Drepturile patrimoniale

CLASIFICAREA DREPTURILOR PATRIMONIALE

¹Drepturile reale şi drepturile de creanţă

1. Natura juridică şi trăsăturile comune ale drepturilor reale şi ale drepturilor de creanţă .
 Drepturile reale şi drepturile de creanţă sunt principalele elemente ale activului patrimonial.
 Ca drepturi subiective civile, drepturile reale şi drepturile de creanţă prezintă caracteristici
comune.
 Dreptul subiectiv civil: Este o prerogativă condiţionată şi determinată, acordată în scopul
ocrotirii unui interes legitim al titularului şi garantată de dreptul obiectiv prin aceea că
titularul poate obţine sancţionarea încălcărilor sale prin coerciţie statală.
 Dreptul subiectiv este o prerogativă condiţionată şi determinată.
 Ca prerogativă, dreptul subiectiv se distinge de simpla facultate, dar şi de libertăţi.
 Titularul dreptului subiectiv poate avea sau poate pretinde o conduită determinată,
dacă sunt îndeplinite anumite condiţii pentru naşterea acestui drept.
 Dreptul subiectiv se distinge de libertăţi care aparţin oricărui subiect de drept, iar
naşterea lor nu este supusă niciunei condiţii.
 Dreptul subiectiv este o prerogativă condiţionată, deoarece naşterea sa depinde de
îndeplinirea unor condiţii ale faptului juridic lato sensu, adică ale actului juridic sau
ale faptului juridic stricto sensu.
 Obligaţia pasivă universală a fost considerată în teoria clasică sau personalistă ca
principalul factor de distincţie între drepturile reale şi drepturile de creanţă .
 S-a afirmat că dreptul real, presupune o relaţie directă între titularul său şi bunul
care face obiectul acestui drept.
 Obligaţia care intră în raportul juridic de proprietate este o obligaţie pasivă generală,
nedeterminată, de abţinere de la împiedicarea exercitării dreptului de către titularul său.
 O astfel de obligaţie universală, corelativă dreptului de proprietate, nu are caracter
patrimonial, ea nu se regăseşte în pasivul patrimonial al niciunuia dintre terţii care
nu sunt titulari ai dreptului de proprietate asupra unui anumit bun.
o Apare ca o simplă îndatorire de a respecta dreptul unei anumite persoane,
care revine terţilor în temeiul legii, întrucât, în concret, titularul dreptului de
proprietate nu poate intra în raport contractual cu aceştia.
 Încălcarea acestei obligaţii de către un terţ oarecare nu antrenează o răspundere
contractuală, ci o răspundere civilă delictuală.
o Fapt care demonstrează că raportul proprietarului cu toţi terţii care sunt
ţinuţi de obligaţia generală negativă nu este de aceeaşi natură cu cea a
raportului creditorului cu debitorul său care trebuie să îşi execute obligaţia,
dar este de aceeaşi natură cu cea terţilor ţinuţi să respecte dreptul de
creanţă al creditorului.
 Prin exercitarea dispoziţiei asupra bunului, proprietarul poate transfera o parte din
atributele dreptului său unei alte persoane, renunţând temporar la exerciţiul acestora în
nume propriu (cazul uzufructului) sau exercitându-le concurent cu cel căruia i le-a
transferat (cazul unor servituţi).
  Titularul dezmembrământului dreptului de proprietate nu va putea să exercite decât
ceea ce îi este permis de către proprietar, orice altceva fiindu-i interzis
 Despuiată de o parte din prerogativele sale, proprietatea aproape că se goleşte de
conţinut şi devine o nudă proprietate.
o Proprietarul iniţial păstrează, în toate cazurile, o parte din atributele
dreptului său de proprietate.
o Dispoziţia juridică şi posesia, ca expresie a stăpânirii şi aproprierii bunului, în
scopul reîntregirii dreptului, rămân nudului proprietar.
 Este posibil ca asupra aceluiaşi bun ce face obiectul dreptului de proprietate să se
exercite drepturi dezmembrate concurente (un bun atribuit în uzufruct este grevat de o
servitute)
 Reîntregirea dreptului de proprietate se face prin reunirea fiecărui dezmembrământ
cu nuda proprietate corelativă lui, iar nu prin reunirea dezmembrămintelor între ele.
o Numai prin această însumare se obţine întregul, deoarece fiecare
dezmembrământ în parte este distinct de celelalte şi, în principiu, oricât ar fi
de numeroase, ele pot coexista, dacă atributele lor nu se exclud.

2. Criterii de distincţie între drepturile patrimoniale .

a)  Exigibilitatea : Pentru a afla deosebirea între dreptul real şi dreptul de creanţă este necesar
să recurgem la ceea ce se înţelege prin exigibilitatea drepturilor, adică modul în care acestea
pot fi realizate.
 Dreptul real – jus in re : Este dreptul patrimonial în virtutea căruia titularul său poate să îşi
exercite prerogativele asupra unui bun determinat, în mod direct şi nemijlocit, fără a fi
necesară intervenţia unei alte persoane.
 Dreptul de creanţă – jus ad personam: Este dreptul patrimonial în temeiul căruia subiectul
activ, denumit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, denumit debitor, să dea, să facă
sau să nu facă o anumită prestaţie la care acesta din urmă ar fi fost îndreptăţit în absenţa
angajamentului său juridic.
b) Calitatea subiectului pasiv al raportului juridic patrimonial  : Subiectul activ este
individualizat atât în raportul juridic real (titularul dreptului real-proprietarul, uzufructuarul,
superficiarul, uzuarul, titularul dreptului de abitaţie, titularul dreptului de servitute), cât şi în
raportul juridic personal sau de creanţă (creditorul).
 În ceea ce priveşte subiectul pasiv al raportului juridic real, acesta este general şi
nedeterminat, fiind reprezentat de toate celelalte persoane ţinute să nu împiedice
exerciţiul dreptului.
 În sens larg: Opozabilitatea dreptului real este aceeaşi cu cea a dreptului de creanţă.
 În sens strict: Dreptul de creanţă se caracterizează prin relativitate, adică este
opozabil exclusiv debitorului din raportul personal.
c) Obiectul drepturilor patrimoniale: Obiectul dreptului real este un corp cert, bunul trebuie
să fie determinat şi individualizat, altfel nu este susceptibil de stăpânire şi apropriere.
 Bunurile de gen devin obiect al drepturilor reale numai prin individualizare, adică
prin numărare, măsurare, cântărire, când dobândesc caracterul unui corp
determinat.
 Spre deosebire de drepturile reale, drepturile de creanţă care au ca obligaţie
corelativă obligaţia de a da, pot avea ca obiect atât bunuri certe, cât şi generice, însă
executarea obligaţiei de a da presupune individualizarea bunurilor generice
deoarece implică transferul sau constituirea unui drept real.
d) Conţinutul drepturilor patrimoniale. Conţinutul juridic al drepturilor patrimoniale, reale şi
de creanţă, este diferit : Drepturile reale conferă titularului lor două prerogative specifice
prin care se deosebesc de drepturile de creanţă: Urmărirea şi Preferinţa.
 Aceste două prerogative sunt comune tuturor drepturilor reale numai sub aspect
procesual, iar nu şi substanţial.
 Sub aspect substantial : Urmărirea şi preferinţa sunt comune numai
drepturilor reale accesorii, care garantează executarea unei creanţe.
o Titularul unei creanţe care are un drept real de garanţie se va îndestula din
valoarea bunurilor urmărite cu preferinţă faţă de ceilalţi creditori.
 Sub aspect procesual: Prerogativele urmăririi şi preferinţei sunt comune
tuturor drepturilor reale.
o Titularul oricărui drept real va putea urmări bunul, pe calea unei acţiuni
reale, împotriva oricărei persoane la care se află acel bun.
o Preferinţa este asigurată însă doar prin proba dreptului real, căci va fi
preferat doar acel titular al dreptului real care va putea dovedi preferinţa,
de pildă va face dovada că a îndeplinit cu prioritate formalităţile de
publicitate imobiliară.
 Sunt însă situaţii când şi titularii unui drept de creanţă trebuie să îndeplinească
anumite formalităţi de publicitate pentru a se bucura de preferinţă
 Doar prerogativa urmăririi, sub aspect procesual, deosebeşte, în realitate,
drepturile reale de drepturile de creanţă.
e) Modul de exercitare a drepturilor patrimoniale :
 Modul de exercitare a celor două categorii de drepturi este diferit :
1) Drepturile reale se exercită în mod direct şi nemijlocit de titularul lor, fără concursul
unei alte persoane.
 Pentru a extrage toate foloasele de pe urma unui drept real, titularul său nu are
nevoie ca o anumită persoană să dea, să facă sau să nu facă ceva.
2) Exercitarea prerogativelor unui drept de creanţă presupune în toate cazurile o prestaţie
a debitorului.
 Dreptul de creanţă al creditorului nu va putea fi realizat dacă debitorul nu execută
prestaţia asumată.
 Sub aspectul dispoziţiei juridice ca formă de exercitare a dreptului patrimonial : Se afirmă că
aceasta este expresia apartenenţei dreptului titularului său, o formă de exercitare a puterii
juridice asupra dreptului şi se întâlneşte în egală măsură la dreptul real (dacă legea nu
interzice transmiterea acestora), cât şi la dreptul de creanţă, sub forma cesiunii de creanţă.
f) Durata drepturilor patrimoniale : Durata drepturilor reale este un alt element de distincţie
între cele două categorii de drepturi.
 Singurul drept real perpetuu este dreptul de proprietate, dar există şi cazuri de
excepţie când proprietatea are un caracter temporar, cum este de pildă, dreptul de
proprietate asupra creaţiei intelectuale.
 Chiar când nu sunt perpetue, drepturile reale au o durată mai mare decât
drepturile de creanţă.
o De ex.: superficia se constituie pe maxim 99 de ani şi poate fi
reînnoită, uzufructul, uzul sau abitaţia pot fi cel mult viagere în cazul
persoanelor fizice, persoanele juridice putând beneficia de uzufruct
pe o perioadă maximă de 30 de ani.
  Numai drepturile reale pot fi posedate şi dobândite prin uzucapiune, în timp ce
drepturile de creanţă nu sunt susceptibile de posesie, cu excepţia celor încorporate
într-un înscris constatator.
g) Numerus clausus (Numărul limitat al drepturilor reale) :
 Dr. Reale: Sunt limitate ca număr, legea stabilind atât natura dreptului, cât şi conţinutul său
juridic.
 Opozabilitatea dreptului real atunci când obiectul dreptului este un imobil,
este asigurată prin sistemul publicităţii imobiliare, organizat minuţios de
către legiuitor.
 Dr. de Creanta: Sunt practic infinite ca număr, doar imaginaţia omului şi respectarea moralei
şi a normelor de ordine publică poate restrânge numărul acestora.
 Sunt drepturi reale:
- Dreptul de proprietate;
- Dreptul de superficie;
- Dreptul de uzufruct;
- Dreptul de uz;
- Dreptul de abitaţie;
- Dreptul de servitute;
- Dreptul de administrare;
- Dreptul de concesiune;
- Dreptul de folosinţă;
- Drepturile reale de garanţie;
- Alte drepturi cărora legea le recunoaşte acest caracter. Prin urmare, voinţa părţilor nu
are nicio relevanţă în crearea de noi drepturi reale.

²Drepturile potestative, categorie distinctă

de drepturi patrimoniale

1. Noţiunea de drept potestativ.

 Specific dreptului potestativ este faptul că titularul său, numit potentior, prin manifestarea
sa unilaterală de voinţă poate să modifice o situaţie juridică în care sunt interesate alte
persoane.
 Subiectul pasiv este ţinut să suporte această imixtiune în sfera sa juridică, fără a se
putea împotrivi în vreun fel.
 Între subiectul activ şi subiectul pasiv se stabileşte o legătură aparte, de supunere,
care diferenţiază dreptul potestativ de celelalte drepturi patrimoniale.
 Drepturile potestative presupun exerciţiul direct al unor prerogative asupra unei situaţii
juridice.
 Obiectul dreptului potestativ : Este situaţia juridică, un complex de drepturi şi obligaţii, care
aparţin uneia sau mai multor persoane care vor fi influenţate în mod direct de modul în care
titularul dreptului potestativ îşi exercită acest drept.
 NU este un bun, ca în cazul drepturilor reale ;
 NU este nici o prestaţie a debitorului, ca în cazul drepturilor de creanţă.
 Potestativitatea :
  Devine sinonimă cu supunerea (specificul său fiind acela de a conferi o mare putere
manifestării de voinţă a titularului său, prin care subiectul pasiv este plasat într-o
relaţie de subordonare, intervenindu-se în sfera sa juridică).
 Depăşeşte sfera dreptului civil (Un număr mare de drepturi potestative se întâlnesc
în dreptul administrativ).
 Face parte integrantă din prerogativele puterii publice în contractele administrative
şi are, de asemenea, un rol important în calificarea acestui contract.
 Potestativitatea, adică manifestarea voinţei unilaterale a unei persoane şi
modificarea unei situaţii juridice, fără ca ceilalţi, implicaţi în această situaţie juridică,
să îşi exprime voinţa în acelaşi sens, reprezintă excepţia, iar nu regula, în dreptul
civil.
 Prin exercitarea dreptului potestativ, potentiorul formează, modifică sau stinge o situaţie
juridică.
 Prin exercitarea sa, dreptul potestativ poate constitui, modifica sau stinge un drept
real, un drept de creanţă, face posibilă substituirea unei persoane cu o alta în cadrul
raportului juridic, poate modifica toate elementele constitutive ale unui raport
juridic, obiectul său fiind unul imaterial.
 A NU SE CONFUNDA:
1) Nu trebuie confundat exerciţiul unui drept potestativ cu exerciţiul drepturilor care
rezultă din situaţia creată în urma acestui exerciţiu.
2) Exercitarea dreptului potestativ privind dobândirea dreptului de proprietate prin
uzucapiune, nu trebuie confundată cu dreptul de proprietate ce rezultă prin efectul
uzucapiunii.
3) Dreptul de a dobândi coproprietatea zidului comun, care este un drept potestativ, nu
trebuie confundat cu dreptul de coproprietate asupra zidului.
 Dreptul potestativ poate fi acordat unei persoane :
 în virtutea unei dispoziţii legale prealabile naşterii situaţiei juridice (cazul dreptului
de denunţare unilaterală a unui contract prevăzut de lege).
 Poate rezulta din convenţia părţilor (dreptul de preferinţă la preţ egal).
 Legătura de supunere care se stabileşte între potentior (subiectul activ) şi destinatarul său
(subiectul pasiv) este cea mai importantă trăsătură a drepturilor potestative și semnifică
faptul că destinatarul dreptului potestativ este ţinut să suporte imixtiunea potentiorului în
sfera sa juridică, fără a putea să i se opună în vreun fel.
 Tocmai din acest element de supunere care este inerent dreptului
potestativ rezultă inviolabilitatea acestui drept.
 Potestativitatea apare ca o derogare acordată prin lege sau prin convenţie de la
îndatorirea universală de a nu-l tulbura pe altul în exercitarea drepturilor sale.
 Titularul dreptului potestativ : Dr. Potest. este rezultatul exclusiv al voinţei unilat. a titularului său.
 Dreptul potestativ se exercită prin manifestarea de voinţă a titularului său, fără a
presupune o executare a unei prestaţii a debitorului.
 Situaţia juridică ce face obiectul dreptului potestativ se modifică prin simpla
sa exercitare, nu necesită concursul subiectului pasiv.
 Potestativitatea conferă o putere directă şi imediată asupra unei situaţii
juridice.
 Subiectul pasiv nu se poate opune, este ţinut să suporte orice consecinţă a
exercitării dreptului potestativ.
  Titularul unui drept potestativ nu are nevoie de a recurge la forţa de coerciţie
statală pentru a obţine respectarea dreptului său, pentru că, în concret, îi este
imposibil subiectului pasiv să aducă atingere acestui drept.

2. Clasificarea drepturilor potestative.

a) După efect, drepturile potestative se împart în :
1) Drepturi negative : Care împiedică sau suspendă exercitarea altor drepturi
subiective;
2) Facultăţi achizitive : Care au ca efect atribuirea unui drept subiectiv.
o De ex.: Dreptul de preferinţă şi de urmărire în cazul garanţiilor reale;
3) Puteri formatoare : Care atribuie titularului lor posibilitatea de a modifica prin
activitatea sa o situaţie juridică preexistentă.
 Din aceasta ultima categorie distingem între :
1) Drepturile potestative constitutive : Sunt cele prin a căror exercitare ia naştere
un nou drept în patrimoniul titularului.
 Intră în aceasta categorie :
- Dreptul de a dobândi coproprietatea zidului comun ;
- Dreptul de a stabili servituţi ;
- Dreptul de ocupaţiune asupra unui res nullius ;
- Dreptul de urmărire şi de preferinţă ;
- Dreptul de a accepta sau nu o succesiune ;
- Dreptul de a încheia un contract definitiv în baza unei promisiuni unilaterale de
contract ;
- Dreptul convenţional de preferinţă ;
- Dreptul de preemţiune sau de denunţare.
2) Drepturile potestative modificatoare : Sunt cele prin care se schimbă o situaţie
juridică.
 De ex.: Dreptul de grăniţuire ; Dreptul de a alege între obligaţii
alternative ; Dreptul coindivizarilor de a cere partajul ; Dreptul de a cere
reducţiunea donaţiilor etc.
3) Drepturile potestative extinctive :
- Fie pun capăt unei situaţii juridice pentru viitor ;
o De ex.: Drepturile de denunţare unilaterală a contractului ; Dreptul
de reziliere unilaterală.
- Fie desfiinţează retroactiv o situaţie juridică, aşa cum se întâmplă în cazul dreptului de
retractare sau de dezicere.
b) După modul de exercitare a dreptului potestativ, (Criteriul de distincţie îl constituie, de
fapt, forma pe care o îmbracă declaraţia unilaterală de voinţă).
 Manifestarea de voinţă, ca mod de exercitare a dreptului potestativ, se poate
realiza:
- Pe calea actului juridic : Principalele drepturi potestative de natură contractuală se
exercită pe calea actului juridic unilateral:
1) Drepturile conferite pe calea unei promisiuni unilaterale de contract;
2) Dreptul de preferinţă;
3) Dreptul de a alege între obligaţii alternative;
4) Dreptul de preemţiune ;
5) Dreptul de reziliere unilaterală ;
6) Dreptul de preferinţă al creditorului garantat real.
 - A apelului la instanţa de judecată: Drepturile care se exercită prin intervenţia instanţei
de judecată sunt drepturile la acţiune în justiţie.
 Principala caracteristică a acestor drepturi potestative este că nu sunt
drepturi de opţiune şi ne demonstrează că nu putem pune semnul
egalităţii între drepturile potestative şi drepturile de opţiune
- Pe cale administrativă: Drepturile potestative care se exercită pe cale administrativă se
întâlnesc în materia dreptului administrativ.

3. Drepturile de opţiune, specie a drepturilor potestative.

 Drepturile de opţiune sunt, în toate cazurile, drepturi potestative, însă nu toate
drepturile potestative sunt drepturi de opţiune.
 Particularităţile care pot fi remarcate în cazul dreptului de opţiune sunt:
incertitudinea care apasă asupra situaţiei juridice preexistente şi alternativa pe
care o are la dispoziţie titularul dreptului.
 Beneficiarul dreptului de opţiune nu poate îndeplini orice act juridic, nu are
libertatea de a interveni oricum doreşte în sfera juridică a altei persoane, ci trebuie
să aleagă între alternative predeterminate.
o Spre pildă, dreptul de accesiune este un drept potestativ constitutiv,
cu efect achizitiv de proprietate, dar nu este un drept de opţiune.
o În schimb, dreptul proprietarului terenului de a alege între a plăti
autorului lucrării de bună-credinţă cheltuielile făcute sau a plăti
sporul de valoare adus imobilului, este un drept de opţiune.

ᶾObligaţiile propter rem şi obligaţiile scriptae in rem

1. Obligaţiile propter rem.
a) Noţiune şi trăsături.
 Obligaţiile civile pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii :
1) Unul dintre criteriile de clasificare a obligaţiilor îl constituie gradul lor de opozabilitate.
2) După cercul persoanelor cărora le sunt opozabile, obligaţiile civile pot fi împărţite în trei
categorii:
a. Obligaţii obişnuite: Care alcătuiesc regula, cărora le sunt proprii, sub aspectul
opozabilităţii, toate regulile care cârmuiesc drepturile relative;
b. Obligaţii reale (numite şi propter rem): Care apar ca un accesoriu al unui drept real şi
reprezintă adevărate sarcini reale care incumbă titularului dreptului real;
c. Obligaţii opozabile terţilor (numite şi scriptae in rem): Care se caracterizează prin
aceea că sunt atât de strâns legate de posesia unui lucru, încât creditorul nu poate
obţine satisfacerea dreptului său decât dacă posesorul actual al lucrului va fi obligat să
respecte acest drept, deşi nu a participat direct şi personal la formarea raportului de
obligaţie.
 Obligaţiile propter rem : Sunt sarcini care revin titularului unui drept real.
 Caractere juridice:
a. Debitorul trebuie să se găsească în raport direct cu lucrul;
b. Obligaţia reală este autonomă în raport cu dreptul real, dar are în acelaşi timp un regim de
accesorietate faţă de acest drept;
c. Obligaţia propter rem se impune debitorului, exclusiv din cauza şi în timpul deţinerii lucrului;
 d. Ea grevează o persoană cu o sarcină din cauza unui drept real şi derivă din lege sau din
convenţia părţilor;
e. Obligaţia are ca obiect fie o prestaţie pozitivă, fie o abstenţiune;
f. Ea nu se poate transforma nici într-un drept real, nici într-un drept de creanţă;
g. Această obligaţie se transmite la toţi succesorii particulari, iar vechiul proprietar care a
înstrăinat lucrul grevat cu o obligaţie propter rem, se găseşte complet liberat, prin urmare
creditorul nu are decât un singur debitor şi anume pe actualul deţinător al lucrului grevat.
 Obligaţia propter rem nu poate fi încadrată nici în categoria drepturilor de creanţă deoarece
acestea implică, în toate cazurile, îndatorirea unui debitor determinat de a executa o anumită
prestaţie în favoarea creditorului.
 În sfera obligaţiilor propter rem sunt incluse si unele obligaţii întâlnite în materia drepturilor
reale de garanţie.
 Este considerată obligaţie reală şi acea obligaţie în virtutea căreia un debitor
este ţinut şi deci poate fi constrâns să plătească numai în limitele valorii unui
lucru,
 Cea mai mare parte a obligaţiilor propter rem de natură civilă izvorăsc din lege, dar nimic nu
împiedică părţile să îşi asume pe calea unei convenţii astfel de obligaţii.
 Este esenţial însă ca părţile contractante :
- Fie să califice ca propter rem obligaţia reală ;
- Fie această calificare să rezulte în mod neîndoielnic din clauzele contractului.
 Obligaţia asumată trebuie să se refere la bun, iar prestaţia să fie una de
a face, iar nu o abstenţiune. Apoi, cel căruia îi revine această obligaţie
trebuie să aibă bunul în deţinerea sa, ca titular al unui drept real sau ca
simplu posesor.
 Pentru a se putea transmite pe cale convenţională o obligaţie propter
rem existentă care, la rândul său, a luat naştere prin convenţie, aceasta
trebuie să fi fost notată în cartea funciară, pentru opozabilitate.
o În lipsa notării, nu putem vorbi despre o transmitere a
obligaţiei propter rem, ci despre o constituire a unei obligaţii propter
rem pe cale convenţională, în favoarea dobânditorului bunului.
 Obligaţiilor propter rem le sunt specifice două trăsături esenţiale:
1) Caracterul accesoriu : Accesoriul este legat de principal printr-o legătură de afectaţiune,
astfel încât totdeauna accesoriul urmează principalul.
 În toate cazurile în care se transmite dreptul real, pe baza accesorialităţii, se va
transmite şi obligaţia propter rem.
 Afirmaţia este corectă doar în cazul obligaţiilor propter rem convenţionale, deoarece
în cazul obligaţiilor propter rem legale, nu suntem în prezenţa unei veritabile
transmisiuni pe baza accesorialităţii.
o Pentru transmiterea obligaţiei propter rem convenționale
dobânditorilor subsecvenţi este necesară notarea prealabilă a acestei
obligaţii în cartea funciară
2) Caracterul intuitu rei : Aceasta există cât timp există bunul.
 Nu se poate stinge decât prin pieirea bunului sau prin abandonul dreptului real pe
care este grefată.
 Caracterul intuitu rei este a doua trăsătură distinctivă a obligaţiei reale. 
 Caracterul intuitu rei materializează influenţa pe care o are dreptul real asupra
obligaţiei.
 3) Drept consecinţa, Perpetuitatea : Se explică doar prin prisma accesorialităţii în raport cu
dreptul real.
 Cât timp există dreptul real există şi obligaţia care este destinată să îl completeze, să
îi asigure exercitarea eficientă
 Obligaţia propter rem se stinge nu prin renunţarea la obligaţia propter
rem propriu-zisă, ci pe calea abandonului dreptului real principal, adică tot pe calea
accesorialităţii.
 Abandonul dreptului real în favoarea creditorului obligaţiei reprezintă modalitatea
prin care se stinge obligaţia propter rem.
o Stingerea obligaţiei reale legale se poate realiza pe calea abandonului
dreptului real deoarece scopul urmărit de legiuitor este asigurarea
uzului sau utilităţii bunului asupra căruia se exercită obligaţia reală
 Necesitatea publicităţii oblig. propter rem care ia naştere pe cale convenţională => Art. 759 C.civ.

2. Obligaţiile scriptae in rem (obligaţiile opozabile terţilor) :

 Aceste obligaţii nu sunt accesorii unui drept real, ci corespund unor drepturi personale.
 Sunt atât de strâns legate de posesia unui bun, încât creditorul nu poate obţine satisfacerea
dreptului său decât dacă proprietarul sau posesorul actual al lucrului va fi obligat să respecte
acest drept.
 Un exemplu clasic de obligaţie opozabilă terţilor îl constituie cumpărarea unui bun dat în
locaţiune.
 Dacă bunul dat în locaţiune este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil
dobânditorului, după cum urmează:
a) În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dacă locaţiunea a fost notată în cartea
funciară;
b) În cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a locaţiunii este
anterioară datei certe a înstrăinării;
c) În cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, dacă locatarul a îndeplinit
aceste formalităţi;
d) În cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosinţa
locatarului.
 În cazul unui imobil înscris în cartea funciară, locaţiunea este opozabilă dobânditorului
numai dacă este notată în cartea funciară.
o Dacă imobilul nu este înscris în cartea funciară, locaţiunea este
opozabilă dobânditorului numai dacă are dată certă, care
trebuie să fie anterioară înstrăinării.
 În cazul urmăririi silite imobiliare asupra imobilului dat în locaţiune, închirierile sau
arendările sunt opozabile atât creditorilor urmăritori, cât şi adjudecatarului, numai dacă
sunt anterioare notării în cartea funciară a urmăririi silite.