Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată

1. Noțiune.
 Dezmembrămintele dreptului de proprietate: Sunt drepturi reale principale derivate asupra
bunului altuia, care se constituie sau se dobândesc prin transferarea unor elemente din
conţinutul juridic al dreptului de proprietate asupra bunului respectiv către o altă persoană sau
prin exercitarea concurentă a acestor elemente de către proprietarul bunului şi o altă persoană.
> Bunul care formeaza obiectul dr. de proprietate şi în relaţie directă cu dreptul de proprietate.
 Disocierea, dezmemb. atrib. intră în conţinutul jur. al dr. de prop., fiindcă acest dr. care include
în conţinutul său jur. plenitudinea prerogat. sale, ajunge să fie împărţit în mai multe dr. reale.
 Ca urmare a acestei divizări, proprietarul va rămâne fără folosinţa lucrului, fiindcă usus şi fructus
sunt transferate către unul sau mai mulţi dobânditori ai dezmembrămintelor constituite.
 Atunci când este vorba despre dreptul de servitute, ca urmare a unor particularităţi ale
acestui dezmembrământ, proprietarul fondului asupra căruia se exercită servitutea este
lipsit doar parţial de unele atribute ale dreptului său şi anume numai de cele care se
referă la partea de imobil aservită acestui dezmembrământ.
 Când este vorba despre servitutea de trecere, titularul fondului aservit exercită
folosinţa asupra acelei porţiuni de teren, în comun cu titularul fondului dominant.
 (Examinate din punct de vedere al posesiei) Dezmembrămintele (ca interese protejate jur.), reprezintă
fiecare, în acelaşi timp, şi o putere fizică parţială exercitată asupra unui lucru.
 Justificarea apariţiei dezmembrămintelor prin simpla separare a folosinţei (usus şi fructus) din
conţinutul juridic al dreptului de proprietate este considerată incompletă şi imprecisă, deoarece
aceasta ar însemna ca atributul posesiei să rămână în întregime la nudul proprietar.
 Acest lucru nu poate fi adevărat pentru că jus possidendi este el însuşi divizat între nudul
proprietar şi titularul dezmembrământului.
 Atunci când se naşte un dezmembrământ, nudul proprietar va continua să rămână cu
dreptul de apropriere a bunului, în integralitatea sa, precum şi cu dreptul de a-l stăpâni,
dar acesta din urmă, limitat exclusiv la calitatea sa de nud proprietar, fiindcă o parte din
stăpânire a fost transferată titularului dezmembrământului creat.
 Nu poate exista dezmembrământ fără ca în conţinutul său juridic să nu fie inclus parţial
atributul posesiei, fiindcă, fără stăpânire parţială a bunului, nu se poate exercita
dezmembrământul constituit.
 Descrierea dezmembrămintelor numai prin separarea folosinţei (usus şi fructus) din conţinutul jur. al dr.
de prop. este considerată nu numai incompletă, ci şi imprecisă, pentru că însuşi atributul dispoziţiei
care rămâne la nudul proprietar este diminuat.
 Deoarece el nu poate transmite decât dreptul de nudă proprietate, fiindcă (potrivit
principiului nemo plus juris ad allium transferre potest quam ipse habet), va fi ţinut să respecte
dezmembrământul pe care l-a constituit.
 Nudul proprietar poate exercita dispozitia materială asupra bunului, dar numai în
măsura în care, prin aceasta, nu împiedică exercitarea dr. real dezmembrat.
 Astfel că (în realitate), aceasta poate să rămână uneori goală de orice conţinut.
2. Opozabilitate şi relativitate în cazul dezmembrămintelor dreptului de proprietate .
 Protecţia juridică a tuturor drepturilor subiective (nu doar a dr. reale şi de creanţă), este
asigurată prin îndatorirea generală negativă de a nu li se aduce atingere, iar aceasta nu este
altceva decât inviolabilitatea dr. subiectiv civil exprimată în adagiul „alterum non laedere”.
 Inviolabilitatea dreptului subiectiv: Este considerată o noţiune suficientă pentru a
exprima dimensiunea socială a oricărui drept subiectiv.
 D.p.v., dr. reale şi dr. de creanţă sunt tot atât de opozabile, adică erga omnes.
 Inviolabilitatea dr. de prop. este o noţiune consacrată consti. în art. 136 alin. (6) din Cons., aceasta nu
înseamnă că inviolabilitatea este caracteristică numai dr. de prop.
 Doctrina: A apreciat că, decisiv în clasificarea drepturilor patrimoniale nu este criteriul
opozabilităţii, ci criteriul exigibilităţii dreptului.
 Noţiunea de exigibilitate reflectă modalitatea de realizare a drepturilor de creanţă.
 Exigibilitatea este considerată intrinsecă oricărui raport juridic obligaţional.
 Din punct de vedere al exigibilităţii sale, dr. de prop. este considerat un drept intrinsec inexigibil.
 Acest fapt este consecinţa caracterului exclusiv al dr. de prop., titularul său putându-şi
realiza dreptul proprietate fără a fi necesară o prestaţie din partea unei alte persoane.
 În cazul dreptului de proprietate nu există relativitate, ci doar o opozabilitate care nu îi este
specifică, ci aparţine oricărui drept subiectiv.
 Cum dreptul de proprietate este expresia relaţiei între proprietar şi bunul asupra căruia
proprietarul poate să exercite, în manieră exclusivă, toate atributele acestui drept.
 Dezmembrămintele dreptului de proprietate, ca expresie a renunţării temporare de
către proprietar la exerciţiul unor atribute şi realizarea lor prin altul, presupun
totdeauna un raport între proprietar şi cel care va exercita aceste atribute.
 Respectiv între nudul proprietar şi titularul dezmembrământului.

¹Dreptul de usufruct

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale dreptului de usufruct.

 Uzufructul: Este un dezmembrământ al dreptului de proprietate privată care dă dreptul
titularului său „de a folosi bunul altei persoane şi de a culege fructele acestuia, întocmai ca
proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanţa”.
 Caracterul temporar, fiind de esenţa uzufructului, nu putea lipsi din definiţie.
 Caracterul temporar al uzufructului este prevăzut în art. 708 din actuala reglementare,
care prevede că uzufructul:
- Constituit în favoarea unei persoane fizice este cel mult viager, iar cel
- Constituit în favoarea unei persoane juridice poate avea o durată de maxim 30 de ani.
 Doctrina a definit uzufructul ca: Un dr. real principal, esenţialmente temporar, care conferă
titularului său numit uzufructuar, dr. de a exercita asupra B. sau B. altuia, atributele posesiei şi
folosinţei, cu oblig. de a le conserva substanţa şi de a le restitui prop. la încetarea uzufructului.
 Rezultă că dr. de uzufruct este un jus în re aliena (adică un dr. real asupra unui lucru al
altuia), că uzufructuarul nu poate dispune niciodată de bun, deoarece, dintre cele 3 atrib.
 ale dr. de prop., el are doar posesia şi folosinţa, că exercitarea dr. se face cu oblig.
uzufructuarului de a conserva substanţa B. şi că acest dezmemb. are un carac. temporar.
 (O altă definiţie, mai completă în ceea ce priveşte conţinutul acestui dr., consideră că uzufructul este):
Dezmembrământul dr. de prop. privată, cu caracter temporar, care conferă titularului său
atributul de a stăpâni bunul altuia în calitate de uzufructuar, precum şi atributul folosinţei (jus
utendi şi jus fruendi) asupra acelui bun, inclusiv posibilitatea cedării emolumentului acestei
folosinţe, cu îndatorirea de a-i conserva substanţa, atribute care trebuie să fie exercitate cu
respectarea limitelor materiale şi juridice.
 Această definiţie subliniază calitatea de posesor a uzufructuarului şi prerogativa de a ceda emolumentum
rei, adică avantajele economice pe care uzufructuarul le poate trage din lucru.
 În consecinţă, dr. de uzufruct presupune dezmembrarea dr. de prop. privată, prin divizarea
prerogativei posesiei între uzufructuar şi nudul prop. şi prin detaşarea în fav. uzufructuarului a
atributului folosinţei B., care presupune atât prerogativa uzului cât şi culegerea fructelor.
 Astfel, uzufructuarul poate încheia acte de conservare sau de administrare asupra
bunului primit în uzufruct, dar nu poate dispune de bun.
 Ca o formă a atributului disp., uzufructuarul nu poate renunţa la accesoriile bunului.
o D.E.: Un drept de servitute care profită bunului.
 Prin excepţie: Uzufructuarul dob. dr. de a dispune de bun, în cazul cvasiuzufructului.
 Uzufructuarul îşi exercită dreptul în limitele impuse de lege şi determinate de proprietar prin
actul constitutiv de uzufruct.
 Uzufructuarul este obligat să respecte destinaţia bunului, să îi conserve substanţa,
pentru a-l restitui proprietarului la încetarea uzufructului, iar prin modul de folosinţă
trebuie să nu cauzeze prejudicii nudului proprietar.
2. Constituirea uzufructului.
 Art. 704 alin. (1) C.c.: „Uzufructul se poate constitui prin act juridic, uzucapiune sau alte moduri
prevăzute de lege”, cu aplicarea dispoziţiilor în materie de C.F.
 Dobândirea uzufructului prin act juridic este cea mai frecvent întâlnită în practică.
 Distingem între: Uzufructul dobândit prin contract şi Uzufructul stabilit printr-o
manifestare de voinţă unilaterală, cum este testamentul.
 Uzufructul nu se poate constitui decât în favoarea unei persoane existente.
 Pe cale convenţională, uzufructul se poate naşte prin acte între vii, cu titlu oneros sau cu titlu
gratuit, în mod direct sau în mod indirect.
 Persoana care constituie dreptul de uzufruct trebuie să fie proprietarul bunului şi să aibă
capacitate deplină de exerciţiu.
 Uzufructul se constituie:
- În mod direct (per translationem), atunci când proprietarul înstrăinează usus şi fructus către un
uzufructuar, reţinându-şi nuda proprietate.
- În mod indirect (per deductionem), atunci când proprietarul înstrăinează nuda proprietate şi îşi
rezervă uzufructul.
 Distincţia prezintă interes deoarece, în cazul constituirii uzufructului per translationem,
uzufructuarul este dator să constituie garanţie pentru îndeplinirea obligaţiilor sale,
îndatoriri care nu îi revin în cazul uzufructului constituit per deductionem.
  Art. 726 alin. (2) C.c. precizând că: Sunt scutiţi să depună garanţie vânzătorul şi
donatorul care şi-au rezervat dreptul de uzufruct.
 Cea de-a treia modalitate de dobândire convenţională a uzufructului constă în aceea că:
Proprietarul înstrăinează nuda proprietate către o persoană, care devine nud proprietar, iar
uzufructul către o altă persoană, care devine uzufructuar.
 Principalele acte juridice translative de uzufruct sunt:
- Vânzarea;
- Schimbul;
- Donaţia.
> C. de vânz. şi de schimb au inconvenientul că presupun o contrapres. din partea celeilalte părţi.
 Este dificil, în practică, să se determine preţul sau valoarea unui uzufruct, mai ales atunci când uzufructul
este pe viaţă, ceea ce reprezintă cazurile cele mai frecvente.
 Durata uzufructului depinzând de durata vieţii uzufructuarului, constituirea unui
uzufruct cu titlu oneros pe această cale, prezintă un vădit caracter aleatoriu.
> Contractul de donaţie este mai frecvent utilizat pentru dobândirea uzufructului, dar în astfel de
cazuri intervin obstacole de ordin moral deoarece donatorul se poate feri a face donaţii a căror
valoare nu o cunoaşte sau care au valoare foarte mare.
 Uzufructul se stabileşte pe cale de partaj atunci când.
o D.E.: Copiii convin cu părinţii sau ascendenţii lor ca, în cadrul litigiului succesoral, părinţii
să renunţe la deplina prop. a părţilor lor, iar în schimb copiii să le constituie un uzufruct
asupra unei porţiuni din moştenire mai mari decât aceea care le revenea în plină prop.
 Doctrina: A arătat că această convenţie a moştenitorilor în procesul de partaj prezintă un dublu
avantaj, deoarece:
- Părinţii sau ascendenţii dobândesc un venit mai mare decât acela pe care l-ar fi avut potrivit
cotelor lor legale prevăzute în dreptul succesoral; iar
- Copiii dobândesc nuda proprietate asupra întregii porţiuni dată ascendenţilor în uzufruct, aşa
încât părinţii nu vor putea înstrăina sau cheltui capitalul, care va reveni în mod cert
descendenţilor, la moartea ascendenţilor.
 Dobândirea uzufructului prin partaj: Este vorba, mai întâi, de o transformare a stării de
coproprietate sau de indiviziune în prop. exclusivă, în beneficiul unui coproprietar sau al unui
comoştenitor, iar apoi de constituire a dr. de uzufruct în fav. celuilalt coprop. sau comoştenitor,
în contul cotei sale părţi din dr. de prop., cu eventuala suplimentare prin plata unei sulte.
 În cazul partajului judiciar (deci în absenţa înţelegerii părţilor), nu s-ar putea decide încetarea
stării de coproprietate sau de indiviziune prin atribuirea nudei proprietăţi unei părţi şi a
uzufructului celeilalte părţi.
 Dobâ. uzufructului prin testament este modul cel mai frecvent de stabilire a acestui drept real.
 Legatul de uzufruct asigură uzufructuarului un beneficiu fără însă a prejudicia în mod
definitiv pe moştenitorii legali, deoarece aceştia din urmă având calitatea de nud
proprietar vor dobândi proprietatea deplină la moartea uzufructuarului.
 Uzufructul testamentar se poate realize:
- Fie direct, atunci când se dă legatarului uzufructul unui B. mobil, imobil sau unei întregi
universalităţi de B. ori a unei cote-părţi din aceasta, rămânând moştenitorilor nuda proprietate.
- Fie indirect, adică printr-un legat de nudă proprietate, făcut în favoarea unui legatar, ceea ce are
drept consecinţă faptul că moştenitorii legali vor avea uzufructul.
 Uzufructul poate profita în acelaşi timp sau, succesiv, la mai multe pers., caz în care vom atâtea
dr. de uzufruct câte pers. beneficiare sunt.
 Fiecare dintre acestea primind dr. nu de la uzufructuarul precedent, ci de la cel care l-a
constituit.
 Pentru ca uzufructul să fie valabil, fiecare beneficiar trebuie să fie în viaţă sau măcar să fie
conceput la data constituirii lui.
 în cazul când uzufructul este constituit prin A. între vii, sau la data decesului testatorului.
 în cazul când a fost constituit prin testament.
 În actualul C.c. nu se mai prevede expres valabilitatea uzufructului afectat de modalităţi, aşa
cum prev. art. 519 C.c. din 1864, atât uzufructul convenţional cât şi cel testamentar poate fi pur
şi simplu sau afectat de modalităţi.
 Uzufructul poate fi constituit cu sarcină, sub condiţie sau cu termen.
 Când uzufructul pur şi simplu a fost constituit prin acte juridice între vii, uzufructuarul
dobândeşte dreptul la fructe din momentul în care contractul este perfect încheiat.
 Uzufructuarul testamentar, prin excepţie, va percepe fructele numai de la data când a
cerut predarea legatului.
 Dacă suntem în prezenţa unui uzufruct afectat de un termen suspensiv, în mod firesc,
uzufructuarul dobândeşte fructele la împlinirea termenului.
 În ceea ce priveşte constituirea uzufructului sub termen extinctiv, deoarece caracterul
temporar este de esenţa uzufructului, atunci când părţile nu prevăd expres un alt
termen extinctiv, uzufructul este în toate cazurile afectat de un termen incert, anume
data morţii uzufructuarului.
 În doctrină, se consideră că termenul poate să nu fie menţionat expres.
 Astfel, legatul uzufructului unui fond asupra căruia testatorul nu are decât un drept de
nudă proprietate, se consideră că este încheiat pentru perioada când uzufructul existent
se va stinge.
 Uzufructul condiţional sau cu sarcină nu prezintă particularităţi faţă de proprietatea afectată de
aceste modalităţi.
 Ori de câte ori uzufructul priveşte un bun imobil, actul de constituire trebuie încheiat în formă
autentică şi înscris, pentru opozabilitate, în cartea funciară.
 Spre deosebire de C. c. din 1864, în actualul C. c. este reglementată expres constituirea
uzufructului prin uzucapiune.
 Uzufructul poate fi dobândit:
- Prin uzucapiunea extratabulară, prin posesie neviciată timp de 10 ani, în cond. art. 930 C.c.;
- Prin uzucapiunea tabulară, cu respectarea art. 931 şi urm. C.c., privind justul titlu şi cond. unei
posesii neviciate şi de B.-cred. pe o perioadă de 5 ani, calculată din momentul înregistrării cererii
de înscriere în C.F.
 Posesia uzucapantului trebuie să fie posesia specifică uzufructuarului, adică exercitată
cu credinţa că stăpâneşte bunul doar în calitate de uzufructuar, iar nu de prop. deplin.
 Spre deosebire de uzucapiunea tabulară, în cazul uzucapiunii extratabulare (nefiind necesară
prezenţa unui titlu), dobândirea dreptului de uzufruct prin posesie timp de 10 ani este mai mult
teoretică, deoarece posesorul are interes să devină proprietar, iar nu uzufructuar.
 Cum posesia uzufructuarului diferă în ceea ce priveşte elementul intenţional animus,
adică se exercită cu intenţia de a se comporta ca uzufructuar, iar nu ca proprietar,
apreciem că, dobândirea uzufructului se va face numai când se poate proba elementul
intenţional specific uzufructuarului.
 În lipsa unui titlu care să răstoarne prezumţia de proprietate a posesiei şi să stabilească intenţia
de a poseda ca uzufructuar, iar nu ca proprietar, dobândirea prin uzucapiune doar a dreptului de
uzufruct, iar nu a dreptului întreg, apare utopică.
 Atunci când există un titlu constitutiv de uzufruct ce provine de la un non-dominus, iar
posesorul cunoaşte lipsa calităţii de proprietar a transmiţătorului, din chiar momentul
intrării în posesie, chiar dacă dr. său este înscris în C.F., el nu va putea uzucapa în
condiţiile uzucapiunii tabulare întrucât lipseşte condiţia esenţială a bunei-credinţe.
 În acest caz, posesorul nu va putea uzucapa nici prin uzucapiune extratabulară, dacă nu
sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 930 C. civ.
 Pentru a fi aplicabil acest din urmă text (în primul rând), titlul uzufructuarului nu trebuie
înscris în C.F., şi în plus:
- Fie proprietarul tabular să fi decedat sau să-şi fi încetat existenţa;
- Fie să fi renunţat la dreptul de proprietate.
 Doar dacă imobilul asupra căruia s-a constituit un uzufruct de către un non-dominus, nu
era înscris în C.F., uzufructuarul, chiar de rea-credinţă, va putea dobândi uzufructul în
baza art. 930 alin. (1) lit. c) C.c.
 În cazul bunului mobil, uzufructul se poate dobândi şi pe temeiul art. 937 alin. (5) C. civ.
 Prin urmare, atunci când o persoană posedă un bun mobil cu titlu de uzufruct, constituit
de un non-dominus, va deveni uzufructuar prin simplul fapt al posesiei şi va putea
respinge acţiunea în revendicare promovată de adevăratul proprietar care caută să
reintre în posesia bunului său, cu condiţia ca posesorul să fie de bună credinţă, adică să
nu ştie că uzufructul nu i-a fost constituit de adevăratul proprietar.
 S-ar putea invoca faptul că niciun posesor de bună-credinţă nu poate fi atât de naiv încât
să invoce dobândirea uzufructului, când poate invoca dobândirea proprietăţii.
 Dacă există un just titlu materializat într-un înscris, nu se va mai putea face nicio
confuzie între uzucapiunea uzufructului şi uzucapiunea dr. de prop., adică justul titlu nu
va putea fi extins pentru dobândirea dr. de prop. deoarece din examinarea înscrisului
respectiv va rezulta că uzufructuarul a avut reprezentarea subiectivă că stăpâneşte
bunul în această calitate, iar nu în calitate de proprietar.
3. Obiectul uzufructului.
 Art. 706 C.c.: „Pot fi date în uzufruct orice bunuri mobile sau imobile, corporale ori incorporale,
inclusiv o masă patrimonială, o universalitate de fapt ori o cotă-parte din acestea”.
 L. face referire expresă la principalele tipuri de bunuri care pot constitui obiectul dr. de uzufruct.
 Deoarece este un dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, uzufructul nu se
poate constitui asupra unor bunuri proprietate publică.
  Însă, este posibilă constituirea uzufructului asupra unor bunuri care se află în
proprietatea privată a statului şi unităţilor administrativ-teritoriale.
> Disp. art. 706 C.c. sunt mai complete şi mai precise decât cele ale art. 520 C.c. din 1864, care statua că:
„Uzufructul se poate constitui pe tot felul de bunuri, mobile şi imobile”. Plecând de la formularea că
uzufructul putea avea ca obiect „tot felul de bunuri”, se considera că enumerarea din text cu privire la B.
mobile sau imobile nu era limitativă, ci însemna că uzufructul putea fi întâlnit şi asupra B. corporale şi
incorporale, fungibile şi nefungibile, consumptibile şi neconsumptibile, universalităţi de fapt sau de drept.
> Deşi nu era reglementat expres în C.c. din 1864, doc. admitea posibili. unui uzufruct asupra B. incorporale.
 Uzufructul poate fi stabilit:
- Fie asupra unuia sau mai multor bunuri individual determinate, ca de exemplu, un anumit teren,
o casă, un mobilier etc., situaţie în care uzufructul se numeşte particular sau cu titlu particular;
- Fie asupra unui întreg patrimoniu în universalitatea sa, sau asupra unei fracţiuni din acesta, caz
în care uzufructul se numeşte universal sau cu titlu universal.
 Deoarece patrimoniul este un atribut al personalităţii, înseamnă că acesta este inalienabil prin
acte juridice între vii.
 Din această cauză, uzufructul care are ca obiect un întreg patrimoniu sau o fracţiune din
universalitatea respectivă se poate dobândi numai prin acte mortis causa.
 Prin testament, defunctul lasă în uzufruct unei persoane, sub formă de legat, totalitatea
patrimoniului sau o cotă-parte din el.
 Uzufructul poate fi constituit prin testament şi asupra unor B. individual determinate.
 Uzufructul asupra unui patrimoniu sau asupra unei fracţiuni din acesta poate fi constituit şi de
către moştenitorii defunctului.
 Dacă moştenitorii au posibilitatea de a înstrăina masa succesorală, trebuie să admitem şi
dr. lor de a constitui un uzufruct asupra acesteia, întrucât qui potest plus, potest minus.
 Distincţia dintre:
a. Uzufructul universal: Atunci când uzufructul este universal sau cu titlu universal,
uzufructuarul va participa la plata pasivului succesoral, adică a datoriilor autorului, întocmai
ca un succesor universal sau cu titlu universal
b. Uzufructul particular: Atunci când este vorba de un uzufruct particular, uzufructuarul este
asimilat cu un succesor cu titlu particular şi ca atare nu este obligat să contribuie la plata
datoriilor autorului său.
 C. civ. cuprinde disp. exprese privind uzufructul:
- Asupra creanţelor (art. 737-738, art. 740);
- Asupra rentei viagere (art. 739);
- Asupra valorilor mobiliare (art. 741-742);
- Asupra fondului de comerţ (art. 745);
- Asupra unei universalităţi de drept sau fracţiuni din aceasta (art. 743-744);
- Asupra unei turme de animale (art. 736).
4. Extinderea uzufructului asupra bunurilor accesorii.
 Uzufructul poartă nu numai asupra bunului principal, ci asupra tuturor accesoriilor bunului dat
în uzufruct, precum şi asupra a tot ce se uneşte sau se încorporează în acesta.
 Extinderea uzufructului asupra accesoriilor B. este o aplic. a regulii accesorium sequitur principale.
 Explicaţia stă în destinaţia B. acces. de a servi în mod stabil şi exclusiv utilizării B. princip.
 În ceea ce priveşte extinderea uzufructului asupra a tot ce se uneşte sau se încorporează în
bunul principal, legiuitorul a avut în vedere cazurile de accesiune imobiliară naturală, iar nu cele
privind accesiunea imobiliară artificială.
 Disp. art. 596 alin. (2) C.c. fac trimitere la aplic. art. 582 şi 587 alin. (2) din aceeaşi reglementare,
atunci când lucrările sunt executate de titularul unui drept real asupra imobilului altuia care nu îi
permite să dobândească proprietatea asupra lucrării realizate asupra acelui imobil.
 Spre deosebire de dr, de superficie, dr. de uzufruct nu îi conferă uzufructuarului
prerogativa de a deveni prop. asupra lucrărilor efectuate pe un teren primit în uzufruct,
astfel că va fi supus tratamentului jur. prev. de art. 716 aplic. accesiunii imob. artificiale.
5. Durata uzufructului.
 Uzufructul este un drept esenţialmente temporar.
 În cazul în care se constituie în favoarea unei pers. F., uzufructul este cel mult viager, ceea ce
înseamnă că durata vieţii uzufructuaru. este limita max. până la care acest dr. poate fi constituit.
 Aceasta înseamnă că este perfect valabilă constituirea unui uzufruct pentru o perioadă
mai scurtă de timp.
 Dacă părţile nu prevăd expres termenul pentru care este constituit uzufructul, se
prezumă că acesta este viager.
 Uzufructul poate fi constituit până la data la care o altă persoană decât uzufructuarul va ajunge
la o anumită vârstă.
 În această situaţie, uzufructul durează până la acea dată, chiar dacă acea persoană ar
muri înainte de împlinirea vârstei stabilite.
 Această persoană poate să nu aibă nicio legătură cu uzufructuarul, mai ales că moartea
acesteia nu influenţează stingerea uzufructului, el continuând până la împlinirea
termenului, adică a datei stabilite.
 Dacă însă uzufructuarul va înceta din viaţă înaintea împlinirii acestui termen uzufructul
se va stinge, deoarece limita maximă a uzufructului este data morţii uzufructuarului.
 Dacă uzufructul a fost constituit în favoarea a două persoane, chiar dacă nu se prevede în mod
expres constituirea sa cu caracter viager, după decesul uneia, cealaltă păstrează dreptul de
uzufruct asupra întregului bun, până la sfârşitul vieţii sale.
 Atunci când uzufructul a fost constituit în favoarea unei pers. Jur., poate dura cel mult 30 de ani.
 Dacă părţile au prevăzut o durată mai mare, acest uzufruct încetează de drept la
împlinirea termenului de 30 de ani.
 Acest termen asigură posibilitatea exploatării economice îndelungate a bunului atribuit
în uzufruct, fără a se pune în pericol vocaţia succesorilor asupra bunurilor date în
uzufruct de către autorul lor.
 În cazul în care nu se prevede un termen în actul de constituire a uzufructului în
favoarea unei persoane juridice, legea prezumă că acesta este constituit pentru o
perioadă de 30 de ani.
6. Apărarea dreptului de usufruct.
 Apărarea dreptului de uzufruct se realizează pe calea acţiunii confesorii de uzufruct.
 Acţiunea confesorie de usufruct: Prevede posibilitatea introducerii acesteia împotriva oricărei
persoane care împiedică exercitarea dreptului, chiar şi a proprietarului terenului.
 Aceasta reprezintă o carac. a acţ. confesorii prin care se apără dezmembrămintele dr. de prop.
 Explicaţia constă în opozabilitatea erga omnes a drepturilor reale pe care le protejează,
atât dreptul de superficie cât şi dreptul de uzufruct presupunând, pentru exercitarea lor,
respectul tuturor celorlalţi, inclusiv al nudului proprietar care le-a constituit.
 În ce priveşte acţ. confesorie pentru apărarea dr. de uzufruct, legiuitorul face trimitere doar la disp. art.
696 alin. (1), referitoare la acţ. confesorie de superficie, iar nu la cele ale alin. (2), care prevăd caracterul
imprescriptibil al acestei acţiuni în cazul superficiei.
 Atât dreptul de superficie cât şi dreptul de uzufruct sunt dezmembrăminte ale proprietăţii
private care au un caracter esenţialmente temporar.
 Durata maximă:
- A superficiei este de 99 de ani;
- A uzufructului:
a. Durata de viaţă a uzufructuarului; sau
b. 30 de ani în cazul când uzufructuarul este o persoană juridică.
 Această notă esenţială comună ar reclama identit. de regim jur, în ce priveşte caracterul
imprescriptibil al acţiunii confesorii.
 Trebuie să ne raportăm la prev. art. 2.502 alin. (1) şi (2) C.c., potrivit căruia: Dreptul la acţiune
este imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum şi ori de câte ori, prin natura sau
obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exerciţiul său nu poate fi limitat în timp.
> Pe de o parte, legiuitorul nu prev. carac. imprescriptibil al acţ. confesorii de uzufruct având în vedere că
face trimitere doar la art. 696 alin. (1), iar nu şi la alin. (2) al aceluiaşi art., care statuează
imprescriptibilitatea acţiunii în cazul superficiei.
> Pe de altă parte, nu putem susţine nici faptul că ne încadrăm în ipoteza prev. în partea a doua a art. 2.502
alin. (1) C.c., întrucât, prin nat. dr. de uzufruct, exerciţiul acestuia este limitat în timp, iar nu nelimitat. În
fine, acţiunea confesorie de uzufruct nu face parte nici dintre acţiunile prevăzute în alin. (2) al art. 2.502.
 În ce priveşte acţ. confesorie de uzufruct, nu putem spune decât că este prescriptibilă în termen
de 10 ani, în temeiul disp. art. 2518 pct. 1 C.c., potrivit căruia: Se prescrie în termen de 10 ani dr.
la acţiune privitor la: dr. reale care nu sunt declarate prin L. imprescriptibile ori nu sunt supuse
altui termen de prescripţie.
7. Prerogativele uzufructuarului.
7.1.Posesia uzufructuarului.
 Uzufructuarul, în calitatea sa de titular de drept real, este şi posesor al bunului respectiv.
 Uzufructuarul şi nudul prop. nu partajează bunul între ei, neavând calitatea de coproprietari.
 Cei 2 nu partajează nici dr. asupra B., deoarece nu au nimic comun care să poată fi
împărţit.
 Posesia lor este diferită, fiindcă stăpânirea exercitată de posesor are alt conţinut faţă de
stăpânirea nudului proprietar.
 Nu există atribute în coproprietate.
 Posesia fiecăruia dintre ei este însă una specifică.
> Uzufructuarul are o posesie caracteristică acestui drept, care nu se exercită cu un animus de
proprietar, animus rem sibi habendi.
 Dimpotrivă, uzufructuarul cunoaşte limitele exercitării posesiei specif. dr. său, şi anume:
- Absenţa dispoziţiei asupra bunului;
- Păstrarea destinaţiei bunului impusă de proprietar;
- Imposibilitatea, de principiu, a culegerii productelor, dar mai ales
- Obligaţia de restituire a bunului către proprietar.
> Nudul prop. păstrează posesia asupra B., doar el exercitând o stăpâ. cu animus rem sibi habendi.
 Prin voinţa sa, temporar, această posesie este deformată, ac. materiale specif. posesiei,
corpus posessionis, fiind exercitate prin altul, corpore alieno, adică prin uzufructuar.
 Dar, nudul proprietar păstrează, în stare potenţială, puterea de a împlini la un moment
dat posesia sa, respectiv posibilitatea de a alătura elementului animus pe care nu l-a
pierdut niciodată, elementul corpus pe care l-a exercitat până atunci prin altul.
 În raport cu nudul prop., uzufructuarul, deşi posesor, are o situaţie mult asemănătoare
detentorului, dar, faţă de toţi ceilalţi, dreptul său are forţa opozabilităţii dreptului real,
uzufructuarul exercitând prerogativele dreptului său în mod direct şi nemijlocit asupra bunului,
fără a avea nevoie de intervenţia nudului proprietar sau a unui terţ.
 Din această cauză, uzufructuarul este considerat a fi posesor precar, deşi sintagma ar
putea părea contradictorie.
 În concluzie, apreciem că posesia proprietarului nu se scindează pentru ca o parte să o preia
uzufructuarul, iar alta să rămână nudului proprietar, ci fiecare dintre ei va avea o posesie
caracteristică dreptului al cărui titular este:
- Nudul proprietar fiind lipsit de exercitarea directă a actelor materiale, iar
- Uzufructuarul fiind conştient că posedă bunul, nu în calitate de proprietar, ci în calitate de titular
al unui dezmembrământ.
 Principalele prerogative pe care le conferă dreptul de uzufruct titularului său sunt folosinţa
bunului şi culegerea fructelor.
 Aceste atribute sunt în beneficiul exclusiv al uzufructuarului.
 Art. 709 C.c. prevede că: „În lipsă de stipulaţie contrară, uzufructuarul are folosinţa
exclusivă a bunului, inclusiv dreptul de a culege fructele acestuia”.
 Nudul proprietar nu păstrează niciun drept de a folosi bunul sau de a-i culege fructele, dacă nu
convine în mod expres o folosinţă comună cu uzufructuarul.
 Mai mult, nudul proprietar este ţinut de obligaţia de a nu stânjeni în niciun fel
uzufructuarul în exerciţiul dreptului său.
 Limitele exercitării prerogativelor uzufructuarului trebuie examinate dintr-o dublă perspectivă.
- Pe de o parte, în rap. cu terţii, datorită calităţii de dezmembrământ al dr. de prop. privată pe
care o are uzufructul, limitele impuse dr. în întregul său sunt şi limitele impuse dr. dezmembrat.
- Pe de altă parte, în rap. cu nudul prop., limitele exercitării dr. de uzufruct se concretizează în
obligaţia uzufructuarului de a conserva substanţa bunului, aşa cum prev. art. 703 C.c.
7.2. Perceperea fructelor.
 Dreptul uzufructuarului de a percepe fructele naturale şi industriale se naşte chiar din momentul
constituirii uzufructului.
 Cu excepţia cazului când uzufructul a fost dobândit prin testament, ipoteză în care
dreptul la fructe se naşte din ziua executării legatului.
  Prin urmare, în caz de uzufruct testamentar, deşi uzufructul se naşte la moartea
testatorului, fructele legatului lăsat în uzufruct nu se cuvin uzufructuarului decât din ziua
cererii de chemare în judecată sau din ziua predării de bună voie a legatului.
 Fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin percepere, adică prin culegerea lor.
 Înseamnă că fructele care atârnă încă de ramuri sau se ţin încă de rădăcini nu aparţin
uzufructuarului, din moment ce ele devin proprietatea uzufructuarului numai din
momentul în care le-a cules.
 Până la dezlipirea lor, ele fac un corp comun cu pământul, sunt imobile prin încorporare
şi aparţin proprietarului fondului.
 Dacă dezlipirea lor de pământ s-a făcut fără intervenţia uzufructuarului (D.E.: datorită
unor furtuni sau prin acţ. unor alte pers. care, apoi, le-au delăsat), fructele se cuvin tot
uzufructuarului.
 Art. 710 C.c.: Dacă la data deschiderii uzufructului existau fructe neculese de către proprietar (d.
e.: o recoltă), aceste fructe vor aparţine uzufructuarului care le va culege, nicidecum nudului
proprietar, deşi acesta a făcut cheltuieli pentru obţinerea lor. (Această regulă funcţionează şi invers)
 Deoarece, dacă în momentul stingerii uzufructului mai există fructe care nu au fost
culese de uzufructuar, ele vor aparţine nudului proprietar, iar nu uzufructuarului, cu
toate că acesta din urmă a depus muncă şi a făcut cheltuieli.
 Moştenitorii uzufructuarului nu vor avea dr. la recolta încă prinsă de rădăcini pe care
uzufructuarul n-a putut să o culeagă, chiar dacă a fost împiedicat de un caz de f. majoră.
 Deşi este inechitabil ca L. să lipsească o pers. de un drept pe considerentul că exerciţiul acestui
drept ar da loc, în practică, la dificultăţi, legiuitorul a optat pentru această soluţie întrucât este
de natură să înlăture conflictele posibile care s-ar naşte în raporturile dintre aceste părţi.
 Regula înscrisă în art. 710 (prev. şi în C.c. din 1864 în art. 524), nu are caracter imperativ, nu este
de ordine publică, astfel că părţile pot conveni asupra modalităţilor de repartizare a cheltuielilor
şi fructelor.
 Regula nu se va aplica atunci:
- Când cheltuielile de cultură sunt încă datorate de uzufructuar pers. care l-au ajutat la cultură
- Dacă preţul seminţelor ar fi încă datorat vânzătorului:
 De către nudul prop., în momentul deschiderii uzufructului; sau
 De către uzufructuar, în momentul încetării uzufructului.
 Dacă, în primul caz, uzufructuarul va plăti cheltuielile datorate şi pentru care creditorii sunt
garantaţi real, acesta va avea recurs împotriva nudului proprietar.
 (Invers) La stingerea uzufructului, dacă cel care va face plata este nudul prop., acesta se
va putea întoarce împ. moştenitorilor uzufructuarului pentru a recupera ceea ce a plătit.
 Atunci când există un contr. de arendă încheiat valabil:
- De către nudul proprietar, înainte de deschiderea uzufructului sau
- De către uzufructuar, în timpul uzufructului,
 Prin care arendaşul are dreptul de a primi arenda în fructe, iar nu în bani, acest drept al
său nu poate fi atins prin disp. art 710, singura condiţie fiind aceea a opozabilităţii contr.
de arendă faţă de nudul proprietar în condiţiile prevăzute de art. 715 C.c.
  Daca arenda constă într-o sumă de bani, iar nu în fructe, distribuirea va avea loc potrivit
regulii prevăzute de art. 711 C. civ., aplicabil fructelor civile.
 Spre deosebire de proprietar, uzufructuarul nu are dreptul să culeagă fructele care nu sunt
coapte încă, altfel spus, el trebuie să le culeagă la timpul cuvenit.
 În doctrină, s-a ridicat problema valabilităţii vânzării unei recolte prinse de rădăcini, înainte de coacerea
ei, în situaţia în care uzufructul încetează înainte de culegerea recoltei de către cumpărător.
 În mod obişnuit, uzufructuarul poate vinde fructele prinse de rădăcini, deoarece bunurile viitoare
pot face obiectul obligaţiei şi în noua reglementare.
 Unii autori au considerat că o astfel de vânzare este perfect valabilă şi se va menţine chiar în
cazul încetării din viaţă a uzufructuarului, deoarece vânzarea fructelor prinse de rădăcini trebuie
considerată ca o locaţiune, întrucât locaţiunea nu este decât o vânzare de fructe.
 Într-o altă opinie, vânzarea este una condiţională.
 Ea este supusă cond. suspensive ca bunul vândut să intre în prop. vânzătorului.
 Or, uzufructuarul dobândeşte prop. asupra fructelor numai prin percepere.
 În caz contrar, el vinde un bun al altuia.
 Dacă uzufructul încetează înainte de perceperea fructelor de către uzufructuar, condiţia
se consideră neîmplinită, astfel că vânzarea se consideră că nu a fost încheiată niciodată.
 Jurisprudenţa şi o parte a doctrinei s-au pronunţat în sens contrar.
 Astfel, se consideră că din moment ce nudul proprietar este dator să respecte locaţiunile pe
termen de maxim 5 ani (art. 715 C.c. termenul maxim este de 3 ani), cu atât mai mult este obligat
să respecte vânzarea anticipată a unei recolte prin care nu se dispune decât de venitul pe un an.
 În ceea ce priveşte fructele civile (potrivit art. 711), acestea se cuvin uzufructuarului
proporţional cu durata uzufructului, dreptul de a le pretinde dobândindu-se zi cu zi.
 Chiar dacă asupra B. nu ar fi constituit un dr. de uzufruct, fructele civ. erau dob. de către prop.
bunului, nu prin percepere, ca cele naturale şi industriale, ci zi cu zi, pe măsura trecerii timpului.
 Întrucât uzufructuarul are dr. de a folosi bunul întocmai ca proprietarul, rezultă că
fructele civile se dobândesc în proprietate de către uzufructuar, zi cu zi.
 Uzufructuarul are dreptul asupra fructelor civile proporţional cu durata uzufructului.
 Tocmai pentru că dobândirea acestora se face zi cu zi, se poate calcula cu exactitate
cuantumul fructelor civile ce revin uzufructuarului.
 Se apreciază că acest sistem este mai echitabil decât cel aplicabil fructelor naturale şi industriale.
 Practic, totalul fructelor civile anuale se împarte la numărul zilelor dintr-un an, iar
uzufructuarul va primi fructele corespunzătoare numărului zilelor sale de folosinţă.
 Acest calcul se aplică numai pentru anul de începere şi de încetare a uzufructului,
deoarece în anii intermediari, uzufructuarul dobândeşte totalitatea fructelor civile.
 Plata acestor fructe se pretinde la termenele stabilite prin actul juridic în temeiul căruia
se obţin, iar nu în fiecare zi.
7.3.Prerogativele uzufructuarului asupra bunurilor consumptibile (cvasiuzufructul) .
 De regulă: Uzufructul are ca obiect bunuri neconsumptibile, uzufructuarul fiind obligat să
conserve substanţa lucrului şi să restituie bunul către proprietar la expirarea uzufructului.
 Potrivit art. 712 C.c.: Uzufructul poate avea ca obiect şi B. consumptibile, caz în care
uzufructuarul are obligaţia de a restitui, la sfârşitul uzufructului, B. de aceeaşi cantitate, calitate
sau valoare sau, la alegerea proprietarului, contravaloarea lor la data stingerii uzufructului.
  În astfel de ip., la constituirea uzufructului se transmite uzufructuarului prop. asupra B.
consumptibil, deoarece uzufructuarul primeşte şi dreptul de dispoziţie asupra bunului.
 Un asemenea uzufruct care are ca trăsătură esenţială faptul că nu presupune o
dezmembrare, ci o transmitere temporară a dr. de prop., se numeşte cvasiuzufruct.
 Cvasi-uzufructul se deosebeşte de uzufructul obişnuit, deoarece, în realitate, cvasi-uzufructuarul
a devenit proprietar, iar nudul proprietar a devenit un simplu creditor al valorii cuprinse în
bunurile transmise cvasi-uzufructuarului.
 Spre deosebire de uzufruct, cvasiuzufructul nu conferă cvasi-uzufructuarului numai o
dezmembrare a proprietăţii, ci transfera întreaga proprietate.
> Uzufructuarul trebuie să restituie numai bunul pe care l-a primit, astfel că, dacă acesta piere
fortuit, pieirea sa va fi suportată de către nudul proprietar, iar nu de către uzufructuar.
> Cvasi-uzufructuarul, devenit prop. bunului, va suporta singur pieirea bunului;
 Dacă B. a dob. în timpul cvasi-uzufructului o val. mai mare decât a avut la începutul
uzufructului, acest spor de val. va profita nudului prop., deoarece, la alegerea sa, acesta
poate pretinde contraval. B. la data expirării usufruct., iar nu cea de la data constituirii.
 D.p.v. al uzufructului, prin bunuri consumptibile trebuie să înţelegem nu numai bunurile
consumptibile prin natura lor, dar şi pe cele care au devenit consumptibile prin voinţa părţilor.
 Dacă părţile, în actul prin care au constituit uzufructul, au preţuit obiectele date în
uzufruct, această preţuire se interpretează în sensul că au consimţit la consumarea
bunului şi la restituirea preţului în locul bunului.
 Lucrurile care se deteriorează prin întrebuinţare, mai mult sau mai puţin îndelungată, nu sunt
considerate a fi consumptibile, uzufructuarul nefiind obligat să restituie altele de acelaşi fel sau
preţul lor, ci să le restituie în starea în care se găsesc la expirarea uzufructului, mai puţin în cazul
când deteriorarea este rezultatul culpei sale.
 Prerogativele uzufructuarului asupra bunurilor neconsumptibile:
 B. care se uzează prin folosire, chiar dacă sunt neconsumptibile, trebuie restituite într-o
stare de uzură aferentă unei folosiri normale, ca cea exercitată de un bun prop. şi
potrivit destinaţiei bunului.
 Uzufructuarul nu este dator să facă reparaţii B. de nat. să îl aducă în starea existentă la
constituirea uzufru. şi nici în stare bună, chiar dacă nu a avut niciodată o astfel de stare.
 În cazul bunurilor care nu sunt prin natura lor consumptibile, dar se deteriorează rapid
prin utilizare, uzufructuarul beneficiază de un drept de dispoziţie asupra lor.
 Acesta le poate vinde, fiind obligat ca, la sfârşitul uzufructului, să restituie
proprietarului valoarea pe care ar fi avut-o bunurile la acea dată.
 Acest dr. de disp. al uzufructuarului este diferit de cel specific cvasi-uzufructuarului,
pentru că trebuie să fie exercitat cu diligenţa unui bun prop., având în vedere că oblig.
de restituire ce îi revine la încetarea uzufructului nu este alternativă, fiind oblig. să
restituie val. pe care ar fi avut-o B. la data încetării uzufructului, iar nu la data constituirii
7.4.Dreptul uzufructuarului de a cesiona uzufructul.
 Cesiunea uzufructului este o reglementare cu carac. de noutate în actualul C. civ., deoarece în C. c. din
1864 se prev. doar cesiunea emolumentului dr. de uzufruct, de esenţa dr. de uzufruct fiind carac. său
incesibil.
 Art. 714 C.c.: Reglementează dreptul uzufructuarului de a ceda dreptul său unei alte persoane,
dacă nu există o prevedere contrară în actul constitutiv de uzufruct.
 Actul de cesiune nu necesită consimţământul nudului proprietar.
 Cu toate acestea, cesiunea trebuie notificată nudului proprietar.
 Până la data notificării cesiunii, cedentul şi cesionarul răspund solidar pentru toate
obligaţiile care le revin în raport cu nudul proprietar, fără ca vreunul dintre aceştia să
opună beneficiul de diviziune (prev. de art. 1.447 C.c.)
> Până în momentul notificării, nudul proprietar se poate îndrepta împotriva oricăruia dintre
aceştia, dar numai pentru obligaţiile care s-au născut ulterior cesiunii, întrucât până la data
cesiunii singurul răspunzător faţă de nudul proprietar este uzufructuarul cedent.
> După notificarea cesiunii, cedentul nu este complet liberat, deoarece el devine un garant
personal al cesionarului, dispoziţiile art. 714 alin. (3) fiind în acest sens edificatoare.
 Chiar dacă direct răspunzător faţă de nudul proprietar pentru îndeplinirea obligaţiilor
este exclusiv cesionarul, uzufructuarul are calitatea unui fideiusor în raport cu acesta din
urmă, până la expirarea uzufructului.
 În aceste condiţii, uzufructuarul cedent trebuie să îndeplinească toate condiţiile de
solvabilitate şi domiciliu pe care legea le impune fideiusorului prin art. 2.285 C.c.
 Dreptul de uzufruct se transmite în limitele materiale şi juridice stabilite iniţial.
> Cesiunea uzufructului afectat de termen: Se face în limitele acestuia, dar uzufructul se va stinge
prin decesul ori, după caz, încetarea existenţei juridice a uzufructuarului, chiar dacă termenul nu
s-a împlinit.
> Cesiunea uzufructului viager: Se poate face fără precizarea unui anumit termen, dar şi în acest
caz sunt aplicabile disp. art. 746 alin. (2), adică dr. va înceta la decesul sau încetarea existenţei
juridice a uzufructuarului cedent.
 În acest sens sunt şi disp. art. 714 alin. (4) C.c., potrivit cărora: După cesiune, dr. de uzufruct
continuă, după caz, până la împlinirea termenului iniţial sau până la decesul uzufructuar. iniţial.
 Potrivit art. 70 din L. nr. 71/2011 de punere în aplicare a C. civ., disp. privind cesiunea
uzufructului se aplică indif. de data când a fost constituit.
 În cazul uzufructului convenţional, dr. rămâne incesibil, mai puţin în cazul în care părţile
convin contrariul.
 Dacă uzufructul a fost dob. prin uzucapiune, prin posesia de B.-credinţă a B. mobil sau
prin testament, odată cu intrarea în vigoare a actualului C.c., a pierdut carac. incesibil.
 Având în vedere că dispoziţiile privind cesiunea uzufructului nu sunt imperative, părţile pot
conveni ca acesta să fie incesibil şi în actuala reglementare.
 În aceste condiţii, un uzufruct testamentar constituit după intrarea în vigoare a C.c.
actual poate fi incesibil prin voinţa testatorului.
 Însă, un uzufruct constituit prin testament în condiţiile reglementării anterioare, deci
incesibil, va deveni cesibil odată cu intrarea în vigoare a actualului C. c.
 O astfel de aplic. a legii creează un tratament discriminatoriu între cei 2 testatori.
7.5. Situaţia contractelor de locaţiune încheiate de uzufructuar.
 Uzufructuarul are un drept mai larg decât acela de a dobândi fructele civile care provin din
închirierile şi arendările făcute de nudul proprietar, anterior constituirii uzufructului.
  El poate să închirieze şi să arendeze, în cursul uzufructului, imobilele care formează
obiectul acestui drept real, deoarece uzufructuarul se bucură de bunuri ca şi prop.
 Dacă prin închiriere s-ar schimba destinaţia imobilului, uzufructuarul nu ar putea uza de
acest drept.
 Uzufructuarul având folosinţa bunului poate să o transmită cu titlu oneros, prin contracte de
închiriere sau de arendare, dar şi cu titlu gratuit, printr-un contract de comodat.
 Folosinţa transmisă este una aferentă unui drept personal, iar nu real.
 Regula în materia locaţiunilor constituite de uzufructuar pe un termen determinat sau
nedeterminat este că acestea vor înceta în toate cazurile la expirarea termenului pentru care a
fost constituit dreptul de uzufruct.
 Această regulă se aplică atât în situaţia atribuirii în folosinţă cu titlu oneros cât şi cu titlu
gratuit şi indiferent că uzufructul priveşte un bun mobil sau imobil.
 În cazul locaţiunilor de imobile, în situaţia în care uzufructul încetează intempestiv, adică prin
decesul uzufructuarului sau, după caz, încetarea existenţei persoanei juridice, pentru a fi
protejate terţele persoane care beneficiază de locaţiunea cu titlu oneros, art. 715 C.c. prev.
opozabilitatea acestora faţă de nudul proprietar, cu condiţia să fi fost înscrise în C.F.
 Astfel, acestea vor continua să existe până la împlinirea termenului pentru care au fost
constituite, dacă acesta se împlineşte în limita a 3 ani de la data încetării uzufructului, iar
în caz contrar, la expirarea termenului de 3 ani.
 Dacă locaţiunile au fost reînnoite înainte de expirarea termenului iniţial, după decesul
uzufructuarului pers. F. sau încetarea existenţei uzufructuarului pers. J., acestea vor fi opozabile
nudului prop. pe o perioadă de 6 luni sau de un an dacă nu au fost puse în executare la data
încetării uzufructului:
- Termenul de 6 luni este aplicabil în cazul reînnoirii unui contract de închiriere, iar
- Termenul de un an este aplicabil reînnoirii unui contract de arendare.
 Daca contr. de locaţiune reînnoite au fost puse în executare, acestea vor înceta la
expirarea termenului limită de 3 ani de la încetarea uzufructului, chiar dacă au fost
constituite pe o perioadă mai mare.
 Disp. art. 715 C.c. nu se aplică decât locaţiunilor, iar nu şi atunci când folosinţa bunului este
transmisă cu titlu gratuit, interesul nudului proprietar fiind în acest caz superior celui al
comodatarului care urmăreşte să păstreze un câştig, iar nu să evite o pagubă.
 În calitatea sa de titular al unui drept real, uzufructuarul este liber să încheie contr. de locaţiune,
în cond. prev. de L., pentru cel mult 49 ani, fără a i se putea opune limita de 5 ani a locaţiunii,
prev. de art. 1.784 alin. (3) C.c., aplicabilă pers. care nu pot încheia decât acte de administrare.
 Norma de excepţie (prev. de art. 715), nu se va aplica decât în cazul în care contractele de
locaţiune au fost încheiate după intrarea în vigoare a actualului C. civ.
> Dacă locaţiunile au fost încheiate sub imperiul vechii reglementări, la încetarea uzufructului,
locaţiunea va rămâne valabilă pe o perioadă de 5 ani, adică în limitele unui act de administrare,
chiar dacă a fost încheiată pe o perioadă mai mare de timp.
> Dacă locaţiunea a fost încheiată în scopul fraudării drepturilor nudului proprietar, acesta la
încetarea uzufructului, va putea invoca nulitatea contractului.
  Este cazul unui uzufructuar care, prevăzând sfârşitul dr. său, încheie contr. de locaţiune
pentru un preţ foarte mic.
 Situaţia lucrărilor şi îmbunătăţirilor efectuate de uzufructuar
 Despăgubirea uzufructuarului pentru lucrările şi îmbunătăţirile aduse bunului primit în
usufruct. Distingem:
- Pe de o parte, între lucrările adăugate şi cele autonome, iar
- Pe de altă parte, după cum aceste lucrări au fost făcute cu sau fără încuviinţarea nudului prop.
 În cazul lucrărilor adăugate, din prev. alin. (1) al art. 716 C.c., reiese regula că
uzufructuarul nu poate pretinde vreo despăgubire decât dacă au avut un carac. necesar.
 Nu poate pretinde despăgubiri din partea nudului proprietar ptr. îmbunătăţirile
aduse bunului, chiar dacă au fost utile.
 Dacă au fost făcute cu încuviinţarea prop., uzufructuarul are dr. de a fi indemnizat
echitabil, pentru lucrările necesare adăugate şi pentru celelalte lucrări sau îmbunătăţiri
dacă se dovedesc a fi utile.
 În cazul lucrărilor adăugate necesare, pentru a-l obliga pe nudul prop. la despăgubire nu
este necesar acordul prealabil al acestuia la executarea lucrărilor.
 (Însă) În cazul celorlalte lucrări adăugate sau îmbunătăţiri, nudul prop. va datora
indemnizaţie numai dacă lucrările au fost executate cu încuviinţarea sa şi
sporesc val. fondului.
 Dacă lucrările sau îmbunătă. au fost efectuate fără încuviinţarea nudului prop., acesta îl
poate obliga pe usufruct. să le ridice şi să readucă B. în starea în care i-a fost încredinţat.
 În cazul în care nudul proprietar nu optează pentru ridicarea acestora, va datora
despăgubiri uzufructuarului doar pentru lucrările adăugate necesare.
 În cazul lucrărilor autonome efectuate de uzufructuar, se aplică dispoziţiile din materia
accesiunii imobiliare artificiale.
7.6.Dreptul uzufructuarului de a exploata pădurilor tinere.
 În principiu, uzufructuarul nu are dreptul de a-şi însuşi productele, deoarece prin aceasta s-ar
secătui substanţa lucrului şi şi-ar încălca obligaţia legală de a o conserva.
 Regula comportă unele excepţii şi anume: Există unele cazuri când productele sunt asimilate cu
fructele periodice şi cu veniturile regulate, dr. de folos. al uzufructuar. întinzându-se şi asupra lor
 Pentru schimbarea destinaţiei productelor şi transformarea lor în fructe, voinţa
proprietarului este decisivă.
 Prin urmare, numai dacă, prin modul de percepere, proprietarul le-a considerat a fi
fructe, uzufructuarul are dreptul la culegerea productelor.
 Art. 717 C.c.: Se referă la exploatarea pădurilor tinere, prevede că uzufructuarul nu va putea tăia
pădurile tinere decât dacă nudul proprietar le supunea la tăieri periodice şi va fi obligat să
respecte ordinea şi câtimea tăierii stabilite de proprietar, în conformitate cu dispoziţiile legale.
 Uzufructuarul nu poate să efectueze tăieri mai multe şi mai mari decât proprietarul pădurii, care
poate împiedica o tăiere anticipată.
 Dacă uzufructuarul a lăsat o parte din pădure netăiată, în timpul uzufructului, nu va
putea pretinde despăgubiri de la nudul proprietar, având în vedere că fructele naturale
şi cele industriale nu se dobândesc decât prin percepere.
 Uzufructuarul va trebui să folosească pădurea ca un bun proprietar şi să respecte regulile
impuse de lege, care vor avea prioritate faţă de cele stabilite de proprietar.
 Arborii plantaţi pentru înfrumuseţarea unui fond, cum este un parc sau o grădină, nu sunt
consideraţi a fi fructe şi nu pot fi tăiaţi de uzufructuar.
 Uzufructuarul unei pepiniere nu are dreptul asupra arborilor care sunt scoşi din pepinieră fără a
fi degradaţi, fiind obligat să îi înlocuiască.
7.7.Dreptul uzufructuarului de a exploata pădurile înalte.
 Şi în cazul pădurilor înalte, exploatarea acestora de către uzufructuar se face în maniera în care a
fost stabilită de către proprietar şi numai cu respectarea disp. legale.
 Dacă prop. le supunea unor tăieri regulate, acelaşi lucru îl va putea face şi uzufructuarul.
 Dispoziţia este similară art. 530 C. civ. din 1864 .
 Uzufructuarul poate exploata numai partea din pădure care a fost destinată de proprietar unei
tăieri regulate, iar arborii înalţi care nu sunt situaţi în partea de pădure matură destinată unei
tăieri ordonate nu sunt consideraţi fructe.
 Nici nudul proprietar nu poate tăia copacii unei păduri, deşi sunt producte şi i se cuvin
acestuia, deoarece ar încălca dreptul de folosinţă al uzufructuarului.
 Prin excepţie: Uzufructuarul poate folosi arborii din pădurea matură pentru efectuarea
reparaţiilor pentru întreţinerea B., dar nu şi a reparaţiilor mari, deoarece acestea nu sunt în
sarcina sa.
 Uzufructuarul este îndreptăţit să folosească mai întâi arborii dezrădăcinaţi din cauza
furtunii sau cei căzuţi accidental.
 Dacă aceştia nu sunt suficienţi pentru efectuarea reparaţiilor de întreţinere vor putea să
taie arborii necesari, dar numai dacă dovedesc această necesitate şi numai în prezenţa
nudului proprietar.
 Dacă nudul proprietar refuză să se prezinte sau nu este de acord cu tăierea arborilor în acest
scop, uzufructuarul se poate adresa instanţei de judecată.
 La rândul său, nudul proprietar se poate adresa instanţei de judecată pentru a cere
sistarea tăierii arborilor de către uzufructuar, făcută în lipsa sa, atunci când această
tăiere este nejustificată şi abuzivă.
 În caz de urgenţă, se va folosi calea ordonanţei preşedinţiale.
 În caz contrar, uzufructuarul nu poate tăia arborii înalţi decât dacă îi sunt necesari pentru
efectuarea reparaţiilor la care s-a obligat.
 Această trebuinţă trebuie constatatăîn prezenţa nudului proprietar.
 Uzufructuarul are dreptul de a lua din păduri araci pentru vii.
 Doctrina: “Dreptul său se extinde şi asupra aracilor necesari pentru pomii roditori sau
alte plante de grădină, chiar dacă textul nu prevede expres această posibilitate.”
 Uzufructuarul poate culege produsele anuale sau periodice ale arborilor, cu respectarea
folosinţei obişnuite a proprietarului, în limitele dispoziţiilor legale.
 Reglementarea art. 719 C.c. se referă la produselor arborilor, iar nu la arborii propriu-zişi, ptr.
care, după cum am văzut, există o reglementare specială.
 Produsele arborilor pot intra în stăpânirea uzufructuarului dacă sunt dobândite cu o
anume periodicitate şi dacă proprietarul le obţinea în aceeaşi manieră.
  Este vorba nu numai despre produsele lemnoase ci şi de cele nelemnoase, cum sunt:
Fructele de pădure; Seminţele forestiere; Ciupercile comestibile din flora spontană;
Plante medicinale şi aromatice; Răşina.
7.8.Dreptul uzufructuarului asupra pomilor fructiferi.
 Uzufructul pomilor fructiferi dă dreptul numai la perceperea fructelor lor.
 Uzufructuarul nu are dreptul să taie pomii fructiferi.
 Numai pomii fructiferi ce se usucă şi cei căzuţi accidental se cuvin uzufructuarului, dar şi
în acest caz, sarcina de a folosi bunul ca un bun proprietar şi de a conserva substanţa
bunului presupune îndatorirea de a-i înlocui cu alţii.
7.9.Dreptul uzufructuarului asupra carierelor de piatră şi de nisip aflate în exploatare .
 Uzufructuar. are dr. să exploateze întocmai ca nudul prop., carierele de piatră şi de nisip ce sunt
în exploatare la constituirea dr. de uzufruct, în schimb, nu are niciun dr. asupra celor nedeschise.
 Uzufructuarul are dreptul doar să continue modul de exploatare a carierelor deschise,
nu are dreptul să înceapă el însuşi exploatarea.
 În orice situaţie, uzufructuarul va respecta:
- în primul rând dispoziţiile legale privind exploatarea; şi
- în al doilea rând, modul de exploatare impus de nudul proprietar.
 Dacă la constituirea uzufructului, cariera se afla în exploatarea unei alte persoane decât nudul
proprietar, uzufructuarul va fi îndreptăţit să primească redevenţa plătită de concesionar, dacă în
actul constitutiv de uzufruct nu s-a prevăzut contrariul.
 Uzufructuarul nu are niciun drept asupra carierelor nedeschise încă şi nici asupra comorii ce s-ar
putea descoperi în timpul uzufructului.
 Piatra şi nisipul dintr-o carieră sunt producte, iar nu fructe, pentru că nu se produc periodic:
- Atunci când exploatarea acestora este deschisă, înseamnă că prop. a acceptat considerarea lor
ca fructe, astfel că uzufructul carierelor deschise permite continuarea exploatării în aceeaşi
modalitate cu proprietarul.
- Atunci când cariera de piatră sau nisip este închisă, uzufructuarul nu are niciun drept să
înceapă exploatarea.
 El nu va putea folosi piatra, varul, nisipul din carieră pentru a face reparaţiile de
întreţinere, deoarece art. 718 alin. (2), care îi permite tăierea, în acest scop, a arborilor înalţi
nesupuşi tăierii regulate, este o disp. de excepţie, care nu poate fi extinsă prin analogie.
 Nici nudul proprietar nu poate începe exploatarea carierei de piatră sau de nisip după ce
uzufructul a fost constituit, fără acordul uzufructuarului, deoarece trebuie să se abţină de la
orice l-ar împiedica pe uzufructuar în exerciţiul dreptului său.
8. Obligaţiile uzufructuarului.
8.1.Obligaţia de inventariere.
 Uzufructuarul este obligat să preia bunurile în starea în care se află la data constituirii
uzufructului. (art. 723)
 Uzufructuarul nu va putea intra în posesia bunurilor decât după inventarierea bunurilor
mobile şi constatarea stării în care se află imobilele,
 Cu excepţia cazului în care uzufructul unui bun mobil este dobâ. prin uzucapiune
 Inventarul: Este un act prin care se constată cantitatea şi nat. B. mobile supuse uzufructului.
  El constă în enumerarea, descrierea şi evaluarea bunurilor mobile.
 Inventarul nu este necesar atunci când uzufructul are ca obiect un singur bun mobil a
cărui stare este constatată şi descrisă cu ocazia întocmirii actului constitutiv de uzufruct.
 În cazul cvasi-uzufructului, în inventar se va menţiona şi val. bunurilor consumptibile.
 Scopul pentru care legiuitorul a prev. o asemenea obligaţie în sarcina uzufructuarului este legat
de o altă obligaţie importantă ce îi revine acestuia, anume de a păstra bunul în starea în care l-a
primit, fiind admisă numai uzura normală a bunului produsă de întrebuinţare.
 În raport cu cele constatate în inventar sau cu starea imobilului din momentul
constituirii uzufructului: Se va aprecia felul în care uzufructuarul şi-a îndeplinit obligaţia
de a conserva substanţa lucrului.
 Uzufructuarul ia lucrurile în starea în care se află.
 Aceasta înseamnă că nudul proprietar nu este obligat, spre deosebire de locator, să
predea uzufructuarului bunul în starea necesară pentru a fi întrebuinţat.
 Îndeplinirea acestei obligaţii de către uzufructuar este condiţia pentru ca acesta să intre
în posesia bunurilor.
 Dacă uzufructuarul nu procedează la inventarierea mobilelor şi constatarea stării imobilelor,
proprietarul îl poate împiedica să intre în folosinţa uzufructului.
 Uzufructuarul nu pierde dreptul la fructe până la efectuarea formalităţilor de
inventariere, însă acestea nu îi vor fi predate decât după ce inventarul a fost întocmit.
 Inven. poate fi întocmit în orice formă, înscris sub semnături privată sau înscris autentic,
pentru că scopul lui este de a constitui o probă pentru predarea B. spre folosinţă.
 Existenţa imobilelor este întotdeauna evidentă, deci uşor de dovedit şi de aceea nu se
cere întocmirea unui inventar, ci doar o constatare a stării materiale în care se află
imobilul la data intrării în folosinţă, pentru a se aprecia degradările survenite pe
parcursul exercitării uzufructului.
 De menţionat faptul că inventarul trebuie făcut în prezenţa nudului proprietar.
 Dacă acesta nu este prezent, se va proceda la notificarea sa.
 Dacă nudul proprietar a fost notificat de către uzufructuar pentru inventariere şi nu s-a
prezentat, uzufructuarul va putea consemna inventarul mobilelor sau starea imobilelor,
chiar în absenţa nudului proprietar.
 Însă, nudul proprietar nu va mai putea invoca eventualele erori din înscrisul constatator.
 Atât în situaţia în care consemnarea inventarului se face de ambele părţi, cât şi în situaţia în care
numai uzufructuarul execută această operaţiune, se poate apela, pentru opozabilitatea
constatării faţă de terţi, la o atestare a inventarului de către un notar sau un executor jud.
 Partea care nu are capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă va
participa la aceste operaţiuni prin reprezentant sau asistată.
 Cheltuielile legate de întocmirea inventarului cad în sarcina uzufructuarului, deoarece el este
debitorul plăţii.
 În cazul în care uzufructuarul este delăsător şi nu îşi îndeplineşte această obligaţie într-un
termen rezonabil, nudul prop., interesat să predea B., îl poate soma să îşi execute această oblig.
 Pasivitatea uzufructuarului poate fi sancţionată în două moduri.
> (În primul rând) Nudul proprietar va putea refuza predarea bunului în folosinţa uzufructuarului.
  În această perioadă însă, nudul proprietar nu va avea dreptul la fructele B., deoarece
dreptul său la fructe încetează odată cu naşterea dreptului de uzufruct.
 Din această cauză, deşi fructele vor reveni uzufructuarului, nudul proprietar poate
solicita daune uzufructuarului, care se vor acorda în măsura dovedirii lor.
> (În al doilea rând) Dacă bunurile au fost predate fără a se inventaria, nudul proprietar va putea
dovedi prin orice mijloc de probă (nu doar prin înscrisuri) cantitatea, calitatea şi starea B.,
putându-se ajunge chiar la situaţia ca uzufructuarul să restituie mai mult decât a primit.
 În lipsa inventarierii B. mobile şi a constatării stării B. imobile, uzufructuarul nu poate intra în
posesia bunurilor.
 Dacă nudul proprietar este notificat să se prezinte la efectuarea inventarului şi refuză,
uzufructuarul va proceda la efectuarea inventarului în absenţa sa, fără ca nudul
proprietar să aibă posibilitatea să îl conteste în vreun fel.
 Aceste prevederi legale ocrotesc un interes personal şi nu reprezintă o normă imperativă.
 Nudul prop. este singurul chemat să aprecieze dacă renunţă sau nu la această protecţie
a legii.
 În lipsa unui inventar sau a unui inventar făcut doar în prezenţa uzufructuarului, fără
participarea nudului proprietar şi fără dovada notificării acestuia pentru efectuarea inventarului.
 Nudul proprietar va putea dovedi prin orice mijloc de probă că au fost predate alte B.
sau B. de o valoare mai mare sau în condiţie mai bună decât cele arătate în inventar.
 Dacă nudul proprietar predă bunurile uzufructuarului fără a se proceda mai înainte la
inventariere, nu mai poate dovedi ulterior starea bunurilor predate, astfel că la încetarea
uzufructului va fi obligat să preia bunurile în starea în care le-a adus uzufructuarul, fără a se
putea invoca un abuz de folosinţă.
 De aceea, considerăm că norma prevăzută de art. 723 C. civ. este în interesul ambelor părţi.
 Orice renunţare la întocmirea inventarului se va face pe riscul părţii care renunţă.
 Obligaţia de a respecta destinaţia bunurilor
 Oblig. de a respecta şi continua modul de folosinţă stabilit de prop. nu era prev. expres
în reglementarea anterioară, dar ea reprezintă o regulă generală a folosinţei B. altuia.
 Art. 703 C.c.: Precizează că uzufructuarul are dreptul de a folosi bunul altei persoane şi
de a culege fructele acestuia, întocmai ca proprietarul.
 Aplicând această restricţie la folosinţa pământului, trebuie să subliniem că: Uzufructuarul este
obligat să respecte modul de cultură al proprietarului, iar atunci:
- Când este vorba de folosinţa clăd., titularul dr. de uzufruct nu poate schimba destinaţia acestora
- Când este vorba de uzufructul bunurilor mobile, uzufructuarul trebuie să se conformeze
obiceiului proprietarului, adică el va putea închiria unele bunuri mobile dacă însuşi proprietarul
le dăduse destinaţia de a fi închiriate, chiar dacă, de regulă, asemenea bunuri nu se închiriază.
 În ceea ce priveşte exploatarea pădurilor tinere, a pădurilor înalte sau a pomilor fructiferi,
aceasta se face conform reglementării speciale din art. 717 şi urm. C. civ.
 Uzufructuarul este totdeauna obligat să se folosească de lucruri ca un bonus pater familias.
 Doctrina: A analizat posibilitatea uzufructuarului de a schimba destinaţia B. stabilită de prop.
 Cu această ocazie, s-au conturat 2 opinii diametral opuse.
 a. Potrivit concepţiei materialiste: Conservarea substanţei înseamnă conservarea
materiei din care se compune bunul şi a formei sale constitutive;
b. Potrivit concepţiei funcţionale: Conservarea substanţei bunului implică şi păstrarea
destinaţiei stabilite de proprietar.
c. A apărut o a 3-a concepţie, intermediară, care, fără a exclude posibilitatea
schimbării destinaţiei B. de către uzufructuar, restrânge această posibilitate exclusiv
la situaţiile în care se asigură o creştere a valorii bunului sau, cel puţin, nu se
prejudiciază în nici un fel interesele proprietarului.
 C. civ. actual a optat pentru această din urmă variantă în cuprinsul art. 724.
 În situaţia unui uzufruct constituit asupra unor clădiri, uzufructuarul:
- Nu va putea să schimbe destinaţia acestora (D.E.: Să transforme o casă de locuit într-o magazie).
- Va putea însă închiria casa, deoarece închirierea şi arendarea sunt considerate totdeauna
conforme cu destinaţia normală a imobilelor.
 Uzufructuarul nu va putea închiria, pentru prima dată, un imobil care are o destinaţie
incompatibilă cu o locaţiune (D.E.: Un castel istoric care a servit tot timpul ca reşedin. de fam.)
 În cond. art. 724: Uzufructuarul va putea schimba destinaţia B. primit în uzufruct numai dacă
această schimbare asigură o creştere a val. B. sau nu se prejudiciază în niciun fel interesele prop.
 Uzufructuarul trebuie să acţioneze cu prudenţa şi diligenţa unui bun proprietar.
 Numai dacă este sigur că nudul prop. nu va fi prejudiciat prin schimbarea destinaţiei sau
dacă este absolut convins de o sporire a valorii economice a bunului prin schimbarea
destinaţiei, va putea să ia această decizie.
 Aceasta nu înseamnă că în situaţia unui bun a cărui valoare economică este în scădere şi
care s-ar echilibra prin schimbarea destinaţiei, uzufructuarul este obligat să ia măsura
schimbării destinaţiei.
 Atunci când uzufructul poartă asupra unei cote-părţi din B. aflat în coproprietate, uzufructuarul
are dr. de vot în privinţa ac. de admin. sau de dispoziţie care se încheie cu privire la întregul bun.
 Cu toate acestea (conform art. 741 alin. (2)), dacă actul vizează modificarea substanţei
bunului sau schimbarea destinaţiei acestuia, votul va aparţine nudului proprietar.
8.2.Obligaţia uzufructuarului de a răspunde pentru prejudicii .
 Art. 725 C.c.: Uzufructuarul este obligat să îl despăgubească pe nudul proprietar pentru orice
prejudiciu cauzat prin folosirea necorespunzătoare a bunurilor date în uzufruct.
 Pentru a-şi îndeplini obligaţia de a conserva bunul în materialitatea lui, uzufructuarul trebuie să
se folosească de bunul primit în uzufruct ca un bun proprietar.
 Adică el trebuie să dea bunului toate îngrijirile necesare pentru a-i conserva substanţa şi
să se folosească de el numai în aşa manierăîncât acesta să rămână în stare bună.
 El nu trebuie să deterioreze lucrurile.
o D.E.: Dacă este vorba de terenuri, uzufructuarul nu trebuie să compromită fertilitatea şi
recoltele viitoare printr-o exploatare care să degradeze substanţa solului. Când este
vorba de B. mob., usufruct. trebuie să aibă grijă să nu le strice printr-o folosinţă abuzivă.
 Dacă nudul prop. obişnuia să îşi neglijeze bunul, uzufructuarul nu va putea face întocmai ca prop., ci
trebuie să se poarte cu bunul aşa cum ar face-o un bun proprietar, iar nu cel care i-a constituit uzufructul
 (Uzufructuarul este totdeauna obligat să se folosească de lucruri ca un bonus pater familias)
 Pentru orice deteriorare a bunului în raport cu starea în care l-a primit, care este datorată culpei
sale, respectiv unei folosinţe necorespunzătoare, uzufructuarul va fi obligat la despăgubiri faţă
de nudul proprietar.
 Uzufructuarul nu răspunde pentru prejudiciile cauzate independent de culpa sa, din
cauză de forţă majoră.
8.3. Obligaţia de a constitui garanţie.
 Uzufructuarul este obligat să depună o garanţie pentru îndeplinirea obligaţiilor sale. (art. 726)
 Însă, această normă nu este imperativă, astfel că nudul prop. îl poate scuti pe
uzufructuar de această obligaţie.
 Scutirea de garanţie este prev. de L. în cazul vânzătorului şi donatorului care şi-au
rezervat dreptul de usufruct
 Dacă (deşi este scutit de garanţie) uzufructuarul ajunge în stare de insolvabilitate sau dacă, prin
fapta sa, pune în pericol grav drepturile nudului proprietar, instanţa poate dispune depunerea
unei garanţii sau luarea unei măsuri conservatorii.
> Disp. art. 726 sunt asemănătoare celor prev. de art. 541 C.c. din 1864, potrivit căruia: Este dator a da
cauţiune că se va folosi ca un bun părinte de familie, de nu va fi scutit prin actul constitutiv al uzufructului;
cu toate acestea, ... vânzătorul sau donatorul care şi-au rezervat uzufructul, nu sunt obligaţi a da cauţiune.
 Prin „cauţiune”, în vechea reglementare, se înţelegea o pers. care se obligă alături de debitor şi
care răsp. de plata oblig. debitorului cu propria sa avere în caz de insolvabilitate a debit. principal
 Chiar şi în aceste cond., doctrina a considerat că uzufructuarul poate aduce o cauţiune reală sau
pers. ptr. a-l garanta pe nudul prop. că se va comporta faţă de B. său ca un bun prop..
 Actuala reglementare nu face nicio distincţie în ceea ce priveşte garanţia pe care este obligat să
o constituie uzufructuarul.
 Astfel, se poate constitui o fideiusiune, un gaj sau o ipotecă mobiliară sau imobiliară
asupra bunurilor uzufructuarului.
 Garanţia va acoperi orice prejudiciu pe care uzufructuarul îl cauzează proprietarului prin
neîndeplinirea obligaţiilor ce îi revin.
 Dacă uzufructuarul nu are avere şi se află în imposibilitatea de a da vreo garanţie, a-i refuza
uzufructul ar fi o sancţiune nedreaptă pentru lipsa mijloacelor de existenţă.
 De aceea, L. acordă folosinţa B., dar, în acelaşi timp, a luat o serie de măsuri în scopul de
a apăra pe nudul proprietar de primejdia insolvabilităţii uzufructuarului.
 În acest caz, inst., la cererea nudului prop., numeşte un administrator al imob. date în
uzufruct, care le va închiria sau arenda, iar chiriile şi arenzile sau contravaloarea
fructelor naturale şi industriale percepute nu se vor remite uzufructuarului, ci vor fi
depuse la o instituţie de credit aleasă de părţi, urmând ca uzufructuarul să încaseze
numai dobânzile aferente.
 Instanţa judecătorească va putea dispune, la cererea nudului proprietar, vânzarea bunurilor care
se uzează prin folosinţă, iar preţul lor se va depune la o instituţie de credit aleasă de părţi,
uzufructuarul având dreptul la dobânzile produse în cursul uzufructului.
 Atunci când obiectul uzufructului îl constituie B. mobile, uzufructuarul poate cere
instanţei să păstreze o parte din acestea pentru nevoile proprii, cu obligaţia de a le
restitui la stingerea uzufructului.
 În doctrină, s-a apreciat că în cazul uzufructului asupra fondului de comerţ, se poate trece la vânzarea
mărfurilor sau chiar la cesiunea fondului respectiv.
 Întârzierea de a constitui o garanţie nu îl lipseşte pe uzufructuar de dreptul la fructele care i se
cuvin de la data constituirii uzufructului.
 Fructele culese şi veniturile încasate de nudul proprietar în intervalul de timp de la data
când s-a deschis uzufructul şi până la data la care se constituie garanţia, se cuvin
uzufructuarului, ca şi cum garanţia ar fi fost constituită odată cu uzufructul.
 În cazul uzufructului constituit prin testament, dr. la fructe nu începe din ziua când s-a
deschis testamentul, ci din ziua predării legatului sau a cererii de chemare în judecată.
8.4.Obligaţia uzufructuarului de a suporta reparaţiile de întreţinere .
 Uzufructuarul este oblig, nu numai să nu deterioreze lucrurile, ci şi să ia măsuri ptr. întreţinerea
acestora în stare bună, deoarece un bun proprietar este acela care întreţine totdeauna B.
 (Similar prev. art. 545 C.c. din 1864) Art. 729 prevede că: Uzufructuarul trebuie să facă reparaţiile
cerute de întreţinerea B., fiindcă reparaţiile cele mari, importante, sunt în sarcina nudului prop.
 Legea nu defineşte reparaţiile de întreţinere, dar stabileşte care dintre acestea sunt
reparaţiile mari, ce revin în sarcina nudului proprietar.
 Prin urmare, uzufructuarul este ţinut să facă toate reparaţiile care nu sunt mari, adică
este vorba de reparaţii curente şi care se fac în mod normal din veniturile bunurilor,
pentru a asigura o folosire normală şi eficientă a acestora.
 Reparatiile:
- Reparaţiile mari: Sunt acelea care se referă la substanţa B., au ca obiect o parte determinantă
din bun şi presupun cheltuieli excepţionale care sunt în mod normal o sarcină a capitalului, iar
- Reparaţiile mici: Sunt toate reparaţiile care constituie cheltuieli curente şi se fac în mod normal
din veniturile bunului, ca o contrasarcină a dreptului său la fructe.
o Cu titlu de exemplu, legiuitorul menţionează ca reparaţii mari pe cele referitoare la
consolidarea ori reabilitarea construcţiilor privind structura de rezistenţă, zidurile
interioare şi /sau exterioare, acoperişul, instalaţiile electrice, termice ori sanitare
aferente acestora, la înlocuirea sau repararea motorului ori caroseriei unui automobil
sau a unui sistem electronic în ansamblul său .
 În esenţă, reparaţiile mari presupun: Modificarea sau refacerea substanţei lucrului, iar
reparaţiile de întreţinere nu ating substanţa lucrului şi sunt periodice.
 Dacă reparaţiile mari care cad în sarcina nudului proprietar sunt rezultatul lipsei reparaţiilor de
întreţinere la care era obligat uzufructuarul, atunci ele vor fi suportate de acesta din urmă.
 Dacă uzufructuarul nu face reparaţiile de folosinţă a B. şi îl lasă să se degradeze, comite
un abuz de folosinţă şi va suporta sancţiunea prev. de art. 747 C.c. privitoare la stingerea
uzufructului în cazul unui abuz de folosinţă.
 Obligaţia de a face reparaţiile de întreţinere se naşte:
- Din ziua deschiderii uzufructului; iar
- Nu din ziua constituirii sale, atunci când cele două momente nu coincid.
 Atunci când reparaţiile mari au devenit necesare din cauză că uzufructuarul nu a efectuat
reparaţiile mici (de întreţinere), el va suporta şi reparaţiile mari (fiind normal să suporte singur
consecinţele culpei sale).
  De asemenea, uzufructuarul va efectua reparaţiile mari impuse de deteriorările de care
s-a făcut vinovat în cursul folosinţei sale.
 Părţile pot conveni, prin actul constitutiv de uzufruct, scutirea uzufructuarului de efectuare a
reparaţiilor de întreţinere, întrucât disp. art. 729 C.c. au caracter supletiv.
 În aceste situaţii, reparaţiile vor fi efectuate de către nudul proprietar.
 Daca uzufructuarul renunţă la uzufruct, din momentul renunţării se sting toate obligaţiile sale,
deci şi oblig. de efectuare a reparaţiilor mici, chiar dacă bunul nu este încă predat nudului prop.
 Renunţarea la uzufruct produce efecte numai pentru viitor, prin urmare, uzufructuarul
va executa lucrările de întreţinere care au fost necesare până în momentul încetării
uzufructului.
 Uzufructuarul nu s-ar putea elibera pentru trecut nici dacă ar restitui toate fructele
percepute nudului prop., ca o aplicare a adagiului nemo potest proprio facto se ab
obligatione liberar.
 Daca uzufructuarul nu execută de bunăvoie reparaţiile de întreţinere, nudul proprietar poate
cere instanţei autorizarea pentru a executa el însuşi lucrările, pe cheltuiala uzufructuarului
8.5.Obligaţia de a-l înştiinţa pe nudul proprietar despre necesitatea reparaţiilor mari .
 Uzufructuarul este obligat să îl înştiinţeze pe nudul prop. despre necesitatea reparaţiilor mari.
 Atunci când nudul prop. nu efectuează la timp reparaţiile mari, uzufructuarul le poate face pe
cheltuiala sa, nudul prop. fiind obligat să restituie contravaloarea lor până la sfârşitul anului în
curs, actualizată la data plăţii.
 Nudul proprietar nu va putea fi obligat pe cale silită să efectueze reparaţiile mari, însă, în situaţia
în care, deşi este înştiinţat de către uzufructuar cu privire la necesitatea acestor reparaţii nu le
efectuează la timp, uzufructuarul le va putea executa el însuşi, pe cheltuiala sa.
 Uzufructuarul are dreptul la restituirea contravalorii acestora până la sfârşitul anului în curs, iar
nu la data expirării uzufructului.
 Soluţia legiuitorului este justă, deoarece este vorba despre cheltuieli excepţionale, pe care
uzufructuarul nu este obligat să le suporte pentru că altfel uzufructul ar deveni împovărător.
 Art. 731 C.c. prevede că: Nici uzufructuarul şi nici nudul proprietar nu sunt obligaţi să
reconstruiască ceea ce s-a distrus datorită vechimii ori dintr-un caz fortuit.
 Disp. art. 731 ar putea crea dificultăţi în raport cu cele ale art. 729 C.c. în ceea ce priveşte
interpretarea obligaţiei nudului proprietar de a efectua reparaţiile mari.
 Dacă bunul s-a distrus datorită vechimii sau cazului fortuit, nici uzufructuarul, nici nudul
proprietar nu sunt obligaţi să îl reconstruiască.
 Având în vedere că, de cele mai multe ori, distrugerea datorată vechimii ar putea fi evitată prin
lucrări de consolidare ori reabilitare a construcţiilor privind: structura de rezistenţă, zidurile
interioare şi /sau exterioare, acoperişul, instalaţiile electrice, termice ori sanitare aferente acestora , se
poate susţine că distrugerea B. datorată vechimii este consecinţa neefectuării reparaţiilor mari.
 În aceste condiţii, nudul proprietar va trebui să dovedească fie faptul că bunul s-a distrus
datorită vechimii, deşi reparaţiile mari au fost efectuate, fie faptul că nu a fost înştiinţat
de către uzufructuar despre necesitatea reparaţiilor mari.
8.6.Obligaţia de a suporta datoriile, sarcinile şi cheltuielile în caz de litigiu .
 Uzufructuarul nu este obligat la plata datoriilor nudului prop. în legătură cu B. primit în uzufruct.
  Art. 732 C.c. prevede expres că: În situaţia în care uzufructul este constituit cu titlu
particular, uzufructuarul „nu este obligat la plata datoriilor pentru care fondul este
ipotecat, iar dacă le va plăti, are acţiune contra nudului proprietar”.
> Dacă în cazul uzufructului universal sau cu titlu universal, uzufructuarul este ţinut de obligaţiile
defunctului, care i se transmit odată cu moştenirea, inclusiv aceea de a achita o creanţă
garantată real cu un bun al moştenirii.
> în situaţia unui uzufruct cu titlu particular, uzufructuarul nu este obligat la plata datoriilor pentru
care fondul este ipotecat.
 În situaţia în care uzufructuarul va plăti datoria în locul nudului proprietar, se va putea îndrepta
în regres împotriva acestuia.
 Uzufructuarul suportă toate sarcinile şi cheltuielile ocazionate de litigiile privind folosinţa
bunului, culegerea fructelor ori încasarea veniturilor.
 Întrucât uzufructuarul beneficiază de folosinţa B. întocmai ca prop., este firesc ca toate
chelt. care sunt legate de folosinţa B. şi culeg. fructelor să fie suportate de către acesta.
 Acestea vor acoperi atât costurile culegerii fructelor nat. şi industriale, respectiv încasării
fructelor civile, cât şi pe cele care sunt ocazionate de litigiile privind folosinţa bunului.
 Art. 733 alin. (2) C.c.: Prevede că, în situaţia în care bunul este asigurat, primele de asigurare
sunt plătite de către uzufructuar.
 Dacă bunul piere doar în parte, indemnizaţia de asigurare va fi folosită de către nudul proprietar
pentru a repara bunul dat în uzufruct.
 Având în vedere că bunul va fi folosit în continuare de către uzufructuar, obligaţia
acestuia de a plăti primele de asigurare pe parcursul uzufructului este justificată.
 În cazul în care bunul este asigurat, pieirea totală a bunului nu duce la încetarea uzufructului
deoarece dreptul de uzufruct va continua să se exercite asupra indemnizaţiei de asigurare.
 Va avea loc o subrogaţie reală cu titlu particular, uzufructul nu se va mai exercita asupra
bunului mobil sau imobil iniţial, ci asupra sumei de bani ce îi revine uzufructuarului cu
titlu de indemnizaţie de asigurare.
 Are loc în acest mod o schimbare a nat. juridice a uzufructului, acesta devenind un cvasiuzufruct.
 Uzufructuarul este obligat să aducă de îndată la cunoştinţa nudului prop. orice uzurpare a
fondului şi orice contestare a dr. de prop., sub sancţiunea obligării la plata de daune-interese.
 Uzufructuarul trebuie să comunice nudului proprietar orice act de încălcare a dreptului de
proprietate, în care sunt incluse şi actele de uzurpare a fondului.
 Numai dacă tulburarea vizează exclusiv folosinţa bunului, nu este necesar ca nudul
proprietar să fie introdus în cauză, uzufructuarul putându-se apăra singur.
 Uzufructuarul poate introduce împotriva unui terţ care îi tulbură dreptul de usufruct:
- O acţiune posesorie;
- O acţiune negatorie; sau
- O acţiune în grăniţuire.
 În acest ultim caz, introducerea în cauză a nudului prop. este necesară, deoarece prin
această acţiune se urmăreşte delimitarea fondului ce face obiectul dr. său de prop.
 Dacă nu îl înştiinţează pe nudul prop. despre orice act prin care se contestă dr. de prop. şi îl
lipseşte astfel de posibilitatea de a-şi apăra dreptul în faţa terţului, uzufructuarul va putea fi
obligat de către nudul proprietar la daune-interese.
 Asupra dreptului de proprietate pot exista o serie de sarcini care se suportă de către
proprietar, iar atunci când proprietatea se scindează în nudă proprietate şi uzufruct,
sarcinile care grevau deplina proprietate se vor împărţi între aceste persoane.
 Uzufructuarul suportă toate sarcinile şi cheltuielile ocazionate de litigiile privind folosinţa
bunurilor, culegerea fructelor şi încasarea veniturilor.
 În realitate, uzufructuarul suportă toate cheltuielile legate de folosinţa bunului, nu
numai pe cele ocazionate de litigiile în legătură cu acestea.
 Cheltuielile pe care trebuie să le suporte uzufructuarul:
- Pot fi impuse de legiuitor, aşa cum sunt: impozitele, sau
- Se pot naşte din convenţie şi pot avea caracterul unor dr. reale, cum sunt: servituţile şi ipotecile.
 Uzufructuarul beneficiază de servituţile constituite în favoarea fondului, dar va fi obligat
să respecte şi servituţile care apasă fondul.
 După unii autori, pentru sarcinile particulare, uzufructuarul nu va răspunde decât până la
concurenţa emolumentului uzufructului.
 Dacă sarcinile particulare depăşesc emolumentul, uzufructuarul are dreptul să renunţe
la acest dezmembrământ.
 Cheltuielile care apar pe parcursul uzufructului, ca o sarcină a proprietăţii, iar nu în calitate de
cheltuieli pentru obţinerea fructelor, se vor suporta de către proprietar.
 Daca acestea sunt plătite de către uzufructuar, nudul prop. este obligat să i le restituie.
 Dacă uzufructul a fost constituit cu titlu oneros, la aceste sume nudul prop. va datora dobânda
legală.
 În cazul unui uzufruct universal sau cu titlu universal, plata datoriilor către creditorii moştenirii
poate fi făcută:
a. Fie de către uzufructuar: Daca plata este făcută de către uzufructuar, nudul proprietar va
trebui ca, la sfârşitul uzufructului, să îi restituie sumele plătite, fără a fi obligat la dobânzi.
- Uzufructuarul nu are dreptul să perceapă dobânzi pentru aceste sume deoarece el este cel care
se bucură de avantajele economice ale bunului până la expirarea uzufructului, iar nu nudul prop.
b. Fie de către nudul proprietar: Daca nudul proprietar va plăti aceste datorii, uzufructuarul va
datora dobânzi pentru sumele plătite.
- Dacă nudul proprietar nu are suficiente venituri pentru a achita datoriile succesiunii, poate vinde
o parte dintre bunurile date în uzufruct
 De asemenea, legatarul universal ori cu titlu universal este obligat să achite, în proporţie cu
obiectul uzufructului şi fără niciun drept de restituire, legatele cu titlu particular având ca obiect
obligaţii de întreţinere sau, după caz, rente viagere.
 Spre deosebire de uzufructuarul univ. şi cel cu titlu univ., uzufructuarul cu titlu particular al unui
bun ipotecat nu are nicio oblig. să plătească datoriile pentru care fondul este ipotecat.
 Daca face totuşi această plată, se va îndrepta împotriva nudului proprietar pentru
restituirea sumelor plătite.
9. Uzufructul asupra unei universalităţi de fapt.
9.1.Uzufructul asupra unei turme.
 Nu este considerat cvasi-uzufruct deoarece se socoteşte că vizează ansamblul turmei ca
universalitate de fapt, iar nu că obiectul său s-ar referi la fiecare animal considerat în mod
individual ca bun consumptibil.
 Animalele nu sunt decât elemente ale turmei privite în întregul ei, motiv pentru care se
recunoaşte uzufructuarului dr. de a dispune de animale consumându-le, cu cond. de a le
înlocui prin altele, astfel încât, la încetarea uzufructului, turma să se regăsească cu
aceeaşi valoare şi cu acelaşi aspect global în ansamblul ei.
 Susţinerea potrivit căreia dr. de uzufruct asupra unei turme nu este un cvasi-uzufruct, se
desprinde din art. 736 C.c., care dispune că:
- Dacă turma piere în întregime, în cursul uzufructu., fără culpa uzufructuarului, acesta este
eliberat de obligaţia de a restitui turma.
 Uzufructuarul va fi obligat să restituie numai pieile sau valoarea acestora.
- Dacă turma nu a pierit în întregime, uzufructuarul este dator să înlocuiască animalele pierite cu
cele de prăsilă.
 Aceasta înseamnă că se aplică regula res perit domino, ceea ce demonstrează că nu este vorba
de lucruri consumptibile şi deci ne găsim în prezenţa unui uzufruct propriu-zis.
9.2.Uzufructul unui fond de comerţ.
 Uzufructul poate să aibă ca obiect şi un fond de comerţ, adică un ansamblu patrimonial afectat
exploatării unei întreprinderi, ce conţine, în acelaşi timp:
- Bunuri corporale, dintre care unele destinate a fi consumate la prima lor întrebuinţare; și
- Bunuri incorporale, cum ar fi contractul de închiriere, firma, clientela.
 Uzufructuarul are dreptul de a folosi fondul de comerţ în scopul obţinerii de profit.
 Poate utiliza: firma, emblema, clientela, vadul comercial, dr. de proprietate intelectuală,
dar şi bunurile mobile şi imobile corporale ce fac parte din fondul de comerţ.
 Cum, de cele mai multe ori, fondul de comerţ cuprinde şi mărfuri destinate vânzării sau
materiale ce urmează a fi prelucrate în vederea vânzării, uzufructuarul poate exercita
dreptul de dispoziţie asupra acestora, pentru ca raţiunea uzufructului asupra fondului de
comerţ constă în utilizarea tuturor bunurilor sale în scopul obţinerii de profit.
 De aceea fondul de comerţ trebuie privit în totalitatea sa, ca o masă de bunuri în cadrul
căreia elementele sale componente pot fi înlocuite unele prin altele, cele noi luând locul
şi poziţia celor înstrăinate, conform teoriei subrogaţiei reale cu titlu universal.
 Uzufructuarul va trebui să restituie fondul de comerţ în ansamblul său, adică global valoric, fără
însă a putea fi obligat să restituie elementele concrete iniţiale ale fondului de comerţ.
 În situaţia în care dispune de bunurile ce compun fondul de comerţ, are obligaţia de a le
înlocui cu altele similare şi de valoare egală.
 Deci, fondul de comerţ trebuie privit ca un tot ce îşi păstrează unitatea oricâte prefaceri
ar surveni.
 Obligaţia uzufructuarului de a salva substanţa lucrului se concretizează, în ceea ce priveşte
fondul de comerţ, în exploatarea acestuia în scopul de a menţine sau îmbunătăţi aptitudinea
acestuia de a atrage publicul şi de a aduce profit.
  Uzufructuarul are dreptul de a decide modul în care particularizează vadul comercial
dobândit şi se poate apăra împotriva oricăror acte şi fapte ilicite de sustragere a
clientelei, dar şi împotriva atingerilor aduse dreptului asupra firmei sau emblemei.
 Raporturile dintre nudul proprietar şi uzufructuar cu privire la fondul de comerţ se rezolvă
potrivit prevederilor din actul constitutiv, care poate stipula obligaţia nudului proprietar de a nu
face concurenţă uzufructuarului prin începerea unei activităţi de exploatare de acelaşi gen.
10. Uzufructul creanţelor.
 Prin constituirea uzufructului asupra unei creanţe, creditorul atribuie uzufructuarului o parte din
prerogativele creanţei sale, acesta dobândind dr. de a uza de creanţă şi de a-i culege fructele.
 Uzufructuarul este îndreptăţit să îndeplinească toate actele necesare pentru
conservarea ori încasarea dobânzilor.
 Dr. de a dispune de creanţă rămâne ataşat nudei proprietăţi, aparţinând creditorului.
 Art. 738 alin. (1) prevede că: Titularul dreptului de creanţă poate face toate actele de
dispoziţie care nu aduc atingere drepturilor uzufructuarului.
 Exercit. unui fructus asupra creanţei care are ca obiect o sumă de bani presupune perceperea de
către uzufructuar a dobânzilor exigibile ale creanţei, pe care L. le califică a fi fructe civile.
 Autorii care nu admit proprietatea asupra bunurilor incorporale susţin că uzufructul are
caracterul de drept personal întrucât nu se poate constitui un drept real asupra unei creanţe.
 În situaţia în care admitem că uzufructul se constituie prin dezmembrarea unei proprietăţi
incorporale, el nu respectă întocmai tipologia dreptului real, în sensul inexigibilităţii sale,
întrucât realizarea sa presupune îndeplinirea de către debitor a obligaţiei de plată a dobânzilor.
 Dacă debitorul nu îşi execută obligaţia, uzufructuarul îl poate executa silit.
 Accesul uzufructuarului la bun este unul indirect, prin intermediul debitorului, astfel că
el are o situaţie foarte asemănătoare cu cesionarul unei creanţe.
 Prin constituirea uzufructului creanţei, uzufructuarul devine parte în 2 rap. jur.concomitente.
- Pe de o parte, este în raport cu prop. creanţei, faţă de care are oblig. de restituire a capitalului la
expirarea sa, iar
- Pe de altă parte, primind o parte din prerogativele titularului creanţei, este în raport exigibil cu
debitorul.
 Prerogativa principală a uzufructuarului unei creanţe asupra unei sume de bani este să
primească dobânzile acestei sume.
 Perceperea unor dobânzi pentru sumele împrumutate reprezintă o contraprestaţie pe
care o datorează împrumutatul pentru lipsa de folosinţă a împrumutătorului asupra
acestor sume de bani.
 Aşadar, izvorul lor este situat în creanţă, în raportul obligaţional prin care debitorul îşi
asumă obligaţia de a-i procura, la rândul său, un folos creditorului, care a consimţit să se
lipsească temporar de folosinţa sumei de bani.
 Uzufructuarul creanţei nu are dreptul să culeagă dobânzile decât pentru că, prin voinţa
creditorului, ele au căpătat caracterul de fructe civile.
 Aşa se explică de ce stingerea creanţei prin plată stinge dobânzile, iar cvasiuzufructul se
raportează, prin subrogaţie, asupra sumei de bani ce a făcut obiectul creanţei.
  La stingerea uzufructului, uzufructuarul este obligat să restituie capitalul în întregime
proprietarului.
 Toate cheltuielile şi sarcinile referitoare la dobânzi sunt suportate de către uzufructuar.
 Dreptul de uzufruct asupra unei creanţe se poate constitui viager sau pe o perioadă
determinată, care poate expira sau nu la stingerea creanţei prin plată.
 Dacă situaţia în care uzufructul încetează odată cu stingerea creanţei nu incită la discuţii
în ce priveşte regimul aplicabil uzufructului, nu acelaşi lucru se întâmplă când uzufructul
supravieţuieşte stingerii creanţei prin plată.
 În acest din urmă caz, situaţia juridică a uzufructului se impune a fi cercetată atât înainte
de plata creanţei, cât şi ulterior acestui moment, deoarece regulile incidente celor două
perioade se schimbă.
 (Astfel, doctrina şi jurisprudenţa română şi franceză sunt aproape constante în sensul că) Rambursarea
creanţei prin plată antrenează transferarea uzufructului asupra sumelor de bani ce fac obiectul
creanţei, dreptul de uzufruct transformându-se, prin faptul plăţii, într-un cvasiuzufruct, datorită
specificului obiectului monetar al noului obiect al uzufructului.
 Cvasi-uzufructuarul dobând. temporar prop. asupra acestor sume de bani, pe care le va
putea investi, urmând ca, la expirarea uzufructului, să le restituie integral nudului prop.
 Art. 738 alin. (2) prevede expres faptul că: După plata creanţei, uzufructul continuă asupra
capitalului, cu obligaţia uzufructuarului de a-l restitui creditorului la stingerea uzufructului.
11. Uzufructul asupra rentei viagere.
 În cazul uzufructului rentelor viagere, uzufructuarul percepe sumele periodice fără a fi ţinut la
vreo restituire.
 Art. 739 C.c.: Uzufructuarul rentei viagere are dreptul de a percepe, pe durata uzufructului său,
veniturile dobândite zi cu zi.
 Acesta va fi obligat numai la restituirea veniturilor încasate cu anticipaţie”.
 Nudul proprietar este credirentier într-un contract de rentă viageră şi transmite uzufructuarului
dreptul de a percepe, pe durata uzufructului, veniturile acestei rente, care vor fi dobân. zi cu zi.
 Uzufructuarul poate solicita executarea silită a ratelor de rentă, dreptul său fiind
opozabil debirentierului.
 Uzufructuarul este îndreptăţit să primească ratele de rentă trimestrial, în avans, şi indexate în
funcţie de rata inflaţiei, conform art. 2.248 C.c.
 Însă (în acest caz), dacă uzufructul încetează în cursul trimestrului, uzufructuarul va fi
obligat să restituie ceea ce a primit în avans, până la finele trimestrului, adică ce a
încasat cu anticipaţie.
 În cazul stingerii uzufructului prin decesul uzufructuarului, suma va fi restituită de către
moştenitori.
12. Uzufructul asupra valorilor mobiliare.
 Uzufructul asupra acţiunilor sau altor valori mobiliare conferă uzufructuarului:
a. Dreptul de vot: Uzufructuarul va putea exercita dreptul de vot în orice situaţie.
 Cu excepţia cazurilor în care votul are în vedere modificarea substanţei B. principal,
cum ar fi capitalul social, încetarea societăţii, reorganizarea sau încetarea persoanei
juridice sau, după caz, a unei întreprinderi.
 b. Dreptul la dividende: Uzufructuarul are dreptul asupra dividendelor, numai dacă acestea
sunt hotărâte în adunarea generală în timpul uzufructului şi de la data stabilită în hotărârea
adunării generale.
 Daca Ad.-Gen. ordinară hot. distribuirea dividendelor, asociatul devine un credi. al dividendelor.
 Prin constituirea unui uzufruct asupra unor acţiuni, uzufructuarul va exercita
prerogativele uzufructului şi asupra acestei creanţe asupra dividendelor.
 Atunci când uzufructul se constituie sau încetează pe parcursul unui an financiar, iar nu la
începutul sau la finele acestuia, pot apărea dificultăţi legate de modul de repartizare a
beneficiilor între uzufructuarul acţiunilor şi nudul proprietar.
 Atunci când actul constitutiv nu stabileşte nimic cu privire la împărţirea dividendelor,
periodicitatea anuală este uzuală şi trebuie presupusă, împărtăşim părerea exprimată în
doctrină, conform căreia periodicitatea anuală nu îşi găseşte justificarea în lege sau în
jurisprudenţa comercială curentă.
 Ad.-Gen. poate hot. acumularea sau investirea beneficiilor, iar nu distribuirea lor sub formă de
dividende, atunci când interesul social o cere şi dacă nu există o prev. contrară în ac. constitutiv.
 Deşi nu putem vorbi despre o formare a lor continuă, ci uno ictu, de o constituire printr-un
singur act, printr-o manifestare unică de voinţă, respectiv prin vot, dividendele se stabilesc
având ca bază un profit care este aferent unui întreg an financiar.
 Cum însă modalitatea de dobândire a profitului nu este una continuă, zi cu zi, ci
aleatorie, fiind greu de stabilit în ce perioadă a anului financiar şi prin ce operaţiune
s-a obţinut profitul, vom vorbi de o repartizare a fructelor stabilită, convenţional,
pro rata temporis.
 Disp. art. 742: Prevad că dividendele a căror distribuire a fost aprobată, în cond. legii, de
Ad.-Gen. în timpul uzufructului, se cuvin uzufructuarului de la data stabilită prin hot. Ad.-Gen.
 Atunci când uzufructul poartă asupra unor obligaţiuni emise de societate, uzufructuarul va fi
îndreptăţit să încaseze dobânda acestora, care nu este altceva decât fructul obligaţiunilor.
 Obligatarul are calit. de creditor al societăţii pentru suma reprezentând valoarea
obligaţiunii subscrise, având dreptul la restituirea sumei datorate şi la plata
dobânzilor aferente, indiferent dacă societatea a obţinut sau nu vreun beneficiu.
 În scopul de a stimula subscrierea de obligaţiuni, se obişnuieşte ca acestea să fie răscumpărate de
societatea emitentă nu la val. nominală, ci la o val. mai mare, iar dif. constituie o primă pentru subscriitor.
 Dacă obligaţiunile sunt grevate de uzufruct, se pune problema dacă primele obligaţiunilor
trebuie să revină uzufructuarului sau trebuie plătite nudului prop., care este creditorul societăţii.
 Unii autori au considerat că această primă nu poate fi considerată fruct, în sensul că ea nu
izvorăşte din obligaţie, astfel că trebuie să revină nudului proprietar.
 Potrivit unor alte opinii, primele constituie, prin natura lor, fructe, pentru că sunt
rezultatul diminuării sumelor dobânzilor, astfel că ar trebui să revină, în proprietate,
uzufructuarului, iar nu nudului proprietar.
 Referitor la actele de uz care constituie atribute ale uzufructuarului asupra unei creanţe sau val.
mobiliare, în principiu, uzufructuarul poate săvârşi aceleaşi acte jur. ca şi prop., numai că nu
poate înstrăina B. ce face obiectul usufruct. şi nici dr. de uzufruct, ci doar emolumentul acestuia.
 În cazul în care cedează avantajele economice ale uzufructului, uzufructuarul este cel care va
rămâne, în continuare, obligat faţă de nudul proprietar, iar nu cesionarul emolumentului.
 Uzufructuarul are o libertate mare de a dispune de lucru atunci când suntem în prezenţa unui
cvasi-uzufruct.
 Proprietar temporar asupra lucrurilor consumptibile, cvasi-uzufructuarul poate
dispune de ele aşa cum doreşte, el fiind debitorul unei obligaţii de restituire a unor
bunuri de aceeaşi cantitate, calitate sau valoare, la finele uzufructului.
 În schimb, uzufructuarul poate îndeplini fără nici o restricţie ac. de conservare şi de administrare
a bunului ce face obiectul uzufructului.
 În cazul val. mobiliare, uzufructuarul poate încasa dobânzile obligaţiunilor şi dividendele acţ.
 Potrivit art. 741 C.c.: Dr. de vot aferent unei acţ. sau alte val. mobiliare aparţine uzufructuarului.
 Dacă votul are ca efect modificarea substanţei bunului, cum ar fi capitalul social, sau
schimbarea destinaţiei bunului, încetarea societăţii, reorganizarea ori încetarea
pers. juridice sau, după caz, a unei întreprinderi, votul va fi exercitat de nudul prop.
 În partajarea prerogativelor conferite uzufructuarului şi nudului prop., nu nat. de act
de admin. sau de disp. este importantă, ci forţa act. de a afecta substanţa jur. a B.
primit în uzufruct.
 O repartizare a exercitării dreptului de vot în alte condiţii decât cele prevăzute de
lege, nu este opozabilă terţilor decât dacă aceştia au cunoscut-o în mod expres.
13. Drepturile şi obligaţiile nudului proprietar .
13.1. Drepturile nudului proprietar.
a) Dreptul de dispoziţie al nudului proprietar:
 Prop. păstrează o serie de prerogative care decurg din dreptul său de dispoziţie asupra bunului.
 Dispoziţia juridică priveşte exclusiv nuda proprietate, deoarece principiul nemo plus juris
ad alium transferre potest quam ipse habet îl obligă pe prop. să respecte dr. de uzufruct.
 Pe de altă parte, nudul proprietar trebuie să ţină seama şi de opozabilitatea erga omnes
a uzufructului, ca drept real.
 El poate înstrăina bunul (bineînţeles cu respectarea folosinţei uzufructuarului),
deoarece el nu poate atinge uzufructul prin drepturile reale pe care le creează.
 Uzufructul fiind opozabil şi dobânditorilor, viitorul nud proprietar nu va putea
intra în folosinţa lucrului decât după stingerea uzufructului.
 Nudul prop. are dr. de a ipoteca sau gaja dr. său în cursul uzufructului, dar creditorii săi ipotecari
sau gajişti nu vor putea urmări decât nuda prop., fiindcă folosinţa aparţine uzufructuarului până
la data stingerii dreptului real.
 Nudul prop. poate să dobândească o servitute în folosul B., servitute de care va profita şi
uzufructuarul, dacă va greva însă fondul cu o servitute, aceasta nu îşi va produce efectele decât
la încetarea uzufructului.
 Referitor la dispoziţia materială, aceasta este limitată la culegerea productelor bunului deoarece
dreptul de folosinţă al uzufructuarului este limitat la fructe.
 Nudul proprietar nu poate face nici un act de dispoziţie materială care ar afecta dreptul
de folosinţă al uzufructuarului.
b) Dreptul de a apăra nuda proprietate:
 Nudul proprietar poate exercita toate acţiunile prin care se apără dreptul de proprietate:
Acţiunea în revendicare; Acţiunea în grăniţuire; Acţiunea în combaterea unei servituţi etc.
 Când acţiunea interesează exclusiv nuda proprietate, uzufructuarul nu este necesar să
fie introdus în cauză, după cum nici nudul proprietar nu este obligatoriu să fie introdus
în cauză atunci când acţiunea se referă numai la folosinţa lucrului.
 Nudul proprietar poate exercita şi acţiunile posesorii, dar nu împotriva uzufructuarului, ci
împotriva terţilor uzurpatori.
 Nudul prop. nu poate folosi acţ. civ. împotriva uzufructuarului, înainte de expirarea uzufructului.
 La încetarea uzufructului, adică atunci când nudul prop. are plenitudinea atributelor dr.
de prop., va putea exercita acţiunea posesorie generală şi împotriva fostului uzufructuar
c) Dreptul nudului proprietar de a solicita încetarea uzufructului pentru abuz de folosinţă .
 Atunci când uzufructuarul nu îşi îndeplineşte obligaţiile cu diligenţa unui bun proprietar, nudul
proprietar poate solicita încetarea uzufructului înainte de termen pentru abuz de folosinţă.
 În acest caz, încetarea uzufructului nu se produce de drept ci numai pe cale judiciară.
 Instanţa de judecată poate aprecia în ce măsură se va dispune încetarea uzufructului sau
transformarea sa într-o rentă.
13.2. Obligaţiile nudului proprietar.
a) Obligaţia generală negativă de a nu face:
 Nudul proprietar nu poate (prin faptul său) aduce atingere drepturilor uzufructuarului.
 Uzufructuarul este obligat să suporte reparaţiile mari pe care le face nudul proprietar,
fără a-i reproşa acestuia că încalcă o obligaţie de a nu face.
 Nudul proprietar nu are faţă de uzufructuar decât o obligaţie pasivă de a nu face.
 El trebuie să respecte şi să sufere exerciţiul uzufructului, abţinându-se de la orice act
care ar tulbura folosinţa uzufructuarului.
 Nudul proprietar nu are obligaţiile pe care le are locatorul faţă de chiriaş, de a face tot ceea ce
este necesar pentru a permite chiriaşului să se folosească de lucru, să îl predea în stare bună, să
îl ţină la dispoziţie, să-l garanteze pentru evicţiune etc.
 Chiar dacă nudul prop. este dator să facă reparaţiile mari ale B., uzufructuarul nu va putea decât
să îl înştiinţeze cu privire la necesitatea efectuării lor, fără a-l putea obliga silit să le facă.
 Nudul proprietar nu are nici una dintre aceste obligaţii, ci doar obligaţia de a nu-l
tulbura pe uzufructuar în folosinţa lucrului.
b) Obligaţia de a garanta pentru evicţiune şi obligaţiile propter rem :
 Nudul prop. are totuşi obligaţia de a garanta pe uzufructuar de evicţiune în 2 cazuri şi anume:
- În cazul când obligaţia de garanţie derivă din natura uzufructului; şi
- În cazul când prop. şi-a asumat în mod expres o asemenea oblig., prin ac. constitutiv de uzufruct.
o D.E.: Oblig. de garanţie rezultă din nat. uzufructului atunci când el este constituit cu titlu
oneros, printr-un contr. de vânzare-cumpărare, deoarece L. pune în sarcina oricărui
vânzător oblig. de a garanta pe cumpărător pentru evicţiune. În legătură cu cel de al
doilea caz de răspundere pentru evicţiune, menţionăm că nimic nu poate împiedica pe
prop. ca să-şi asume în mod expres o asemenea oblig. prin A.J. de naştere a uzufructului.
 Nudul prop. rămâne să execute obligaţiile propter rem care ţin de nuda proprietate, întrucât
cele care sunt legate de folosinţa bunului se vor transmite la uzufructuar, având caracter pers.
 Faptul că, pe parcursul uzufructului, nudul proprietar nu are nici o obligaţie pozitivă faţă de
uzufructuar, nu exclude ca, la sfârşitul uzufructului, când se fac desocotirile între părţi, prop. să
fie ţinut la plata vreunor prestaţii (cum sunt de pildă cele referitoare la restituirea cheltuielilor făcute
de uzufructuar pentru reparaţiile mari, în contul nudului proprietar).
14. Stingerea uzufructului.
 Principalele cauze de stingere a dreptului de uzufruct sunt cele prev. de art. 746 alin. (1) C.c.:
a) Moartea uzufructuarului ori, după caz, încetarea personalităţii juridice;
b) Ajungerea la termen;
c) Consolidare, atunci când calit. de uzufructuar şi de nud prop. se întrunesc în aceeaşi pers;
d) Renunţarea la uzufruct;
e) Neuzul timp de 10 ani sau, după caz, timp de 2 ani în cazul uzufructului unei creanţe;
f) De asemenea, uzufructul se stinge în cazul pieirii totale a B. sau în cazul abuzului de folosinţă
 La aceste moduri mai trebuie adăugate următoarele cauze de stingere:
a) Uzucapiunea;
b) Rezoluţiunea;
c) Revocarea;
d) Anularea dreptului nudului proprietar sau desfiinţarea titlului constitutiv al uzufructului.
14.1. Moartea uzufructuarului sau încetarea personalităţii juridice.
 Este cauza cea mai întâlnită de stingere a uzufructului.
 Stingerea uzufructului prin moarte este o regulă de ordine publică, acest drept real fiind
esenţialmente viager.
 În practică, se pot întâlni situaţii în care dreptul de uzufruct să fie constituit în favoarea mai
multor persoane, concomitent sau succesiv.
o D.E.: Se stipulează că uzufructul este constituit în favoarea unei persoane, iar
după moartea acestuia va trece asupra altei persoane, cu condiţia ca toţi
beneficiarii să fie în viaţă sau măcar concepuţi.
 Acest uzufruct trebuie considerat valabil deoarece în realitate nu se încalcă regula
stingerii uzufructului prin moarte, fiindcă se consideră că uzufructul ar fi putut să fie
constituit încă de la început, în mod exclusiv şi direct în favoarea ultimului beneficiar.
 Pe de altă parte, beneficiarul subsidiar deţine uzufructul direct de la cel care l-a
constituit, iar nu de la beneficiarul precedent, prin cesiune sau moştenire.
 Aşa se poate explica, de ce uzufructul continuă până la decesul ultimului beneficiar,
deoarece, în cazul cesiunii uzufructului, cesionarul nu ar putea exercita dreptul de
uzufruct după moartea uzufructuarului cedent.
14.2. Expirarea termenului.
 Prin convenţia lor, părţile pot să stabilească un anumit termen pentru exercitarea uzufructului.
 Termenul poate fi cert sau incert.
 Uzufructul încetează prin această modalitate numai dacă nu a încetat între timp ca urmare a
decesului uzufructuarului.
14.3. Consolidarea.
 Înseamnă reunirea asupra aceleiaşi pers. a ambelor calităţi, de nud prop. şi uzufructuar.
  Odată întrunite toate elementele dr. de proprietate asupra aceleiaşi persoane, în mod
automat uzufructul se stinge.
 Consolidarea nu poate opera ca mod de stingere a uzufructului decât în pers. uzufructuarului,
întrucât, în ce îl priv. pe nudul prop., reîntregirea dr de prop are alte cauze de încet. a uzufructul.
o D.E.:
- Dacă nudul proprietar dobândeşte uzufructul prin succesiune, adevărata cauză de stingere este
moartea uzufructuarului.
- Dacă nudul proprietar dobândeşte uzufructul prin donaţie sau cumpărare de la uzufructuar
atunci stingerea uzufructului este renunţarea cu titlu gratuit sau oneros a uzufructuarului,
uzufructul fiind incesibil.
 Din această perspectivă, deşi consolidarea şi confuziunea ar putea defini aceeaşi situaţie
juridică, prin care aceeaşi persoană întruneşte două calităţi incompatibile (nud proprietar şi
uzufructuar, creditor şi debitor), cele 2 operaţiuni juridice se deosebesc.
 Confuziunea se poate produce atât în patrimoniul debitorului, cât şi în patrimoniul
creditorului, în timp ce consolidarea se realizează numai în patrimoniul nudului prop.
 Dacă o terţă pers. dobândeşte prin acelaşi act nuda prop. şi uzufructul, în doctrină, s-a
considerat că este vorba de o renunţarea a uzufructuarului la dr. său, cu titlu oneros sau cu titlu
gratuit, numai că efectele renunţării nu se produc în pers. nudului prop., ci în pers. terţului dob.
 În această ip., dr. dobâ. de terţi de la uzufructuar rămân neştirbite până în momentul în
care ar fi trebuit să înceteze uzufructul dacă n-ar fi intervenit această împrejurare.
 Deşi este greu de admis să se prod. o renunţare a uzufructuarului la uzufruct în beneficiul unei alte pers.
decât nudul prop., carac. incesibil al uzufructu. în vechea reglemen. ne împiedica să adoptăm o altă opinie
 Uzufructuarul renunţă la dreptul său în considerarea faptului că terţul devine în acelaşi moment
şi nud proprietar, iar dreptul său de proprietate va deveni unul complet.
 A da o altă interpretare renunţării uzufructuarului, cu titlu oneros sau gratuit, la dreptul său, în
beneficiul unui terţ, presupune automat admiterea cesiunii dreptului de uzufruct.
 În această ipoteză, nuda prop. se întregeşte la expirarea uzufructului iniţial constituit.
14.4. Neuzul uzufructului.
 Neîntrebuinţarea bunului de către uzufructuar o anumită perioadă de timp este, şi în
reglementarea actuală, o cauză de stingere a uzufructului.
 Spre deosebire de reglementarea anterioară în care neuzul timp de 30 de ani ducea la stingerea
uzufructului, legiuitorul actual a înţeles să reducă această perioadă de timp la 10 ani.
 Acest mod de stingere a uzufructului are la bază aplicarea principiului potrivit căruia, drepturile
reale (cu excepţia dreptului de proprietate), se pierd prin efectul prescripţiei extinctive.
 Pentru pierderea dr. de uzufruct prin neuz este necesar să fie vorba de o neîntrebuinţare
continuă şi completă a B. timp de 10 ani, termen care începe să curgă de la ultimul act de
folosinţă exercitat de uzufructuar.
 Dezmemb. dr. de prop. prin constituirea dr. de uzufruct este o situaţie excepţională care nu
trebuie să dureze decât dacă aduce un folos real titularului dr. de uzufruct, astfel că dacă acesta
nu a profitat timp de 10 de ani de dezmembrare, nu se mai justif. utilitatea ei şi nu există nici un
motiv ptr. a prelungi fără folos pentru nimeni, o situaţie în care dr. prop. este ştirbit şi restrains.
 În cazul unei creanţe, dreptul de uzufruct se stinge dacă aceasta nu este utilizată timp de 2 ani.
  Uzul creanţei presupune, în principal, încasarea dobânzilor.
 În consecinţă, dacă dobânzile nu sunt încasate timp de 2 ani, uzufructul asupra creanţei se stinge.
14.5. Renunţarea la dreptul de usufruct.
 Dr. de a renunţa la uzufruct nu era prev. în art. 557 C.c. din 1864 ca mod de stingere a acestui dr., dar
disp. art. 746 C.c. îl reglementează în mod expres.
 Renunţarea la dreptul de usufruct: Este un act unilateral şi irevocabil al uzufructuarului, care
necesită capacitatea de exerciţiu deplină a acestuia.
 Ca act unilateral, renunţarea nu necesită acordul nudului proprietar, ipoteză în care ea
echivalează cu delăsarea uzufructului.
 Renunţarea unilaterală poate fi făcută în orice formă, cu condiţia ca intenţia de a
renunţa să rezulte fără niciun dubiu din circumstanţele cauzei.
 Renunţarea la un drept nu se prezumă.
 Prin urmare, renunţarea trebuie să fie neîndoielnică.
 Dacă, în cazul bunurilor mobile, renunţarea se poate realiza chiar numai prin faptul
abandonului bunului, atunci când este vorba despre bunuri imobile, actul de renunţare
trebuie să fie expres şi să îmbrace forma autentică.
 Renunţarea poate fi nu numai abdicativă, ci şi translativă, când se realizează pe cale
convenţională şi presupune acordul nudului proprietar.
 Renunţarea translativă poate fi gratuită, caz în care echiv. cu o donaţie făcută de uzufructuar
 Deşi renunţările cu titlu gratuit nu sunt supuse regulilor de formă privind donaţiile, actul
de renunţare cu titlu gratuit va trebui să îmbrace forma autentică în toate cazurile în
care se referă la imobile.
 Renunţarea translativă poate fi un act cu titlu oneros.
o D.E.: Atunci când uzufructuarul renunţă la dreptul său în schimbul unei sume de bani sau
al unui beneficiu oarecare.
 Renunţarea poate fi făcută şi cu titlu de tranzacţie pentru a termina sau a evita un
proces.
 În cazul imobilelor, dr. de uzufruct se stinge doar prin radierea sa din cartea funciară, pe baza
înscrisului autentic notarial, al unei hotărâri judecătoreşti sau a certificatului de moştenitor.
 Dacă renunţarea s-a făcut în frauda şi în prejudiciul creditorilor uzufructuarului, aceştia
o vor putea ataca prin acţiunea pauliană.
14.6. Uzucapiunea ca mod de stingere a uzufructului.
 Uzufructul se poate stinge nu numai prin neuzul dreptului de către uzufructuar, dar şi prin
dobândirea acestui drept de către o altă persoană, prin uzucapiune.
 Acest mod de stingere prezintă importanţă mai ales atunci când este vorba despre
uzucapiunea tabulară de 5 ani a uzufructului.
 în ip. în care o terţă pers a dob., cu B.-cred., un just titlu constitutiv de uzufruct, de la o altă pers.
decât adev. prop., sau translativ de uzufruct, prin cesiune, de la o altă pers. decât uzufructuarul
 În acest caz, chiar dacă adevăratul titular al dreptului de uzufruct nu şi-a pierdut acest
drept real prin neuz, uzufructul s-a stins, datorită dobândirii dreptului de uzufruct de
către o terţă persoană, pe calea uzucapiunii.
14.7. Pieirea totală a bunului.
 Deoarece orice drept real presupune existenţa unui bun ca obiect al său, dacă bunul piere,
înseamnă că dreptul respectiv se stinge prin lipsă de obiect.
 Pieirea trebuie să fie totală, deoarece, în caz de pieire parţială, uzufructul ar putea
continua a se exercita asupra părţii rămase din bun.
 Atunci când uzufructul este constituit asupra unei universalităţi de fapt, pieirea unui bun
determinat din universalitate nu duce la stingerea dreptului de uzufruct, astfel că dreptul va
continua să se exercite asupra bunurilor existente în universalitate.
o D.E.: Dacă din universalitate fac parte atât construcţia cât şi terenul aferent acesteia, în
caz de distrugere a construcţiei, uzufructul va continua asupra terenului.
 Dacă uzufructul a fost constituit asupra unei construcţii determinate, împreună cu terenul
aferent (chiar dacă admitem că uzufructul poate continua asupra porţiunii rămase în urma pieirii
bunului), uzufructuarul nu va avea dreptul să reconstruiască şi nici nudul proprietar nu este
obligat să o facă.
 În aceste condiţii, dacă nu se mai justifică menţinerea dreptului de uzufruct asupra
terenului, uzufructul va înceta.
 Se afirmă astfel că pieirea bunului este absolută şi definitivă.
 Este absolută deoarece, uzufructul nu se transferă pentru a continua asupra
materialelor rezultate din distrugerea bunului.
 Este definitivă pentru că, în situaţia reconstruirii clădirii pierite, uzufructul nu
renaşte după refacerea imobilului.
 Exe.: În caz de pieire totală a unei turme de oi din cauza unei boli sau din caz fortuit, uzufructuarul nu mai
are niciun dr., nici măcar asupra pieilor animalelor moarte, el fiind obligat să restituie prop,, aceste piei
sau val. lor.
 Numai uzufructul se stinge prin pieirea bunului, nu şi cvasiuzufructul.
 Cu pieirea bunului poate fi asimilată şi pieirea substanţei juridice a dreptului, de pildă, când
obiectul uzufructului este scos din circuitul civil.
 Dacă pieirea bunului nu este rezultatul unui caz fortuit, ci se datorează culpei uzufructuarului
sau unei terţe persoane, prin subrogaţie reală cu titlu particular, uzufructul va continua asupra
despăgubirii pe care o plăteşte terţa persoană.
 Dacă bunul care face obiectul uzufructului este asigurat, uzufructul va continua asupra
indemnizaţiei de asigurare, dacă aceasta nu este folosită pentru repararea bunului.
 Observăm că, în ambele situaţii, dacă bunul care a făcut obiectul uzufructului a fost un bun
imobil, în urma subrogaţiei reale cu titlu particular, se schimbă regimul juridic aplicabil
uzufructului, din uzufruct imobiliar acesta va deveni uzufruct mobiliar.
14.8. Abuzul de folosinţă.
 Art. 747 C.c. reglementează un caz special de stingere a uzufructului prin abuz de folosinţă.
 Nudul proprietar poate cere încetarea uzufructului atunci când uzufructuarul abuzează de
folosinţa bunului, aduce stricăciuni acestuia ori îl lasă să se degradeze.
 Prin urmare, abuzul de folosinţă este o noţiune cu un conţinut larg. Semnifică:
> Pe de o parte, o folosire excesivă a B., de natură să permită extragerea maximului de foloase pe
care le poate procura B., dar care are dr. consecinţă o diminuare a substanţei acestuia, iar
> Pe de altă parte, se poate concretiza şi într-o lipsă de acţiune, în neluarea măsurilor necesare
pentru conservarea bunului şi lăsarea acestuia pradă degradării.
 Stingerea uzufructului pentru abuz de folosinţă este o sancţiune specifică ce se dispune doar de
către instanţa de judecată la cererea nudului proprietar.
 Instanţa nu este obligată să pronunţe, în toate cazurile, stingerea uzufructului.
 După împrejurări, inst. poate hot. nu stingerea uzufructului, ci preluarea folosinţei B. de
către nudul prop, cu oblig. acestuia de a plăti uzufructuarului o rentă pe durata usufruct.
 Pentru a garanta obligaţia de plată a rentei, instanţa poate dispune înscrierea în C.F. a
unui drept de ipotecă în favoarea uzufructuarului.
 Stingerea uzufructului pentru abuz de folosinţă determină o micşorare a patri. uzufructuarului.
 În aceste condiţii, creditorii acestuia pot interveni în proces pentru a-l apăra pe
uzufructuar şi a solicita respingerea cererii de stingere a uzufructului.
 În situaţia în care abuzul de folosinţă este dovedit, creditorii se pot angaja faţă de nudul
proprietar să repare stricăciunile şi pot oferi garanţii pentru viitor.
 Creditorii pot fi obligaţi să constituie garanţii reale sau pers. în favoarea nudului prop.
 Dacă admite cererea de intervenţie formulată de creditori, instanţa va trebui să menţioneze
care sunt garanţiile sau obligaţiile creditorilor.
 Prin urmare, instanţa de judecată va dispune:
- Fie stingerea uzufructului;
- Fie transformarea sa într-o rentă.
 În funcţie de gravitatea culpei uzufructuarului şi de pericolul la care este supusă
substanţa bunului.
 În orice situaţie, uzufructuarul este obligat să repare stricăciunile cauzate bunului, putând fi
obligat şi la plata de daune-interese.
 Dacă nudul proprietar este în pericol de a pierde substanţa bunului său, instanţa va dispune
stingerea uzufructului, indiferent că uzufructuarul a fost în culpă sau nu.
14.9. Stingerea uzufructului prin rezoluţiunea, revocarea sau anularea dreptului nudului
proprietar sau desfiinţarea titlului constitutiv al uzufructului.
 Atunci când dreptul de proprietate al celui care a constituit uzufructul este desfiinţat prin
rezoluţiune, revocare sau anulare, dreptul uzufructuarului se stinge, pe cale de consecinţă,
potrivit regulii resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis.
> D.E.: Dacă dreptul de proprietate al nudului proprietar fusese constituit sub condiţie rezolutorie,
iar pe parcursul uzufructului condiţia s-a realizat, uzufructul încetează odată cu proprietatea.
> Dacă (D.E.), nudul prop. dob. B. prin cumpărare, iar vânzarea a fost rezoluţionată (d.e.: Pentru
neplata preţului), uzufructul constituit între timp de cumpărător va fi la rândul său desfiinţat.
 În fine, uzufructul se mai poate stinge şi atunci când însuşi titlul prin care el a fost constituit s-a
stins prin rezoluţiune, revocare, anulare
²Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie

1. Caracteristici commune.
 Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie (sunt reglementate de art. 749-754 C.c.), reprezintă varietăţi ale
uzufructului, fiind cunoscute şi ca „diminutivele uzufructului”.
  Ele sunt cazuri particulare de uzufruct.
 Deoarece se caracterizează prin aceea că dau posibilitatea titularului lor să se folosească
de un lucru care aparţine altei persoane şi să-i culeagă fructele, dar numai în măsura în
care acestea sunt necesare pentru nevoile lui şi ale familiei sale.
 Cele 2 drepturi conferă titularului său atributele de posesie şi folosinţă, ca şi uzufructul, dar el nu
mai are posibilitatea să cedeze emolumentul acestor drepturi.
 Dreptul de uz poate avea ca obiect un bun mobil sau imobil;
 Dreptul de abitaţie are ca obiect numai o casă de locuit.
 Întinderea drepturilor părţilor este cea prevăzută de C. civ. numai atunci când nu există titlu sau
când în titlu nu se fac precizări cu privire la drepturile şi obligaţiile acestora.
 Atât dr. de uz, cât şi cel de abitaţie se stabilesc şi se sting în acelaşi mod ca dreptul de uzufruct;
 Titularii lor:
- Trebuie să folosească bun ca un bun proprietar;
- Trebuie să dea cauţiune şi să facă inventarul bunurilor;
- Sunt obligaţi să suporte cheltuielile de întreţinere, la fel ca şi uzufructuarul.
2. Dreptul de uz.
2.1.Definiţie:
 Este acel drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate, în virtutea căruia titularul său
se poate folosi de un bun mobil sau imobil ce aparţine altuia şi îi poate culege fructele naturale
şi industriale pentru nevoile proprii şi ale familiei sale.
> La romani, uzul era indivizibil, în sensul că nu se putea constitui doar asupra unei părţi din bun (usus pars
legari non potest). Astăzi, însă, legea prevede posibilitatea constituirii unui uz limitat.
2.2.Natura juridică:
 (dr. de uz şi de abitaţie) Aceste dr. au natură alimentară, având trăsăturile unei pensii alimentare.
 Doctrina: “Dacă putem recunoaşte un asemenea caracter în cazul când au fost constituite
printr-un act cu titlu gratuit, caracterul alimentar nu se impune cu necesitate atunci când uzul
sau abitaţia au fost constituite printr-un act cu titlu oneros, iar în actul încheiat este prevăzută
întinderea drepturilor uzuarului, respectiv titularului dreptului de abitaţie”.
o D.E.: Cazul proprietarului care îngăduie uzuarului să vâneze pe terenul său, dreptul
uzuarului nefiind o necesitate, ci un lux.
2.3.Drepturile uzuarului:
 Prerogativele uzuarului sunt cele stabilite prin titlul constitutiv şi pot avea o mai mare sau o mai
mică întindere, însă sunt limitate doar la dreptul asupra fructelor naturale şi industriale, nu şi
asupra celor civile.
 Nici uzuarul, nici titularul dreptului de abitaţie nu pot închiria sau arenda bunul pentru a
dobândi fructele civile.
 Uzuarul are dreptul de a folosi bunul altuia numai pentru nevoile sale şi ale familiei sale.
 Familia îi cuprinde pe toţi cei care gospodăresc cu uzuarul, adică soţ, copii, indiferent că
sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, pe toţi cei pe care locuiesc cu el şi
pe cei pentru care are obligaţia de întreţinere.
 Uzuarul poate pretinde fructe şi pentru trebuinţele copiilor pe care îi va avea după
constituirea uzului şi nu numai pentru cei pe care îi are în momentul naşterii dreptului.
 Deosebirea esenţială faţă de uzufruct este mai mult cantitativă decât calitativă.
 Dacă uzufructuarul poate culege toate fructele bunului ce face obiectul dreptului său,
uzuarul are un drept limitat la nevoile sale şi ale familiei sale.
 Interdicţia impusă uzuarului, de a nu ceda dreptul său altuia, prin care se deosebeşte, încă o
dată, de uzufruct, este tot una cantitativă, deşi aparent se referă la puterile uzuarului.
 Uzuarul nu poate ceda dreptul său, întrucât nu poate obţine alte beneficii în afara celor
rezultate din culegerea fructelor în limita nevoilor familiei sale.
 În cazul în care fructele produse de un bun depăşesc nevoile familiei uzuarului, diferenţa
se cuvine proprietarului.
o De pildă, dacă recolta culeasă prin cultivarea unei anumite suprafeţe de teren asupra
căreia s-a constituit un drept de uz, depăşeşte trebuinţele familiei uzuarului, diferenţa
nu va putea fi înstrăinată pentru ca uzuarul să-şi poată cumpăra alte produse necesare
traiului, ci va reveni proprietarului.
 Deşi uzuarul nu are voie să închirieze bunul sau să cedeze dreptul său de uz, se admite ca
uzuarul să poată închiria o parte din bunurile care fac obiectul uzului, deoarece în acest caz,
fructele naturale se transformă în fructe civile, fapt care ar putea fi de folos uzuarului care nu se
poate folosi singur de unele bunuri.
 (După unii autori) Ar fi posibilă chiar arendarea fondului, prin interpretarea presupusă a voinţei
dispunătorului, atunci când uzuarul ar fi în imposibilitate de a-l exploata singur, fie din cauza profesiunii
sale, fie din cauza vârstei sau a infirmităţilor sale, fie din alte împrejurări, căci altfel, legatul făcut în
favoarea sa ar fi lipsit de interes.
 Noua reglementare precizează expres faptul că: Uzuarul nu poate percepe decât fructele nat. şi
pe cele industriale şi interzice cesiunea uzului, fără a ne da posibilitatea unei alte interpretări.
 B. care face obiectul dreptului de uz poate fi mobil sau imobil şi în mod necesar, trebuie să fie un
bun frugifer.
 Uzul fiind un dr. pers. şi incesibil, creditorii uzuarului nu pot să exercite acest dr. în locul
debitorului lor, pe cale acţ. oblice şi nici să atace actele, chiar frauduloase, de renunţare la drept.
 De asemenea, dreptul de uz nu poate fi nici ipotecat, nici expropriat de către creditorii
uzuarului, fără a distinge dacă uzul a fost constituit cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
 Fructele percepute de uzuar (în limitele nevoilor sale), ar putea fi vândute, deoarece interdicţia
de înstrăinare vizează doar dr. în sine, iar uzuarul a dobândit prop. fructelor prin percepere.
 Creditorii pot urmări această parte din fructe, cu excepţia cazului când uzul a fost
constituit cu titlu gratuit şi poate fi considerat ca având caracter alimentar.
 Fructele care depăşesc nevoile familiei titularului nu pot fi înstrăinate şi nici nu pot fi urmărite
de creditorii săi personali deoarece aparţin proprietarului.
 Dacă B. produce numai un anumit fel de fructe, D.E.: viţa de vie produce numai struguri şi vin, cantitatea
de fructe şi vin care depăşeşte nevoile uzuarului nu va putea fi vândută de către acesta nici măcar pentru
a putea cumpăra, cu preţul obţinut, alte lucruri de care are absolută nevoie.
 Uzuarul ar putea ceda dreptul său nudului proprietar, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
 Aceasta nu este, în realitate, decât o renunţare la drept, un caz de stingere a dreptului,
care este întâlnit atât în cazul uzului cât şi în cazul uzufructului.
2.4.Constituirea uzului:
 Uzul se constituie pentru a satisface nevoile uzuarului şi ale familiei sale.
  Uzuarul nu poate fi decât o persoană fizică, nu şi o persoană juridică.
 Dreptul de uz se poate constitui, în temeiul unui act juridic sau prin alte moduri prev. de lege.
 Actul juridic poate fi un act între vii, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, sau un legat.
 Dacă dreptul de uz se constituie asupra unui imobil, actul de constituire trebuie să îmbrace
forma autentică şi să fie înscris în C.F.
 Uzul se poate dobândi şi prin uzucapiune tabulară sau extratabulară, dacă sunt îndeplinite
condiţiile legale ale acestui mod de dobândire.
 Uzuarul, având dreptul de a se folosi de bun şi de a percepe singur fructele bunului, poate cere
predarea sa de către proprietar, dacă părţile nu au convenit expres altfel.
2.5.Obligaţiile uzuarului:
 La constituirea uzului şi în timpul exercitării acestui drept, uzuarul trebuie să se folosească de
bun ca un bun proprietar.
 Uzuarul este obligat să îndeplinească obligaţiile uzufructuarului în momentul constituirii
dreptului, precum şi pe parcursul exercitării sale.
 Uzuarul este obligat la inventarul bunurilor mobile, la constatarea stării bunurilor imobile şi la
constituirea unei garanţii, dacă nu a fost scutit în mod expres de către constituitorul uzului.
 Scutirea de garanţie trebuie să fie formală şi explicită, deoarece uzuarul este obligat să
depună garanţie, întocmai ca uzufructuarul, dacă nu există o stipulaţie contrară.
 (Asemănător disp. din materia uzufructului) Donatorul sau vânzătorul care şi-au rezervat dreptul
de uz asupra lucrului înstrăinat, nu sunt obligaţi a constitui garanţie.
 Doctrina: “ în situaţia în care uzuarul nu posedă lucrul, ci primeşte fructele de la proprietar,
situaţie perfect posibilă dacă părţile convin în acest sens, obligaţia de a da garanţie, de a face
inventar şi de a constata starea imobilelor nu îşi mai are raţiunea de a fi”.
 Art. 753 C.c.: Dacă uzuarul îndreptăţit să perceapă toate fructele nat. şi industriale produse de
bun, este dator să plătească toate cheltuielile de cultură şi reparaţiile de întreţinere, întocmai ca
uzufructuarul.
 Dacă însă titularul dreptului de uz nu este îndreptăţit să perceapă decât o parte din
fructe, va suporta cheltuielile de cultură proporţional cu această parte.
 Prin urmare, partea conferită uzuarului pentru trebuinţele sale, nu se calculează asupra
produsului net, ci asupra produsului brut al bunului afectat uzului.
> Având în vedere că singurele cheltuieli pe care legiuitorul le impune uzuarului sunt cele stabilite prin art.
753 C.c., rezultă că celelalte obligaţii pecuniare prev. de L. în sarcina uzufructuarului nu se vor aplica
uzuarului. Cu alte cuvinte, dispoziţiile art. 753 C. civ. se vor interpreta limitativ.
2.6. Stingerea uzului:
 Drepturile de uz şi de abitaţie se stabilesc şi se pierd în acelaşi timp ca şi uzufructul.
 Spre deosebire de uzufruct care se stinge la moartea uzufructuarului, se consideră că, prin
clauză expresă, se poate stabili continuarea uzului în favoarea moştenitorilor, deoarece
prerogativele uzului nu absorb integral folosinţa bunului.
 Împărtăşim opinia potrivit căreia: Este inadmisibil un drept de uz perpetuu.
 (Mai întâi) Pentru că potrivit art. 754, disp. C.c. care reglementează uzul şi abitaţia, se
completează, în mod corespunzător, cu cele privitoare la uzufruct.
  Uzul nu este decât un diminutiv al uzufructului, astfel că nu poate conferi drepturi de o
mai mare întindere decât uzufructul.
 (Apoi) Uzul este tot un dezmembră. al dr. de prop., iar constituirea sa pentru totdeauna
împiedică reîntregirea dr. şi îngrădeşte prerogat. prop. asupra B. în întregul său.
 (Datorită carac. alimentar al uzului) Doctrina a admis că, deoarece uzul nu poate fi nici cesionat,
nici urmărit, creditorii uzuarului nu ar putea interveni atunci când uzuarul renunţă la dreptul său
sau când uzul încetează pentru abuz de folosinţă.
3. Dreptul de abitaţie.
3.1.Definiţie:
 Este o variantă a dreptului de uz pentru ipoteza când are ca obiect o casă de locuit.
 El conferă titularului său numai dreptul de a folosi locuinţa proprietatea altei persoane,
pentru satisfacerea nevoilor sale şi ale familiei sale.
 Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie au o reglementare comună în actualul C. civ.
 La fel ca şi titularul dr. de uz, titularul dr. de abitaţie nu poate fi decât o persoană fizică.
 Abitaţia poate fi constituită, în acelaşi mod ca uzul şi dă naştere aceloraşi drepturi şi obligaţii
titularului său, ca cele care îi revin uzuarului.
 Art. 572 alin. (2) C.c. din 1864, da posibilitatea titularului dreptului de abitaţie de a închiria casa
numai în situaţia în care depăşeşte nevoile de locuit ale sale şi ale familiei sale.
 Legiuitorul actual nu a mai permis o asemenea posibilitate, supunând abitaţia aceluiaşi
regim juridic ca şi uzul.
 Titularul dreptului pe care îl examinăm poate să locuiască în casă împreună cu familia sa, chiar
dacă la data constituirii era necăsătorit.
 La fel ca şi uzufructuarul, titularul dr. de abitaţie are la îndemână, pentru apărarea dreptului său:
- Fie o acţ. confesorie, care pentru el îndeplineşte rolul pe care îl are acţ. în revendicare ptr. prop.
- Fie o acţiune personală născută din actul juridic de constituire a abitaţiei.
 Practica judiciară: “în cazul în care, cu ocazia înstrăinării locuinţei, vânzătorii – soţ şi soţie – şi-au
rezervat un drept de abitaţie asupra întregului apartament, acest drept are caracter indivizibil”.
 Înseamnă că după decesul unuia dintre soţi, nudul prop. nu poate cere stingerea dr. de
abitaţie astfel constituit, spre a se muta el însuşi într-o parte a acelui apartament.
 Ca urmare a carac. său inalienabil, pe cale de consecinţă, dreptul de abitaţie este şi insesizabil.
3.2.Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor:
 Art. 973 C.c.: Recunoaşte un drept de abitaţie în favoarea soţului supravieţuitor.
 Pentru a beneficia de acest drept, soţul supravieţuitor trebuie să nu fie titularul niciunui drept
real de a folosi o altă locuinţă corespunzătoare nevoilor sale.
 Dreptul de abitaţie poartă asupra casei în care a locuit şi numai dacă această casă face parte din
bunurile moştenirii, adică este bunul propriu al soţului defunct.
 Dreptul de abitaţie este gratuit, inalienabil şi insesizabil.
 Soţul supravieţuitor nu trebuie să dea garanţie.
 Folosirea locuinţei de către el este gratuită.
 Dacă locuinţa nu este necesară în întregime soţului supravieţuitor, oricare dintre moştenitori
poate cere restrângerea dreptului de abitaţie sau schimbarea obiectului abitaţiei.
  În acest ultim caz, moştenitorul reclamant trebuie să îi pună la dispoziţie soţului
supravieţuitor o altă locuinţă corespunzătoare.
 Dreptul de abitaţie este un drept temporar.
 Acest dr. durează numai până la partaj, în toate cazurile, cel puţin un an de la data
decesului celuilalt soţ.
 Cu excepţia cazului când soţul supravieţuitor s-a recăsătorit înainte de
împlinirea acestui termen.
 Litigiile privitoare la dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor se soluţionează de către instanţa
competentă să judece partajul moştenirii, care va hotărî de urgenţă, în camera de consiliu.

ᶾDreptul de superficie

1. Definiţia dreptului de superficie.

 (În absenţa unei definiţii legale a dreptului de superficie în C.c. anterior, în literatura juridică s-a arătat că acesta)
Este un dezmembrământ al dr. de prop. privată, care constă în dr. de prop. pe care îl are o pers.
denumită superficiar, asupra construcţiei, plantaţiei sau altor lucrări care se află pe o suprafaţă
de teren ce aparţine unei alte pers., teren asupra căruia superficiarul are un dr. de folosinţă.
 Din examinarea mai multor definiţii, şi mai ales a celei mai recente, rezultă:
> (În primul rând) Că dreptul de superficie reprezintă o puternică derogare de la principiul
accesiunii imobiliare artificiale, potrivit căruia tot ceea ce se clădeşte sau se plantează pe un
teren, aparţine proprietarului pământului.
> (În al doilea rând) Se constată că dreptul de superficie nu poate fi caracterizat ca un simplu
dezmembrământ, deoarece el este mult mai mult, fiindcă în cuprinsul său se găseşte, aşa cum
rezultă din definiţie, nu numai atributul folosinţei şi, în mod limitat, posesia şi dispoziţia asupra
terenului aparţinând unei alte persoane, ci şi dreptul de proprietate asupra construcţiei,
plantaţiei sau lucrării aparţinând superficiarului.
> (În al treilea rând) Dr. de superficie nu este rezultatul unei simple suprapuneri a dr. de prop.
asupra construcţiei, plantaţiei sau lucrării, cu dreptul de proprietate asupra terenului, deoarece
o asemenea operaţiune juridică ar duce invariabil la accesiunea imobiliară artificială.
 Dimpotrivă, dr. de superficie dezmembrează prop. asupra terenului deoarece preia nu
numai folosinţa terenului, ci şi posesia şi dispoziţia, în mod limitat, asupra acestuia.
 Observatie: Dacă vom pleca de la premisa că orice dezmembrare a dr. de prop. privată
presupune existenţa unui jus possidendi, într-o formă specifică fiecărui dezmembrământ,
înseamnă că acea parte din conţinutul dr. de superficie care este un dezmembrământ al dr. de
prop. asupra terenului, nu se poate reduce la dr. de folosinţă, ci cuprinde şi o posesie specifică
asupra terenului, ceea ce înseamnă că jus possidendi este divizat între nudul prop. şi superficiar.
 (Mai mult) Dreptul de superficie include în conţinutul său juridic şi o parte din atributul
dispoziţiei asupra terenului, atât sub aspect material, cât şi sub aspect juridic.
 Justificarea legală a dr. de superficie s-a făcut cu ajutorul interpretării sistematice a unor
prevederi din C.c. anterior, şi anume:
- A disp. înscrise în art. 489, potrivit căreia: Prop. pământului cuprinde în sine prop. suprafeţei şi a
subfeţei.
- A normei înscrise în art. 482 din aceeaşi reglementare, în raport cu care: Proprietatea unui lucru
mobil sau imobil dă drept asupra a tot ce produce lucrul şi asupra a tot ce se uneşte ca accesoriu
cu lucrul, într-un mod natural sau artificial.
 Acest drept se numeşte drept de accesiune.
- A prevederilor art. 492 din acelaşi cod, conform cărora: Orice construcţie, plantaţie sau lucru
făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui
pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contră.
 Dreptul de superficie constituia o derogare de la regula care consacra dreptul de accesiune
imobiliară şi care instituia 3 prezumţii:
- Prezumţia potrivit căreia orice construcţie, plantaţie sau lucrare, făcute în pământ sau asupra
pământului a fost realizată de către proprietarul solului;
- Prezumţia că proprietarul solului este persoana care a suportat contravaloarea lucrării;
- Prezumţia că proprietarul terenului este şi proprietarul construcţiei, care se regăsesc, aşa cum
am văzut, şi în actualul Cod civil.
 Din partea finală a prevederilor art. 492 C. civ. din 1864, mai rezulta că aceste prezumţii pot fi
răsturnate, în sensul că este posibilă dovada că terţul constructor este cel care a edificat aceste
construcţii şi că el a suportat contravaloarea acestora.
 Cea de-a treia prezumţie relativă la dr. de prop., va putea fi înlăturată numai dacă se va
face proba acordului prop. solului pentru edificarea de către terţ a construcţiei şi, mai
ales, asupra faptului că prop. construcţiei va deveni terţul, iar nu proprietarul terenului.
 Dreptul de superficie ia naştere pe baza unui titlu care conferă superficiarului
proprietatea construcţiilor, plantaţiilor şi lucrărilor aflate pe terenul altuia, indiferent
dacă aceste construcţii, plantaţii sau lucrări au fost făcute de însuşi proprietarul
terenului sau de către superficiar.
 Numai apariţia titlului de proprietate, ca efect al consimţământului intervenit între
nudul proprietar şi superficiar, generează superficia şi împiedică aplicarea regulii
prevăzute în art. 492 C. civ. din 1864, referitoare la accesiunea imobiliară artificială.
 Recunoaşterea legală a dr. de superficie (potrivit textelor din diferitele legi spec. arătate mai
sus), reprezenta expresia posibilităţii jur. de a împărţi proprietatea pe plan orizontal, în sensul ca
o construcţie să aparţină unui anumit proprietar, iar terenul pe care se află zidită acea
construcţie să aparţină altui proprietar.
 Soluţia este aceeaşi şi atunci când superficia poartă asupra unei plantaţii sau lucrări.
2. Dobândirea superficiei.
 Potrivit alin. (2) al art. 693 C. civ., dreptul de superficie se poate dobândi prin act juridic, prin
uzucapiune sau prin alt mod prevăzut de lege.
 Superficia se poate constitui prin convenţie, cu titlu oneros sau gratuit, ori prin legat, în situaţia
în care construcţia este transmisă unei anumite persoane, iar terenul este transmis alteia, chiar
dacă în actul juridic nu se menţionează expres constituirea unui drept de superficie.
 Prin convenţie, superficia se poate constitui şi atunci când prop. întregului fond transmite
exclusiv prop. asupra construcţiei şi păstrează pentru sine dr. de nudă prop. asupra terenului.
 În cazul constituirii dreptului de superficie cu titlu oneros, contravaloarea dreptului de superficie
se va stabili prin acordul părţilor:
- Fie sub forma unei prestaţii băneşti cu caracter forfetar;
- Fie sub forma unor rate periodice, al căror cuantum şi modalitate de plată, părţile sunt libere să
le stabilească după voinţa lor.
 Daca părţile nu se înţeleg, suma datorată de superficiar către proprietarul terenului se
va stabili de către instanţa de judecată care poate fi sesizată de oricare dintre părţi.
 Dacă părţile au omis să includă în act modalitatea în care se va plăti prestaţia superficiarului şi
nu cad de acord asupra acesteia, legiuitorul prevede posibilitatea stabilirii acesteia de către
instanţa de judecată, sub formă de rate lunare.
 La stabilirea cuantumului acestora, se va avea în vedere chiria stabilită pe piaţa liberă în funcţie
de criteriile precizate în art. 697 alin. (1) C.c., respectiv:
- Natura terenului;
- Zona unde este situat acesta; şi
- Destinaţia construcţiei existente.
 Aceste criterii de evaluare nu sunt limitative, instanţa putând lua în considerare orice alt
criteriu de determinare a contravalorii folosinţei.
 Înscrisul prin care se constituie un drept de superficie trebuie să îmbrace forma actului autentic,
iar dreptul se înscrie în cartea funciară.
 O situaţie aparte de dobândire a unui drept de superficie o reprezintă cea în care soţii supuşi
regimului comunităţii de bunuri edifică împreună o construcţie pe terenul care se află în
proprietatea exclusivă a unuia dintre ei.
 În acest caz, dreptul de proprietate asupra construcţiei se dobândeşte în proprietate
devălmaşă prin faptul edificării, în acelaşi moment născându-se şi dreptul de superficie
în favoarea soţului neproprietar al terenului.
 Prerogativele dreptului de proprietate asupra terenului vor fi exercitate în comun de cei doi soţi
în scopul exploatării construcţiei,unul având calitatea de proprietar, iar celălalt de superficiar.
 Izvorul dreptului de superficie (în acest caz), este: Faptul juridic în sens restrâns al
realizării de către soţi, în timpul căsătoriei, a unei construcţii pe terenul bun propriu al
unuia dintre ei.
 Fapt de care L. leagă producerea acestui efect juridic prin disp. art. 339 C.c., potrivit
căruia „Bunurile dobândite în timpul regimului comunităţii legale de oricare dintre soţi
sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor”.
 Art. 693 C.c.: Menţionează expres faptul că superficia se poate dobândi şi prin uzucapiune.
 În lipsa altor precizări, putem admite (cel puţin la nivel teoretic), faptul că superficia se poate
dobândi atât prin uzucapiune extratabulară cât şi prin uzucapiune tabulară dacă sunt întrunite
condiţiile prev. de art. 930 şi 931 C.c.
 În condiţiile art. 930 C. civ., superficiarul şi-ar putea înscrie dreptul său de superficie în cartea
funciară, dacă se aflăîn una dintre următoarele situaţii:
a) Titularul dr. de superficie înscris în C.F. a decedat sau, în cazul pers. jur., şi-a încetat
existenţa;
 b) În cazul în care a fost înscrisă în C.F. o declaraţie de renunţare la dr. de prop., cu precizarea
că renunţarea trebuie să aibă ca obiect doar dr. de proprietate asupra construcţiei, nu şi
asupra terenului, situaţie greu de întâlnit în practică;
c) Imobilul nu era înscris în nicio C.F.
 În toate aceste cazuri: Superficiarul trebuie să fi posedat imobilul timp de 10 ani cu
intenţia de a dobândi doar superficia, iar nu şi dreptul de proprietate asupra terenului.
 Superficia va putea fi dobândită prin uzucapiune tabulară numai dacă superficiarul şi-a înscris cu
bună-credinţă, dreptul său de superficie fără cauză legitimă, în C.F., şi a posedat imobilul cu
acest titlu, timp de 5 ani de la data înscrierii.
 Posesia trebuie să fie neviciată, iar la intrarea în posesie superficiarul să fi fost de
bună-credinţă, nefiind suficient să fie de bună-credinţă doar în momentul înscrierii
dreptului său în cartea funciară.
 Alin. (4) al art. 693 C.c. prevede o situaţie specială a constituirii unei superficii în favoarea celui
care a construit pe terenul altuia, în cazul în care proprietarul terenului renunţă la dreptul de a
invoca accesiunea sau cesionează acest drept în favoarea unei terţe persoane.
 Renunţarea proprietarului terenului la dreptul de a invoca accesiunea nu se poate face
decât în favoarea constructorului, spre deosebire de cesiunea dreptului de a invoca
accesiunea, care are loc în beneficiul unei terţe persoane.
 Renunţarea proprietarului terenului la dreptul de a invoca accesiunea, adică la dreptul
de a deveni proprietar asupra construcţiei, este o formă de exercitare a dreptului
potestativ de accesiune imobiliară artificială.
 Până la invocarea de către prop. terenului a dobândirii, prin accesiune, a dr. de prop. asupra
construcţiei (doctrina a considerat că) autorul lucrării are un dr. de prop. sub cond. rezolutorie
atipică, evenimentul cu val. de cond. fiind tocmai manifestarea de voinţă a prop. terenului în
sensul dobândirii prop. asupra lucrării.
 Renunţarea la dreptul de a invoca accesiunea transformă dreptul condiţional al autorului lucrării
în drept pur şi simplu.
 Abia în acest moment se naşte însă, în favoarea autorului lucrării, un drept de superficie.
 Nu putem vorbi, până la manifestarea de voinţă a proprietarului terenului în sensul renunţării la
dreptul de a invoca accesiunea, de un drept de superficie afectat de condiţie, deoarece superficia
presupune, în mod necesar, acordul proprietarului terenului asupra edificării construcţiei, or, prin
ipoteză, accesiunea imobiliară artificială exclude existenţa unei convenţii în acest sens.
 Dreptul de a invoca accesiunea poate fi cesionat unei terţe persoane.
 Dreptul de a invoca accesiunea aparţine, în toate cazurile, proprietarului terenului, fiind
o prerogativă a dreptului său de proprietate.
 Astfel că atunci când prop. terenului cesionează unui terţ dr. de a invoca accesiunea,
terţul va dob. un dr. de superficie, deoarece în temeiul dr. de accesiune dob. prin
cesiune, va deveni prop. asupra lucrării, iar terenul va aparţine în continu. aceluiaşi prop
 Daca prop. asupra terenului se transmite unei alte persoane şi odată cu aceasta şi
dreptul de a invoca accesiunea, nu se va naşte o superficie, deoarece atât proprietatea
asupra construcţiei cât şi proprietatea asupra terenului vor aparţine terţei persoane.
3. Durata dreptului de superficie.
 Până la reglementarea actuală a dreptului de superficie, doctrina şi jurisprudenţa considerau că dreptul de
superficie este un drept perpetuu, caracter imprimat de dreptul de proprietate asupra construcţiei,
plantaţiei sau lucrării.
 Caracterul temporar al superficiei (reglementat de art. 694 C.c.), nu contravine caracterului
perpetuu al dreptului de proprietate.
 Dezmembrămintele dreptului de proprietate au caracter temporar tocmai pentru că
starea în care dreptul de proprietate este perpetuu este cea a dreptului deplin, în care
titularul său se bucură de toate prerogativele pe care i le conferă acest drept.
 Art. 694 C.c.: Dreptul de superficie nu poate fi decât temporar, iar termenul maxim legal pentru
care poate fi constituit este de 99 ani.
 La expirarea acestui termen, dreptul de superficie poate fi reînnoit.
 L. nu prevede o altă limită a termenului pentru superficia reînnoită, astfel că se va aplica
aceeaşi limită maximă de 99 de ani.
 În actualul Cod civil, se pune problema care va fi situaţia acestuia dacă are loc pieirea
construcţiei înainte de expirarea termenului de existenţă a superficiei.
 Răspunsul îl găsim în reglementarea art. 698 pct. c) C.c., referitoare la cazurile de
încetare a superficiei.
 Pieirea construcţiei reprezintă o cauză de încetare a superficiei numai dacă există o stipulaţie
expresă în acest sens.
 Înseamnă că în cazul în care nu se prevede expres stingerea dreptului de superficie prin
pieirea construcţiei, până la expirarea termenului, superficiarul va putea ridica o nouă
construcţie care va trebui să respecte structura şi forma celei dintâi, având în vedere
dispoziţia expresă a art. 695 alin. (2) C. civ.
 Desocotirea superficiarului cu proprietarul terenului se va face potrivit art. 699 C. civ., aplicabil
în situaţia în care construcţia nu exista în momentul constituirii superficiei.
4. Întinderea şi exercitarea dreptului de superficie.
a) Prerogativele superficiarului:
 Exerciţiul dreptului de superficie diferă după cum este vorba despre:
- O superficie incipientă sau o superficie deplină;
- O superficie completă sau o superficie incompletă.
 În cazul când construcţia, plantaţia sau lucrarea există la data constituirii superficiei, dreptul
superficiarului asupra acestora presupune exerciţiul celor 3 atribute specifice proprietăţii:
posesia, folosinţa şi dispoziţia.
 În ceea ce priveşte terenul atribuit în folosinţă, superficiarul exercită asupra acestuia mai mult decât
atributul folosinţei (înţeles ca prerogativă a dreptului de proprietate), deoarece putem vorbi, în cazul
dreptului de superficie despre o posesie specifică acestui drept, care presupune nu numai acte de
conservare şi administrare, ci şi acte de dispoziţie materială sau chiar juridică în ce priveşte dreptul în
ansamblul său (îl poate înstrăina sau greva cu sarcini reale).
 Posesia caracteristică dreptului de superficie presupune nu numai stăpânirea lucrărilor edificate,
ci şi a terenului aferent.
 Singura prerogativă pe care nu o are superficiarul este cea de disp. asupra nudei prop.
  În cazul unei superficii incomplete dreptul superficiarului este limitat la suprafaţa de
teren convenită pentru folosinţă sau, dacă nu s-au precizat expres limitele acestei
suprafeţe, ele vor fi circumscrise de suprafaţa lucrărilor, construcţiilor sau plantaţiilor
realizate şi, eventual, calea de acces la acestea.
 Exerciţiul dreptului de superficie nu trebuie să aducă nici o atingere nudei proprietăţi.
> Superficiarului îi revine atât o obligaţie generală negativă, de a nu aduce atingere nudei prop.,
corelativă dreptului real de nudă proprietate, dar îi pot reveni o serie de obligaţii din raportul
superficiar care ia naştere pe cale convenţională, obligaţii propter rem sau obligaţii personale.
> Nudului prop. (la rândul său), îi revine obligaţia generală negativă de a nu împiedica exercitarea
dr. de superficie, precum şi obligaţii pe care şi le-a asumat, eventual, pe cale convenţională.
b) Limitele materiale ale exercitării superficiei:
 Dreptul de superficie se exercită în limitele şi în condiţiile prevăzute în actul constitutiv.
 Dreptul de superficie cuprinde în conţinutul său dezmembrământul folosinţei terenului ce
aparţine altei persoane.
 Proprietarul terenului va putea ceda superficiarului prerogativele sale asupra subsolului
terenului, păstrându-le pe cele asupra solului sau va putea păstra prerogativele asupra
subsolului, cedându-le pe cele asupra solului.
 Limitele materiale ale suprafeţei de teren afectată folosinţei. (art. 695)
 Dacă părţile nu stipulează altfel în actul constitutiv de superficie, în cazul superficiei
incipiente, exercitarea dr. de superficie este delimitată de suprafaţa de teren pe care
urmează să se construiască, iar în cazul superficiei depline, de suprafaţa pe care este
edificată construcţia, la care se adaugă, în ambele cazuri, suprafaţa de teren necesară
exploatării construcţiei.
c) Obligaţia superficiarului de a conserva structura construcţiei :
 Daca superficia se constituie asupra unei construcţii existente, superficiarului îi revine obligaţia
de a-i conserva structura.
 În niciun caz superficiarul nu poate modifica structura construcţiei, în lipsa unei stipulaţii
contrare în actul constitutiv de superficie.
 Dacă apreciază că este necesar, o va putea demola, dar este obligat să o reconstruiască în forma
iniţială.
 Această obligaţie este justificată de caracterul temporar al superficiei, la încetarea
acesteia, superficiarul fiind obligat să transmită construcţia proprietarului terenului.
 Daca superficiarul nu îşi execută obligaţia de a conserva structura construcţiei, proprietarul
terenului poate să ceară, în termen de 3 ani, încetarea dreptului de superficie sau repunerea în
situaţia anterioară.
 Încetarea dreptului de superficie nu împiedică, ci, dimpotrivă, presupune şi revenirea la
situaţia anterioară.
 În caz contrar, prop. terenului ar putea fi prejudiciat, simpla sancţiune a încetării dr.
superficiarului nefiind suficientă pentru restabilirea unui echilibru patri. între aceştia.
 Dreptul la acţiune pentru încetarea superficiei şi revenirea la situaţia anterioară se prescrie în
termen de 3 ani.
  Chiar dacă legiuitorul nu prevede momentul de la care începe să curgă termenul de 3
ani, acesta va fi acela la care proprietarul terenului a luat cunoştinţă despre modificarea
structurii construcţiei.
 În situaţia în care proprietarul terenului nu doreşte să pună capăt dreptului de superficie, va
putea solicita repunerea în situaţia anterioară, adică modificarea structurii construcţiei prin
aducerea acesteia la starea existentă în momentul constituirii superficiei.
 (În acest din urmă caz) Termenul de prescripţie de 3 ani nu începe să curgă decât după
expirarea duratei superficiei.
 Pe toată perioada cât este constituit dreptul de superficie, cursul prescripţiei este
suspendat, iar superficiarul va putea folosi construcţia în forma modificată.
d) Înstrăinarea dreptului de superficie:
 Dreptul de superficie este un drept patrimonial care există în mod independent în patrimoniul
titularului său şi care poate fi transmis de sine stătător, fără a fi necesar un acord în acest sens
din partea proprietarului terenului, deşi include în conţinutul său, ca dezmembrământ, folosinţa
terenului ce aparţine în proprietate altei persoane.
 Atât timp cât există construcţia, dreptul de folosinţă asupra terenului se poate înstrăina sau
ipoteca numai împreună cu dreptul de proprietate asupra construcţiei.
 Aceasta înseamnă că dreptul de folosinţă asupra terenului are caracter accesoriu în
raport cu proprietatea asupra construcţiei.
 Având în vedere că numai în cazul superficiei depline, dreptul de folosinţă asupra terenului, ca
accesoriu al acesteia, se poate înstrăina sau ipoteca numai împreună cu construcţia, rezultă că:
Atât timp cât construcţia nu este edificată, dreptul de superficie se poate înstrăina în forma sa
incipientă, prin transmiterea dr. de a construi împreună cu dr. de folosinţă asupra terenului.
 Nici în acest caz nu este necesar acordul proprietarului terenului la înstrăinare.
5. Apărarea dreptului de superficie.
 Dreptul de superficie, ca orice drept real principal, este opozabil erga omnes.
 Din această cauză, acţ. confesorie, prin care se apără orice dezmembrământ al dr. de
prop. privată, deci şi dr. de superficie, poate fi introdusă împotriva oricărei pers. care
împiedică exerc. acestui dr., chiar şi împotriva prop. terenului care a constituit superficia
 (În lipsa unei reglementări exprese) Doctrina: A considerat dr. de superficie ca imprescriptibil,
având în vedere că superficiarul era titularul dr. de prop. asupra construcţiei, iar perpetuitatea
dr. de prop. reclama carac. imprescriptibil al întregului drept complex a cărei componentă era.
 Deşi dreptul de superficie are caracter temporar, putând fi constituit pentru maxim 99 de ani,
acest caracter nu contravine caracterului imprescriptibil al acţiunii confesorii.
 Imprescriptibilitatea acestei acţiuni semnifică faptul că dr. de superficie poate fi apărat
pe toată durata sa de existenţă, neputându-se invoca faptul că a încetat prin neuz.
 Aceasta nu înseamnă că dreptul material la acţiunea prin care se apără dreptul de
superficie poate supravieţui dreptului subiectiv însuşi.
 Faptul că dreptul de superficie nu se stinge prin neuz, nu împiedică pierderea sa dacă o altă
persoană poate dovedi dobândirea prin uzucapiune fie a superficiei, fie atât a dreptului de
proprietate asupra terenului, cât şi asupra construcţiei care exista pe acest teren.
  Dacă, însă, construcţia a fost edificată de către o terţă persoană fără drept, se vor aplica
regulile care guvernează accesiunea imobiliară artificială (potrivit art. 596 C.c.)
 În consecinţă, deşi imprescriptibilă, similar revendicării, acţiunea va fi paralizată prin invocarea
de către o terţă persoană, a uzucapiunii.
 Dreptul de superficie se pierde, în acest caz, nu în mod direct, prin neuzul său de către
superficiar, ci în manieră indirectă, prin uzul exercitat de către o terţă persoană, dacă
sunt îndeplinite condiţiile uzucapiunii.
6. Încetarea superficiei.
 Art. 885 alin. (1) C.c. prevede că: Dr. reale se dobândesc doar prin intabularea în C.F., acest efect
constitutiv de dr. al intabulării a fost amânat prin art. 56 din L. nr. 71/2011 de punere în aplic. a
C. civ., astfel că ac. constitutiv de superficie încheiat în formă autentică va naşte valabil dr. de
superficie, iar înscrierea dr. de superficie în C.F., la fel ca şi în cazul altor dr. reale, nu va avea
decât efect de opozabilitate faţă de terţi.
 Drepturile reale se sting doar în momentul radierii lor din cartea funciară
 Radierea din C.F. a dr. de superficie poate fi cerută pentru una dintre cauzele prev. de art. 698 :
a. La expirarea termenului;
b. Prin consolidare, dacă terenul şi construcţia devin proprietatea aceleiaşi persoane;
c. Prin pieirea construcţiei, dacă există stipulaţie expresă în acest sens;
d. în alte cazuri prevăzute de lege.
a) Expirarea termenului:
 Radierea superficiei poate fi cerută oricând din momentul expirării duratei pentru care dreptul a
fost constituit.
> Ce se întâmplă în situaţia în care, deşi a ajuns la termen, partea interesată nu cere radierea superficiei din
C.F., având în vedere că dr. se stinge doar prin radiere, este oare posibilă supravieţuirea superficiei după
ce cauza de încetare şi-a produs efectele, adică o reînnoire tacită, în lipsa unui acord expres al părţilor de
reînnoire a convenţiei?
- (În opinia noastră) Reînnoirea superficiei trebuie să fie neapărat expresă şi să îmbrace forma autentică a
actului iniţial.
 Odată împlinit termenul pentru care a fost constituită superficia (deşi dr. nu s-a stins întrucât nu
a fost radiat din cartea C.F.), el nu mai poate fi exercitat de către superficiar.
 În orice moment ulterior împlinirii termenului, proprietarul terenului poate solicita
radierea dreptului din cartea funciară.
 Chiar dacă superficiarul nu solicită radierea dr. său din C.F. (prin art. 83 pct. 27 din L. nr. 71/2011
pentru punerea în aplic. a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.), s-a prev. posibilitatea radierii dr. din
C.F., la cererea pers. interesate, în situaţia expirării termenului, a decesului pers. F. superficiare
sau a încetării persoanei juridice, fără consimţământul autentic al titularului dreptului.
 În aceste condiţii, proprietarul va putea cere el însuşi radierea dreptului de superficie în
cazul în care este incidentă una dintre aceste situaţii, prin urmare şi atunci când
termenul pentru care a încetat superficia a expirat, iar superficiarul refuză să îşi dea
consimţământul pentru radiere.
 Împlinirea termenului ne apare astfel, mai mult o cauză de încetare a exercitării
dreptului de superficie, decât o cauză de încetare a dreptului însuşi.
 Încetarea dreptului de superficie nu este identică semantic cu stingerea dreptului de superficie:
- Încetarea dreptului de superficie are semnificaţia încetării exercitării dreptului de superficie; iar
- Stingerea dr. de superficie înseamnă dispariţia dr. din patri. titularului său şi se produce doar
prin radierea dr. din C.F.
 În situaţia în care superficiarul dobândeşte dreptul de a construi pe terenul proprietatea altei
persoane şi de a deveni proprietarul acestei construcţii pe durata pentru care dreptul de
superficie a fost constituit, în absenţa unei stipulaţii contrare, proprietarul terenului dobândeşte
dreptul de proprietate asupra construcţiei edificate de superficiar prin accesiune, cu obligaţia de
a plăti valoarea de circulaţie a acesteia de la data expirării termenului.
 În art. 699 alin. (2) C. civ. se prevede că atunci: Când construcţia nu exista în momentul
constituirii dreptului de superficie, iar valoarea acesteia este egală sau mai mare decât aceea a
terenului, proprietarul terenului poate cere obligarea constructorului să cumpere terenul la
valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă nu ar fi existat construcţia.
 Constructorul poate refuza să cumpere terenul dacă ridică, pe cheltuiala sa, construcţia
clădită pe teren şi repune terenul în situaţia anterioară.
 Este firesc ca, la încetarea termenului pentru care superficia a fost constituită, dacă proprietarul
terenului doreşte să dobândească proprietatea asupra construcţiei edificate de superficiar pe
terenul său, să îşi poată exercita acest drept.
 Expirarea termenului pentru care superficia a fost constituită este o cauză de încetare a dr. de
prop. al superficiarului asupra construcţiei, momentul stingerii dr. fiind cel al radierii sale din C.F.
 Prin expirarea termenului, calitatea de superficiar dispare, fiind înlocuită cu cea de
constructor sau autor al lucrării executate pe terenul altuia.
 Din această cauză, încetarea dr. de superficie în baza căruia superficiarul a deţinut
construcţia reclamă aplicarea regulilor accesiunii imobiliare artificiale, deşi construcţia a
fost edificată de către superficiar în baza dr. real care a fost constituit în favoarea sa.
 Dacă părţile nu convin ca superficiarul să rămână în continuare proprietar asupra construcţiei,
dobândind eventual şi prop. asupra terenului, sau dacă nu stipulează o reînnoire a superficiei.
 În concluzie: Dobândirea prop. asupra construcţiei de către prop. terenului, la expirarea
termenului, nu este obligatorie, părţile putând prev. o altă modalitate de echilibrare patri. .
 Proprietarul terenului poate ceda dreptul de a invoca accesiunea asupra construcţiei
unei terţe persoane, care va dobândi calitatea de superficiar.
 În situaţia în care proprietarul terenului optează să devină proprietar asupra construcţiei
edificate de superficiar, va fi obligat să îi plătească acestuia din urmă, valoarea de circulaţie a
construcţiei la data expirării termenului.
 Atunci când construcţia edificată de superficiar are, la expirarea termenului, o valoare egală sau
mai mare în raport cu cea a terenului, proprietarul terenului poate să nu opteze pentru
dobândirea proprietăţii asupra construcţiei şi să îi ceară superficiarului să cumpere terenul.
 Şi în acest caz, preţul este stabilit la valoarea de piaţă pe care o are terenul la expirarea
termenului, în condiţiile în care construcţia nu ar fi fost edificată.
 Constructorul poate refuza să cumpere terenul numai dacă ridică, pe cheltuiala sa, construcţia
edificată pe teren şi îl aduce în situaţia anterioară construirii.
 (Observăm că, în dreptul nostru) Cel care are prioritate în dobândirea prop. asupra întregului imobil, adică
atât asupra construcţiei, cât şi asupra terenului, este prop. terenului, acesta putându-l obliga pe
constructor să cumpere terenul numai dacă val. construcţiei este egală sau mai mare decât val. terenului.
 În cazul încetării superficiei prin expirarea termenului, vor primi aplicare dispoziţiile speciale ale
art. 699 C. civ.
 În art. 699 alin. (3) C. civ. este reglementată situaţia drepturilor constituite de superficiar
atunci când superficia încetează.
 Dezmembrămintele constituite de către superficiar asupra dr. său se sting la încetarea dr. de
superficie.
 Cu excepţia situaţiei în care: în actul constitutiv de superficie părţile nu au prevăzut
expres contrariul.
 Drepturile reale de garanţie constituite de superficiar asupra dreptului său continuă să existe
după încetarea superficiei, pe temeiul unei subrogaţii reale cu titlu particular.
 Astfel, ipotecile care reglementează dreptul de superficie se strămută asupra sumei de
bani plătite de proprietarul terenului şi care reprezintă contravaloarea construcţiei, sau
asupra materialelor rezultate din ridicarea construcţiei atunci când superficiarul nu
doreşte să cumpere terenul.
 OBSERVATIE: În urma subrogaţiei reale, ipotecile vor deveni mobiliare, fiind supuse unui
alt regim juridic.
> Daca constructorul consimte să cumpere terenul, ipoteca ce a fost constituită asupra superficiei
se extinde şi asupra terenului.
 În ceea ce priv. ipotecile constituite de nudul prop. asupra terenului în timpul existenţei
dr. de superficie, acestea nu se vor extinde şi asupra construcţiei în ipoteza în care, prin
accesiune, proprietarul terenului dobândeşte proprietatea asupra construcţiei.
> Daca constructorul consimte să dobândească proprietatea asupra terenului, ipoteca ce a fost
constituită de nudul proprietar asupra terenului se strămută asupra sumei de bani pe care o
primeşte proprietarul terenului ca echivalent valoric al acestuia.
 în acest caz suntem în prezenţa unei subrogaţii reale cu titlu particular, ipoteca imobiliară
constituită de nudul proprietar transformându-se într-o ipotecă mobiliară ce va purta asupra
sumei de bani ce constituie echivalentul valoric al terenului.
 Daca constructorul refuză să dobândească proprietatea asupra terenului şi îl aduce în situaţia
anterioară prin ridicarea construcţiei de pe teren, ipoteca se extinde asupra întregului teren.
b) Consolidarea dreptului de proprietate:
 Superficia încetează prin consolidarea dreptului de proprietate.
 Aceasta se produce atunci când proprietatea asupra construcţiei şi proprietatea asupra
terenului revin aceleiaşi persoane.
 În această situaţie:
- Fie superficiarul dobândeşte proprietatea asupra terenului;
- Fie proprietarul terenului dobândeşte proprietatea asupra construcţiei;
- Fie o terţă persoană dobândeşte atât proprietatea asupra terenului cât şi asupra construcţiei.
 Efectele încetării superficiei prin consolidare sunt prevăzute în art. 700 C. civ.
  Prin consolidare, proprietatea asupra construcţiei şi proprietatea asupra terenului revin
aceleiaşi persoane, care poate fi superficiarul, nudul proprietar sau un terţ.
 Legiuitorul nu distinge între situaţia în care consolidarea opereazăîn patrimoniul superficiarului
şi cea în care efectele sale se produc în patrimoniul proprietarul terenului sau al unui terţ.
 Aceasta înseamnă că aceeaşi obligaţie îi incumbă şi prop. terenului care dobândeşte
proprietatea asupra construcţiei, şi terţului care dobândeşte atât nuda prop. asupra
terenului cât şi dr. de superficie, deşi nu avut calitatea de părţi în acele acte.
 Dezmembrămintele nu vor putea fi menţinute pentru o durată mai mare decât cea pentru care
au fost constituite, fără a se depăşi termenul superficiei iniţiale.
 Ipotecile constituite de superficiar sau de nudul prop, se vor menţine, fiecare pt. obiectul pentru
care au fost constituite, fără a avea loc o extindere a obiectului lor cu privire la întregul imobil.
c) Pieirea construcţiei:
 Reprezintă o cauză de încetare a dreptului de superficie numai dacă există stipulaţie expresă în
acest sens.
 Acest fapt se explică prin constituirea dreptului de superficie pe o durată determinată,
astfel încât, până la expirarea termenului, superficiarul este în drept să îl exercite.
 Atunci când în actul de constituire a superficiei nu se prevede expres încetarea dreptului
prin pieirea construcţiei, superficiarul sau chiar proprietarul terenului vor putea reface
construcţia, iar dreptul va continua să existe până la expirarea termenului.
 În cazul unei superficii cu titlu oneros, în care superficiarul a dobândit proprietatea asupra unei
construcţii existente pe teren la data constituirii superficiei, în cazul pieirii construcţiei înainte de
încetarea dr. de superficie, superficiarul poate solicita prop. terenului refacerea construcţiei.
 Dacă superficiarul a dobândit o superficie incipientă, adică dr. de a construi pe terenul altuia, în
cazul pieirii construcţiei, superficiarul o va putea ridica din nou, pe cheltuiala sa, urmând ca, la
încetarea termenului, să se desocotească cu prop. terenului după regulile prev. de art. 699 C.c.
 Efectele încetării superficiei prin pieirea construcţiei sunt reglementate de art. 701 C. civ.
 Disp. primului alin. al art. 701 C.c. reglementează efectele pe care încetarea superficiei prin
pieirea construcţiei le produce în situaţia dr. reale constituite de superficiar, care grevează
superficia, iar cele din alineatul al doilea, în situaţia ipotecii constituite de proprietarul terenului.
 Superficiarul nu poate greva cu drepturi reale decât dreptul său de superficie,
 Dacă în actul constitutiv de superficie, existenţa superficiei a fost legată de existenţa
construcţiei, este firesc ca în cazul pieirii construcţiei să se stingă nu numai dreptul de
superficie, ci şi dreptul real care îl grevează, prin dispariţia obiectului acestui drept.
 Daca ipoteca a fost constituită de către nudul proprietar asupra terenului în perioada de
existenţă a superficiei, aceasta se va menţine în cazul încetării superficiei prin pieirea
construcţiei, deoarece în acel moment dreptul de proprietate asupra terenului se reîntregeşte.
 Folosinţa asupra terenului nu îşi mai găseşte justificarea ca prerogativă detaşată din
dreptul de proprietate, ci doar ca atribut al dreptului de proprietate reîntregit

⁴Dreptul de servitute
1. Noţiunea şi caracterele juridice ale dreptului de servitute.
1.1.Noţiunea de servitute.
 În doctrina de drept civil, dreptul de servitute este examinat:
> În sens larg: Deoarece conferă titularului fondului dominant beneficiul limitării exerciţiului
dreptului de proprietate asupra fondului aservit, precum şi posibilitatea exercitării unora dintre
prerogativele care intră în conţinutul juridic al acestui drept.
> În sens restrains: Se consideră că servituţi există numai atunci când titularul fondului dominant
exercită anumite prerogative din conţinutul juridic al dreptului de proprietate asupra fondului
aservit, fiind excluse limitările care provin din raporturile normale de vecinătate.
 Art. 755 alin. (1) C.c.: „Servitutea este sarcina care grevează un imobil, pentru uzul sau utilitatea
imobilului unui alt proprietar”.
 Definiţia servituţii în C.c. actual respectă tiparul definiţiei dreptului de servitute în C.c. anterior, care a fost
criticată în doctrină în primul rând pentru faptul că nu se referă la elementele esenţiale care configurează
dreptul de servitute ca dezmembrământ, ci dimpotrivă, folosindu-se de noţiunea de „sarcină“, are în
vedere doar latura pasivă a raportului juridic respectiv.
 Nici din actuala def. nu rezultă nat. jur. a sarcinii care grevează un imobil în fav. altui imobil, adică
nu se face trimitere la noţiunea de dezmembrământ şi nici nu se precizează că prerogativele
conferite prop. fondului dominant sunt stabilite prin titlul de constituire.
 În plus, utilizarea termenului „sarcină”, care are multiple semnificaţii, ne îndepărtează de
dezmembrământ, care este genul proxim al noţiunii de servitute.
 Definiţia trebuie să cuprindă prerogativele conferite titularului fondului dominant, iar nu
elementele care se referă doar la obligaţia corelativă.
 Definitie: „Dr. de servitute este dezmembrământul dr. de prop. priv. asupra unui imobil care are
calitatea de fond aservit, constituit în favoarea prop. unui imobil vecin, care are calitatea de
fond dominant, dezmembrământ cu caracter indivizibil, care conferă titularului fondului
dominant anumite prerogative, stabilite prin titlul de constituire, asupra fondului aservit.
 Imobilul în favoarea căruia se constituie servitutea este denumit fond dominant, iar cel care
suportă sarcina servituţii este denumit fond aservit.
 Aceste imobile trebuie să aparţină unor proprietari diferiţi, pentru că nimeni nu îşi poate
constitui o servitute asupra propriului său fond (neminem res sua servit).
 Servitutea nu poate fi constituită între coproprietari, în calitatea lor de titulari ai unei
cote-părţi din dreptul de proprietate.
 Înţelegerea lor cu privire la modul de folosire a bunului comun pe calea unui partaj de
folosinţă nu echivalează cu constituirea unui dezmembrământ al dr. de prop. privată.
 Prin urmare, existenţa a două imobile diferite este condiţia premisă pentru existenţa unui
drept de servitute.
 Cele două imobile nu trebuie să fie neapărat învecinate, ci într-o proximitate mediată,
care să permită uzul sau utilitatea imobilului ce constituie fondul dominant.
 (Fiind un dezmembrământ al dr. de prop.) Dr. de servitute presupune un transfer de prerogative din
conţinutul juridic al dr. de proprietate asupra fondului aservit către titularul fondului dominant.
 Exercitarea acestor atribute este, în toate cazurile, parţială, în sensul că prop. fondului
aservit nu va putea rămâne doar cu nuda prop., fiindcă atunci când întreaga posesie şi
 întreaga folosinţă vor fi transmise, prin act juridic, proprietarului fondului dominant, ne
vom găsi în prezenţa altui dezmembrământ, nicidecum a unui drept de servitute.
 Servitutea nu poate fi constituită decât pentru a permite uzul sau utilitatea fondului dominant.
 Utilitatea presupune asigurarea destinaţiei economice a fondului dominant sau poate
consta într-o sporire a confortului acestuia.
 Servituţile nu trebuie confundate cu limitele L. în exercitarea dr. de prop. în rap. de vecinătate.
 Conţinutul şi sfera limitării exerciţiului proprietăţii este determinat, în acest ultim caz, de
către lege (art. 602-630 C.c.), nu se constituie pe cale convenţională.
 Părţile nu sunt obligate să convină, prin act juridic, la o limitare a proprietăţii pentru a fi
posibilă convieţuirea lor în vecinătate.
 Servitutea poate avea caracter reciproc, atunci când ambele fonduri au atât calitatea de fond
dominant cât şi de fond aservit.
 Fiind un drept asupra unui imobil ce aparţine altei persoane, dreptul de servitute nu poate fi
dezmembrat şi nici grevat la rândul său de o altă servitute.
1.2.Caracterele juridice al dreptului de servitute.
 Din definiţia dreptului de servitute, arătată mai sus, se desprind următoarele caractere juridice:
a) Dreptul de servitute este un dezmembrământ al dreptului de proprietate privată :
 Dreptul de servitute este un drept real principal, rezultat din dezmembrarea proprietăţii, un
drept real asupra unui imobil al altuia.
 Numai în măsura în care are loc dezmembrarea se poate vorbi de un veritabil drept de servitute.
b) Dreptul de servitute are ca obiect un imobil prin natura sa:
 Aceasta înseamnă că B. imobile prin destinaţie nu pot forma obiectul unui dr. de servitute.
 Exercitarea servituţii este posibilă numai asupra bunurilor corporale, imobile prin natura lor.
 Un B. mobil, corporal sau incorp., nu poate fi obiect de servitute, la fel cum nu se poate
constitui o servitute asupra unei universalităţi de fapt, cum este un fond de comerţ
 Acest fapt nu exclude posibilitatea constituirii unor servituţi asupra unor bunuri imobile
ce compun acea universalitate.
c) Dreptul de servitute presupune existenţa a cel puţin două imobile în proximitate, aparţinând
unor proprietari diferiţi:
 Acest drept care se naşte prin dezmembrarea dreptului de proprietate asupra unui imobil prin
natura sa, impune cu necesitate un al doilea imobil prin natura sa, pentru uzul şi utilitatea în
vederea căruia s-a născut dezmembrământul.
 În ceea ce priveşte noţiunea de „vecinătate“, aceasta are un sens larg deoarece nu se reduce la
proximitatea imediată, ci include şi ideea de proximitate mediată.
 Prin urmare, nu este neapărat necesar ca imobilele între care se stabileşte dreptul de
servitute să aibă un hotar comun.
o D.E.: Servitutea de apeduct se poate stabili în favoarea unui fond dominant şi poate
apăsa asupra mai multor imobile aservite, dintre care numai unul are hotar comun cu
fondul dominant.
 Se impune precizarea că proximitatea imediată trebuie înţeleasă şi acceptată în limite
rezonabile, adică imobilele să nu fie prea îndepărtate.
 Apoi, relaţia de servitute se poate stabili şi între trei sau mai multe imobile vecine.
 o D.E.: În cazul servituţilor de trecere şi de apeduct, unde pot fi întâlnite mai multe fonduri
dominante şi mai multe fonduri aservite.
 In materia servituţilor, prin aplicarea regulii nemini res sua servit, este de neconceput ca acest
dezmembrământ să existe între 2 fonduri care aparţin aceluiaşi proprietar.
 Când prop. celor 2 imobile a creat aparenţa unei servituţi între cele 2 fonduri, în
realitate, este vorba de exercitarea unor prerogative ale dr. de prop., iar nu de un jus in
re aliena.
 Atunci când pers. respectivă este prop. exclusiv al unui fond şi coprop. al celuilalt fond,
sau chiar în situaţia în care prop. fondului aservit a dobândit nuda prop. asupra fondului
dominant, nu se mai poate aplica regula nemini res sua servit, deoarece aceasta impune,
în mod necesar, existenţa unui dr. de prop. exclusivă a titularului asupra celor 2 imobile.
d) Dreptul de servitute este un accesoriu al dreptului de proprietate asupra fondului dominant :
 Dreptul de servitute se constituie pentru uzul şi utilitatea unui imobil, ceea ce înseamnă că are
caracter accesoriu.
 Prin urmare, dreptul de servitute urmează soarta juridică a dreptului de proprietate
asupra fondului dominant, astfel că nu va putea fi urmărit sau ipotecat decât împreună
cu dreptul de proprietate asupra fondului dominant.
 Servitutea se transmite odată cu fondul, chiar dacă nu s-a făcut o asemenea menţiune în actul
de înstrăinare.
 Transmiterea dr. de prop. asupra fondului aservit sau a dr. de uzufruct către o altă persoană, nu
poate determina stingerea dreptului de servitute, astfel că dobânditorul va primi (potrivit
principiului nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet) , un drept de proprietate
parţial dezmembrat, fiind obligat să respecte dreptul de servitute care grevează fondul aservit.
 Dreptul de servitute, constituit în mod valabil prin convenţia părţilor, este un drept real care se
caracterizează prin opozabilitate erga omnes, astfel că va trebui respectat de către terţii
dobânditori ai imobilului ce reprezintă fondul aservit, care nu pot pretinde exerciţiul complet al
dreptului de proprietate.
e) Conţinutul juridic al dreptului de servitute nu este predeterminat prin lege, ci este stabilit
chiar prin titlul de constituire a servituţii.
 (Într-adevăr) Conţinutul dreptului de servitute este lăsat la latitudinea părţilor, care vor stabili,
prin actul juridic de constituire, prerogativele care intră în acest dezmembrământ.
 Dreptul de servitute include în conţinutul său:
- Atributul posesiei, dar limitat la partea din fondul aservit asupra căruia apasă efectiv acest
dezmembrământ.
- (Apoi) Dreptul de a utiliza o parte din fondul aservit, ba chiar şi o parte din prerogativa
dispoziţiei materiale asupra fondului aservit.
f) Dreptul de servitute are caracter perpetuu:
 Deoarece dreptul de servitute este legat de dreptul de proprietate, împrumută de la acesta
caracterul de perpetuitate.
> În doctrina de dr. civ. s-a făcut totdeauna distincţie între carac. perpetuu al dr. de prop. şi carac.
perpetuu al dr. de servitute, precizându-se că:
- Dr. de prop. este perpetuu prin esenţa sa.
  Deoarece acest carac. durează atât timp cât există bunul care formează obiectul dr. său.
- Servitutea este perpetuă numai prin natura sa.
 Deoarece ea durează cât timp există nu numai fondul dominant, ci şi fondul aservit, şi
numai în măsura în care nu intervine o altă cauză de stingere a acestui dezmembrământ.
 Deoarece servitutea este perpetuă numai prin natura sa, părţile pot stabili prin actul constitutiv
al acesteia, faptul că ea se constituie doar pe o perioada limitată de timp.
 Atunci când părţile au prevăzut o perioadă scurtă de timp pentru exercitarea
dezmembrământului, este posibil ca intenţia lor reală să fi fost aceea de a crea o
obligaţie pers., adică de a crea un avantaj exclusiv prop. actual al fondului dominant.
g) Dreptul de servitute este indivizibil:
 Dr. de servitute profită întregului fond dominant şi apasă asupra întregului fond aservit.
 Aceasta înseamnă că servitutea are un caracter indivizibil.
 Din această cauză este necesar consimţământul tuturor coproprietarilor
fondului aservit în momentul constituirii dreptului de servitute prin act juridic.
 În practica judiciară s-a decis că: Nu este necesar acordul tuturor coproprietarilor
fondului dominant pentru naşterea dr. de servitute, deoarece actul de constituire
profită tuturor, astfel că este suficient consimţământul coproprietarului care l-a încheiat
 Atunci când a avut loc partajul fondului dominant, servitutea se va păstra în favoarea aceluia
dintre coproprietari care a primit în natură întreg imobilul sau o parte determinată din acesta.
 Soluţia este expres prev. în art. 769 C.c., potrivit căruia:
1) Dacă fondul dominant se împarte, servitutea va putea fi exercitată pentru uzul şi utilitatea
fiecărei părţi, fără ca situaţia fondului aservit să poată fi agravată.
2) Dacă fondul aservit se împarte, servitutea se poate exercita, pentru uzul şi utilitatea fondului
dominant, pe toate părţile rezultate din împărţire, sub rezerva prev. art. 768”, adică fără a
se agrava situaţia fondului aservit.
2. Clasificarea servituţilor.
 Servituţile se pot clasifica în sens larg:
În funcţie de conţinutul lor juridic, în următoar. diviziuni:
a) Servituţi care sunt doar modalităţi de limitare a exercitării dreptului de proprietate privată
imobiliară în raporturile de vecinătate;
b) Servituţi care permit titularului fondului dominant să-şi lărgească sfera de exercitare a dr.
său cu limitarea corespunzătoare a exercitării dr. proprietarului asupra fondului aservit;
c) Servituţi care permit titularului fondului dominant să exercite parţial anumite prerogative
din conţinutul juridic al dreptului de proprietate asupra fondului aservit.
În funcţie de caracterul raporturilor dintre cele două fonduri, servituţile se împart în:
a) Servituţi cu caracter unilateral: Sunt cele în care un imobil are doar calitatea de fond
dominant, în timp ce celălalt are calitatea doar de fond aservit
b) Servituţi cu caracter bilateral: Sunt cele în care fiecare dintre imobile este atât fond
dominant cât şi fond aservit
În funcţie de natura fondului dominant, servituţile de clasifică în:
a) Servituţi urbane: Sunt constituite în favoarea construcţiilor.
b) Servituţi rurale: Sunt cele constituite în favoarea terenurilor.
  Distincţia este lipsită de relevanţă pe planul efectelor jur. ale celor 2 tipuri de servituţi.
C. civ. face deosebirea între:
a) Servituţile aparente şi neaparente;
b) Servituţile continue şi necontinue;
c) Servituţile pozitive şi cele negative.
2.1.Servituţi aparente şi neaparente.
 Împărţirea servituţilor în aparente şi neaparente se întemeiază pe criteriul manifestării lor prin
semne exterioare.
 Servituţile aparente: Sunt acele servituţi a căror existenţă este vizibilă prin semne exterioare.
o D.E.: O uşă, o fereastră, un apeduct.
 Enumerarea L. a semnelor care indică prezenţa servituţii nu este decât exemplificativă.
 La acestea se pot adăuga şi altele: O cărare, un canal, o plantaţie etc.
 Semnele trebuie să fie permanente şi neechivoce, adică să nu lase nici o îndoială asupra
caracterului şi întinderii dreptului.
 Servituţile neaparente: Sunt acelea a căror existenţă nu rezultă din semne exterioare.
 L. dă ca exe. servitutea de a nu construi ori de a nu construi peste o anumită înălţime.
 De regulă, servituţile negative sunt neaparente, deoarece presupun abstenţiuni
concrete.
o D.E.: Abţinerea de a exercita un anume drept, ca edificarea unei construcţii pe
propriul fond sau de a construi peste o anumită înălţime.
 Confirmarea existenţei acestor servituţi este posibilă numai prin titlul de constituire a
servituţii.
 În literatura juridică s-a menţionat rolul circumstanţelor de fapt în stabilirea caracterului aparent
sau neaparent al servituţilor.
 Astfel, aceeaşi servitute poate fi, în raport de împrejurări, ori aparentă, ori neaparentă.
o D.E.: În cazul servituţii de apeduct, dacă apeductul este la suprafaţa solului,
servitutea este aparentă, iar dacă este îngropat în pământ, servitutea este
neaparentă.
2.2.Servituţi continue şi necontinue.
 În funcţie de modul de exercitare, servituţile sunt de două feluri, şi anume: (art. 761 C.c.)
 Servituţile continue: Sunt acelea al căror exerciţiu este sau poate fi continuu fără a fi necesar
faptul actual al omului, cum ar fi servitutea de vedere ori servitutea de a nu construi.
 Servituţile necontinue: Sunt acelea pentru a căror existenţă este necesar faptul actual al omului,
cum ar fi servitutea de trecere cu piciorul ori cu mijloace de transport.
 Contrar denumirii, servituţile continue nu presupun acte succesive şi repetate, ci doar
posibilitatea titularului de a săvârşi asemenea activitate oricând consideră necesar.
 Din moment ce există, servitutea continuă se exercită singură, fără intervenţia omului.
 Servitutea continuă, rămâne continuă chiar atunci când exerciţiul este întrerupt un timp mai
lung sau mai scurt.
 Astfel, servitutea de vedere este continuă cu toate că exerciţiul ei ar fi pentru un timp
întrerupt prin închiderea unui oblon.
 Spre deosebire de servitutea continuă, cea necontinuă presupune faptul actual al titularului său,
adică exercitarea sa continuă şi actuală.
 Caracterul necontinuu se păstrează chiar dacă au fost efectuate lucrări aparente pentru a
permite exerciţiului său.
o D.E.: Servitutea de trecere nu încetează a fi necontinuă prin faptul că devine aparentă
printr-o poartăşi un drum individualizat pentru a înlesni trecerea.
 (Aşa cum s-a arătat în literatura juridică) Ideea de continuitate nu trebuie absolutizată.
 Caracterul actual sau continuu al activităţii titularului fondului dominant există în
măsura în care servitutea este exercitată în mod normal, cu intermitenţe fireşti, impuse
de conţinutul unei asemenea servituţi, precum şi de împrejurările de fapt.
 S-a afirmat că între cele 2 tipuri de servituţi există un raport de contrarietate, iar nu de
contradicţie, având în vedere că o servitute se poate exercita:
- Fie obiectiv, adică fără faptul actual al omului.
- Fie se poate exercita numai prin faptul actual al omului.
 Unele servituţi devin continue numai după executarea unor activităţi concrete din partea
omului, odată cu finalizarea acestora.
 Odată obiectivată, servitutea continuă va exista fără intervenţia omului.
 In schimb, o servitute necontinuă, chiar dacă ar fi exercitată permanent, iar nu cu intermitenţe,
chiar normale în raport cu natura bunului, nu va putea deveni niciodată continuă, deoarece nu
se va îndeplini condiţia esenţială de a se putea exercita singură, fără intervenţia omului.
2.3.Servituţi pozitive şi negative.
 Servituţile positive: Sunt acelea prin care proprietarul fondului dominant exercită o parte din
prerogativele dreptului de proprietate asupra fondului aservit (cum ar fi servitutea de trecere).
 Servituţile negative: Sunt acelea prin care prop. fondului aservit este obligat să se abţină de la
exercitarea unora dintre prerogativele dr. său de prop., cum ar fi servitutea de a nu construi”.
 Specific servituţilor pozitive este faptul că: Titularul lor exercită în mod direct acte de folosinţă
asupra fondului aservit, preluând o parte din prerogativele dr. de prop. al titularului acestui fond
o Servitutea de trecere, servitutea de a lua apă de pe fondul vecin, servitutea de vedere
sunt exemple de servituţi pozitive.
 Spre deosebire de servituţile pozitive, servituţile negative sunt limitări convenţionale ale
dreptului de proprietate, restricţii pentru asigurarea uzului sau utilităţii fondului dominant.
 Clasificarea servituţilor în pozitive şi negative este importanta, deoarece:
> Prin uzucapiune extratabulară pot fi dobândite numai servituţile positive;
> Prin uzucapiune tabulară pot fi dobândite atât servituţile pozitive cât şi cele negative.
 (În raport cu vechea reglementare) După izvorul lor, servituţile au fost împărţite în: Servituţi naturale,
legale şi servituţi stabilite prin faptul omului.
 Legiuitorul actual nu a considerat că servituţile naturale şi legale stabilite în C. civ. din 1864 sunt
veritabile dezmembrăminte ale dreptului de proprietate şi, receptiv la criticile formulate de
doctrină, le-a calificat ca limite legale ale dreptului de proprietate.
 Astfel, în reglementarea actuală, singurele servituţi sunt cele stabilite prin fapta omului.
 În raport cu fiecare criteriu, o servitute stabilită prin faptul omului poate fi:
- Pozitivă sau negativă;
- Urbană sau rurală;
- Continuă sau necontinuă;
- Aparentă sau neaparentă.
3. Constituirea dreptului de servitude.
 Servitutea fiind o modificare a prop., numai faptul sau voinţa omului poate să o stabilească.
 Aceasta înseamnă că singurele şi adevă. servituţi sunt numai acelea care iau naştere prin faptul
sau voinţa omului, căci numai prin ele se modifică regimul prop. şi se derogă de la dr. comun.
 Art. 756 C.c.: Servituţile se pot constitui în temeiul unui act juridic sau prin uzucapiune.
 Servituţile stabilite prin destinaţia proprietarului nu mai reprezintă un mod de
dobândire a servituţilor în actuala reglementare.
3.1.Dobândirea servituţii prin act juridic.
 Persoanele care pot constitui o servitute prin act juridic nu sunt arătate expres de lege.
 Această problemă a fost soluţionată prin interpretarea dispoziţiilor art. 628 C.c. din 1864, din
care rezultă că: Doar proprietarul fondului aservit poate constitui o servitute.
 Aceasta înseamnă că un drept de servitute nu se poate realiza de către persoanele care
sunt simpli posesori, uzufructuari sau detentori precari ai fondului aservit.
 În doctrina mai veche, s-a arătat în mod judicios că servitutea poate fi constituită nu
numai de către proprietar, dar şi de un mandatar al său, investit cu o procură specială,
iar nu şi de către un administrator al bunurilor altuia sau un mandatar legal.
 Creditorul ipotecar nu poate constitui o servitute în folosul fondului care este ipotecat, deoarece
drepturile reale sunt temporare şi nu pot procura acelora care le au nici interesul şi nici calitatea
de a putea obţine un drept de servitute menit să folosească numai fondul.
 Apoi, coproprietarul nu poate să dobândească o servitute pentru întregul fond, fiindcă el
are numai o parte din imobil.
 Servituţile constituite de către incapabili, fără îndeplinirea formelor prescrise de lege
pentru înstrăinarea bunurilor lor, vor putea fi anulate pentru lipsă de forme,
independent de orice leziune, ei fiind lezaţi prin simpla împrejurare că nu s-au folosit de
garanţiile prescrise de lege.
 Proprietarul unui imobil ipotecat are dreptul de a constitui o servitute asupra acestui fond,
deoarece ipoteca nu ridică proprietarului dreptul de dispoziţie.
 În astfel de situaţii, creditorii ipotecari pot, chiar înainte de termen, să ceară plata
creanţei lor, dacă prin constituirea acestei servituţi, val. fondului ipotecat s-ar deprecia.
 S-ar cere chiar anularea servituţii, printr-o acţiune pauliană în caz de fraudă.
 În asemenea cazuri, debitorul este decăzut din termenul stabilit pentru plata datoriei.
 Dreptul de a constitui o servitute îl are şi titularul unui drept de proprietate rezolubilă sau
anulabilă, dar, în astfel de cazuri, această sarcină va fi desfiinţată prin rezolvirea dreptului
constituitorului (potrivit principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis).
 Dacă fondul aservit aparţine mai multor proprietari, pentru valabilitatea dreptului de servitute
se cere consimţământul tuturor, iar dacă imobilul este bun comun, este necesar consimţământul
expres al ambilor soţi, dacă sunt supuşi regimului matrimonial al comunităţii legale.
  Proprietarul fondului aservit poate consimţi la naşterea unei servituţi chiar dacă imobilul
este grevat cu alte servituţi, cu condiţia ca noua servitute creată să nu stânjenească
exercitarea servituţilor înfiinţate anterior.
> C. civ. actual nu prev. o limită în libertatea de constituire a dr. de servitute, aşa cum rezulta din art. 620
alin. (1) C.c. din 1864, în care se arăta că: Este iertat proprietarilo a stabili pe proprietăţile lor sau în folosul
prop. lor, orice servitute vor găsi de cuviinţă, pe cât timp aceste servituţi nu vor impune pers. prop.
fondului servient obligaţia unui fapt pers. şi pe cât timp aceste servituţi nu vor fi contrarii ordinii pub.
 Orice drept de servitute profită titularului fondului dominant, în calitate de proprietar, fiindcă
servitutea este de natură a spori utilitatea fondului.
> Disp. art. citat mai sus reiau prev. art. 5 din acelaşi Cod, potrivit cărora: Nu se poate deroga prin convenţii
sau disp. particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri.
 (Apoi) Precizarea că servitutea trebuie să apese asupra unui imobil, iar nu asupra unei persoane,
demonstrează grija legiuitorului nostru de a împiedica stabilirea de servicii personale cu caracter
perpetuu, caracteristice dreptului feudal.
 (Cu toate acestea) Nimic nu poate împiedica pe titularul fondului aservit să-şi asume unele
obligaţii personale cu caracter pozitiv faţă de titularul fondului dominant, între părţi
născându-se raporturi civile obligaţionale.
 Prop. fondului aservit îşi poate asuma şi obligatii de a face, propter rem (cum sunt cele
reglementate de art. 759 C.c.), fără însă a se depăşi limitele principiului libertăţii de
constituire a servituţilor, din moment ce asemenea clauze nu vor fi contrare ordinii pub.
 Limitele referitoare la ordinea publică şi la faptul că servitutea apasă asupra unui imobil, iar nu
asupra unei persoane, sunt de maximă generalitate, comune tuturor servituţilor, atât celor
constituite prin act juridic, cât şi celor constituite prin uzucapiune.
 Constituirea dreptului de servitute trebuie justificată de uzul sau utilitatea fondului dominant.
 Utilitatea rezultă din destinaţia economică a B. sau din sporirea confortului acestuia.
 (Pentru prima dată în reglementarea actuala) Este posibilă constituirea servituţii în vederea unei
utilităţi viitoare a fondului dominant.
 În această situaţie: Servitutea nu se poate constitui decât prin act juridic, convenţie sau
testament, iar nu şi prin uzucapiune, deoarece nu se exercită încă o posesie actuală a
dreptului de servitute.
 De pildă: Se poate constitui o astfel de servitute în situaţia în care proprietarul fondului
aservit îşi asumă sarcina de a nu construi peste o anumită înălţime, în aşa fel încât
titularul fondul dominant să aibă un confort sporit al propriului său fond, de pildă, să nu
i se restricţioneze accesul la lumină.
 Constituirea servituţilor prin act jur. înseamnă naşterea acestora prin convenţie sau testament.
 Orice servitute, indiferent de natura ei, poate fi constituită prin act juridic.
 Proprietarul fondului dominant trebuie să aibă capacitatea de a dobândi; iar
 Proprietarul fondului aservit trebuie să aibă capacitatea de a înstrăina.
 În ceea ce priveşte contractul constitutiv de servitute, acesta poate fi oneros sau cu titlu gratuit,
iar pentru a fi valabil trebuie ca cei doi proprietari, sau reprezentanţii lor, să-şi exprime
consimţământul valabil pentru crearea dezmembrământului respectiv.
 Odată cu intrarea în vig. a actualului C.c., potrivit art. 1.244, orice dr. real:
- Fie un dr. de prop.;
- Fie un dezmembrământ al său.
 Se constituie sau se transmite numai prin act juridic încheiat în formă autentică, sub
sancţiunea nulităţii absolute.
 De altfel, forma autentică a actului este cerută şi pentru înscrierea în C.F. a actului juridic
constitutiv de servitute.
 În sistemul C.F., dr. reale se înscriu în C.F., efectul acestei înscrieri fiind constitutiv de drept
numai după definitivarea lucrărilor cadastrale la nivelul fiecărei U.A.-T., dată până la care
înscrierea în C.F. are doar rol de opozabilitate faţă de terţi.
 Este posibilă aplicarea mecanismului stipulaţiei pentru altul pentru naşterea unei servituţii
convenţionale, deoarece această operaţiune triunghiulară reprezintă o instituţie juridică
complexă, care poate fi aplicată pentru naşterea unor dezmembrăminte ale dr. de prop. privată.
 Din analiza raporturilor juridice care se nasc între participanţii la stipulaţia pentru altul, se
constată că mecanismul acesteia poate fi aplicat doar dacă terţul beneficiar are calitatea de
proprietar al fondului dominant, care este în proximitate cu imobilul promitentului, imobil care
devine fond aservit prin simplul raport juridic dintre stipulant şi promitent, contract pe care se
grevează angajamentul unilateral al promitentului.
 Numai dacă promitentul şi terţul beneficiar sunt prop. imob. în proximitate se va putea
naşte, prin acordul dintre stipulant şi promitent, un dr. direct şi nemijlocit de servitute.
 Promitentul se obligă faţă de stipulant să suporte dezmembrarea fondului său.
 (De remarcat) Promitentul nu poate avea calitatea de titular al imobilului fond dominant,
deoarece aceasta ar însemna că o persoană străină de contract, cum este terţul beneficiar, să fie
obligată să suporte o servitute la constituirea căreia nu a luat parte.
 O terţă pers., total străină de un contr., poate să dobândească direct şi nemijlocit doar
dr., iar nu şi oblig. de a suporta dezmembrarea sau limitarea prerogativelor fondului său.
 Deşi stipulantul are dr. de a revoca dr. terţului beneficiar până la momentul acceptării
dreptului de servitute de către acesta, stipulaţia pentru altul nu poate fi fundamentată
pe ideea de ofertă, fiindcă această teorie nu poate fi admisă deoarece nu este în măsură
să explice din ce cauză dr. terţului beneficiar se naşte direct şi nemijlocit împotriva
promitentului şi nici de ce acceptarea terţului beneficiar are doar efect declarativ.
 Explicaţia posibilităţii dreptului de revocare a dreptului de servitute până la momentul acceptării de către
terţi, trebuie căutată şi găsită în raporturile juridice exterioare stipulaţiei pentru altul.
 (Într-adevăr) Stipulantul are un interes legitim atunci când recurge la stipulaţia pentru
altul, în sensul că este dator cu o anumită prestaţie faţă de terţ ori urmăreşte să-i facă o
donaţie ori să-i parvină un avantaj.
 În lit. jur. s-a subliniat că: Este posibil ca până la acceptarea dreptului de către terţ să treacă un
interval de timp, iar scopul urmărit de stipulant să nu mai fie actual, astfel că trebuie să se
admită posibilitatea pentru stipulant de a revoca dreptul creat în folosul terţului, până în
momentul în care acesta din urmă îşi manifestă voinţa în sensul de a-i da eficacitate.
 Dreptul de servitute: Se poate constitui prin testament, în cazul în care testatorul transmite
către legatari diferiţi imobile învecinate şi prevede o servitute în sarcina unuia dintre imobile
pentru uzul şi utilitatea celuilalt imobil.
3.2.Dobândirea servituţii prin uzucapiune.
a) Uzucapiunea dreptului de servitute potrivit Codului civil din 1864 :
 În Codul civil din 1864 era posibilă dobândirea prin uzucapiunea de lungă durată, de 30 de ani,
doar a servituţilor continue şi aparente.
> Art. 623 C.c. din 1864 prevedea că: Servituţile continue şi aparente se dobândesc prin titlu sau
prin posesiunea de 30 de ani; iar
> Art. 624 din aceeaşi reglementare: Servituţile continue neaparente şi servituţile necontinue şi
neaparente nu se pot stabili decât prin titluri.
 Observatie: O servitute exercitată fără faptul actual al omului este totuşi continuă numai dacă,
altădată (în trecut), stabilirea ei a necesitat o anumită activitate concretă, aparentă.
o D.E.: Montarea unei streşini, confecţionarea şi plantarea în sol a unei rigole, construirea
unei ferestre în zid etc.
 Dar cea mai importantă precizare este că această lucrare, odată efectuată nu mai
necesită în viitor acte repetate de posesie, pentru că avantajul care se desprinde dintr-o
asemenea servitute este curgerea continuă, zi şi noapte, pe parcursul a cel puţin 30 de
ani a apei, streşinii, izvorului, luminii etc., fără faptul actual al omului.
 (Altfel spus) Odată ce au fost stabilite aceste lucrări exterioare, fixate în teren, servitutea va
căpăta caracter obiectiv, se derulează ca fapt juridic complex, fiind vorba de existenţa unei
posesii specifice, atipice, ca acţiune omenească, reunită cu un fapt natural, adică trecerea unui
anumit interval de timp prevăzut de lege.
 Terminarea acestor lucrări creatoare de aparenţă reprezintă momentul esenţial de la care
începe să curgă uzucapiunea servituţilor continue.
 Lucrările aparente permit titularului fondului dominant posibilitatea de a se folosi
oricând de servitutea respectivă, chiar cu intermitenţe anormale.
 Numai concepute în acest fel, servituţile continue nu mai au trebuinţă de faptul actual al
omului, pentru că numai săvârşirea acestor lucrări destinate a înlesni curgerea continuă
a acestor servituţi, asigură autoexercitarea acestora.
 Spre deosebire de continuitatea care se cere la dobândirea prin prescripţie achizitivă a dreptului
de proprietate ori a dreptului de uzufruct (unde posesia trebuie să fie exercitată în toate cazurile
şi în toate momentele, fără intervale anormale), continuitatea posesiei servituţilor continue
(dimpotrivă), are un caracter obiectiv, deoarece nu se cer condiţiile posesiei utile prevăzute de
art. 1847 şi urm. C.c. din 1864.
 (Nu putem vorbi nici despre discontinuitate, intervale anormale de exerciţiu al posesiei) Astfel că
nu se iau în seamă perioadele mari de timp de neexercitare a servituţii (bineînţeles, cu excepţia
abandonării servituţii, din moment ce nu este nevoie de faptul actual al omului).
 Exerciţiul servituţilor continue nu impune săvârşirea unor acte repetate şi succesive din partea
posesorului, aşa cum se cere în cazul unei posesii utile precum şi în cazul servituţilor necontinue,
ci doar posibilitatea continuă de a săvârşi astfel de acte.
 Dacă acceptăm că servituţile continue se pot exercita şi singure, nu se mai poate pretinde
îndeplinirea condiţiilor posesiei utile prevăzute de art. 1847 C.c. din 1864, mai ales că este
prezumată posibilitatea continuă de a săvârşi acte repetate şi succesive.
 Dacă o servitute necontinuă îndeplineşte toate condiţiile unei posesii utile, potrivit art. 1847 C.c.
din 1864, acest lucru este lipsit de orice semnificaţie juridică din punct de vedere al dobândirii
dreptului de servitute prin uzucapiune.
 O servitute necontinuă care este exercitată cu intermitenţe normale, fireşti, potrivit
naturii lucrului, nu devine continuă dacă este constituită pe bază de titlu sau destinaţia
proprietarului, dar rămâne necontinuă.
 Dacă nu s-ar exercita o posesie utilă, servitutea nu ar rămâne nici măcar necontinuă, iar dacă se
exercită de către titular prin acte repetate, înseamnă că, d.p.v. logic, nu poate deveni continuă.
 Servituţile necontinue sunt, viciate fiindcă nu pot deveni continue şi publice.
 Atunci când posesorul face acte de folosinţă normală, adică la intervalele în care le-ar
face şi proprietarul, acest lucru, adevărat pentru uzucapiunea proprietăţii şi a
uzufructului, nu va avea nicio relevanţă juridică pentru uzucapiunea servituţilor
necontinue pentru că nici faptul actual al omului nu este necesar să existe, întrucât aici
nu se cere exercitarea folosinţei, ci doar posibilitatea exercitării acesteia.
 Intervalele normale sau anormale de exercitare nu produc nici o consecinţă juridică din
moment ce nu se cere dovada exercitării actuale, în concret, a folosinţei servituţii.
 Având în vedere că uzucapiunea servituţilor necontinue nu este recunoscută de legiuitorul C.c.
din 1864, suntem oblig. să acceptăm existenţa unei prezumţii de precaritate a actelor de posesie
exercitate de titularul fondului dominant, prin simpla îngăduinţă a prop. fondului învecinat.
 Legiuitorul nu a reglementat uzucapiunea servituţilor necontinue şi neaparente, deoarece:
> (în primul rând) S-a observat că numai exercitarea şi aparenţa servituţilor continue şi aparente pe o
perioadă de timp de 30 de ani atrage atenţia prop. expus să-şi vadă exerciţiul dr. său micşorat prin
aparenţa unei servituţi care să îi greveze proprietatea şi continuitatea.
 O servitute care nu este continuă, nu poate înfăţişa prin exteriorizarea exerciţiului ei, o posesie
continuă, continuitatea fiind condiţia esenţială pentru ca posesiunea de lungă durată să ducă la
dobândirea servituţii.
 Excepţie de la imposibilitatea uzucapiunii servituţilor necontinue şi neaparente: Este atunci când
servitutea respectivă este accesorie unei servituţi continue şi aparente, care a fost dobândită, la
rândul ei, prin prescripţie achizitivă.
 Dar această excepţie se explică pe temeiul regulilor accesorialităţii.
 Pentru ca o servitute să fie dobândită prin uzucapiune este absolut necesar să se poată exercita
singură, adică fără intervenţia titularului ei.
 Servituţile necontinue şi neaparente nu se pot transforma în servituţi continue şi aparente,
fiindcă nu se pot exercita fără faptul actual al omului, fără acte de folosinţă repetate, cu
intermitenţe potrivit naturii lucrurilor.
> (În al doilea rand) Exercitarea faptică a servituţilor necontinue şi neaparente prezumă că acestea nu sunt
altceva decât rezultatul unor relaţii normale, fireşti, de bună vecinătate, între cele două părţi, iar nu
expresia unui animus domini constitutiv de posesie.
 Dacă servituţile necontinue şi neaparente s-ar dobândi prin prescripţie achizitivă, s-ar
compromite grav raporturile de vecinătate.
b) Uzucapiunea dreptului de servitute potrivit Codului civil în vigoare .
 Actualul C. civ. reglementează diferit de C. civ. anterior dob. prin uzucapiune a dr. de servitute.
 Art. 763 C.c. prevede că: Prin uzucapiune tabulară poate fi dobândită orice servitute, iar prin
uzucapiune extratabulară pot fi dobândite numai servituţile pozitive.
  Dobândirea servituţilor pozitive prin uzucapiune extratabulară presupune îndeplinirea condiţiilor
prevăzute de art. 930 C. civ.
 Servituţile pozitive: Sunt cele prin care titularul lor exercită o parte din prerogativele dreptului
de proprietate asupra fondului aservit.
 Servituţile pozitive pot fi aparente sau neaparente, continue sau necontinue.
 Legea nu face nicio distincţie între aceste tipuri de servituţi .
 Consecinţa logică este aceea că: Prin uzucapiune extratabulară pot fi dobândite atât
servituţile continue şi aparente, cât şi cele necontinue şi neaparente.
 Legiuitorul actualului C. civ., extinde domeniul servituţilor care pot fi dobândite prin uzucapiune,
excluzând de la acest mod de dobândire doar servituţile negative.
 Servituţile negative nu sunt susceptibile de posesie, astfel că nu se pot dobândi prin uzucapiune
extratabulară.
 În ceea ce priveşte servituţile pozitive, titularul dreptului de servitute va trebui să facă
dovada îndeplinirii condiţiei uzucapiunii tabulare.
 Cond. pentru a invoca dobândirea dr. de servitute prin uzucapiune extratabulară sunt cele prev.
în art. 930, aplicabile dobândirii dreptului de proprietate prin această modalitate:
 O posesie utilă, timp de 10 ani, exercitată în una din următoarele împrejurări:
a. Proprietarul înscris în C.F. să fi decedat sau, după caz, să-şi fi încetat existenţa;
b. Să fi fost înscrisă în C.F. declaraţia de renunţare la dreptul de proprietate,
c. Imobilul să nu fi fost înscris în C.F.
Din examinarea situaţiei prev. în art. 930 lit. a), observăm că: Titularul dr. de servitute trebuie să
exercite o posesie în locul titularului înscris în C.F., astfel că această împrejurare nu se referă la
titularul dr. de prop. care era înscris în C.F. şi care a decedat sau şi-a încetat existenţa, ci la
titularul dreptului de servitute înscris în cartea funciară.
În ceea ce priveşte înscrierea în C.F. a declaraţiei de renunţare la dr. de propr., prev. în art. 930
lit. b), aceasta este fără relevanţă în cazul uzucapiunii servituţii, fiind eficace doar în cazul în care
se urmăreşte uzucaparea dreptului de proprietate.
 Această cerinţă ar reprezenta o piedică pentru cel care urmăreşte înscrierea dr. de servitute în
C.F., cererea de înscriere urmând a fi făcută, potrivit princip. relativităţii C.F., tocmai împotriva
prop. înscris în C.F., care trebuie să respecte servitutea în calitate de prop, al fondului aservit.
În cazul prev. în art. 930 lit. c), uzucapiunea extratabulară a dr. de servitute se aplică şi în situaţia
în care imobilul nu este înscris în C.F.
 Înscrierea dreptului de servitute, ca sarcină, în cartea funciară a fondului aservit, nu va fi
posibilă fără înscrierea sa, concomitentă, în cartea funciară a fondului dominant.
 În aceste condiţii, este necesar ca ambele imobile să fie înscrise în cartea funciară.
 Posesia manifestă a titularului servituţii trebuie să îndeplinească toate condiţiile prevăzute de
lege pentru a fi utilă.
 Nu trebuie afectată de viciul discontinuităţii, violenţei sau clandestinităţii.
 L. permite dobân. prin uzucapiune atât a servituţilor continue cât şi a celor necontinue,
 În cazul servituţilor continue, posesorul va trebui să facă dovada exercitării
actelor de posesie necesare pentru a lua naştere servitutea continuă, iar
  În cazul celor necontinue, dovada caracterului repetat, actual, al actelor de
exercitare a posesiei specific acestor servituţi
 În ceea ce priv. viciul clandestinităţii, caracterul public al posesiei nu trebuie să se confunde cu
calitatea posesiei de a fi aparentă.
 Prin urmare, o servitute neaparentă, care nu se exteriorizează prin semne vizibile, nu
este neapărat clandestină, adică exercitată în aşa fel încât cel îndreptăţit să o cunoască
să nu o poată face.
o D.E.: O servitute de trecere care nu este vizibilă printr-un drum sau o cărare, va putea fi
dobândită prin uzucapiune extratabulară dacă posesorul va dovedi acte repetate de
trecere pe fondul aservit, cu caracter de continuitate şi exercitate în mod public, iar nu
în ascuns de proprietarul fondului aservit.
 Posesia dr. de servitute trebuie să dureze 10 ani, similar uzucapiunii extratabulare a dr. de prop.,
iar actele de posesie trebuie exercitate cu intenţia de a dob. dr. de servitute, iar nu dr. de prop.
 Prin uzucapiune tabulară poate fi dobândită orice servitute. (negative cat si positive).
 În acest caz, titularul dreptului de servitute trebuie să îşi înscrie în cartea funciară, cu
bună-credinţă, dreptul său dobândit fără cauză legitimă.
 În ceea ce priveşte condiţia exercitării unei posesii utile, aferente dreptului de servitute, timp de
5 ani de la data înscrierii, aceasta nu va putea fi îndeplinită decât în cazul servituţilor pozitive,
deoarece cele negative nu se obiectivează prin acte de posesie.
 Termenul de 5 ani semnifică numai perioada de timp necesară pentru validarea dr.
înscris, iar nu durata posesiei.
 (Apoi) Nici condiţia bunei-credinţe la momentul intrării în posesie nu poate fi
îndeplinită, atât timp cât nu putem vorbi despre o intrare în posesie.
 Curgerea termenului uzucapiunii se face cu respectarea dispoziţiilor art. 932 C. civ.
4. Exercitarea dreptului de servitude.
 Legea distinge între dr. de servitute şi exercitarea acestui dr., deoarece prin art. 764 C.c. se
precizează că modul de exerciţiu al servituţii se dobând. în aceleaşi cond. ca şi dr. de servitute.
 Atunci când un drept de servitute se dobândeşte prin act juridic, nu este suficient ca părţile să
prevadă în act doar constituirea dreptului de servitute ci, prin acelaşi act sau separat, cu
respectarea condiţiilor de formă cerute de lege, trebuie să stabilească modalitatea concretă în
care se va exercita servitutea.
o D.E.: în cazul în care se constituie o servitute de trecere, se va preciza suprafaţa de teren
pe care se va exercita trecerea, dacă trecerea se va face doar cu piciorul sau şi cu
mijloace de transport, dacă suprafaţa de teren urmează a fi delimitată prin semne
exterioare, dacă trecerea va putea fi folosită şi de proprietarul fondului aservit, iar nu
numai de proprietarul fondului dominant, precum şi orice alte drepturi şi obligaţii
specifice în funcţie de tipul servituţii.
 În cazul servituţilor care se dobând. prin uzucapiune: Dr. dobândit va fi exercitat în modalitatea
în care s-a obiectivat posesia pe toată perioada de timp necesară pentru uzucapiune.
4.1.Reguli de exercitare a dreptului de servitute.
 Toate servituţile se exercită potrivit dr. şi obligaţiilor care revin proprietarului fondului dominant
şi proprietarului fondului aservit prin actul de constituire a servituţii sau prin uzucapiune.
 În reglementarea C. c. din 1864, conţinutul juridic al dr. de servitute se interpreta restrictiv pe temeiul
principiului înscris în art. 635 teza I, potrivit căruia: Titularul dreptului de servitute „nu-l poate întrebuinţa
decât după cuprinderea titlului său”.
 Princip. interpretării restrictive a conţinutului jur. al dr. de servitute, cunoştea o singură excepţie
 Cea cuprinsă în disp. normativă înscrisă în art. 629 C.c. din 1864, care instituia prezumţia
că: Dreptul de servitute presupunea şi toate mijloacele necesare pentru exercitarea lui.
 (În raport cu aceste texte) Mijloacele pentru exercitarea servituţii sunt prezumate numai în
măsura în care sunt necesare, prezentându-se ca un accesoriu care, uneori îmbracă
forma unei servituţi accesorii, în raport cu servitutea principală.
 Actualul C. civ. impune o interpretare restrictivă a modalităţii în care se exercită dr. de servitute,
deci a conţinutului său juridic, deoarece acesta nu poate fi decât cel convenit de părţi, stabilit
prin testament sau dobândit prin uzucapiune.
 O servitute accesorie nu va putea fi recunoscută în favoarea proprietarului fondului dominant
decât dacă este prevăzută în mod expres în actul de constituire.
 (Având în vedere că dreptul de servitute este un dezmembrământ al dreptului de proprietate privată)
Proprietarul fondului dominant nu se va putea bucura de exerciţiul dreptului său decât în limita
prerogativelor ce i-au fost conferite de proprietarul fondului aservit prin actul de constituire.
 În caz de conflict între cei doi proprietari, credem că interpretarea conţinutului juridic al
dezmembrământului trebuie să se facă în aşa fel încât servitutea să nu constituie o sarcină
excesivă pentru fondul aservit, dar nici să nu devină lipsită de utilitate pentru fondul dominant.
4.2.Drepturile şi obligaţiile proprietarului fondului dominant
a) Drepturile proprietarului fondului dominant:
 Art. 765 alin. (1): Permite ca în lipsa unei stipulaţii contrare, prop. fondului dominant să ia toate
măsurile şi să facă, pe chelt. sa, toate lucrările necesare pentru a exercita şi conserva servitutea.
 Prin urmare, aceste cheltuieli vor reveni proprietarului fondului aservit numai dacă
acesta şi-a asumat expres această obligaţie.
 (Cu toate acestea) Atunci când efectuarea acestor lucrări pentru exercitarea servituţii sunt necesare
şi profită nu numai prop. fondului dominant, ci şi prop. fondului aservit, cheltuielile pentru
conservarea lucrărilor vor fi suportate de cei doi prop., proporţional cu avantajele pe care le
obţin din exercitarea servituţii.
 Dacă proprietarul fondului aservit îşi asumă în mod expres cheltuielile lucrărilor necesare pentru
exercitarea şi conservarea servituţilor, acesta se va putea exonera de obligaţie renunţând la
dreptul de proprietate asupra fondului aservit în întregime sau asupra părţii din fondul aservit
necesare pentru exercitarea servituţii în favoarea proprietarului fondului dominant.
 Această obligaţie are un caracter propter rem, exonerarea de obligaţie nefiind posibilă
decât prin abandonul dreptului de proprietate asupra fondului aservit.
 În cazul unei proprietăţi comune asupra fondului dominant, atunci când are loc împărţirea
acestui fond, conţinutul juridic al dreptului de servitute nu se schimbă, ci va continua să
supravieţuiască indivizibil, atât sub aspect activ, cât şi sub aspect pasiv.
 Art. 769 C.c. menţionează în mod expres că: Atunci când fondul dominant se împarte, servitutea
va putea fi exercitată pentru uzul şi utilitatea fiecărei părţi, dar fără ca situaţia fondului aservit să
fie agravată.
  Dacă fondul aservit se împarte, servitutea va putea fi exercitată pentru uzul şi utilitatea
fondului dominant, asupra fiecărei părţi ce rezultă din împărţire.
 Prin excepţie de la regula indivizibilităţii servituţii, atunci când servitutea este exercitată pentru
uzul şi utilitatea exclusivă a uneia dintre părţile despărţite din fondul dominant ori nu se poate
exercita decât pe una dintre părţile despărţite din fondul aservit, servitutea asupra celorlalte
părţi se stinge.
b) Obligaţia de a respecta limitele titlului constitutiv de servitude :
 Obligaţia de a folosi servitutea în limitele titlului constitutiv presupune:
> Pe de o parte, obligaţia de a nu schimba natura servituţii şi modul de exercitare, iar
> Pe de altă parte, de a nu o utiliza decât în scopul pentru care a fost stabilită.
 Proprietarul fondului dominant are obligaţia de a se folosi de servitute numai în conformitate cu
titlul constitutiv, fără a putea agrava situaţia fondului aservit şi fără a se putea aduce prejudicii
proprietarului fondului aservit prin exercitarea servituţii.
 Proprietarul fondului dominant nu poate schimba caracterul servituţii şi nici nu poate exercita o
altă servitute decât cea la care are dreptul.
 Nu este îngăduit proprietarului fondului dominant de a aduce vreo modificare în
exerciţiul servituţii.
o D.E.: Atunci când beneficiarul unei servituţi cu piciorul ar vrea să o transforme într-o
servitute de trecere cu căruţa ori cu autovehiculul sau când servitutea de trecere ar fi
exercitată prin alt loc decât cel stabilit.
 O schimbare de asemenea natură nu va fi valabilă fără consimţământul proprietarului
fondului aservit, chiar dacă modificarea proiectată nu ar agrava servitutea şi nu ar aduce
niciun prejudiciu fondului aservit.
 Prop. fondului dominant, care este titularul unei servituţi de trecere având ca obiect o fâşie de
teren a cărei lăţime nu a fost determinată prin actul de constituire, nu va putea determina, fără
consimţăm. prop. fondului aservit, cu ocazia înstrăinării imob. său, lăţimea drumului de trecere.
 Deoarece caracterul echivoc al titlului constitutiv al servituţii, în ceea ce priveşte lăţimea
drumului, impune concluzia că prop. fondului dominant nu poate avea o astfel de posibi.
 Proprietarul fondului dominant nu poate utiliza servitutea decât pentru satisfacerea nevoilor
pentru care a fost stabilită.
 Proprietarul fondului dominant trebuie să exercite dreptul de servitute în limita prerogativelor
conferite prin actul sau faptul juridic de constituire.
 Înseamnă că. dacă servitutea a fost făcută pentru un scop determinat, ea nu se va putea
utiliza pentru satisfacerea unui alt scop, prin voinţa unilat. a prop. fondului dominant,
 Cu excepţia situaţiei în care nu se creează un prejudiciu fondului aservit.
 Atunci când prin actul de constituire a unei servituţi sunt prev. cond. de exercitare a acesteia, ea
nu poate fi utilizată decât pentru trebuinţele în vederea cărora a fost stabilită.
 Dacă servitutea a fost stabilită în mod general, fără a fi mărginită la un uz anume determinat, ea
va putea fi exercitată pentru toate trebuinţele fondului dominant, chiar dacă aceste trebuinţe ar
fi primit o întindere mai mare prin schimbările ulterioare aduse fondului.
 În această ultimă ipoteză, absenţa menţionării scopului determinant al servituţii, se poate
explica şi prin nevoile viitoare ale fondului, care se vor naşte după ameliorările şi schimbările
aduse exploatării imobilului.
 Când din Ac. sau faptul jur. al constituirii dr. de servitute, nu rezultă un anumit scop sau
un anumit interes, care trebuie să fie satisfăcut prin exercit. servituţii, titularul fondului
dominant va putea beneficia de dr. de servitute, potrivit nevoilor sale, nevoi legate de
exploatarea fondului, cu cond. ca această exercit. să nu îmbrace forma unui abuz de dr.
4.3.Drepturile şi obligaţiile proprietarului fondului aservit.
a) Dreptul proprietarului fondului aservit de a înstrăina bunul:
 Proprietarul fondului aservit are dreptul de a înstrăina bunul respectiv sau de a-l greva cu
sarcini, fără însă a leza exercitarea servituţii.
 Prin urmare, proprietarul fondului aservit, care exercită dreptul său aşa cum a rămas în
urma dezmembrării, nu trebuie să stânjenească utilizarea servituţii de către titularul
fondului dominant.
 Dacă fondul aservit se împarte, servitutea va putea fi exercitată pentru uzul şi utilitatea fondului
dominant, asupra fiecărei părţi ce rezultă din împărţire.
 Proprietarul fondului aservit are obligaţia de a se abţine de la orice act care limitează ori
împiedică exerciţiul servituţii.
 Proprietarul fondului aservit nu va putea schimba starea locurilor ori strămuta
exercitarea servituţii în alt loc.
 Numai în situaţia în care are un interes serios şi legitim, proprietarul fondului aservit va
putea schimba locul prin care se exercită servitutea, cu condiţia ca exercitarea servituţii
să rămână la fel de comodă pentru proprietarul fondului dominant.
 Proprietarul fondului aservit are dreptul de a face orice lucrări va găsi de cuviinţă pe fondul său,
pentru diminuarea incomodărilor inerente exercitării dreptului de servitute.
 Astfel, în cazul unei servituţi de apeduct, prop. fondului aservit va putea face lucrări necesare
pentru prevenirea inundaţiilor, în măsura în care nu se împiedică chiar exercit. dr. de servitute.
 Proprietarul fondului aservit poate efectua lucrări care nu sunt în contradicţie directă cu dreptul
de servitute (cum ar fi unele lucrări de construcţie pe terenul său), cu condiţia de a păstra şi a nu
împiedica exercitarea servituţii de trecere.
 Acelaşi prop. are dr. de a se folosi de servitutea constituită, în cond. stabilite în ac. constitutiv, cu
cond. de a nu cauza vreun prejudiciu titularului fondului dominant şi cu cond. ca folosinţa exercit.
de prop. fondului dominant să nu absoarbă, adică să nu epuizeze toate avantajele acestui dr. real
b) Dreptul proprietarului aservit de a renunţa la fondul aservit :
 Proprietarul fondului aservit are dreptul de a renunţa la fondul aservit.
 Potrivit art. 766 C.c.: În toate cazurile în care cheltuielile lucrărilor necesare pentru exercitarea şi
conservarea servituţilor revin proprietarului fondului aservit, acesta se va putea exonera de
obligaţie renunţând la dr. de proprietate asupra fondului aservit în întregime sau asupra părţii
din fondul aservit necesare pentru exercitarea servituţii în favoarea prop. fondului dominant.
 Dispoziţiile în materie de carte funciară rămân aplicabile.
 Acest drept de renunţare la fondul aservit este un drept potestativ, imprescriptibil.
 Această dispoziţie normativă reglementează un mod de pierdere a dreptului de proprietate,
deoarece proprietarul fondului aservit se poate elibera de obligaţia asumată propter rem lăsând
fondul supus, la dispoziţia proprietarului fondului dominant.
> Doctrina: Este în afară de orice îndoială că art. 766 C.c. (art. 632 C.c. din 1864) se referă la o oblig. propter
rem, deoarece obligaţia care constă în suportarea cheltuielilor pentru lucrările necesare exercitării şi
conservării servituţii este privită ca o sarcină legată de un bun, are caracter propter rem şi se transmite
odată cu strămutarea fondului aservit.
 Acest text reglementează un mod de pierdere a dreptului de proprietate asupra fondului aservit,
respectiv renunţarea la dreptul de proprietate printr-un act unilateral.
 Ca orice renunţare la dreptul de proprietate, aceasta trebuie să fie expresă şi să îmbrace
forma actului autentic.
 Renunţarea va produce efecte din momentul înscrierii declaraţiei de renunţare în C.F.
 Textul reglementează şi un mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra fondului aservit,
respectiv renunţarea la dreptul de proprietate, tot printr-un act unilateral.
 Dobândirea dreptului de proprietate asupra fondului aservit se va face numai în
favoarea proprietarului fondului dominant.
 Renunţarea nu are ca efect doar stingerea obligaţiei propter rem, ci şi a servituţii şi, mai ales, a
dreptului de proprietate al titularului fondului aservit asupra porţiunii sau chiar asupra întregului
fond afectat de servitute.
 Prin exceptie: Pot exista titulari ai fondului aservit care renunţă la întregul imobil din
moment ce ei pot renunţa doar la porţiunea de imobil asupra căreia titularul dreptului
de servitute îşi exercită prerogativele acestui drept real.
 Uneori, prin fondul supus se înţelege întregul fond, iar de cele mai multe ori se înţelege numai
partea fondului trebuitoare exercitării servituţii.
 Astfel, la o servitute de trecere, numai locul pe care se exercită trecerea va trebui să fie
lăsat la disp. prop. fondului dominant, fiindcă cealaltă parte nu este supusă servituţii.
 Renunţarea proprietarului la fondul aservit, adică părăsirea fondului aservit, este o renunţare in
favorem, care are un dublu effect:
- Pierderea dreptului de proprietate pentru titularul fondului aservit; şi
- Dobândirea dreptului de proprietate pentru titularul fondului dominant.
 Deşi L. reglementează expres posibilitatea renunţării ca act unilateral, nimic nu îi împiedică pe
cei doi titulari să încheie un contr. translativ de prop., cu titlu oneros sau cu titlu gratuit cu
privire la fondul care ar rămâne la dispoziţia proprietarului fondului dominant.
 Drept consecinţă a renunţării şi abandonării fondului aservit, proprietarul acestuia nu va mai
putea fi obligat la plata cheltuielilor devenite prezente ori a celor viitoare, fiindcă servitutea
dispare, iar fondul aferent a ieşit din patrimoniul celui care îşi asumase o obligaţie propter rem.
 Prop. fondului dominant nu devine prop. al fondului aservit sau asupra unei părţi din
acesta decât din momentul în care prop. fondului aservit şi-a exercitat dr. de renunţare.
 În temeiul ac. unilateral de renunţare în formă autentică, al prop. fondului aservit se va radia dr.
său de prop. din C.F. şi se va înscrie dreptul de proprietate al titularului fondului dominant.
  (În acest scop) Nu este necesară o manifestare expresă de dobândire a dr. de prop. de
către prop. fondului dominant, deoarece dob. în acest caz a dr. de prop. este efectul
obligaţiei de supunere, corelativă dr. potestativ de renunţare al prop. fondului aservit.
 Numai în situaţia în care ar renunţa la servitute, titularul fondului dominant va avea şi
posibilitatea refuzului dobândirii dreptului de proprietate asupra fondului aservit (care în această
situaţie, nu ar mai avea nicio justificare) .
c) Dreptul de a solicita schimbarea locului pe unde se exercită servitutea :
 Proprietarului fondului aservit îi este interzis să schimbe starea locurilor ori să strămute
exercitarea servituţii în alt loc.
 Această interdicţie este consecinţa obligaţiei de a se abţine de la orice act care limitează
ori împiedică exerciţiul servituţii.
 Dreptul de a solicita schimbarea locului pe unde se exercită servitutea (este reglementat de art.
767 alin. (2) C.c.), necesită îndeplinirea a 2 condiţii cumulative:
- Trebuie să fie justificat de un interes serios şi legitim al proprietarului fondului aservit; şi
- Servitutea să rămână la fel de comodă pentru titularul fondului dominant.
 Dreptul de servitute are un subiect pasiv concret determinat, şi anume pe titularul
dreptului de proprietate al fondului aservit care şi-a asumat o obligaţie de a nu face,
chiar dacă există o stare obiectivăîntre cele două imobile.
 Natura sa juridică: Acest drept este potestativ şi imprescriptibil, deoarece titularul fondului
aservit poate oricând modifica situaţia juridică preexistentă (locul pe unde se exercită
servitutea), prin actul său unilateral, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
 Aplic, acestor prevederi legale nu este condiţionată de modul în care a luat naştere servitutea.
 Înseamnă că dispoziţiile sale se aplică tuturor servituţilor deoarece, odată cu
constituirea acestora, se naşte o stare obiectivă între cele două fonduri care îşi
păstrează independenţa juridică faţă de drepturile şi obligaţiile părţilor.
 Aceasta înseamnă că modificările ulterioare în condiţiile de exercitare a servituţii (adică faptul că a
devenit împovărătoare ori că împiedică pe proprietarul fondului aservit să facă unele reparaţii folositoare
la imobil), nu pot fi considerate ca schimbare a unor raporturi obligaţionale care ar exista între
cei doi proprietari.
 Doctrina: “Dacă traseul unei servituţi de trecere divizează fondul aservit în două, împiedicând ridicarea de
către prop. fondului aservit a unei locuinţe, acesta din urmă poate solicita deplasarea traseului servituţii.”
 Daca prop. fondului dominant nu este de acord cu strămutarea traseului servituţii, revine
instanţelor judecătoreşti obligaţia de a hotărî dacă sunt sau nu sunt îndeplinite cond. strămutării
 În ip. în care s-a renunţat anticipat la dreptul de a cere strămutarea, dacă vor fi îndeplinite cond.
prev. de L., proprietarul fondului dominant nu se va putea opune la schimbarea traseului
servituţii printr-un alt loc, care ar fi mai puţin oneros.
 Clauza de renunţare anticipată ar rămâne fără efect din moment ce prop. fondului
dominant nu suferă nici un prejudiciu, iar menţinerea clauzei ar genera un abuz de dr.
d) Acţiuni care se pot exercita de către proprietarii celor două fonduri:
 Proprietarul fondului dominant are la îndemână nu numai elementele substanţiale, adică
prerogativele pe care le poate exercita asupra fondului aservit, ci şi dreptul material la acţiune.
> Acţiunea confesorie de servitute: Poate fi utilizată nu numai de către prop., dar şi de către
uzufructuar, acţiunea delictuală şi acţ. posesorii, asigură protecţia jur. directă a dr. de servitute.
> Acţiunea confesorie pentru apărarea dreptului de servitute: Poate fi intentată împotriva
oricărei persoane care împiedică exercitarea dreptului, chiar şi a proprietarului terenului.
 Aceasta înseamnă că servitutea care se întemeiază pe un titlu, inclusiv hotărâre
judecătorească, indiferent că este continuă sau necontinuă, în ciuda caracterului său
necontinuu va putea fi apărată prin acţiunile posesorii.
 (Într-adevăr) Prin exercitarea acţiunilor posesorii se tinde la respectarea titlului în baza căruia
servitutea de trecere a fost constituită.
 Împrejurarea că prin acţiunile posesorii se apără conţinutul titlului constitutiv al
servituţii şi nu o stare de fapt numai tolerată de proprietarul imobilului aservit,
legitimează, în cazul dat, admisibilitatea acestor acţiuni.
 Prin utilizarea acţiunilor posesorii nu se apără o simplă stare de fapt tolerată de prop. imobilului
aservit, pe baza rap. de vecinătate, ci conţinutul titlului constitutiv, adică respectarea acestuia.
 În sprijinul tezei că obiectul acţ. posesorii cuprinde şi servituţile necontinue şi neaparente, atunci când
servituţile se întemeiază pe un titlu, s-a mai arătat că nici continuitatea şi nici aparenţa actelor de
exercitare a servituţii nu reprezintă o condiţie sine qua non a admisibilităţii acţiunilor posesorii, fiindcă
titlul suplineşte discontinuitatea.
 Exercitarea unei servituţi bazată pe titlu, chiar dacă servitutea este necontinuă trebuie privită ca
materializare a conţinutului acestui titlu şi nu ca formă de manifestare a unor acte de toleranţă.
 Aceasta înseamnă că este suficient ca posesia să fie utilă, adică neviciată, pentru a putea fi
apărată prin acţiunile posesorii.
 Numai servituţile pozitive pot fi apărate prin acţiunile posesorii, deoarece existenţa unei
posesii, indiferent că suntem în prezenţa unei servituţi continue sau necontinue, este o
condiţie sine qua non pentru aceste acţiuni.
 Prin exercitarea acţiunilor posesorii se tinde la respectarea conţinutului titlului constitutiv al
servituţii (iar nu la apărarea unei stări de simplă toleranţă în raporturile de vecinătate a două imobile) .
 Atunci când există titlu (adică atunci când servituţile continue şi aparente au fost stabilite prin
titlu), exercitarea lor este o adevărată posesie cu tot carac. necontinuu şi neaparent al folosinţei.
 Este suficient ca titlul invocat să nu facă o dovadă completă a dreptului de servitute ci
doar să facă probabilă şi prezumptibilă existenţa acestui drept.
 Proprietarul fondului asupra căruia o persoană pretinde că are o servitute are dreptul, pentru a
se apăra, să promoveze fie o acţiune confesorie, fie o acţiune negatorie, împotriva celor care
afirmă un drept de servitute împotriva proprietarului fondului aservit.
1. Acţiunea confesorie
 Pentru a se asigura protecţia juridică directă a dreptului de servitute, acesta include în
conţinutul său juridic şi dreptul material la acţiune.
 Titularul dreptului de servitute poate utiliza o acţiune confesorie pentru a obţine recunoaşterea
şi respectarea dreptului său de servitute împotriva proprietarului fondului aservit sau împotriva
oricărei alte persoane care i-a încălcat acest drept real.
 Acţiunea confesorie de servitute poate fi utilizată, nu numai de către proprietarul fondului
dominant, ci şi de către titularul dreptului de uzufruct.
 Acţiunea confesorie:
 Este acţiunea prin care, pârâtul, care este proprietarul fondului aservit, este chemat să
mărturisească existenţa servituţii.
 Are caracter real deoarece se fundamentează pe dr. de servitute care este un drept real.
 Este o acţiune petitorie deoarece nu urmăreşte doar redobândirea posesiei ca stare de
fapt, ci pune în discuţie însăşi existenţa dreptului de servitute şi are caracter imobiliar.
 Calitatea procesuală activă aparţine nu numai proprietarului fondului dominant, care are
plenum dominium, ori titularului unui drept real asupra fondului dominant (d.e.: uzufructuarul).
 Locatarul nu poate avea calitatea de a promova asemenea acţiuni, deoarece el nu este
titularul unui dr. real, ci al unui simplu dr. de creanţă, izvorât din contractul de locaţiune.
 Daca fondul dominant este obiect al dreptului de proprietate comună pe cote-părţi, acţiunea
confesorie va putea fi introdusă de către un singur coproprietar, care poate sta singur în instanţă
în orice litigiu privitor la coproprietate.
 Servituţile fiind indivizibile, atât ca drepturi, cât şi ca sarcini, acţiunile confesorii la care ele dau
naştere, pot fi exercitate şi de către unul singur dintre proprietarii fondului dominant.
 Acţ. negatorie va putea fi promovată de către unul singur dintre prop. fondului aservit.
2. Acţiunea negatorie
 Prin această acţiune, reclamantul tăgăduieşte existenţa servituţii.
 El nu are nevoie să dovedească direct că fondul său este liber de servitute fiind suficient
să facă proba dreptului de proprietate asupra fondului aservit.
 Deoarece proprietatea se prezumă liberă de orice sarcini, astfel că pârâtul este acela care va
trebui să dovedească existenţa servituţii.
 Proprietarul fondului aservit urmăreşte interzicerea pârâtului de a exercita în viitor
servitutea respectivă şi, eventual, acordarea de despăgubiri.
 Proprietarul fondului aservit are dreptul de a cere desfiinţarea lucrărilor prin care s-a realizat o
agravare a servituţii şi dreptul de a solicita daune-interese.
 Daca prop. fondului dominant a efectuat unele lucrări care sunt susceptibile de a agrava
servitutea existentă, prop. fondului aservit poate solicita desfiinţ. acestor lucrări şi despăgubiri.
 Dacă fondul dominant a fost înstrăinat înainte de desfiinţarea lucrărilor prin care s-a agravat
servitutea, daunele-interese nu se pot solicita decât de la autorul lucrărilor cauzatoare de
prejudiciu, fie pe temeiul răspunderii civile delictuale, fie pe temei contractual.
 Lucrările necesare pentru repunerea servituţii în situaţia anterioară incumbă actualului
proprietar al fondului aservit deoarece obligaţia are caracter propter rem, grevează fondul
imobiliar aservit, cu precizarea că aceste cheltuieli vor fi suportate de către fostul proprietar al
fondului dominant, fiindcă el este autorul faptului prejudiciabil.

5. Stingerea servituţilor
 Art. 770 alin. (1) C.c. prevede următoarele cauze de stingere a servituţilor:
a) Consolidarea, atunci când ambele fonduri ajung să aibă acelaşi proprietar;
b) Renunţarea proprietarului fondului dominant;
c) Ajungerea la termen;
 d) Răscumpărarea;
e) Imposibilitatea definitivă de exercitare;
f) Neuzul timp de 10 ani;
g) Dispariţia oricărei utilităţi a acestora.
 În afară de aceste cazuri, în disp. alin. (2) ale aceluiaşi art. se prev. că servitutea se stinge
prin exprop. B. aservit dacă este contrară utilităţii pub. căreia îi va fi afectat B expropriat
 Art. 771 C.c. reglementează un caz special de stingere aplicabil doar servituţii de trecere,
cum este răscumpărarea servituţii.
 La aceste cauze de stingere a servituţii se pot adăuga şi altele, care decurg din unele principii ale
dreptului civil:
- Împlinirea termenului sau condiţiei;
- Desfiinţarea retroactivă a titlului constitutiv al servituţii sau a dr. titularului fondului aservit;
- Pieirea fondului aservit sau dominant;
- Convenţia părţilor de încetare a servituţii pentru lipsa de utilitate.
 Materia servituţilor nu cunoaşte două moduri de stingere generală pe care le-am întâlnit la
uzufruct, şi anume:
a) Moartea beneficiarului, deoarece servituţile nu sunt constituite în favoarea persoanelor şi
b) Abuzul de folosinţă, fiindcă acesta este un mod de stingere specific uzufructului, având ca
scop asigurarea restituirii bunului dat în folosinţă.
5.1.Consolidarea
 Consolidarea are loc atunci când ambele fonduri ajung să aibă acelaşi prop.
 Acest lucru se poate întâmpla:
- Când titularul fondului dominant dobândeşte proprietatea asupra fondului aservit;
- Când titularul fondului aservit dobândeşte proprietatea asupra fondului dominant; sau
- Când o terţă pers. dob. atât dr. de prop. asupra fondului aservit, cât şi asupra fondului dominant
 Stingerea servituţii se explică (în acest caz), prin aplicarea principiului că nimeni nu poate avea o
servitute asupra propriului său bun (nemini res sua servit).
 În ceea ce priveşte domeniul de aplicare: Consolidarea este o cauză de stingere a oricărei
servituţi, indiferent de natura sa.
 Dacă numai o parte din fondul aservit a devenit proprietatea aceluia căruia îi aparţine fondul
dominant, servitutea nu se va stinge.
 Consolidarea nu va avea loc atunci când 2 prop. a 2 fonduri diferite, dar care au un drept
de servitute asupra unui alt fond, ar dobândi în comun acest fond aservit, pentru că
drepturile particulare ale celor doi vecini sunt deosebite de drepturile lor indivize.
 Consolidarea este numai aparentă când ea a apărut ca urmare a unui act jur. anulabil, revocabil
sau rezolubil, fiindcă dr. de servitute continuă să existe, fiind suspendat doar exerciţiul său.
 Consolidarea va fi considerată că nu a existat niciodată fiindcă desfiinţarea actului care a
produs-o operează retroactiv, iar unirea fondurilor este considerată ca şi cum nu ar fi
avut loc.
 Servitutea este considerată că nu a fost niciodată stinsă prin consolidare atunci când
proprietarul fondului dominant este evins prin efectul unei revendicări asupra fondului
aservit pe care îl dobândise.
 Când consolidarea încetează fără efect retroactiv (adică numai pentru viitor), servitutea nu va
mai renaşte, astfel că dacă proprietarul care reunise în mâinile sale ambele fonduri, înstrăinează
din nou unul dintre ele, servitutea care a fost stinsă prin consolidare, nu mai poate renaşte.
 Dacă dobânditorul celor 2 fonduri înstrăinează unul dintre ele, iar servitutea avea un caracter
aparent şi în contract nu s-a prevăzut nicio clauză de încetare a servituţii.
 Atunci servitutea va renaşte, voinţa părţilor fiind aceea de a păstra vechea stare de
lucruri, ceea ce înseamnă că în acest caz consolidarea reprezintă o simplă cauză de
suspendare a exerciţiului servituţii.
 Dacă servitutea este neaparentă, este de la sine înţeles că, din moment ce nu există semne
exterioare referitoare la existenţa sa, consolidarea va determina o încetare definitivă a acesteia,
ceea ce înseamnă că în momentul înstrăinării unuia din fonduri este absolut necesară
formularea unei clauze exprese privind constituirea servituţii.
 (În opinia noastră) Pentru ca servitutea să se transmită în acest caz, indiferent că este o servitute
aparentă sau neaparentă, este necesară înscrierea sa prealabilă în cartea funciară.
5.2.Renunţarea proprietarului fondului dominant la servitute
 Renunţarea la servitute este un act unilateral al proprietarului fondului dominant, astfel că nu
este necesar să fie acceptat de către proprietarul fondului aservit.
 Actul de renunţare la dreptul de servitude:
 Trebuie să îmbrace forma autentică, deoarece stingerea servituţii nu are loc decât în
urma radierii sale din C.F., iar pentru a opera radierea din C.F. înscrisul trebuie să
îmbrace forma autentică.
 Se poate face şi sub forma unui contract cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, sau pe calea
testamentului
 Renunţarea la servitute poate fi invocată şi în faţa instanţei de judecată, astfel că în această
situaţie, radierea servituţii din C.F. se va realiza prin intermediul înscrierii hot. jud. în C.F.
 (De asemenea) Ar fi posibil să se ia act de renunţare la dr. de servitute şi cu ocazia dezbaterii unei
moşteniri, iar radierea servituţii din C.F. va avea loc pe baza certificatului de moştenitor.
 În acest ultim caz, condiţia ce se cere a fi îndeplinită pentru a fi în prezenţa unei
renunţări, iar nu în prezenţa unei consolidări, este ca acelaşi moştenitor să nu devină,
prin moştenire, proprietar al ambelor fonduri, ci acestea să aparţină unor titulari diferiţi:
- Fie că ambii sunt moştenitori;
- Fie că doar unul dintre ei are această calitate, iar celălalt este un terţ.
 Renunţarea la servitute se poate face doar în mod expres, iar nu tacit.
 Ca efect al renunţării la dr. de servitute, prop. fondului aservit va beneficia exclusiv de stingere,
deoarece dreptul său de proprietate se reîntregeşte prin dispariţia dezmembrământului.
 Dacă renunţarea la servitute ar fi in favorem, nu ar mai avea loc stingerea acesteia, ci, eventual,
transmiterea ei odată cu strămutarea dreptului de proprietate asupra fondului dominant.
 (În opinia noastră) Având în vedere că renunţarea la un dr. nu se poate prezuma, credem că
situaţia de fapt descrisă mai sus permite protecţia servituţii pe calea acţ. posesorii sau a acţ.
confesorii, iar în cazul în care prop. fondului dominant acceptă pasiv această conduită a prop.
fondului aservit care poate duce la neuzul servituţii, servitutea se va stinge prin neuz după o
perioadă de 10 ani.
 Titularul dreptului de servitute a rămas cu un drept de opţiune între a exercita şi a nu utiliza
servitutea respectivă.
 Pasivitatea sa reprezintă opţiunea pentru neuz, iar consecinţele neuzului vor deveni
efective la expirarea celor 10 ani.
 Renunţătorul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu.
 Dacă fondul dominant aparţine mai multor coproprietari, renunţarea trebuie să provină de la
toţi coproprietarii (soluţie impusă de caracterul indivizibil al dreptului de servitute).
 Nici uzufructuarul, nici tutorele nu pot renunţa la o servitute în detrimentul propr.
fondului dominant.
 Proprietarul fondului aservit se poate elibera de servitutea care apasă asupra propriului imobil.
 El poate renunţa la dreptul său de proprietate, situaţie în care are loc stingerea
dreptului de servitute prin consolidare.
 Această modalitate de stingere reprezintă o exonerare de răspundere în cazul când
proprietarului fondului aservit îi revine obligaţia propter rem de a suporta cheltuielile
necesare pentru exercitarea şi conservarea servituţii.
 Prin urmare, această formă de renunţare la dr. de prop. asupra fondului aservit reprezintă o
stingere a servituţii prin consolidare, iar nu o cauză distinctă de stingere a dreptului de servitute.
5.3.Expirarea termenului
 În marea majoritate a cazurilor, servitutea este un drept real perpetuu.
 Prin convenţie sau testament se pot stabili servituţi cu caracter temporar.
 De asemenea, prin uzucapiune tabulară, titlul constitutiv de servitute poate prevede întinderea
servituţii pe o perioadă limitată de timp.
 Acest lucru se explică prin aceea că perpetuitatea este de natura, iar nu de esenţa dr. de
servitute.
 Atunci când termenul a expirat, servitutea se stinge, (iar conform art. 885 alin. (2) C.c.), ptr.
radierea dr. de servitute din C.F. nu mai este necesar consimţăm. titularului servituţii
5.4.Răscumpărarea servituţii de trecere
 Răscumpărarea servituţii: Este o modalitate de stingere a dreptului de proprietate care se aplică
doar servituţii de trecere.
 Servitutea de trecere va putea fi răscumpărată indiferent dacă este aparentă sau
neaparentă, continuă sau necontinuă.
 Termenul de „răscumpărare”, folosit de lege, ne poate conduce la concluzia că servitutea de trecere a fost
constituită cu titlu oneros, căci fără cumpărare nu poate exista o răscumpărare.
 (Cu toate acestea) Dacă sunt îndeplinite cond. de exercit. a răscumpărării, va putea fi răscumpărată
şi o servitute de trecere constituită cu titlu gratuit, prin donaţie sau printr-un testament.
 În acest ultim caz acţ. putând fi promovată de legatarul celui care a constituit servitutea.
 (De asemenea) Pe acelaşi temei, va putea fi răscumpărată şi o servitute de trecere ce s-a constituit
prin uzucapiune, chiar dacă titularul fondului aservit a stat în pasivitate şi a permis exerciţiul
servituţii.
 Răscumpărarea servituţii de trecere este posibilă doar dacă există o disproporţie vădită între
utilitatea care o procură fondului dominant şi inconvenientele sau deprecierea provocată
fondului aservit.
  Aprecierea îndeplinirii acestei condiţii se va face la data solicitării răscumpărării.
 Este indiferent dacă la momentul constituirii sale servitutea nu era împovărătoare pentru
titularul fondului aservit.
 Dacă starea de fapt se schimbă în aşa fel încât devine total disproporţionată sarcina ce
apasă asupra fondului aservit în raport cu utilitatea fondului dominant, servitutea va
putea fi răscumpărată.
 Titularul fondului dominant nu va putea invoca nicio uzucapiune asupra modului de
exercitare a servituţii.
 Aprecierea îndeplinirii acestei condiţii este lăsată la latitudinea părţilor care vor stabili şi
preţul răscumpărării.
 Dreptul de a solicita răscumpărarea servituţii este un drept potestativ, titularul fondului
dominant nu se va putea opune răscumpărării.
 Dacă totuşi refuză încheierea unui act de stingere a servituţii prin răscumpărare, prop.
fondului aservit se va putea adresa instanţei care va suplini consimţământul la
răscumpărare al titularului fondului dominant.
 (În acest caz) Instanţa va fi cea care va stabili preţul răscumpărării.
 Legiuitorul precizează că, la stabilirea acestui preţ, instanţa trebuie să ţină seama de
vechimea servituţii şi de schimbarea valorii celor două fonduri.
 Şi în situaţia în care părţile cad de acord asupra răscumpărării, dar nu cad de acord asupra
preţului, instanţa va fi cea în măsură să stabilească preţul, pe baza criteriilor arătate mai sus.
 Convenţia de răscumpărare a servituţii de trecere trebuie încheiată în formă autentică,
servitutea stingându-se prin radierea sa din cartea funciară.
5.5.Imposibilitatea definitivă de exercitare a servituţii
 Această cauză de stingere a dreptului de servitute era consacrată în C. c. din 1864, în art. 636, potrivit
căruia: Servituţile încetează când lucrurile se găsesc în astfel de stare, încât servitutea nu se poate
exercita.
 (În continuare) Art. 637 din acelaşi Cod, dispunea că: Servituţile renasc dacă lucrurile sunt restabilite
într-un chip încât servituţile să se poată exercita, afară numai de nu ar fi trecut un spaţiu de timp
îndestulător spre a se putea presupune că s-a desfiinţat servitutea.
 Din examinarea acestor două dispoziţii normative rezultă că: Imposibilitatea de a exercita o servitute nu
era o cauză de stingere de sine-stătătoare, din moment ce din art. 637 rezulta că această piedică
materială nu stinge propriu-zis servitutea, ci doar suspendă exerciţiul acesteia, atât timp cât ea renaşte
atunci când are loc restabilirea situaţiei anterioare.
 Prin urmare, imposibilitatea materială de a exercita servitutea din cauza stării lucrurilor este în
realitate o cauză de suspendare a exercitării, nicidecum o cauză de stingere a dreptului.
 Atunci când se reclădeşte un zid sau o casă „toate servituţile active sau pasive se perpetuează cu
privirea noului zid sau a noii case...”.
 Aceasta înseamnă că servituţile nu renasc, ci se perpetuează, ceea ce implică,
obligatoriu, concluzia că ele nu au pierit niciodată.
 (Din această cauză) în actualul C. civ., legiuitorul a menţionat că; Pentru a reprezenta o cauză de
stingere a servituţii, imposibilitatea materială de exercitare trebuie să fie definitivă.
 Astfel, în cazul în care terenul pe care se exercită servitutea de trecere sau de păşunat este
inundat şi acoperit cu apă, se suspendă exercitarea dreptului de servitute respectiv, dar ea
poate fi reluată în momentul în care apele se retrag.
 În raport cu reglementarea anterioară, în care acţiunile reale se prescriau extinctiv în 30 ani, s-a
considerat că servitutea se stinge prin prescripţie extinctivă, fiindcă, într-o asemenea ipoteză,
deşi există un obstacol obiectiv de exercitare a dreptului de servitute, cursul prescripţiei nu este
oprit fiindcă nu este vorba de un obstacol de drept, ci doar de un obstacol material, de fapt.
 Considerăm că obstacolul din care s-a născut imposibilitatea de a exercita servitutea este
necontestat un obstacol de fapt, dar el acţionează exact ca o forţă majoră, din moment ce
terenul pe care se exercită trecerea sau păşunatul se află sub ape.
 Nu există nici o justificare ca, în caz de retragere a apelor, să nu se reia exercitarea servituţii pe
temeiul caracterului său perpetuu, mai ales că se aplică regula contra on valentem agere non
currit praescriptio.
 Forţa majoră, când este temporară, nu constituie o cauză de suspendare a prescripţiei decât
dacă survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie.
 În aceste condiţii, imposibilitatea definitivă de exercitare va stinge definitiv servitutea dacă
intervine şi poate fi constatată în intervalul de 10 ani de la naşterea servituţii.
 Dacă, înainte de expirarea celor 10 ani, cauza care a împiedicat exercitarea servituţii a
încetat, exerciţiul servituţii se reia.
 Dacă însă cauza care împiedică exerciţiul servituţii este definitivă, servitutea încetează
când se constată caracterul definitiv al împiedicării.
 Este situaţia demolării unui imobil al cărui canal de scurgere trecea pe terenul altei persoane.
 Atunci când nu se constată imposibilitatea definitivă de exercitare în termen de 10 ani,
servitutea se va stinge oricum prin neuz.
5.6.Neuzul servituţii
 Servitutea se stinge prin neuz timp de 10 de ani.
 Acest text de L. este o aplicaţie particulară a regulii înscrise în art. 2518 alin. (1) C.c.,
potrivit căruia dr la acţ. privitor la dr. reale care nu sunt declarate prin L. imprescriptibile
ori nu sunt supuse altui termen de prescripţie, se prescrie în termen de 10 ani.
 Acest mod de stingere se aplică tuturor servituţilor indiferent de natura lor şi de modul în care
au fost dobândite.
 Doctrina: “Prin termenul de neuz se înţelege nu numai neîntrebuinţarea voluntară a servituţii, ci
şi neîntrebuinţarea silită, adică neîntrebuinţarea care se produce datorită unui obstacol de fapt,
invincibil, care se opune la exercitarea prerogativelor servituţii”.
 În ambele ipoteze de neuz, acesta are semnificaţia de reîntregire a atributelor dreptului
de proprietate sau de preluare a posesiei.
 Atunci când proprietarul fondului dominant nu s-a îngrijit şi nu a dat dovadă de diligenţă
pentru a obţine recunoaşterea servituţii din partea proprietarului fondului aservit şi
înlăturarea efectelor excepţiei contra non valentem agere non currit praescriptio, se
găseşte în culpă şi nu există nici o raţiune ca neglijenţa lui să fie protejată sau apărată.
  De aceea, se propune ca în caz de: incendiu, bombardament, inundaţii etc., proprietarul
fondului dominant să promoveze în justiţie o acţ. ptr. a obţine recunoaşterea servituţii şi
înlăturarea efectelor prescripţiei extinctive pe temeiul regulii contra non valentem agere
 (Considerăm că) Neuzul datorat unui caz de forţă majoră (D.E.: Secarea unei fântâni, inundaţii,
cutremur etc.) are ca efect suspendarea de drept a exercitării dreptului de servitute şi a cursului
prescripţiei extinctive din moment ce neuzul este determinat de o cauză obiectivă.
 Este necesar în această situaţie de a observa caracterul definitiv al imposibilităţii de exercitare,
caz în care va interveni acest mod special de stingere.
 Titularul fondului dominant se găseşte în faţa unei cauze obiective de împiedicare a exercitării
dreptului de servitute.
 Numai dacă prop. fondului dominant ar avea la îndemână o acţ. împotriva prop. fondului aservit,
prin intermediul căreia fondul aservit să poată fi readus în stare iniţială (ceea ce este vădit
imposibil atunci când, d.e.: terenul a rămas acoperit cu ape), s-ar putea reţine culpa omisivă a
titularului fondului dominant, fiindcă el va putea invoca în favoarea sa caracterul perpetuu al
servituţii şi regulile contra non valentem agere şi restitutio in integrum.
 Prin urmare, atât timp cât neuzul servituţii este determinat de o cauză obiectivă, nu se poate
pretinde titularului fondului dominant să promoveze o acţiune ca cea arătată mai sus.
 Numai dacă proprietarul fondului aservit va putea readuce imobilul în starea anterioară
dispariţiei servituţii, servitutea va putea renaşte pe baza principiilor arătate mai sus.
 Trebuie să facem distincţie între:
a) Neuzul unei servituţi, determinat de o cauză obiectivă, cum este imposibilitatea de
exercitare în urma unei situaţii de forţă majoră, care va suspenda cursul prescripţiei
extinctive dacă survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie, şi
b) Neuzul unei servituţi care ar putea fi folosită, dar nu este folosită în fapt, trădând fie o
neglijenţă, fie o lipsă de utilitate a servituţii pentru titularul fondului dominant.
În cazul servituţilor continue, termenul se va calcula începând cu data primului act contrar
servituţii indiferent dacă acest act a fost comis pe fondul dominant sau pe cel aservit, fiindcă
această servitute nu are nevoie de faptul continuu, pozitiv, al titularului fondului dominant.
 Actul contrar exercitării servituţii, poate fi săvârşit nu numai de către proprietarul
fondului aservit ci şi de proprietarul fondului dominant sau de către un terţ, ori poate
consta chiar dintr-un caz fortuit ori forţă majoră.
 D.E.: în cazul unei servituţi de vedere, termenul începe să curgă de la data la care titularul
servituţii închide fereastra.
În cazul servituţilor necontinue, termenul de 10 ani se va calcula de la momentul ultimului act
de folosinţă, respectiv din ziua în care proprietarul fondului dominant a încetat să exercite
prerogativele servituţii.
 În cazul unei servituţi de trecere constituită prin convenţia părţilor, termenul de prescripţie
începe să curgă din ziua exercitării ultimului act de trecere, iar dacă dr. de trecere nu a fost deloc
exercitat, termenul de prescripţie începe să curgă din ziua constituirii sale.
 Proprietarul fondului dominant trebuie să dovedească actele materiale de exercitare a dreptului
de servitute pe intervalul de timp prevăzut de lege, fiindcă în favoarea proprietarului fondului
aservit operează o prezumţie de neexercitare a servituţilor necontinue.
  Desigur, partea adversă va putea administra dovezi cu ajutorul cărora să încerce să
combată probele pe care le-a produs proprietarul fondului dominant.
 Neuzul poate să stingă o servitute nu numai în totalitatea ei, ci şi parţial, având ca rezultat
micşorarea ei.
 (Astfel) Dacă timp de 10 de ani servitutea este folosită parţial, adică în limite mai
restrânse decât cele prevăzute în modul ei de constituire, prescripţia va avea ca rezultat
micşorarea servituţii, după expirarea acestui termen.
 Aplicarea soluţiei stingerii parţiale a servituţii prin prescripţie extinctivă, a fost restrânsă la
situaţia existenţei unui obstacol material, obiectiv, în calea exercitării acestui drept.
 Dacă neuzul parţial ar părea ca o pură facultate, adică s-ar datora voinţei exclusive a
titularului dreptului de servitute, nu mai operează prescripţia parţială.
- Dacă este vorba de o servitute de vedere care se exercită prin 3 ferestre deschise în fondul vecin, iar
titularul ei închide 2 dintre acestea, după ce vor trece 10 ani, neîntrebuinţarea parţială privind cele 2
ferestre suprimate, va avea ca efect stingerea servituţii de vedere cu privire la acestea, ea rămânând
valabilă numai pentru o singură fereastră.
- Servitutea privind dreptul de a scoate apă din fântâna vecinului, atât ziua cât şi noaptea. Dacă au trecut 10
de ani de la exercitarea acestei servituţi numai noaptea, servitutea va fi stinsă parţial astfel că titularul ei
nu va mai avea dreptul de a scoate apă decât noaptea.
- Dacă titularul avea dreptul de trecere pe jos, cu căruţa şi cu autovehiculul, dar timp de 10 de ani a
exercitat servitutea de trecere numai pe jos, a pierdut dreptul de a trece prin celelalte moduri pe care le
avea la dispoziţie, fiindcă exercitând doar trecerea cu piciorul, adică prima modalitate, nu a putut să o
păstreze decât pe aceasta.
 Soluţia menţinerii servituţii în cazul neuzului parţial este echitabilă, deoarece a admite contrariul
înseamnă a-l obliga pe titularul unui drept să uzeze de totalitatea dreptului său, chiar dacă uzul
total nu îi este necesar, şi totodată a-l obliga pe proprietarul fondului aservit să suporte întreaga
sarcină cu toate că interesele patrimoniale ale proprietarului fondului dominant ar fi putut să fie
pe deplin satisfăcute numai cu un uz parţial.
 Modul de exerciţiu al servituţii se dobândeşte în aceleaşi condiţii ca şi dreptul de servitute,
înseamnă că părţile pot conveni prin act juridic modificarea modului de exercitare a servituţii.
 În cazul când nu cad de acord în această privinţă, se vor putea adresa instanţei de
judecată, care va trebui să admită din raţiuni de echitate, menţinerea servituţii în
varianta sa parţială, atât timp cât nu îngreunează situaţia fondului aservit, ci dimpotrivă,
şi asigură aceeaşi utilitate fondului dominant.
 Aceasta înseamnă că nu ar fi echitabil ca un neuz parţial să ducă la stingerea în întregime a
servituţii.
 Stingerea servituţii prin neuz, în caz de coproprietate sau atunci când fondul dominant face
obiectul uzufructului (este reglementată de art. 771 alin. (2) C.c., potrivit căruia): „Exercitarea
servituţii de către un coproprietar ori de către uzufructuar profită şi celorlalţi coproprietari,
respectiv nudului proprietar”.
 Indivizibilitatea se opune la stingerea servituţii ca urmare a împărţirii bunului asupra căruia
apasă sau în profitul căruia sunt constituite.
  Aceasta înseamnă că servitutea nu va înceta ci va continua să existe în întregime, atunci
când o cauză de stingere va avea să opereze asupra unei părţi indivize din fondul aservit
sau împotriva unei părţi indivize din fondul dominant.
 Dacă unul dintre coproprietari a întrebuinţat servitutea numai în limitele trebuinţelor sale pers.,
ori a făcut un act de întrerupere a neuzului, servitutea nu se va putea stinge pro-parte, deoarece
ea este indivizibilă, iar coproprietarul a exercitat-o în întregime, nu numai pentru sine, ci şi
pentru toţi ceilalţi coproprietari care nu au făcut asemenea acte de întrebuinţare timp de 10 ani.
 Uzul unuia împiedică stingerea dreptului faţă de toţi ceilalţi coproprietari.
 În caz de partaj, coprop. fondului dominant dispare dacă imob. a fost atribuit în întregime
aceluia în fav. şi din cauza căruia neuzul a rămas fără conseci., acesta va continua să profite, dar
singur şi pentru întreaga servitute, de întreruperea sau suspend. începute în cursul indiviziunii
 Dacă fondul dominant a fost atribuit unui coproprietar care în cursul coproprietăţii
profita de o cauză de suspendare ori întrerupere ce exista în favoarea altui coproprietar
(chiar în condiţiile efectului translativ de drept al partajului în actuala reglementare),
suspendarea şi întreruperea va profita şi coproprietarului care a dobândit bunul în urma
partajului, întrucât toţi coproprietarii au beneficiat în timpul stării de coproprietate de
suspendare sau întrerupere, dacă le-a fost profitabilă.
 Alte cauze de stingere
5.7. Îndeplinirea termenului sau condiţiei când servitutea a fost afectată de modalităţi
 Dacă servitutea a fost constituită pe un timp determinat sau sub o condiţie rezolutorie,
servitutea se va stinge la expirarea termenului sau îndeplinirea condiţiei.
 Spre deosebire de dreptul comun, îndeplinirea condiţiei rezolutorii produce efecte numai pentru
viitor (ex nunc), neputând retroactiva, deoarece titularul servituţii nu poate restitui folosinţa
care a fost exercitată.
5.7.1. Desfiinţarea în mod retroactiv a titlului constitutiv al servituţii sau a titlului de proprietate
al titularului fondului dominant sau titularului fondului aservit, dacă acesta este anterior
titlului constitutiv al servituţii
 Atunci când dreptul de proprietate asupra fondului dominant sau aservit a fost desfiinţat prin
reziliere, revocare sau anulare, dreptul de servitute va fi desfiinţat pe temeiul principiului
resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis.
 Trebuie ca titlul de proprietate al celor doi proprietari să fie anterior titlului constitutiv al
servituţii.
 Desfiinţarea dr. de proprietate al proprietarului fondului aservit, care atrage desfiinţarea titlului
constitutiv al servituţii, nu determină o stingere a dreptului de servitute dacă titularul fondului
dominant poate invoca dobândirea dr. de servitute prin uzucapiune tabulară sau extratabulară.
5.7.2. Convenţia părţilor
 Acest mod de stingere poate interveni pentru orice tip de servitute.
 Conv. se va încheia în formă autentică, iar dr. de servitute se va stinge prin radierea sa din C.F.
5.7.3. Pieirea fondului aservit sau a fondului dominant
 În cazul în care va pieri fondul dominant sau fondul aservit, servitutea va înceta să existe, fiind în
prezenţa fie a unei imposibilităţi definitive de exercitare prin pieirea fondului aservit, fie a
dispariţiei oricărei utilităţi în cazul pieirii fondului dominant.
5.7.4. Exproprierea fondului aservit
 Acest mod de stingere era asimilat în reglementarea anterioară pieirii juridice a bunului.
Articolul 770 alin. (2) C. civ. prevede expres că servitutea se stinge prin exproprierea fondului
aservit, dacă este contrară utilităţii publice căreia îi va fi afectat bunul expropriat.

[Articole din Codul Civil]

 703 – 708 = Uzufructul

 930 – Uzucapiunea extratabulara
 931 – Uzucapiunea tabulara
 937 – Dob prop mobiliare prin posesia de buna credinta
 596 – Cazurile speciale de accesiune
 582 – Lucrarile autonome cu carac durabil efectuate cu rea-credinta
 587 – Lucrarile realizate partial asupra imobilului autorului
 696 – Actiunea confesorie de superficie
 2.502 – Imprescriptibilitatea dr la actiune. Cazuri
 2.518 – Termenul de prescriptie de 10 ani. Cazuri
 709 – 722 = Drepturile uzufructuarului si ale nudului prop
 1.447 – Dr. creditorului
 2.285 – Conditiile pentru a deveni fideiusor
 746 – 748 = Stingerea Uzufructului
 723 – 736 = Obligatiile uzufructuarului si ale nudului prop
 737 – 745 = Dispozitii speciale
 2.248 – Plata ratelor de renta
 749-754 = Uzul si abitatia
 973 – Dr de abitatie al sotului supravietuitor
 489 – Masurile disciplinare
 482 – Efectele incetarii adoptiei
 693 – Dezmem dr de prop priv - Notiune
 339 – Exercitarea autorit parintesti de catre alte pers
 698 – Cazurile de incetare a superificiei
 694 – Durata dr de superficie
 695 – Intinderea si exercit dr de superficie
 699 – Efectele incetarii superficiei prin expirarea termenului
 885 – Dob si stingerea dr reale asupra imobilelor
 700 – Efectele incetarii superficiei prin consolidare
 701 – Ef incetarii superficiei prin pieirea constructiei
 755 – 764 = Servitutile – Disp generale
 602 – 630 = Limitele juridice ale dr de prop privata
 765 – 769 = Dr. si oblig prop.
 770 – 772 = Stingerea servitutilor
 637 – Fructele bunului comun
 640 – Actele de conservare
 2.532 – Cazurile generale de suspendare a prescriptiei