt determinate, bunurile se clasifică în bunuri individual
determinate (res certa) şi bunuri determinate generic (res genera);

1
Astfel, proprietarul îşi îndreaptă acţiunea sa de posesiune, folosinţă şi dispoziţie asupra unui lucru. Tot astfel, titularii de
alte drepturi reale îşi îndreaptă acţiunile corespunzătoare drepturilor lor asupra unor lucruri
2
Aşa se explică de ce unele lucruri care sunt nu numai utile omului, dar chiar indispensabile vieţii cum ar fi aerul,
apa mărilor, căldura şi lumina soarelui nu sunt bunuri în sens juridic, deoarece ele nu sunt susceptibile de apropriere
(însuşire)
sub formă de drepturi patrimoniale care să aparţină unor persoane fizice sau juridice (Dumitru Lupulescu, op. cit., p. 62).
 7) După cum pot fi înlocuite unele cu altele în executarea unei obligaţii,
deosebim bunuri fungibile şi bunuri nefungibile;
8) După cum întrebuinţarea lor implică ori nu consumarea sau înstrăinarea lor,
bunurile se împart în bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile;
9) După modul cum sunt percepute, bunurile se împart în bunuri corporale şi
bunuri incorporale;
10) După cum sunt sau nu supuse urmăririi şi executării silite, distingem bunuri
sesizabile şi bunuri insesizabile.
În funcţie de criteriile menţionate, în cele ce urmează vor fi înfăţişate noţiunea
şi caracterele specifice fiecărei categorii de bunuri în parte (Lupulescu, 2000, p.
65)
1) Bunuri imobile (nemişcătoare) şi bunuri mobile (mişcătoare)
Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o aşezare fixă şi stabilă şi nu pot fi
mişcate dintr-un loc în altul. Bunurile mobile sunt acele bunuri care se pot muta
dintr-un loc în altul fie prin energie proprie, fie cu ajutorul unei energii străine.
Bunurile imobile se clasifică în: a) imobile prin natura lor; b) imobile prin
destinaţie; c) imobile prin obiectul la care se aplică.
a) Sunt bunuri imobile prin natura lor: pământul şi toate bunurile care, în mod
natural sau artificial sunt încorporate pământului, cum sunt clădirile,
construcţiile, fabricile, conductele de apă, gaz sau electricitate, recoltele prinse
de rădăcini etc. (art. 537 C. civ.).
b) Sunt bunuri imobile prin destinaţie: bunurile mişcătoare prin natura lor,
aşezate în mod perpetuu asupra unui imobil (de exemplu, obiectele de
ornamentaţie) sau destinate serviciului ori exploatării unui imobil (de exemplu
maşinile, aparatele ori camioanele afectate unei exploatări industriale, uneltele
de arat, animalele întrebuinţate la munca câmpului etc.), care, deşi mobile prin
natura lor, sunt totuşi considerate ca bunuri imobile prin destinaţie. (art. 538 C.
civ.).
Pentru ca un bun mobil să poată deveni imobil prin destinaţie este necesară
întrunirea următoarelor două condiţii:
- atât bunul mobil, cât şi cel imobil trebuie să se afle în proprietatea aceleiaşi
persoane;
- între cele două bunuri să existe un raport de accesorietate, adică bunul mobil
1
să fie afectat exploatării bunului imobil .
c) Sunt bunuri imobile prin obiectul la care se aplică drepturile reale asupra
imobilelor, creanţele imobiliare şi acţiunile în justiţie privitoare la imobile care,
deşi sunt drepturi şi nu bunuri, sunt totuşi considerate ca bunuri imobile prin
obiectul la care se aplică (art. 542 C. civ.).
Bunurile mobile, la rândul lor, se împart în trei categorii şi anume: a) mobile
prin natura lor; b) mobile prin determinarea legii; c) mobile prin anticipaţie.

1
Acest raport se stabileşte fie printr-o legătură materială, ca de exemplu ţevile, fie printr-o legătură intelectuală, cum ar fi
inventarul agricol.
 a) Bunuri mobile prin natura lor se pot strămuta din loc în loc (art. 539 C. civ.).
Sunt bunuri mobile prin natura lor cele care se mişcă de la sine prin putere
proprie, precum şi cele care pot fi mişcate dintr-un loc în altul printr-o forţă
externă.
b) Bunuri mobile prin determinarea legii sunt de exemplu, drepturile reale
asupra mobilelor, drepturile de creanţă asupra bunurilor mobile, precum şi
acţiunile în justiţie privitoare la mobile (art. 542 C. civ.).
c) Bunuri mobile prin anticipaţie. Fac parte din această categorie bunuri
imobile prin natura lor, dar pe care părţile prin contract le consideră ca fiind
bunuri mobile. De exemplu, acele imobile care prin aderenţa lor la pământ sunt
considerate într-un contract, în mod anticipat, ca mobile, calitate pe care nu o
vor avea decât în viitor, în care caz, pentru contractanţii respectivi, ele sunt
1
mobile prin anticipaţie .

Sarcina de lucru 5
Prezintă pentru următoarele bunuri apartenenţa la categoria bunurilor
imobile sau mobile: tapetul lipit pe perete, telefonul mobil personal,
fructele neculese, rola de tapet în valoare de 30 Ron, apartamentul
bunicilor, depozit bancar, merele din depozitul unui aprozar, uneltele
unei societăți comerciale agricole, autoturismul personal.

2) Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil

Sunt bunuri aflate în circuitul civil acele bunuri care pot face obiectul actelor
juridice, în alţi termeni, bunurile care pot fi dobândite ori înstrăinate prin acte
juridice.
Sunt scoase din circuitul civil acele bunuri care nu pot forma obiectul actului
2
juridic civil. Aceste bunuri sunt inalienabile .
Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă în planul valabilităţii
prevederilor legale. Astfel, nerespectarea prevederilor legale care supun unor
condiţii actele juridice privitoare la anumite bunuri atrage, pe lângă nulitatea
respectivelor acte şi răspunderea administrativă sau penală.

1
Potrivit dispoziţiilor art. 540 C.
Civ.:
1) „Bogățiile de orice natură ale solului și subsolului, fructele neculese încă, plantațiile și construcțiile încorporate în sol
devin mobile prin anticipație, atunci când, prin voința părților, sunt privite în natura lor individuală în vederea detașării
lor. (2) Pentru opozabilitate față de terți, este necesară notarea în cartea funciară.”.
2
Un asemenea bun este teritoriul României precum şi bunurile enumerate de art. 136 alin. 3 din Constituţie care nu pot fi
decât obiect al proprietăţii publice: bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial
energetic
valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice etc.
3) Bunuri principale şi bunuri accesorii
Bunurile ce servesc la folosirea altor bunuri se numesc bunuri accesorii, iar
cele pe care le servesc se numesc bunuri principale. Sunt astfel, bunuri
accesorii: cutiile pentru instrumentele muzicale, cheile pentru lacăte, pompa şi
cheile pentru bicicletă, lopeţile pentru o barcă, beţele de sprijin pentru schi etc.
Această clasificare prezintă interes în dreptul civil deoarece bunul accesoriu
urmează soarta juridică a bunului principal, dacă nu reiese altfel din lege sau
1
din convenţia părţilor .
4) Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile
Sunt divizibile acele bunuri care se pot divide în mai multe părţi, fără ca prin
aceasta să se schimbe destinaţia lor economică. De exemplu, o bucată de stofă
care se poate împărţi în mai multe cupoane.
Dimpotrivă, bunurile care, prin împărţirea lor în mai multe părţi, îşi pierd
destinaţia lor economică anterioară sunt bunuri indivizibile. De exemplu, o
maşină, o haină etc.
Această clasificare prezintă interes juridic în cazul împărţirii bunurilor comune
între mai mulţi coproprietari. Bunurile indivizibile vor fi atribuite în întregul
lor unui coproprietar, iar ceilalţi vor primi în schimb alte bunuri de valoare
egală sau compensaţii în bani.
5) Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere
Bunurile frugifere sunt acelea care dau naştere în mod periodic altor produse
(fructe), fără a se consuma substanţa lor.
Bunurile nefrugifere sunt acelea care nu pot crea alte produse fără consumarea
substanţei lor.
Codul civil distinge trei categorii de fructe: naturale, industriale şi civile.
Fructele naturale sunt produsul naturii, fără intervenţia muncii omului. Sunt
2
astfel de bunuri fructele de pădure . Fructele industriale sunt acelea care se
produc ca urmare a activităţii omului. Fac parte din această categorie fructele şi
3
legumele de cultură (recoltele, plantaţiile) . Fructele civile reprezintă
echivalentul în bani al folosirii unui anumit bun. Sunt astfel de fructe chiriile,
4
dobânzile etc.

Reţine Fructele nu trebuie confundate cu productele. Productele sunt foloase trase

specificul dintr-un bun cu consumarea substanţei sale. Este product, de exemplu, piatra
acestei dintr-o carieră sau nisipul dintr-o albie a unui râu.
clasificări! Distincţia între cele trei categorii de fructe prezintă interes în ceea ce priveşte
modul lor de dobândire, în sensul că fructele naturale şi cele industriale se

1
Astfel, vânzarea unui instrument muzical implică obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului şi cutia care este
bun accesoriu, dacă părţile nu au convenit altfel.
2
Potrivit art. 548 alin. (2). Cod civ., „fructele naturale sunt produsele directe și periodice ale unui bun, obținute fără
intervenția omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producția și sporul animalelor.”.
3
Potrivit art. 548 alin. (3). Cod civ., „fructele industriale sunt produsele directe și periodice ale unui bun, obținute ca
rezultat al intervenției omului, cum ar fi recoltele de orice fel.”.
4
Potrivit art. 548 alin. (4). Cod civ., „fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o alta persoană în
virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor și dividendele.”.
 dobândesc prin culegere (percepere), iar fructele civile se dobândesc zi cu zi
(prin simpla scurgere a timpului).
De asemenea, în litigiul dintre proprietari şi posesori cu privire la un anumit
bun, prezintă importanţă dacă bunul este producător de fructe, deoarece
posesorul de rea credinţă este obligat să restituie nu numai bunul, ci şi fructele
produse de acesta.
Distincţia dintre fructe şi producte prezintă importanţă practică sub mai multe
aspecte. De exemplu: uzufructuarul are dreptul numai la fructe, nu şi la
producte, care se cuvin nudului proprietar; posesorul de bună-credinţă
dobândeşte numai fructele, nu şi productele (Boroi, 2008, p. 107).
6) Bunuri individual determinate (certe) şi bunuri determinate generic (generice)
Bunurile determinate prin caractere individuale şi specifice unui anumit bun, se
numesc bunuri certe. Sunt bunuri individual determinate, spre exemplu, o
anumită casă, un anumit tablou etc.
Bunurile determinate prin caractere generice, adică comune unei anumite
categorii de bunuri şi care se individualizează prin indicarea greutăţii,
numărului ori măsurii, se numesc bunuri generice. Sunt bunuri generice, spre
exemplu, banii, alimentele, combustibilul etc.
Bunurile sunt certe sau generice nu atât prin natura lor intrinsecă, cât mai cu
seamă prin felul cum sunt privite de către părţi în actele juridice pe care le
încheie cu privire la ele. Astfel, un volum de poezii împrumutat, care este un
lucru generic prin natura sa, poate fi privit de părţi ca un bun cert, ce nu poate
fi înlocuit prin alt exemplar, exemplarul împrumutat prezentând o valoare de
amintire pentru proprietarul său (Lupulescu, 2000, p. 66).
Clasificarea bunurilor în bunuri certe şi generice prezintă o deosebită
importanţă în dreptul civil, sub aspectul regimului juridic ce li se aplică. Astfel,
în caz de înstrăinare a unui bun, dacă el este cert - individual determinat -
transmiterea dreptului de proprietate către dobânditor are loc în chiar momentul
încheierii contractului, adică al realizării acordului de voinţă, chiar dacă bunul
n-a fost predat.
Dacă însă, bunul este generic, determinat numai prin caractere generice, atunci
dreptul de proprietate se transmite la dobânditor după încheierea contractului şi
anume, de regulă, la predarea bunului când se va proceda la individualizarea
acestuia prin numărare, măsurare ori cântărire. Fără individualizare nu se poate
opera transmiterea dreptului de proprietate, căci până atunci bunul vândut se
confundă în masa celorlalte bunuri identice ale proprietarului.
7) Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile
Bunurile fungibile sunt acele bunuri care pot fi înlocuite unele cu altele cu
ocazia executării unei obligaţii. Sunt bunuri fungibile: banii, alimentele de un
anumit fel etc.
Bunurile nefungibile sunt acele bunuri care nu pot fi înlocuite cu altele în
executarea unei obligaţii. De exemplu: un tablou, o mobilă executată la
comandă etc.
 Ca regulă, bunurile individual determinate (certe) sunt nefungibile, iar cele
determinate generic (generice) sunt fungibile. Însă, ca şi caracterul generic sau
cert al bunurilor, fungibilitatea ori nefungibilitatea lor depinde, nu numai de
1
însuşirile bunurilor, ci adesea şi de intenţia părţilor .
Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă în materia executării
obligaţiilor civile privind valabilitatea plăţii. Astfel, dacă debitorul datora
creditorului un bun fungibil plata este valabilă dacă a dat un bun de gen şi este
de natură să-l libereze pe debitor de datorie. Dimpotrivă, dacă debitorul
datorează creditorului un bun cert, debitorul nu poate face o plată valabilă
decât dacă dă creditorului bunul pe care îl datorează.
8) Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile
Bunurile consumptibile sunt acele bunuri care implică prin folosirea lor
conform destinaţiei obişnuite, consumarea substanţei ori înstrăinarea lor de la
prima întrebuinţare. Astfel, alimentele, combustibilul, etc., sunt bunuri
consumptibile, deoarece ele nu pot fi folosite conform destinaţiei lor obişnuite,
fără a li se distruge sau consuma substanţa de la prima întrebuinţare. La fel,
banii sunt bunuri consumptibile, căci ei nu pot fi folosiţi fără a fi înstrăinaţi,
fără a ieşi din patrimoniul posesorului lor.
Bunurile neconsumptibile sunt acele bunuri care pot fi folosite în mod repetat,
fără ca prin aceasta să-şi consume substanţa sau să fie necesară înstrăinarea lor.
De exemplu pământul, clădirile, maşinile, obiectele casnice, hainele etc. sunt
bunuri neconsumptibile, fiindcă pot face obiectul unor acte multiple şi
succesive de întrebuinţare, fără a fi distruse sau înstrăinate. Consumptibilitatea
ori neconsumptibilitatea depind, de regulă generală, de natura bunurilor. Ea
2
Reţine poate rezulta însă şi din voinţa oamenilor.
importanța
juridică a Clasificarea bunurilor în consumptibile şi neconsumptibile prezintă interes în
acestei materie de uzufruct şi împrumut. Astfel, uzufructul implică pentru uzufructuar
clasificări! dreptul de a se folosi de un bun fără a-i consuma substanţa, cu obligaţia de a-l
restitui proprietarului la încetarea uzufructului.
Constituirea unui drept de uzufruct poate, aşadar, avea loc numai asupra unui
bun neconsumptibil. În cazul în care se constituie un drept de uzufruct asupra
unui bun consumptibil., uzufructuarul nu mai are obligaţia de a conserva
substanţa bunului, ci poate dispune de el, cu îndatorirea de a restitui
proprietarului un bun de aceeaşi cantitate, calitate şi valoare. De asemenea, în
ceea ce priveşte contractul de împrumut, obligaţia de restituire poartă asupra
însuşi bunului împrumutat, dacă el este neconsumptibil, caz în care contractul
se numeşte comodat, sau asupra unui bun identic, dacă el este consumptibil,
caz în care contractul se numeşte împrumut de consumaţie.

1
De exemplu, o carte împrumutată este un bun generic şi fungibil, putând fi în înlocuită cu o altă carte de acelaşi autor, cu
acelaşi titlu şi aceeaşi ediţie. Părţile pot stabili însă ca să se restituie neapărat aceeaşi carte, deoarece poartă dedicaţia
autorului sau note ale proprietarului. Astfel, cartea devine un bun individual determinat, deoarece are caractere specifice,
care-l deosebesc de celelalte bunuri din aceeaşi categorie.
2
Astfel, pentru o librărie cărţile sunt bunuri consumptibile, căci aceasta nu le poate folosi decât înstrăinându-le, deşi prin
natura lor ele sunt neconsumptibile. De asemenea, alimentele expuse în vitrină, în scop de reclamă, deşi consumptibile
prin natura lor, devin - prin această utilizare - neconsumptibile, fiind susceptibile de o întrebuinţare prelungită în timp
(Dumitru
Lupulescu, op. cit., p. 68).
 Sarcina de lucru 6
Realizează o schemă a clasificării bunurilor urmărind următoarele
aspecte: denumirea bunului, criteriul de clasificare, exemple,
reglementare juridică, importanța juridică a clasificării.

Rezumat
Raportul juridic civil este acea relaţie socială reglementată de norma de drept
civil. Prin „caracterul raportului juridic civil” înţelegem particularitatea
fundamentală a acestui fenomen social, trăsătură care este proprie oricărui
astfel de raport juridic. Prin izvor al raportului juridic civil concret se înţelege
o împrejurare (act sau fapt) de care legea civilă leagă naşterea, modificarea sau
stingerea unui raport juridic civil concret. Se numesc fapte juridice,
evenimentele şi acţiunile omeneşti care produc efecte juridice, adică care
creează, modifică, transmit sau sting raporturi juridice concrete. Faptele
juridice sunt foarte variate. Ele pot fi împărţite în două mari categorii: A)
evenimente (fapte naturale) şi B) acţiuni omeneşti producătoare de efecte
juridice. Raportul juridic civil este alcătuit din trei elemente constitutive:
părţile, conţinutul şi obiectul. Pentru a fi în prezenţa unui raport juridic civil
aceste trei elemente trebuie întrunite cumulativ. Părţile (sau subiectele)
raportului juridic sunt persoanele fizice sau persoanele juridice între care se
statorniceşte raportul juridic. Conţinutul raportului juridic reprezintă totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor civile ale părţilor care participă la raportul juridic
civil. Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile sau inacţiunile pe care
le vizează drepturile şi obligaţiile părţilor.

Teste de autoevaluare
1) Raporturile juridice obligaţionale au în conţinut:
a) drepturi personale nepatrimoniale;
b) drepturi de creanţă;
c) drepturi reale.

2) Titularul obligaţiei într-un raport juridic obligaţional se numeşte:

a) subiect activ;
b) subiect pasiv;
c) creditor.

3) Într-un raport juridic cu pluralitate de creditori vorbim de:

a) pluralitate asivă;
 b) pluralitate activă;
c) pluralitate mixtă.

4) Recoltele care încă se ţin de rădăcini şi fructele de pe arbori, neculese încă,

sunt bunuri:
a) imobile prin obiectul la care se aplică;
b) mobile prin determinarea legii;
c) imobile prin natura lor.

5) După cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei obligaţii civile, bunurile
se clasifică în:
a) divizibile şi indivizibile;
b) fungibile şi nefungibile;
c) sesizabile şi insesizabile.

Lucrare de verificare aferentă capitolelor 1 şi 2

Petenta A.S. a introdus acțiune în justiție în contradictoriu cu pârâta S.D.,

solicitând instanței să o oblige pe pârâtă să plătească către reclamantă suma de
4560 lei reprezentând chiria neachitată în perioada mai-decembrie și de 456 lei
reprezentând penalități de întârziere.
Motivându-și acțiunea, petenta A.S. susține că a închiriat pârâtei, prin
contractul încheiat de cele două părți, un spațiu cu destinație de locuință,
contract în care s-a stipulat o chirie în cuantum de 65 USD pe lună și 0,05%
penalități de neplată a chriei pentru fiecare zi de întârziere.
Pârâta a susținut că, la rândul ei, a subînchiriat, ceea ce nu era interzis în
contractul principal, o cameră lui S.E., iar celelalte două lui D.R., fixând pentru
primul o chirie de 25 de USD, iar pentru cel de al doilea 50 USD.
Pârâta s-a apărat arătând că nici ea nu a încasat chiria de la cei doi sub-chiriași
și pentru acest motiv nu și-a achitat datoria față de A.S.
Părăta a depus la dosar actele prin care a subînchiriat, acte sub semnătură
privată, dar reclamanta a susținut că aceste acte nu sunt valabile, întrucât
trebuiau incheiate în formă autentică, așa cum a fost încheiat contractul
principal.

Probleme de soluționat:
1. Identificați natura raportului juridic concret din speță. (0,5 punct)
2. Care sunt elementele raportului juridic? (enumerați-le și apoi analizati-le pe
fiecare în parte). (2 puncte)
3. Identificați subiectul activ și subiectul pasiv din speță (argumentați
răspunsul). (2 puncte)
4. Clasificați, în funcție de criteriile cunoscute, dreptul subiectiv al lui A.S.,
dobândit prin încheierea contractului de închiriere; aceeași operație și pentru
obligația lui S.D. (1 punct)

Drept civil. Partea generală 1

5. Enumerați și caracterizați categoriile de fructe reglementate de lege lata.
Analizați comparativ folosindu-vă de prevederile Vechiului Cod Civil și de
cele ale Codului Civil intrat în vigoare la 01.10.2011. (4 puncte)
6. Explicați distincția dintre fructe și producte.(0,5 punct)

Nota bene. Lucrarea va fi încărcată pe site-ul de curs DD1102 FR/ DD1102 ID

din cadrul platformei e-Learning Danubius Online la secțiunea Teme, în
termenul prevăzut pentru executarea ei, iar rezultatul evaluării va fi comunicat
în cadrul secțiunii Carnet de note din același site de curs.

Bibliografie minimală
Boroi, Gabriel (2010). Drept civil. Partea generală. Persoanele. Ediţia 4,
Bucureşti: Hamangiu, pp. 43-150.
Beleiu, Gheorghe (2003). Drept civil român. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil. Ediţia a VIII-a. Bucureşti: Universul Juridic, pp. 62-
127.
Lupulescu, Dumitru (2000). Drept civil. Introducere în dreptul civil. Galaţi:
s.e., pp. 37-75.
Puşcă, Andy (2010). Drept civil. Partea generală, Bucureşti: Pro Universitaria,
pp. 35-68.